Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.

Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul

Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să tre
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
 Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
 Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
 Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
 Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu execuţia.
Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în sprijinul
Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă trădare şi de complot
împotriva statului. Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în
consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul propus
de Signorie, iar opozanţii nu veneau de teama de a nu fi îndepărtaţi prin forţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului au fost toţi
partizani ai lui Rinaldo de Albizzi.
Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus în faţa
tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat pierderea războiului de
către florentini, întrucât dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza,
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul
pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră
semănaţi într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi
investise.
Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a părăsit Florenţa în
noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi.
Ajungând pe teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinaţi cu toate onorurile.
Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia din fiii ei cei
mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea fără inimă. Banii, acest sânge
comercial al popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate construcţiile
splendide începute de el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se
adunau zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai
preţuit decât în perioada de după plecarea lui.
Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu fermă blândeţe dar
fără ameninţări, sumele pe care ei le datorau, motivându-le că numai exilul îl
obliga să facă aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile
de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură.
Nemulţumirea cetăţenilor debitori s-a alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără
lucru.
La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea guvernului era
la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă aproape mereu în existenţa
providenţială a statelor, şansa, care fusese de partea lui Albizzi cu un an în
urmă, a devenit şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, a
fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de el au mai fost aleşi alţi
opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie
această alegere.
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această demonstraţie populară.
După obicei, trebuia ca trei zile să treacă de la numirea noilor aleşi până la
intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A
vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze alegerile.
Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi
lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenţei, aşadar au
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat
după ce si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de
deturnare de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo
Rinaldo a fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo,
întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la
o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru
a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut acă de
la numirea noilor aleşi până la intrarea lor în exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai
era stăpân, deci, doar trei zile. A vrut să profite de ele pentru a convoca un
tribunal care să anuleze alegerile. Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles
cât de devastatoare ar fi putut fi lupta în care ar fi curs prea mult din nobilul
sânge al Florenţei, aşadar au întâmpinat planul amicului lor cu o mare
indiferenţă.
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte.
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca fulgerul. Imediat după ce
si-a preluat funcţiile, Donaţi l-a învinuit pe predecesorul sau tot de deturnare
de fonduri, aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo Rinaldo a fost
convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo, întovărăşit de
Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-I susţină, s-a dus
înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la o confruntare
armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente pentru a se lupta cu
rebelii, a început să ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut