ORIENT ŞI OCCIDENT – CONTACTE ŞI CONFLUENŢE

RĂZBOIUL, BORNEO ŞI ARDELENII. NOI DATE DESPRE

ROMÂNI AJUNŞI ÎN ORIENTUL ÎNDEPĂRTAT

LIVIU BORDAŞ

Cine caută astăzi informaţii despre Borneo va afla în primul rând că este cea
mai mare insulă de pe glob, după Groenlanda şi Noua Guinee. A fost de timpuriu
un loc de comerţ şi colonizare pentru indieni, care au adus cu ei primele religii
organizate: hinduismul şi buddhismul. Dacă în vechile texte sanscrite numele
suvarnadvīpa, insula aurului, pare a fi fost aplicat mai întâi doar Sumatrei, Borneo
a fost cunoscută drept karpūradvīpa, insula camforului. Până în secolul al XVI-lea
a făcut parte din Imperiile Śrīvijaya (buddhist) şi Majapahit (hindus). După
prăbuşirea celui din urmă, islamul – venit tot din India – a avansat treptat în
întregul arhipelag indonezo-malaezian. Însă, din secolul următor, au început să-şi
extindă dominaţia asupra insulei olandezii, urmaţi de englezi în secolul al XIX-lea.
Faptul că astăzi Borneo este împărţită de trei state – Indonezia, Malaezia şi micul
sultanat Brunei – e o consecinţă directă a perioadei coloniale.
Despre români care să fi ajuns în Borneo nu s-a prea auzit. E cunoscut doar
cazul doctorului răşinărean Ilarie Mitrea (1842–1904). Acesta a trăit în Java, la
Jakarta, şi în Borneo, la Moeara Teweh, ca medic militar al guvernului colonial
olandez, între anii 1869 şi 1893. A călătorit şi în insulele din jur – Sumatra, Celebes,
Pari, Bunaken, Manado-Tua –, iar colecţiile sale etnografice şi naturaliste au
îmbogăţit muzeele din Viena şi Bucureşti1.
Între anii 1869–1871 ajunge în Sumatra, Java şi Borneo, cu expediţia lui Karl
Scherzel, un alt transilvănean: Ioan Xantus (1825–1894), curator al secţiunii
etnografice a Muzeului din Budapesta2.
Şi alţi ardeleni au trecut prin „Asia maritimă” – întinsă între Indochina şi
Australia şi denumită, cu un termen considerat azi „colonial”, arhipelagul
malaezian –, fără a debarca însă în Borneo. Sibianul Andreas Breckner (1844–
1
Alexandru Marinescu, Un explorator şi colecţionar în arhipelagul malaez, dr. Ilarie Mitrea,
în vol. Din tradiţiile medicinii şi ale educaţiei sanitare. Studii şi note, ed. G. Brătescu, Bucureşti,
1978, p. 367–373; M. Matei, Al. Marinescu, Ilarie Mitrea, 1842–1904, medic, călător şi explorator
român, Bucureşti, 1980.
2
Alexandru Obreja, Memoria continentelor. Călători români pe meridianele lumii, Iaşi, 1975,
p. 52–56.

„Revista istorică”, tom XXI, 2010, nr. 1–2, p. 95–100

96 Liviu Bordaş 2

1890), medic în marina regală austriacă, care călătoreşte prin Orientul Îndepărtat
între 1871 şi 1873, ajunge şi în insula Java3. Obiectele colectate le-a donat
Societăţii de Ştiinţe Naturale din Sibiu şi se păstrează în Muzeele Brukenthal şi
Astra. În 1891, Samuel Fenichel (1868–1893), un naturalist din Aiud, asistent al lui
Grigore Tocilescu la Muzeul Naţional din Bucureşti, pleacă în Noua Guinee cu
expediţia ornitologului amator Alfred Grubauer. A murit acolo, nu înainte însă de a
trimite mii de exponate muzeelor din Viena, Berlin, Budapesta şi Aiud4. Un alt
naturalist ardelean, Lajos Bíró (1856–1933), lucrând pentru Muzeul Naţional din
Budapesta, i-a călcat pe urme din 1896 până în 1901.
La sud sau est de Carpaţi interesul pentru călătoriile înspre arhipelagul sud-
est asiatic se manifestă puţin mai târziu, dar nu avem ştire despre cineva care să fi
ajuns în Borneo. Prinţul Mihai Cantacuzino (1894) şi afaceristul C.A. Eberle
(1895–1896)5 sunt atraşi acolo de expediţii cinegetice. Bazil Assan (1898) îmbină
călătoria „împrejurul pământului” cu prospectările economice 6.
Tot din Ardeal pleacă şi curajoasa Otilia Cosmuţa (1901), urmată ceva mai
târziu de „prinţul” moldav Albert Ghica (1912). Dar itinerariile prin Extremul
Orient sau în jurul lumii ocoleau Borneo. De la Singapore, călătorii se îndreptau de
obicei către nord, direct spre Hong Kong. Din întreaga „Asie maritimă”, doar
ţărmurile Sumatrei erau vizitate en passant.
Dar de ce, dintre toate insulele arhipelagului, ne interesează Borneo? Şi de ce
dintre români, tocmai ardelenii?
Imperiile Habsburgic şi Ţarist ofereau ardelenilor, bucovinenilor şi basarabenilor
o mai mare deschidere spre Asia decât cea pe care strâmtele frontiere ale
provinciilor danubiene le-o lăsau fraţilor lor liberi. La fel s-a întâmplat şi cu
aromânii din Imperiul Otoman. Aşa cum am văzut, această deschidere e ilustrată,
în timp de pace, doar de indivizi temerari, dispunând de mijloace materiale sau
împinşi de curiozităţi ştiinţifice. Războaiele aduc însă mişcări masive de români
către Orientul Îndepărtat.
Să luăm cazul marilor întreprinderi militare ale celor două imperii de la
începutul secolului al XX-lea. Românii basarabeni au fost mobilizaţi cu zecile de
mii în războiul ruso-japonez din 1904–1905. Dintre aceştia, 14.000 şi-au lăsat
3
Ion Drăgoescu, Andrée Erhard, Colecţionarul Andreas Breckner, în „Revista muzeelor”,
1972, nr. 1, p. 29.
4
Eugen Glück, Samuel Fenichel – farmacist şi explorator în Noua Guinee, în „Cele trei Crişuri”,
VI, 1995, nr. 11–12, p. 2; Maria Bozan, Călători transilvăneni în Orient în secolul al XIX-lea: Franz
Binder, Andreas Breckner, Samuel Fenichel, în „Studii şi comunicări de etnologie”, XIX, 2005,
p. 73–78. Mormântul său a fost identificat anul trecut în apropiere de Stephansort, capitala de atunci a
autorităţii coloniale germane. V. Narcisa Chiorean, Doi clujeni printre papuaşi, în „Clujeanul”,
24 decembrie 2008.
5
C.A. Eberle, Întâmplări de vânat şi de voiagiu în Sumatra ostică, Bucuresci, 1897.
6
Bazil G. Assan, Călătorie împrejurul pământului, în „Buletinul Societăţii Geografice Române”,
XX, 1899, trim. II–III, p. 119–169.
3 Războiul, Borneo şi ardelenii 97

oasele pe frontul din Manciuria7. Cazul lor nu pare a fi atras interesul istoricilor
români, nici după Marea Unire, nici astăzi. Nu se ştie unde au fost îngropaţi, dacă
sunt cinstiţi cum se cuvine într-un cimitir militar şi, mai ales, dacă sunt amintiţi ca
români („moldoveni”) sau ca „soldaţi ruşi”.
În timpul Primului Război Mondial, soldaţii ardeleni din armata austro-
ungară care luptau pe frontul rus au căzut în prizonierat cu zecile de mii.
Transportaţi în lagăre din Urali sau din Siberia, destinul lor a luat o cotitură
neaşteptată odată cu revoluţia bolşevică. Mulţi au fost eliberaţi de revoluţionari şi
lăsaţi să-şi vadă de drum. În arhivele coloniale indiene am găsit documente despre
prizonierii ardeleni deţinuţi în Turkestanul rus, care au trecut frontiera în India
britanică şi au fost ulterior repatriaţi. O mare parte a prizonierilor din Siberia şi
Manciuria rusească au fost repatriaţi în 1920, de o comisie specială română, prin
Vladivostok şi Oceanul Indian. Alţii traversaseră deja Asia, pe ruta
Transsiberianului, în trenuri ticsite cu foşti prizonieri. Cunoaştem chiar un „jurnal”
versificat al unui ţăran ce s-a întors cu un astfel de tren tocmai din China8. Într-un
articol recent m-am ocupat de jurnalul unui alt ţăran înrolat în marina austro-
ungară, care căzuse prizonier la japonezi9.
De curând am descoperit un nou episod al epopeii prizonierilor ardeleni din
Rusia. Înainte de sfârşitul războiului, o parte a celor deţinuţi în Manciuria rusească
au fost preluaţi de japonezi, când provincia a căzut în mâinile lor. În 1918 şi
prizonierii din gubernia Omsk, aflată în mâinile ruşilor albi, au fost luaţi de
japonezi în Manciuria. Toţi aceştia au fost transportaţi mai apoi în diverse colţuri
ale Asiei insulare, unde niponii deţineau fabrici sau şantiere, şi folosiţi ca sclavi.
Cunoaştem deocamdată câteva locaţii – Borneo, Java, Otosba –, graţie povestirilor
unor norocoşi care au reuşit să evadeze după mulţi ani. Alţii, dintre care a ajuns la
noi doar numele locotenentul Ion Lăzăroiu, par să nu se mai fi întors vreodată.
Aceste informaţii provin dintr-un articol publicat în 1927 de Titu Devechi,
director editorial al ziarului „Cuvântul”10. El se bazează în special pe relatările unui
şvab din comuna Sântana, lângă Arad, pe nume Jacob Wierth. Locul unde mă aflu
nu-mi permite să adâncesc acum această istorie. Cu siguranţă, în presa vremii
trebuie să se găsească mai multe relatări despre extraordinarul său caz şi, probabil,
despre alţi ardeleni care au reuşit să evadeze din Asia. Mă limitez să-l semnalez,
reproducând întregul articol, în speranţa că acest straniu episod din Primul Război
Mondial va atrage interesul istoricilor noştri.
New Delhi

7
Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1992, p. 237.
8
Dumitru Ţăudan, Jurnal de război, ed. Pamfil Pop, Zalău, 2003.
9
Şapte ani în Asia (1913–1920). „Experienţele etnografice” orientale ale unui ţăran din
Carpaţi, în „Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu”, XIX, 2008, p. 223–241.
10
t.d.v., Români ardeleni sclavi în insula Borneo, în „Cuvântul”, Bucureşti, III, 8 iulie 1927,
nr. 804, p. 4.
98 Liviu Bordaş 4

ANEXA

ROMÂNI ARDELENI SCLAVI ÎN INSULA BORNEO

Mii de prizonieri în Rusia din fosta armată austro-ungară căzuţi în sclavaj

Senzaţionalele povestiri ale evadatului Iacob Wierth, întors în ţară
Viaţa în arsenalul din Borneo. Fuga unor prizonieri români

Ar părea de necrezut: români sclavi în insula Borneo? Sclavi în secolul Societăţii Naţiunilor?
Sclavi da, într-o formă modernă a anticei instituţii. Oameni născuţi liberi şi totuşi sclavi pe care
oamenii civilizaţi sunt stăpâni, români ajunşi printr-o bizară şi tristă împrejurare în marea insulă
sălbatică din Oceania, în neputinţă de repatriere, în neputinţă de-a striga în faţa lumii civilizate starea
lor de sclavaj, izolaţi de lume, fără speranţa întoarcerii la viaţa liberă, în ţara lor.
Povestea extraordinară a odiseei acestor români întrece într-adevăr ceea ce în vremea noastră
ar mai putea îndrăzni o fantezie oricât de fantastică. Şi ar fi de necrezut dacă n-ar fi povestită de un
evadat din Borneo înapoiat în ţară, povestire simplă, fără preocupări de literatură, de-o simplitate
tragică în preciziunea ei brutală, şi confirmată de alţi câţiva, întorşi de pe aceleaşi meleaguri.
E odiseea câtorva mii de prizonieri români, din fosta armată austro-ungară, căzuţi la ruşi pe
frontul oriental al marelui război, pierduţi în haosul revoluţiei ruseşti, uitaţi prin lagărele de internare
din Siberia şi Manciuria şi ajunşi apoi sclavi în Borneo, dispăruţi de-a căror soartă zece ani nu s-a
ştiut nimic, pe care familiile îi credeau de mult în lumea veşnică.

O scrisoare a unui evadat

Să lăsăm un moment pe sclavii români din Borneo soartei lor triste, spre a povesti cum s-a
aflat de existenţa lor.
Acum câteva luni, un domn Lăzăroiu, dintr-un oraş din Ardeal, a primit o scrisoare în
ungureşte cu următorul conţinut:
„Domnule Lăzăroiu, vin din Asia, prizonier de război. Opt ani am fost în insulele Borneo şi
Java cu fiul d-tale, Lăzăroiu Ion, locotenent în regimentul 5 infanterie, căzut şi el în prizonierat şi pe
care l-am cunoscut în Manciuria, în 1917, de unde la 28 octombrie, când au venit japonezii în Asia,
am plecat mulţi prizonieri, pe două vapoare, spunându-ni-se că mergem spre ţară. După patru zile am
aflat că nu mergem acasă şi după 17 zile am fost debarcaţi în insula Otosba, între China şi Japonia. Eu
atunci am reuşit să fug şi nu ştiu ce s-a mai petrecut.”

Csukovics Márton Nagy

Kozor Borania M.u.p., Pecs, Ungaria

Cercetările pentru a afla mai mult despre soarta fiului d-sale nu l-au dus mai departe pe dl.
Lăzăroiu decât la ceea ce aflase din scrisoarea de mai sus.

Unde apar alţi evadaţi

Şi afară de cei ce aveau nevoia sufletească să creadă în existenţa, undeva, a fiului, a fratelui, a
tatălui, a celui drag, pe care nu-l ştiau mort, în a cărui viaţă pierdută peste mări şi ţări sperau, de-a
cărui întoarcere deznădăjduiseră după ani şi ani, nimeni nu dădea crezare poveştii lui Csukovics
Márton. Dar iată că într-o bună zi, la 3 aprilie, apare la Jimbolia venind pe jos, cale de departe, un om
frânt, zdrenţuit, supt, fără acte, voind să meargă „acasă”, într-o comună din judeţul Arad. Spunea că
este Iacob Wierth, născut în anul 1896 în comuna Sântana, fost soldat în regimentul 61 infanterie
5 Războiul, Borneo şi ardelenii 99

austro-ungar din Timişoara, din batalionul căpitanului Rudolf Stokamer, că a luptat pe frontul rus în
regiunea Cernăuţilor, a căzut prizonier la 4 iunie 1916 …
Restul – o poveste fantastică, incredibilă, şi totuşi: venea din Borneo.

Povestea sclavilor din Borneo

„După luni de zile petrecute în diferite lagăre ruseşti de prizonieri, am ajuns în lagărul
Topolick, în gubernia Omsk, unde am stat doi ani şi trei luni, lucrând la mine de cărbuni. La
7 septembrie 1918 toţi prizonierii găsiţi la Topolick au fost capturaţi de trupe japoneze şi transportaţi
în Manciuria, în fortăreaţa Kul-Port, de unde, după opt-nouă zile, am fost transportaţi la litoral, în
portul japonez Siena.
În portul Siena eram un număr de 20.000 de prizonieri austro-ungari. Îmbarcaţi pe patru vase
de război japoneze, am plecat, am făcut o călătorie pe mare fără întrerupere timp de 22 de zile, după
care au debarcat toate patru vasele pe insula Borneo.”

Pe insula Borneo

Insula Borneo, în care englezii şi olandezii au mari posesiuni – căci insula are o întindere de
650 de mii de km pătraţi, aproape de trei ori cât ţara noastră, şi numai 1.750.000 de locuitori bărbaţi –
există un arsenal monstru, care, dacă nu ne înşelăm, a aparţinut unor societăţi germane şi a fost
cumpărat de statul japonez. În jurul lui, un adevărat oraş a luat naştere. Acolo au fost debarcaţi bieţii
prizonieri şi, ani după ani, acolo au stat.

Viaţa sclavilor

Să lăsăm iarăşi pe Iacob Wierth să povestească viaţa prizonierilor din arsenalul borneez:
„Muncile ce le-am făcut în lagăr au fost lucrări în arsenalul de pe insula Borneo, numit fabrica
«Sto», o clădire de lungime de doi kilometri, cu nouă etaje. În acest arsenal s-au construit vase de
război, submarine, aero- şi hidroplane, nave comerciale şi s-au turnat tunuri.
Eu am lucrat ca lucrător nespecializat într-un şantier, anume bucăţi care se montau la vasele de
război şi vapoare. În arsenalul acesta am lucrat timp de aproape nouă ani. Pentru munca prestată nu
am primit nicicând nici un ban, însă am avut, în schimb, hrană foarte bună: orez şi carne în abundenţă,
pâine însă foarte puţină. Cartiruirea era în barăci igienice. Aveam băi săptămânal, joia, toţi prizonierii.
Duminicile erau libere şi din când în când eram conduşi în unităţi, pe plutoane, în biserici de ritul
evanghelic, la biserica creştină din acea localitate.
Tratamentul nostru a fost uman, nu am fost bătuţi nicicând.
Din cei 22.700 de prizonieri austro-ungari au murit în acest timp aproximativ 4.000 de oameni.
Actualmente se găsesc pe insulă 17–18.000 de prizonieri fără nici o legătură cu patria lor şi fără să
poată să primească vreo corespondenţă din ţara lor, deşi li s-au admis să facă scrisori. Acestea nu se
expediau nicicând la destinaţie. Adresa noastră era: Borneo-Java, Arsenal no. 2270.”

Fuga din insulă

Sclavajul modern, ştiinţific – ce împiedică moartea liberatoare, prelungind o existenţă

blestemată – n-ar fi avut sfârşit şi anii s-ar fi scurs după ani, cu zecile, până ce legea firii ar fi curmat
firul vieţii nenorociţilor sclavi îmbătrâniţi.
Iacob Wierth şi alţi doisprezece au avut însă noroc. Şi iată cum au părăsit Borneo.
„La data de 17 septembrie 1926, am fost îmbarcaţi pe vasul japonez comercial Cocilia, unde
am fost destinaţi pentru serviciul de hamali. Prima staţie de oprire, unde am stat două zile, a fost
portul Marco din **arkenstan [lipsesc primele două litere – n.n.]. De aici am urmat cursa fără
întrerupere până în oraşul Cristiania, capitala Suediei.
100 Liviu Bordaş 6

Ajungând în Europa, fără ca să ştim acest lucru însă, am fost informaţi de un om bun. Noi,
treisprezece prizonieri, am fugit în a doua noapte de pe bord, de unde am venit pe jos, trecând prin
Olanda, Germania, Cehoslovacia, Viena, Iugoslavia. Eu am sosit după opt luni de marş, cu mici
întreruperi, când am lucrat una sau alta pentru câştigul pâinii, intrând în ţară la 3 aprilie 1927, în comuna
de frontieră Jimbolia, unde am fost primit de autorităţi şi transportat la cercul de recrutare Arad.
Dintre cei treisprezece prizonieri fugiţi, au fost nouă din Croaţia, trei din Stiria şi eu din România.”
Aici povestea lui Iacob Wierth se sfârşeşte. E tragică povestea fantastică a lui Iacob Wierth.
Un nebun?
Iacob Wierth, povestitorul simplu al acestor aventuri extraordinare, nu poate fi, nu e nebun –
nici banal, nici genial: e un om care povesteşte fără bucuria de-a fi scăpat, fără revolta de-a retrăi ceea
ce a văzut, a făcut, a simţit, a pătimit. Ceea ce alţii, mii, pătimesc acolo, departe, departe.
E datoria altora, a noastră, a guvernului prieten al statului aliat japonez, a Societăţii Naţiunilor,
poate, să ceară să cerceteze, să se caute, să se ştie tot adevărul în această puţin banală dispariţie a
prizonierilor de război din Rusia.
Nu am ştiut de ei noi, de sclavii români din Borneo. I-a uitat poate şi guvernul japonez. Dar
acum, când se ştie de existenţa nenorocită a acestor mii şi mii de oameni, acolo, la capătul lumii, e o
crimă să fie lăsaţi pradă disperării şi morţii, aruncaţi de soartă într-o lume şi pe un pământ pe care
neam de neam de român nu ar fi voit să trăiască. Nu trebuie lăsaţi să-şi sfârşească zilele în sclavie.

Titu Devechi

THE WAR, BORNEO AND THE TRANSYLVANIANS.

NEW DATA ON ROMANIAN TRAVELERS TO THE FAR EAST

Abstract

The article brings some new surprising data on those Romanians who, in a
variety of ways, travelled to South and South-East Asia. The facts refer to the fate
of Transylvanian soldiers and officers from the Austro-Hungarian army captured
by the Russians during the First World War and interned in Siberia. Those who fell
into the hands of the advancing Japanese army were transferred to the islands of the
Malaysian archipelago and used as slave workers in industrial plants. An estimate
number of 22,700 prisoners from Austria-Hungary were employed in such
Japanese plants in Borneo and Java. At the end of 1926 approximately 17–18,000
were still alive. The information was collected by an editor of the Bucharest
newspaper “Cuvântul” from escaped prisoners who returned home in 1927.
The case is contrasted with earlier travellers to the Malaysian archipelago and
compared with the fate of Romanians from Bessarabia who fought in the Tsarist
army during the Russian-Japanese war of 1904–1905.
The title ironically mimics that of a famous movie trilogy (produced in
Romania between 1978 and 1981), which depicted the adventures and misadventures
of a group of Transylvanians on the American soil, at the end of the 19th century.