Sunteți pe pagina 1din 3

Grădină

Specii de flori rare ocrotite în România (I)

de Raluca Grinţescu
Multe dintre florile care împodobeau odinioară câmpiile şi munţii României au fost
rupte fără milă şi au dispărut, iar altele sunt din ce în ce mai rare. Aceste plante de o
mare importanţă ştiinţifică şi estetică sunt astăzi declarate monumente ale naturii,
fiind ocrotite prin lege, pentru a permite perpetuarea lor în flora României. Să vedem
care sunt acestea!
Sângele voinicului (Nigritella rubra şi Nigritella nigra)
Este una dintre cele 58 de specii de orhidee care pot fi întâlnite şi în România. Florile
acestora par rubine strălucitoare în bătaia soarelui. Mirosul lor caracteristic amintind
de vanilie este atât de pătrunzător, încât prezenţa podoabei sângerii poate fi simţită
de la distanţă. Înfloresc începând cu luna mai-iunie până prin august-septembrie.
Garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus)

Acum mai bine de 150 de ani, această floare nu era


cunoscută. A fost descoperită pe crestele prăpăstioase ale Pietrei Craiului de doi
botaniști ardeleni, Kotschy şi Schott. Apariţia sa a produs senzaţie şi nedumerire în
lumea ştiinţei. Pe de o parte, ea nu a mai fost găsită în niciun alt loc din lume şi nici
măcar pe vreuna dintre culmile muntoase vecine Pietrei Craiului. De astfel, originea
sa nu este cunoscută nici azi.
Degetăruţul pitic alpin (Soldanella montana)

Degetăruţul este o plantă din familia primulaceelor, care


creşte în zonele muntoase, în general descoperite, în luminişuri, la marginea pădurii,
fiind o floare gingaşă, ca un clopoţel roz franjurat, fructul fiind o capsulă. Înfloreşte
în lunile mai şi iunie. În România se găseşte în Carpaţii Orientali. În jurul Lacului
Bâlea cresc plante specifice circurilor glaciare, cum este şi degetăruţul pitic alpin.
Denumirea populară a acestuia este potiraş.
Bulbucii de munte (Trollius europaeus)

Este o plantă perenă, deosebită ca aspect, elegantă şi rar


întâlnită. La vârful tulpinii este o singură floare mare ca o măciulie, formată din 10
sepale înghesuite, aproape rotunde. Florile sunt galben-verzui sau galben-auriu şi au
în exterior vinişoare verzi. Înfloreşte în lunile mai-iulie. Frunzele au culoarea verde
întunecat, cu segmente trifide, dinţate pe margini. Frunzele de la baza tulpinii au
codiţele mai lungi. Se găseşte în România în Carpaţii Orientali, Meridionali şi Apuseni,
din zona de pădure până în zona alpină.
Alte plante ocrotite de lege mai sunt: macul galben (Papaver alpinum ssp.
corona-sancti-stefani), gladiola sălbatică (Gladiolus imbricatus), tulichina
(Daphne cneorum), irisul de baltă (Iris pseudacorus), lariţa (Larix deddua)
Lotusul termal sau dreţe (Nymphea lotus var. thermalis)

Este o specie de nufăr endemică,


trăind în apele Pârâului Petea, din apropierea Băilor „1 Mai” - Felix, de lângă Oradea.
Caracteristica apelor pârâului este temperatura crescută (ape termale). Se consideră
că această specie ar fi, probabil, un relict terţiar. A fost descoperită în anul 1789 de
botanistul P. Kitaibel. Datorită unicităţii ei (Băile Felix este singurul areal unde se
întâlneşte această specie), lotusul termal a fost declarat încă din 1931 monument al
naturii.
Floarea de colţ (Leontopodium alpinum)
Floarea de colţ sau floarea reginei,
o adevărată perlă a munţilor noştri, este o specie declarată monument al naturii din
1933. Plantă perenă, de o frumuseţe aparte şi totodată cea mai rară din întreaga
floră montană, creşte în munţii calcaroşi, în pajiştile de pe versanţii abrupţi şi însoriţi
sau pe stâncării. Este întâlnită în România în Munţii Vrancei, Munţii Bucegi, Munţii
Făgăraşului, Munţii Maramureşului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău,
Retezat, Godeanu.
Papucul-doamnei (Cypripedium calceolus)

Este o specie foarte rară de


orhidee. În toată Europa, papucul-doamnei este pe cale de dispariţie şi este pe locul
întâi pe lista plantelor protejate de lege. Multe autorităţi au introdus amenzi
exorbitante pentru distrugerea plantei sau a zonei în care ar creşte. În România,
papucul-doamnei este protejat încă din 1938, prin decret regal. Se întâlneşte prin
păduri mai mult sau mai puţin umbroase, pe coaste, în tufişuri, de preferinţă în
terenuri calcaroase, în grupe sporadice.