CAP I.

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE

Expresia „Naţiunile Unite” care este datorată Preşedintelui Statelor Unite

Franklin D. Roosevelt, a apărut pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite”
din 1 ianuarie 1942. prin care reprezentanţii a 26 de ţări se angajau să continue
împreună războiul împotriva puterilor (dominaţiilor) din Axă.
Carta Naţiunilor Unite a fosta elaborată de reprezentanţii a 50 de ţări la
Conferinţa Naţiunilor Unite din Organizaţia internaţională reunită la San Francisco
din 25 aprilie până pe 26 iunie 1945. Ei au luat pentru temelia (baza) munci lor
propuneri redactate între august şi octombrie 1944 la Dumbarton Oaks de
reprezentanţii Chinei, ai Statelor Unite şi ai URSS – ului.
Carta a fost semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanţii a 50 de ţări. Polonia,
care nu a avut reprezentanţi la Conferinţă, a semnat mai târziu, dar ea face totuşi
parte din cele 51 de State Membre originare.
Organizaţia Naţiunilor Unite sa născut oficial la 24 octombrie 1945 atunci
când a fost ratificată (confirmată) de China, Statele Unite, Franţa, Regatul Unit,
URSS şi de majoritatea celorlalte ţări semnatare. Ziua Naţiunilor Unite este
sărbătorită (celebrată) la 24 octombrie în fiecare an.

A) INSTITUŢIILE COMUNITARE

1. PARLAMENTUL EUROPEAN
1.1 Componenţă, constituire
Parlamentul european, compus din reprezentanţi ai popoarelor reunite la
Comunitate exercită puterile care îi sunt conferite prin Tratat, (art. 137). Aceste
dispoziţi legale au o dublă semnificaţie prima – în sensul că de vreme ce
membrii Parlamentului reprezintă popoarele respective, ei nu pot să fie
mandataţi de guvernele statelor lor spre a îndeplini anumite instrucţiuni şi nici
nu pot să fie ţinuţi de vreo obligaţie de consultare, a doua – în sensul că statele
sunt reunite în Comunitate, ceea ce relevă o comuniune de interese şi aspiraţii,
potrivit obiectivelor ce le stabilesc.
Până la 17 iulie 1979 când a intrat în vigoare actul privind alegerea
reprezentanţilor Parlamentului prin vot universal direct, membrii acestei
instituţii, potrivit art. 138 alin. 1 şi 2, CE, erau consideraţi delegaţi, care
trebuiau să fie desemnaţi de parlamentele naţionale dintre membrii lor,
conform procedurii stabilite în fiecare stat în numărul prestabilit prin
Tratat. De la această dată art. 138, alin 1 a devenit inaplicabil, fiind
valabile dispoziţiile art. 1 din Actul respectiv în sensul că „reprezentanţi
în Parlament european ai popoarelor reunite în Comunitate vor fi alese
prin vot universal direct”. Primele alegeri s-au desfăşurat în perioada 7-
10 iulie 1979, apoi între 14-17 iunie 1984, între 15-18 iunie 1989 şi între
9-12 iunie 1994 ceea ce înseamnă că mandatul reprezentanţilor este
limitat la 5 ani.
Numărul total al reprezentanţilor aleşi este în prezent de 626, din
care 99 revin Germaniei, câte 87 revin Franţei, Italiei şi Marii Britanii,
64- Spaniei, 31-Olandei, câte 25 pentru Belgia, Grecia şi Portugalia,
Suediei-22, Austriei-2, câte 16 Danemarcei şi Finlandei, 15-Irlandei şi
numai 6 pentru Luxemburg, faţă de totalul anterior de 567 la alegerile din
1994 şi 518 anterior.
Nu este prevăzută o procedură unică de alegere pentru
reprezentanţi, dar, potrivit art. 138, par. 3 din Tratat şi art. 7, par. 1 şi 2
din Act, Parlamentul ar urma să elaboreze propuneri pentru alegeri prin
vot universal direct în conformitate cu o procedură uniformă în toate
statele membre pentru adoptarea potrivit cerinţelor lor constituţionale
respective.

1.2 Atribuţiile parlamentului

În conformitate cu art. 138 B din Tratat, în măsura în care acesta din urmă
prevede, Parlamentul european participă la procesul ce conduce la adoptarea de
acte comunitare, exercitând atribuţiile sale în cadrul procedurilor definite la art.
189 B şi art. 189 C, precum şi elaborând avize conforme şi dând avize
consultative (alin.1). El poate, la cererea majorităţi membrilor săi, să ceară
Comisiei să-i prezinte orice propunere corespunzătoare asupra problemelor care
apar să necesite elaborarea de acte comunitare pentru punerea în aplicare a
Tratatului (alin.2) prevedere nou introdusă prin TMs. De asemenea,
Parlamentul va discuta în şedinţă deschisă raportul general anual ce îi este
prezentat de Comisie (art. 143), contra căreia va putea să introducă o moţiune
de cenzură (art. 144).

2. CONSILIUL EUROPEAN
2.1 Componenţă, Constituire
Consiliul este instituţia comunitară căreia prin tratatele comunitare i s-au
încredinţat cu generozitate importante atribuţiuni, pe care urmează să le
îndeplinească potrivit unei stricte proceduri. De aceea, compoziţia sa, precum şi
instrumente ce-i stau la îndemână sunt astfel concepute încât acţiunile
comunitare să fie bine definite şi fundamentate.
Consiliul este format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la
nivel ministerial, împuternicit (abilitat) să angajeze guvernul acestui stat
membru (art. 146, alin. 1). Prin urmare, membrii Consiliului sunt reprezentanţi
ai statelor, prin intermediul lor statele sunt implicate în domeniul decizional la
nivel politic şi juridic. În cadrul Consiliului ei vor exprima interesele naţionale
şi nu vor acţiona cu titlu independent, ca în cazul membrilor Comisiei.
Preşedinţia Consiliului este exercitată pe rând de către fiecare stat membru
pentru o durată de şase luni, potrivit unei ordini stabilite prin Tratat (art. 146,
alin2, nou introdus prin TMS.):
 Pentru un prim ciclu de şase ani: Belgia, Danemarca, Germania,
Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia, Marea Britanie,;
 Pentru ciclul următor, tot de şase ani: Danemarca, Belgia, Grecia,
Germania, Franţa, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg,
Marea Britanie, Portugalia.
Prin Decizia Nr. 95/2 din 1 ian. 1995, a Consiliului, (J.Of.L. 1/221 din 1
ian. 1995) s-a stabilit că preşedinţia Consiliului urmează să fie asigurată în
următoarea ordine: pentru 1995 - , Franţa şi Spania şi, în continuare: Italia,
Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda,
Portugalia, Franţa, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia. Totodată,
Consiliul va putea să decidă, acţionând unanim la propunerea unui stat membru
interesat, ca un stat membru să poată reţine preşedinţia în timpul unei alte
perioade decât acea care rezultă din ordinea menţionată în această Decizie.
Pe lângă Consiliu funcţionează un Comitet al reprezentanţilor permanenţi
ai statelor membre (COREPER), care are sarcina de a pregăti lucrările
Consiliului şi de a executa mandatele care le sunt încredinţate de acesta (art.
151, par.1). Reprezentanţi permanenţi sunt de fapt ambasadori ai statelor
respective pe lângă Comunitate.

2.2 Atribuţiile consiliului

 Tratatele comunitare încredinţează în principal Consiliului atribuţiile
necesare realizării obiectivelor stabilite. În acest scop, potrivit art. 145, CE,
Consiliul, în conformitate cu prevederile Tratatului:
 Asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor
membre;
 Are puterea de a lua decizii;
 Conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă, puteri pentru
implementarea regulilor pe care el le stabileşte, putând să impună
unele condiţii în exercitarea acestor puteri; Consiliul poate de
asemenea, să-şi rezerve dreptul ca, în anumite cazuri, să exercite
el însuşi în mod direct puterile de implementare. Procedurile
astfel avute în vedere mai sus trebuie să fie în acord cu principiile
şi regulile de stabilit în prealabil de către Consiliu, care
acţionează unanim, pe baza unei propuneri din partea Comisiei şi
după obţinerea avizului Parlamentului European
Actele consiliului sunt adoptate potrivit principiului stabilit la art. 148,
par.1, în sensul că „în afara dispoziţiei contrare a prezentului Tratat, Consiliul
va acţiona cu majoritatea membrilor săi”.
Aşadar, este vorba de principiul votului majoritar de la care se poate
deroga aşa cum este prevăzut, de exemplu, la art. 109 I, 126, par. 4, 130I, par. 4,
130 S, par. 2, când se cere majoritatea calificată. În această situaţie actele
Consiliului vor fi adoptate cu întrunirea a cel puţin 62 voturi favorabile, dacă el
va decide pe baza unei propuneri a Comisiei, sau a cel puţin 62 voturi
favorabile exprimând votul a cel puţin zece state membre, în celelalte cazuri.
Când Consiliul trebuie să acţioneze cu majoritatea calificată, ponderea
voturilor statelor membre este următoarea:
  Câte 10 pentru Germania, Italia, Marea Britanie şi Franţa.
 8 pentru Spania,
 câte 5 pentru Grecia, Olanda, Portugalia şi Belgia,
 câte 4 pentru Austria şi Suedia,
 câte 3 pentru Danemarca, Irlanda şi Finlanda,
 2 pentru Luxemburg.
Unele decizii trebuie să fie luate cu respectarea principiului unanimităţii,
aplicându-se în acest scop art. 148, par. 3: „abţinerile din partea membrilor
prezenţi personal sau reprezentanţi nu vor putea împiedica adoptarea de către
Consiliu a actelor pentru care se cere unanimitatea”. În consecinţă, prevederea
în sine permite să se facă aprecierea că, în realitate, este necesară numai o
majoritate de fapt prin care punerea în practică a dispoziţiilor Tratatului este
asigurată.
Unanimitatea este cerută în situaţii strict delimitate şi mai ales atunci când
sunt în cauză hotărâri de o excepţională importanţă. Astfel, ea poate fi
prevăzută:
 pentru o perioadă limită, până la o anumită dată, în prima, a doua
sau întreaga perioadă de tranziţie, după care este necesară
majoritatea, spre exemplu, art. 57, 63, par. 2, 69, 100,101;
 pentru o perioadă neprecizată, spre exemplu, art. 51, 73 C,75,
100,103A, 138, 151 par.2, 199, 201 ori 208.

3. COMISIA
3.1Componenţă, constituire
 Comisia poate fi considerată ca fiind organul executiv comunitar cu
atribuţiuni foarte importante pentru a căror îndeplinire este afectată cea mai
mare parte a personalului comunitar de unde şi caracterul său supranaţional.
În prezent, ea se compune din 20 membri, resortisanţi ai statelor
respective, aleşi potrivit art. 157, par.1, avându-se în vedere competenţa lor
generală şi oferirea tuturor garanţiilor de independenţă. Prin urmare, criteriile
principale în desemnarea membrilor Comisiei sunt competenţa lor deosebită
recunoscută şi garanţiile de independenţă care sunt neîndoielnice şi care trebuie
să fie furnizate în interesul comunitar, dat fiind că, deşi trebuie să fie naţionali
ai unor state, ei nu le reprezintă pe acestea. De aceea, în îndeplinirea
îndatoririlor lor, ei nu trebuie să solicite, nici să accepte instrucţiunile vreunui
guvern sau ale vreunui organism şi se vor abţine de al orice acte incompatibile
cu caracter funcţiilor lor, fiecare stat membru angajându-se să respecte acest
caracter şi să nu caute să influenţeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor
lor.
Funcţia de membru al Comisiei încetează prin:
1) reînnoirile obişnuite ale Comisiei;
2) demisie voluntară;
3) demisie din oficiu;
4) deces;
O modalitate aparte de încetare a mandatului este cea care se produce ca
urmare a unei eventuale reuşite a moţiuni de cenzură, potrivit art. 144, situaţiei
când, deci, Comisia va demisiona în bloc, ea având o responsabilitate politică.
Principalele atribuţiuni ale Comisiei, care îi definesc competenţa, sunt
circumscrise unor domenii de interes deosebit pe plan comunitar, având în
vedere că ele îi sunt încredinţate, în principal, cu finalitatea „asigurării şi
funcţionării pieţei comune”, în conformitate cu art. 155 din Tratat. În concret,
Comisia:
 va asigura că prevederile Tratatului şi măsurile luate de instituţii
potrivit acestuia sunt aplicate;
 va formula recomandări ori va prezenta avize asupra materiilor
avute în vedere de Tratat, dacă el astfel prevede ori în cazul în
care Comisia consideră necesar acest lucru;
 va avea puterea proprie de decizie şi va participa la conturarea
măsurilor luate de Consiliu şi Parlament în modul prevăzut în
Tratat;
 exercită puterile ce-i sunt conferite de Consiliul pentru
implementarea regulilor de acesta.

B) CARTA NAŢIUNILOR UNITE

Carta Naţiunilor Unite este instrumentul constituiri al Organizaţiei. Ea fixează
drepturile şi obligaţiile Statelor Membre, Convenţia internaţională codifică marile
principii ale relaţiilor internaţionale, de la egalitatea suverană a Statelor până la
interdicţia de a folosi forţa în aceste relaţii.
Carta se deschide cu un preambul, însoţit de un cert număr de capitole ce au
la bază următoarele subiecte: scopurile şi principiile ONU, membrii săi, organele
sale, regulamentul pacific al diferendurilor, acţiunea în caz de ameninţare a păcii,
de ruptură a păcii şi a actului de agresiune, cooperaţia economică internaţională şi
teritoriile neautonome.
 Preambulul Cărţi Naţiunilor Unitei
Preambulul (Introducerea) din Carta Naţiunilor Unite exprimă idealurile şi
scopurile comune tuturor popoarelor ale căror guverne (conduceri) s-au reunit
pentru a forma Organizaţia Naţiunilor Unite:
„Noi popoarele Naţiunilor Unite” hotărâte a apăra generaţiile viitoare de
nenorocirile războiului care de două ori în spaţiul unei vieţii umane a aplicat
umanităţii inexprimabile suferinţe, a proclama noua noastră credinţă în drepturile
fundamentale ale omului, în demnitate şi valoarea persoanei umane în egalitatea în
drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, aşa precum naţiunile mari şi mici creează
condiţiile necesare menţineri dreptăţii şi respectului din obligaţiile născute din
tratate şi alte surse de drept internaţional care au favorizat progresul social şi au
instaurat cele mai bune condiţii de viaţă într-o libertate mai mare, şi în final, să
fim toleranţi, să trăim în pace unul cu celălalt în spiritul vecinătăţii, să ne unim
forţele pentru menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale, să acceptăm
principiile care instituie metode garantate care nu fac uz d forţa armelor, să
recurgem la instituţiile internaţionale pentru favorizarea progresului economic şi
social al tuturor popoarelor.
Să fim decişi să ne asociem eforturile pentru realizarea acestor proiecte.

1. SCOPURI ŞI PRINCIPII
Scopurile Naţiunilor Unite enunţate în Carta ONU sunt următoarele:
 Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
 Dezvoltarea între naţiuni a relaţiilor amicale fondate pe respectul
principiului de egalitate în drepturi a popoarelor şi a dreptului lor de a dispune de
ele însele;
 Realizarea cooperări internaţionale prin rezolvarea problemelor
internaţionale de ordin economic, social, cultural şi umanitar şi prin dezvoltarea
respectului dintre oameni şi libertăţilor fundamentale.
 Principiile ONU:
 Organizaţia este fondată pe principiul egalităţii suverane a tuturor
membrilor;
 Toţi Membrii săi trebuie să îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile
pe care şi le-au asumat conform condiţiilor din CARTĂ;
 Trebuie să-şi regleze neînţelegerile internaţionale folosind mijloace
paşnice, fără a pune în pericol pacea şi securitatea internaţională
precum şi justiţia;
 Trebuie să se abţină de a recurge la ameninţări sau la forţă împotriva
oricărui alt Stat;
 Trebuie să sprijine Organizaţia în toate acţiunile întreprinse de ea
conform cu dispoziţiile din CARTĂ şi să abţină de a acorda
(asistenţă) sprijin unui stat împotriva cărui Organizaţia întreprinde o
acţiune preventivă sau de constrângere;

2. ALCĂTUIREA ONU
Pot deveni Membrii ONU, toate Statele paşnice care acceptă dispoziţiile,
obligaţiile din CARTĂ, şi în raţionamentul Organizaţiei şi sunt capabile să le
îndeplinească.
Noile State Membre sunt admise prin decizia Adunării Generale, la
recomandarea Consiliului de securitate. CARTA prevede suspendarea sau
expulzarea unui Membru care încalcă principiile ei, dar nici o măsură de acest fel
n-a fost niciodată luată.

1.4 LIMBIILE OFICIALE ONU

 Limbile oficiale ale Naţiunilor Unite sunt: engleza, chineza, spaniola,
franceza şi rusa. Araba a fost adăugată ca limbă oficială a Adunări Generale a
Consiliului de Securitate şi a Consiliului economic şi social.

CAP II STRUCTURA ORGANIZAŢIEI

CARTA a stabilit şase organisme principale ale ONU:

1. Adunarea generală;
2. Consiliul de securitate;
3. Consiliul economic şi social;
4. Consiliul de tutelă (protecţie);
5. Curtea internaţională de justiţie;
6. Secretariatul.

2.1 ADUNAREA GENERALĂ

Adunarea generală este principalul organism de deliberare. Ea se compune
din reprezentanţii ai tuturor Statelor Unite, care dispun fiecare de un vot. Deciziile
asupra subiectelor importante asemenea păcii şi securităţii internaţionale,
admiterea de noi Membrii sunt luate în majoritate de două treimi.
 FUNCŢII ŞI PUTERI
În termenii Cărţii, funcţiile şi puterile Adunării generale sunt următoarele:
 Studierea principiilor de cooperare în vederea menţineri păcii şi securităţii
internaţionale;
 Examinarea tuturor problemelor referitoare la menţinerea păcii şi a
securităţii internaţionale şi formularea de recomandări la acest subiect, exceptând
cazul unde o neînţelegere sau o situaţie este în cursul examinării în Consiliul de
securitate.
În termenii rezoluţiei instituită „Uniunea pentru menţinerea păcii” adoptată de
Adunarea Generală în noiembrie 1950, Adunarea poate, în toate cazurile unde pare
să existe o ameninţare a păcii, un act de agresiune, să ia măsuri dacă Consiliului de
securitate nu i-a parvenit decizia în urma căreia unanimitatea nu s-a putut realiza
printre membrii săi permanenţii. Ea are însuşirea de a examina imediat problema,
pentru a face Membrilor recomandări potrivite măsurilor colective luate,
înţelegând dacă este vorba despre o întrerupere (ruptură) a păcii sau de un act de
agresiune, utilizarea forţei în caz de nevoie pentru a menţine sau a restabili pacea
şi securitatea internaţională.
 Examinarea tuturor întrebărilor (chestiunilor) ce fac parte din CARTĂ sau
se raportează la puterile şi funcţiile oricărui organism din Organizaţie şi sub
aceeaşi rezervă (reţinere) formularea de recomandări privitoare la acest subiect;
 Întăresc (accentuează, susscitează) studiile şi se fac recomandări în vederea
promovării cooperări internaţionale în domeniul politic, dezvoltarea dreptului
internaţional şi codificarea sa, folosirea (întrebuinţarea) drepturilor omului şi a
lichidităţilor internaţională în domeniile economice, social, cultural şi educativ;
 Formularea de recomandări în vederea reglementării paşnice în toate
situaţiile care par a compromite relaţiile amicale dintre naţiuni.
 2.2 CONSILIUL DE SECURITATE
Consiliul de securitate are în termenii CĂRŢII, responsabilitatea principală
de menţinere a păcii şi a securităţii internaţionale.
Consiliul se compune din 15 membrii, din care 5 membrii permanenţi (China,
SUA, Rusia, Franţa şi Regatul Unit) şi 10 membri aleşi (votaţi) de Adunarea
Generală pentru un mandat de 2 ani.
Fiecare membru al Consiliului dispune de un vot (o opinie). Deciziile de
procedură se iau printr-un vot afirmativ a cel puţin 9 din cei 15 membri. Deciziile
asupra unor probleme de forţă (esenţiale) sunt luate printr-un vot afirmativ a 9
membri de asemenea printre care trebuie să figureze cei 15 membri permanenţi.
Este regula „umanităţii marilor puteri”, adesea numită drept de veto. Dacă un
membru permanent s-a opus unei decizii el poate vota împotrivă (contra).
Dacă un membru permanent nu sprijină o decizie dar nu doreşte să blocheze
dezbaterile uzând (folosindu-se) de dreptul său de veto, el se poate abţine.
În termenii din CARTĂ, toţi Membrii ONU acceptă şi aplică deciziile
Consiliului.

FUNCŢIILE ŞI PUTERILE CONSILIULUI

 Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale conform scopurilor şi
principiilor Naţiunilor Unite;
 Cercetarea tuturor neînţelegerilor sau tuturor situaţiilor care ar putea antrena
un dezacord între naţiuni;
 Elaborarea de planuri în vederea stabiliri unui sistem de reglementare a
armamentelor;
 Constatarea existenţei unei ameninţări a păcii sau a unui act de agresiune şi
recomandarea măsurilor ce trebuie luate;
 Luarea de măsuri de ordin militar împotriva agresiunilor;
 Invitarea Membrilor să aplice sancţiuni economice şi alte măsuri ce nu
implică utilizarea forţei armate pentru prevenirea unei agresiuni;

2.3 CONSILIUL ECONOMIC ŞI SOCIAL

Consiliul economic şi social, este organismul principal ce coordonează
activităţile economice şi sociale ale Organizaţiei şi ale organismelor şi instituţiilor
specializate care constituie ceea ce se numeşte „Familia Naţiunilor Unite”.
Consiliul include 54 de membri aleşi pe trei ni şi ia decizi cu o majoritate simplă
fiecare membrii dispunând de un vot.
2.4 CONSILIUL DE TUTELĂ
Consiliul de tutelă, unul dintre principalele organisme ale ONU, a fost fondat
pentru a supraveghea administrarea teritoriilor plasate în interiorul regimului de
tutelă (protecţie) pentru a face să progreseze condiţia locuitorilor a 11 teritorii de
tutelă, existente la origine şi pentru a favoriza evoluţia lor progresivă spre
autonomie sau independenţă.
Consiliul de tutelă se compune din cinci membri permanenţi ai Consiliul de
Securitate: China, Statele Unite, Rusia, Franţa şi Regatul Unit.
În această zi, toate teritoriile aflate sub tutelă au acces la autonomie sau la
independenţă fie în calitate de state distincte, fie alăturate (alipite) ţărilor
independente vecine.

2.5 CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE

Curtea Internaţională de justiţie, situată în LaHaye (Ţările de jos) este
organismul juridic al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Ea reglează neînţelegerile
juridice dintre state şi dă avize consultative Naţiunilor Unite şi instituţiilor sale
specializate. Statutul său face parte integrantă din Carta Naţiunilor Unite.
 Toate Statele Membre ale Organizaţiei sunt autonome părţi ale statutului
Curţii.
Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate pot cere Curţii un avis
consultativ asupra tuturor problemelor juridice. Alte organisme ale ONU ca şi
instituţiile specializate pot cu autorizaţia Adunări generale să ceară un avis
consultativ asupra problemelor juridice intrate în cadrul activităţii lor.
Curtea se compune din 15 magistraţi aleşi de Adunarea Generală şi de
Consiliul de Securitate. Membrii Curţi sunt aleşi pentru competenţa lor, fără a se
ţine seama de naţionalitatea lor.

2.6 SECRETARIATUL
Secretariatul ONU se compune din funcţionari înscrişi pe plan internaţional,
care lucrează în birouri din lumea întreagă, achitându-se de diverse sarcini
cotidiene din Organizaţie.
Secretariatul este la dispoziţia altor organisme principale ale ONU, la care
administrează politicile şi programele iar în fruntea sa este Secretariatul general
numit de Adunarea Generală pe o durată de 5 ani ce poate fi reînnoită la
recomandarea Consiliului de Securitate.
Sarcinile Secretariatului sunt de asemenea variate la fel ca şi problemele cu
care se ocupă Organizaţia. Acestea constau în administrarea operaţiunilor de
Menţinere a Păcii prin medierea neînţelegerilor internaţionale, de observare a
tendinţelor (înclinărilor) şi a problemelor economice şi sociale în realizarea
studiilor asupra drepturilor omului şi a dezvoltării durabile.
Secretariatul se compune din mai mult de 8600 de bărbaţi şi femei, aparţinând
aproximativ a 170 de ţări. Aceşti funcţionari internaţionali ca şi Secretarul general
nu predau (socotelile) calculele activităţilor lor decât Organizaţiei şi fac
promisiunea de a nu solicita nici de a accepta instrucţiuni nici unei guvernări, nici
unei autorităţi exterioare.
 Naţiunile Unite îşi au sediul la Ney York dar ele menţin o prezenţă
importantă la Geneva, Viena şi Nairobi.
Oficiul Naţiunilor Unite din Geneva (ONUG) este un centru pentru conferinţe
diplomatice şi centru pentru drepturile omului.
Secretariatul general.
Descris în CARTA ONU ca „cel mai înalt funcţionar” al Organizaţiei
Secretariatul general, este evident mai mult decât atât. În acelaşi timp, diplomat şi
extremist, conciliator şi instigator, el este ochiul comunităţii mondiale, emblema
însăşi a Naţiunilor Unite.
Actualul Secretar general al ONU, al şaptelea titular al acestui post , este
KofiaAnnan, care se află în această funcţie de la 1 ianuarie 1997.
CAP III. REFORMA ŞI MĂSURILE EI

În decursul primului an al mandatului său Domnul Annan a prezentat un

ansamblu de profunde reforme care au fost adoptate, o mare parte în Adunarea
Generală de la finele anului 1997. aceste reforme, care reflectă dorinţa statelor
membre de raţionalizare în Organizaţie şi de a creşte efectele concrete, au fost duse
(purtate) în acelaşi timp în administraţie - îndeosebi un buget de dezvoltare zero,
fără precedent şi eforturi riguroase de ameliorare a procedeelor de gestiune - şi în
organizaţie, prioritatea era de a permite unei Organizaţii de raţionalizare de a
răspunde mai eficace şi mai rapid la întrebările din ce în ce mai numeroase care-i
sunt adresate, în mod deosebit pe planurile regional şi naţional.
Măsurile au avut deja consecinţe în Organizaţie, în particular în munca
Secretariatului, şi consolidează programele, procesul de dezvoltare al elaborării
politice şi coordonarea în domenii esenţiale care sunt pacea şi securitatea,
dezvoltarea economică şi socială, drepturile omului şi asistenţa umanitară la
scara sistemului.
 Măsurile au fost de asemenea luate pentru unificarea programelor referitoare
la dezvoltarea la drepturile omului, lupta împotriva crimei organizate şi traficul de
droguri şi asistenţă umanitară.
Întărirea legăturilor cu societatea civilă – ONG, sindicate, grupuri de afaceri
şi alţii – este o nouă prioritate importantă, obiectivul era de a făuri parteneriate
concrete în preocuparea de a promova scopurile şi misiunile Organizaţiei. Aceste
eforturi au fost în special bine primite şi multe donaţii private au fost făcute pentru
a întării, a intensifica munca din diverse sectoare ale sistemului Naţiunilor Unite.
Una dintre aceste donaţi îi aparţine copreşedintelui de la Time care a făcut o
contribuţie de un miliard de dolari pentru Naţiunile Unite, în anul 1997.
Adunarea generală continuă să examineze importante reforme îndeosebi
extinderea Consiliului de Securitate, reorganizarea Consiliului economic şi social ,
o modificare de calcul cu cote părţi a Statelor Membre pentru bugetul Organizaţiei.
Ea studiază de asemenea, modalităţii care-i permit (îmbunătăţirea) coordonări
de ansamblu a ONU şi a familiei sale de instituţii specializate. Se consideră că
aceste schimbări cu o mai mare durată sunt indispensabile pentru a asigura
Naţiunilor Unite fundamentul politic şi financiar necesar pentru a juca un rol
central în sânul comunităţii internaţionale în deceniile ce vor veni.

3.1 ASPECTE PRIVIND REFORMA PREZENTATE DE SECRETARUL

GENERAL KOFI ANNAN ÎN RAPORTUL SĂU PE ANUL 2000 – „DESTIN
COMUN”
Venirea noului mileniu aduce un avantajos punct de vedere din care se vede
progresul jucat de omenire. Raportul lui Kofi Annan către noi oameni: Rolul
Naţiunilor Unite din sec. 21, am oferit aprecierea lui şi a sugerat modalităţile în
care întreaga comunitate internaţională poate lucra la un loc pentru a îmbunătăţi
vieţile oamenilor rămaşi încă în urmă.
 Anul trecut ne-a anunţat că comunitatea internaţională nu este încă suficient
de aproape ca să atingă acel ţel. Din luna septembrie anul trecut (1999) noile
războaie au izbucnit în câteva părţi ale lumii şi multe conflicte de durată au
continuat să sfideze cele mai bune eforturi ale mediatorilor de a le încheia.
Devastarea produsă de dezastrele naturale a continuat să crească, cu secete,
inundaţi şi cutremure de pământ distrugând vieţile a milioane de oameni. La
cererile Naţiunilor Unite agenţiile umanitare au depăşit mult prezicerile pentru
cazurile cele mai rele.
În timp ce standardele de viaţă din lumea în dezvoltare continuă să se
îmbunătăţească, în multe din ţările slab dezvoltate ele au rămas în decline. Acesta
este particular în Africa subsahariană unde SIDA, conflictele violente şi în unele
cazuri comportamente prădalnice ale Guvernelor şi fracţiunilor politice au luat un
bir greu în timp ce pe cap de locuitor ajutorul economic din lumea bogată a scăzut
dramatic.
În Africa SIDA omoară anual cel puţin de 4 ori mai mulţi oameni decât
conflictele armate de pe continent. În alte părţi ale lumii măcelul continuă să se
răspândească cu o rapiditate înspăimântătoare.
În timpul anului, crearea a 3 misiuni pentru pace a rezultat cu triplarea
numărului Naţiunilor Unite autorizate de menţinere a păcii la 45000 încărcând
resursele sediilor Naţiunilor Unite la limite maxime. Operaţiunile Naţiunilor Unite
în Timorul de E şi în Kosovo, Republica Federală Jugoslavă, sunt cele mai
complexe şi într-un anume fel cele mai pretenţioase din istoria organizaţiei.
În 1999 în tipul războiului din Kosovo, întrebarea cum va răspunde
comunitatea internaţională grelei violări a drepturilor omului a fost aspru
dezbătută. Pentru organizaţie aceasta este o problemă critică de ceva timp, deloc
mică deoarece inabilitatea comunităţii internaţionale de a ajuta la presiunea
genocidului în Rwanda în 1994 sau masacrul a mii de bărbaţi şi băieţi neînarmaţii
aparţinând Naţiunilor Unite dintr-o zonă liberă din Srebrenica în 1995, continuă să
atârne greu în conştiinţa noastră.
Două inspecţii ale Naţiunilor Unite au intenţionat în 1999 să determine ce a
cauzat aceste eşecuri – un studiu de secretariat în Sebrenica. Acest studiu au
dezvăluit lipsa de voinţă politică, mandate nepotrivite ale Consiliului de Securitate
şi resurse neadecvate au contribuit la aceste eşecuri, împreună cu judecări greşite,
doctrinale şi instituţionale precum şi deficienţa din partea Naţiunilor Unite.
În timp ce ambele inspecţii au oferit recomandări demne de luat în
considerare, era evident că un diagnostic mai cuprinzător a fost necesitat de
probleme mai profunde, care au chinuit atât de multe din misiunile Naţiunilor
Unite, şi mai ales o reţetă pentru evitarea unor asemenea eşecuri în viitor. Prin
urmare, în Martie 2000 s-a stabilit un comitet la nivel înalt, condus de Lakhadar
Brohimi, să întreprindă o inspecţie majoră şi să recomande mijloace prin care să
asigure că operaţiile pentru pace din viitor vor fi mai eficiente.
Raportul Comitetului tocmai a început. El conţine o analiză sinceră şi limpede
a problemelor cărora continuăm în încercarea să le facem faţă în operaţiunile
efective pentru pace. Recomandările Comitetului pentru schimbare sunt realiste şi
bine argumentate.
Deloc surprinzător, prin urmare, unele din recomandările Comitetului vor
necesita resurse suplimentare pentru a fi suplimentate. Comunitatea internaţională
trebuie să accepte că acestea sunt cu adevărat esenţiale dacă dorim să îndeplinim
obligaţiile de pace şi securitate. Costul estimat al operaţiunilor pentru păstrarea
păcii ale tuturor Naţiunilor Unite în anul 2000 totalizează mai puţin de o jumătate
dintr-un procent de 1% din aproximativ 800 miliarde pe care Statele Membre îi
cheltuieşte pe protecţia naţională. Resursele suplimentare necesare a fi
implementate prin recomandările Comitetului sunt foarte modeste în comparaţie cu
datele de mai sus.
 Susţinerea păcii şi securităţii pentru toate ţările şi toţi oamenii rămâne un
obiectiv central al Naţiunilor Unite la începutul secolului 21. Nici o problemă nu
reţine mai mult atenţia noastră şi resursele noastre la fel cum munca intensă pentru
pace a Consiliului de Securitate a arătat-o anul trecut. Comunitatea internaţională a
căutat să răspundă cauzelor complexe în situaţii la fel de diverse ca cele din
Afganistan, Burundi, Republica Democrată Congo, Timorul de Est, Etiopia,
Kosovo şi Sierra Leone.
Cererile făcute Naţiunile Unite reflectă un schimb în natura factorilor ce
ameninţă pacea şi securitatea de la sfârşitul războiului rece, de la conflicte
interstatale de la violarea frontierelor la o mare accentuare a violări drepturilor
oamenilor. Unde conflictele erau odată conduse de dezacordurile ideologice ale
unei lumii bipolare, conflictele sunt acum alimentate de intoleranţe etnice şi
religioase, lăcomii şi ambiţii politice şi sunt adesea exacerbate de traficul ilicit de
arme, bijuterii şi droguri.
Cererile pe care le întâmpinăm reflectă de asemenea un consens în
dezvoltarea că, colectivul de securitate nu poate fi pentru mult timp explicat limitat
de absenţa conflictelor armate, pe el între state sau în interiorul lor. Mari abuzuri
ale drepturilor omului, destituirea populaţiei civile, terorismul internaţional, SIDA,
droguri şi arme în trafic şi dezastre naturale (din mediu) prezintă o ameninţare
directă a securităţi umane, forţându-se să adaptăm un mod de abordare, unei
game de probleme. O asemenea abordare, pe cere am făcut-o clară în raportul meu
Millenium Assembly, ne obligă să gândim creator. Ea ne cere în primul rând să
înţelegem că diferitele elemente ce contribuie la securitatea umană trebuie adresate
într-un mod cuprinzător dacă noi susţinem pacea durabilă în viitor.
Faptul că noi mergem pe acest drum este evidenţiat de schimbările în felul în
care conducem operaţiile pentru pace unde promptitudinea creşte în lucrul cu
graniţele administrative şi instituţionale în urmărirea soluţiilor trainice a
problemelor complexe.
 Pacificatorii din Naţiunilor Unite au început să coopereze mai intens decât
până acum cu guverne şi alte instituţii din interiorul sistemului Naţiunilor Unite, cu
grupări regionale şi organizaţii non - guvernamentale precum şi cu sectorul privat
ca să ajute la crearea unei baze pentru o guvernare bună şi decizii paşnice între
părţi. Activităţile urmărite acum sunt mai intense şi complexe decât cele
tradiţionale pentru menţinerea păcii. Ele includ eliberări preventive în caz de
urgenţă; asistenţa în curăţarea şi distrugerea minelor; reformă constituţională şi
legală; sfaturi preventive cu privire la susţinerea drepturilor omului; crearea şi
reforma instituţiilor din state şi asistenţa electorală. Activităţi tradiţionale, ca de
exemplu, supravegherea încetării focurilor, continuă să joace un rol critic în
operaţiunile de menţinerea păcii.
Ne-am confruntat cu schimbări majore în timpul anului trecut şi este clar că
nu este un loc pentru complacere.
Trei studii majore au început anul trecut au căutat să promoveze o mai bună
înţelegere a nevoilor şi (posibilelor) operaţiuni pentru pace ale Naţiunilor Unite.
Din raporturile comisionarilor tragediile din Srebrenica şi Rwanda, sperăm să
clarifice ceea ce era greşit- incluzând interiorul Naţiunilor Unite - ce să sugereze
ce vom putea face diferit de viitor.
Aceste lecţii includ importanţa acţiunii avute a Statelor Membre şi a
Secretariatului de a întări mecanismul păstrării păcii; nevoia de a înţelege clar dacă
păstrarea păcii sau forţarea este nevoită într-o anumită situaţie; importanţa
resurselor preventive adecvate necesitatea misiunilor, dur în interiorul
operaţiunilor pentru pace, o piedică credibilă; importanţa pregătirilor pentru
înscenarea cazurilor maxime, necesitatea îmbunătăţirii fluxurilor informaţionale
între Statele Membre şi Secretariat şi în interiorul Secretariatului; nevoia pentru
mai multe efective şi analize informaţionale oportune de pe teren.
În raportul lui Kofi Annan numit de acesta „dilema intervenţiei” consideră că
este, relativ uşor pentru comunitatea internaţională să afirme că tragediile din
Rwanda şi Serbia nu ar trebui să se repete. Dar dacă reacţia la adresa lui Kofi
Annan anul trecut la Adunarea Generală este vreun ghid, mă tem că încă ne
dovedim incapabili de a da un răspuns credibil intrării ce se va întâmpla data
viitoare când suntem puşi în faţa unei situaţi comparabile de crimă împotriva
umanităţii.
Recunoaşterea faptului că multe state au serioase şi legitime îngrijorări despre
intervenţie, nu răspunde întrebării exprimate în raportul meu.
În recunoaşterea faptului că sarcinile Naţiunilor Unite sunt în creştere şi sunt
complexe deoarece caută să prevină şi să rezolve conflicte, să păstreze şi să facă
pace, am cerut un complet de experţi condus de Primul Ministru pentru Afaceri
Străine din Algeria, Lakhdar Brahimi, care să facă un raport care va furniza un
studiu general despre operaţiunile pentru pace şi să sugereze cum pot fi ele întărite
în viitor. Raportul Comitetului pe Operaţiunile pentru Pace ale Naţiunilor Unite
tocmai a început. Sunt mulţumit că recomandările Comitetului, unele discutate în
introducerea prezentului raport.
Dacă nu se angajăm noi înşine în aceste reforme vitale, este un risc real ca noi
să continuăm să nu reuşim să vedem problema nevinovăţiei salvată din zgârcenia
războiului.

3.2 PACE ŞI SECURITATE INTERNAŢIONALĂ

Unul dintre obiectivele principale de la înfiinţarea Naţiunilor Unite, care este
inima însăşi a misiuni Organizaţiei, este MENŢINEREA PĂCII ŞI A
SECURITĂŢII INTERNAŢIONALE. De la înfiinţarea lor Naţiunile Unite au avut
nenumărate solicitări pentru a împiedica o situaţie periculoasă ce poate degenera
într-un război, a convinge adversari să se aşeze mai curând la masa de conferinţă,
decât să facă armele să vorbească şi a facilita revenirea la pace, de îndată ce un
conflict a izbucnit cu orice preţ.
 De-a lungul anilor, Naţiunile Unite au contribuit la sfârşitul a numeroase
conflicte, adesea operaţie acţiunii Consiliului de securitate, principalul organism
ONU ce tratează problemele păcii şi a securităţii internaţionale. La sfârşitul
războiului rece, a urmat o perioadă de speranţe şi schimbări, Naţiunile Unite au
trebuie să răspundă aşteptărilor superioare ale Statelor Membre, au căutat mijloace
de întărire, de creştere a capacităţii Organizaţiei practicând diplomaţia preventivă
şi organizând operaţiuni de restabilire şi de menţinere a păcii.
Pentru a face faţă unor vagi conflicte interne din State, Consiliul de Securitate
a dat garanţia operaţiilor de menţinere a păcii inovatoare şi complexe. În El
Salvador şi Guatemala, în Cambodge şi Mozambic, Naţiunilor Unite au jucat un
rol de o importanţă majoră, la sfârşitul războiului civil, în consolidarea păcii. Dar
conflictele recente, care multe se caracterizează printr-o violenţă etnică, în
Somalia, Rwanda sau în fosta Zugoslavie, spre exemplu, au adus noi provocări
Naţiunilor Unite în rolul pe care acestea îl joacă pentru consolidarea păcii.
Sistemul ONU, în totalitatea sa, este axat mai mult ca niciodată pe
consolidarea păcii – acţiunea vizând sprijinirea structurilor care întăresc şi
consolidează pacea. Experienţa a demonstrat că menţinerea păcii, în sensul de a
evita conflictele militare nu este suficientă pentru a instaura o pace solidă durabilă.
O securitate de acest tip poate doar să se realizeze cu sprijinul ţărilor ce
promovează dezvoltarea economică, protecţia drepturilor omului, buna guvernare
şi procesele democratice. Nici o altă instituţie, nu dispune de experienţă
multilaterală, competenţa, capacitatea de coordonare şi imparţialitatea aduse de
Naţiunile Unite atunci când ele asumă responsabilitatea în realizarea acestor
sarcinii.
Consiliul de securitate, Adunarea Generală şi Secretarul General joacă toţi
roluri majore şi complementare pentru a favoriza Pacea şi Securitatea.
 CONSILIUL DE SECURITATE
CARTA, convenţia internaţională, impune Statelor Membre obligaţiile de
reglare a neînţelegerilor dintre ele prin mijloace paşnice, de o aşa manieră încât
Pacea şi Securitatea Internaţională şi Justiţia să nu fie ameninţate.
Ele trebuie să se obţină sau de a recurge la forţa împotriva oricărui Stat şi pot
prezenta toate neînţelegerile Consiliului de Securitate.
Atunci când o neînţelegere captează atenţia sa, prima măsură a Consiliului
este de obicei, de a recomanda părţile de a ajunge la un acord de pace. În cazuri
sigure, Consiliul însuşi întreprinde o anchetă, el poate enunţa principiile unei
reglementări pe cale paşnică.

ADUNAREA GENERALĂ
CARTA ONU (Articolul 11) învesteşte Adunarea Generală cu puterea de „a
studia principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi a securităţii
internaţionale” şi de a face recomandări fie Membrilor Organizaţiei, fie Consiliului
de Securitate fie Consiliului de Securitate şi Membrilor Organizaţiei.
Pentru a favoriza menţinerea păcii Adunarea Generală organizează sesiuni
extraordinare sau sesiuni extraordinare de urgenţă asupra unor probleme precum
dezarmamentul, o problemă a Palestinei sau a Afganistanului.
Adunarea Generală examinează problemele păcii şi securităţii în Prima
Comisie aşa (dezarmare şi securitate internaţională) şi în A patra Comisie
(chestiunii de politică specială şi de decolonizare).
În 1990, Adunarea Generală aprobă instituţia din San Jose (Costa Rica),
„Universitatea pentru pace” instituţie internaţională specializată în studii, căutarea
şi transmiterea chestiunilor referitoare la pace.
Adunarea a desemnat ziua deschiderii sesiuni anuale ordinare, în septembrie,
ZIUA INTERNAŢIONALĂ A PĂCII.
 A) RESTABILIREA PĂCII
Restabilirea păcii se referă la utilizarea de mijloace diplomatice pentru a
convinge părţile angajate într-un conflict de a ceda ostilităţilor şi a negocia un
regulament paşnic pentru neînţelegerile lor.
Naţiunile Unite oferă diverse mijloace de a stăpâni, a înăbuşi a găsi soluţii
conflictelor şi de a trata cauzele lor profunde.
Secretarul general joacă un rol central în restabilirea păcii, prin titlul personal
şi prin grăbirea trimişilor speciali sau a misionarilor pentru sarcinile de negociere
sau de anchetă, spre exemplu.
În scopul de a ajuta la rezolvarea la găsirea soluţiilor neînţelegerilor,
Secretarul general poate recurge la funcţie sale pentru practicarea „diplomaţiei
preventive”,. Imparţialitatea Secretarului General este un mare atu pentru Naţiunile
Unite. În numeroase ocazii, Secretarul general a contribuit, într-o manieră decisivă
pentru a îndepărta ameninţările împotriva păcii sau pentru a obţine acorduri de
pace.
Acest lucru s-a manifestat printr-o manieră de sesizare, în februarie 1998
atunci când în urma unei consultaţi cu membrii Consiliului de Securitate,
Secretarul general a mers la Bagdad şi a reuşit să rezolve o neînţelegere în Irac,
privind armamentul care făcea teama unei reluări a ostilităţilor cu această ţară.
Un deceniu mai înainte, în 1998, măsurile luate de Secretarul general din
epoca ce avea să conducă la sfârşitul războiului dintre Iran şi Irac au produs furie
după 1980.
Diplomaţia preventivă se referă la măsurile adoptate pentru a se evita
neînţelegerile, pentru a de rezolva înainte ca ele să genereze un conflict sau pentru
a definitiva conflicte în caz că ele izbucnesc.

B) MENŢINEREA PĂCII
 Operaţiile de menţinere a păcii sunt autorizate de către Consiliul de
Securitate, sunt un instrument hotărâtor la dispoziţia comunităţii internaţionale
pentru a face ca pacea şi securitatea internaţională să progreseze.
Acest rol de menţinere a păcii a fost recunoscut de comunitatea internaţională,
în 1998, atunci când forţele Naţiunilor Unite obţineau premiul NOBEL pentru
pace.
Deşi menţinerea păcii nu a ost luată în considerare în mod specific în
CARTĂ, a fost iniţiată de Naţiunile Unite încă din 1948 atunci când a fost creat
Organismul Naţiunilor Unite încărcat cu supravegherea încetării ostilităţilor în
Orientul Mijlociu.
Operaţiunile de menţinere a păcii constau în luarea (primirea) de la Consiliul
de Securitate a unui autorizaţii de desfăşurare cu consimţământul ţării gazdă şi de
obicei şi a altor părţii privite. Ele pot cuprinde în personalul militar şi poliţişti dar
în acelaşi timp şi civili. Operaţiunile pot pune în joc misiuni de observare militare
de forţe pentru menţinerea păcii sau a combinaţiei a acestora două.
Misiunile de observaţie sunt alcătuite din ofiţeri neînarmaţi pentru care munca
tipică este de veghea punerea în aplicare a unui acord sau a unui armistiţiu.
Soldaţi puternici (de forţă) pentru menţinerea păcii poartă arme, dar în cea
mai multe cazuri nu sunt autorizaţi să le folosească decât în cazul unui legeitime
apărări.
Operaţiunile pot lua numeroase forme şi evoluează în mod constant în funcţie
de circumstanţe.
Vom considera printre sarcinile de care se achită de-a lungul anilor
operaţiunile de menţineri a păcii:
 Menţinerea armistiţiului şi separarea forţelor. Oferind timp de a respira, o
operaţiune bazată pe un acord limitat între părţi poate contribui la crearea unui
climat favorabil negocieri.
 Desfăşurarea preventivă. A desfăşura înaintea unui conflict neizbucnit, o
operaţiune poate furniza o prezenţă liniştitoare şi o treaptă a transparenţei ce
favorizează progresele politice.
 Protecţia operaţiunilor umanitare în timpul conflictelor.
În numeroasele conflicte, populaţiile civile au fost hotărâte luate ca ţintă
pentru obţinerea de avantaje politice. În acest tip de situaţie s-au cerut forţele
pentru menţinerea păcii pentru a asigura protecţia operaţiunilor de înaintare a
ajutorului umanitar. Aceste responsabilităţi riscă totuşi de a plasa forţele pentru
menţinerea păcii în situaţii politice dificile şi de a se ajunge la punerea lor în
pericol.