Sunteți pe pagina 1din 37

SECRETELE UNEI CIVILIZAŢII DISPĂRUTE

A fost Atlantida o planetă explodată?

În ultimii două sute de ani, Egiptul antic a captat imaginaţia învăţaţilor şi a oamenilor de rând
deopotrivă, fapt ce s-a materializat într-o serie de cărţi despre această civilizaţie misterioasă.
Însă în ciuda acestor ample investigaţii, cercetătorii nu au reuşit să ajungă la un acord în ceea
ce priveşte scopul exact al piramidelor şi templelor egiptene. La originea acestui impas stă
neputinţa de a înţelege motivaţia religioasă care i-a făcut pe egipteni să construiască piramide
enorme, cea mai mare dintre ele conţinând mai multe milioane de tone de piatră.
Astfel, referinţa lui Kurt Mendelssohn, care a spus despre piramide că sunt o „magnifică nebunie”
este puţin diferită de uimirea simţită în timpurile romane, când Pliniu s-a declarat nemulţumit de
piramide, considerându-le „expunerea prostească şi leneşă a bogăţiei regelui”.

Este oare posibil ca experţii să fi luat o cale de abordare greşită şi astfel să fi trecut cu
vederea misterul Egiptului antic? Cred că, într-adevăr, au pierdut din vedere un nivel mai
profund de înţelegere, nivel pentru care se găsesc semne mai peste tot.

Scopul acestui articol este de a prezenta o interpretare radicală, cu totul nouă, a Textelor
Piramidei şi a altor mituri egiptene.

Mulţi dintre „căutătorii de mistere’’ sunt interesaţi de Egipt şi fascinaţi de „zeii” civilizaţiilor
străvechi, în mare măsură datorită operei lui Zecharia Sitchin, cu privire la „zeii” muritori. Dacă
Sitchin avea dreptate, atunci egiptenii au trăit alături de „Anunnaki" - o rasă posesoare a puterii
de a călători în spaţiu, care au construit un centru spaţial subteran în Sinai, şi două piramide, ca
faruri pentru navigaţie, la Giza.

Însă pe măsură ce te vei afunda mai adânc în credinţele religioase egiptene, vălul va fi ridicat,
dezvăluind o cosmologie ce-ţi va aduce aminte de teoria luptei planetare a lui Sitchin, în „Cea
de-a douăsprezecea planetă”.

La fel cum Zeul Marduk apare în epicul babilonian „Enuma Elish”, tot aşa Zeul egiptean Seth
apare ca o „lance din abis”, o planetă intrusă, ce vine din adâncurile spaţiului şi porneşte să
întâlnească una dintre planetele interioare (echivalentă cu „Tiamat”-ul babilonian).

Potrivit interpretării lui Sitchin a minunatei „Enuma Elish”, planeta cucerită Tiamat a fost
împărţită în două, dintre care o parte a devenit centura de asteroizi, iar ce-a de-a doua,
devenind Pământul, pe o nouă orbită, mult mai aproape de Soare.

Egiptenii au înţeles acest eveniment cosmnic într-o cu totul altă manieră. De exemplu, se
spune că Zeul Osiris (un zeu al cerului, până când a fost ucis de Seth), a căzut din văzduh şi „a
deschis Pământul în două”, ceea ce arată că Pământul se afla în poziţia sa înainte de catastrofă.

În acelaşi mod, atunci când Zeul Geb a fost separat în mod forţat de Nut şi a căzut pe Pământ,
el nu a devenit Pământ, ci, potrivit unei legende, s-a aşezat pe suprafaţa acestuia, începând
construcţii şi renovaţii „în o mie de fundaţii şi milioane de locuri”.

Una dintre cele mai proeminete zeităţi egiptene era Osiris, un Zeu a Cerului, care a fost ucis
de Seth, şi a căzut pe Pământ. Potrivit Textului Piramidei, Osiris „a fost lăsat jos” sau „înecat” (în
abisul apos al spaţiului), însă mai există o legendă faimoasă, care spune că a fost dezmembrat,
iar părţile corpului său au fost împrăştiate în tot Egiptul.

Această legendă a dezmembrării lui Osiris a nedumerit dintotdeauna experţii, însă s-ar potrivi
perfect dacă Osiris ar fi o „planetă explodată”, din care unele fragmente ar fi lovit Pământul.

Numeroase detalii susţin această interpretare, aşa cum ar fi legenda că Osiris ar fi căzut cu
foc şi a „deschis” Pământul, ajungând să se odihnească în peşteri subterane adânci şi întunecate.
Mai multe texte vorbesc despre cum Pământul a devenit în timpurile primitive o „Insulă de Foc”.
Alte detalii remarcabile, pentru a arăta că planetele care au explodat erau pline de apă, se află
în Textele Piramidei, unde se menţionează că Osiris a adus cu el un potop de ape reci.

Aceasta este confirmată şi de Cartea Genezei, în care se afirmă că apele Potopului au căzut
pe Pământ printr-o deschizătură a cerurilor.

Ideea că Osiris era o planetă explodată este susţinută şi de bine cunoscuta asociere a Zeului
cu meteoriţii.

Vraja 1080 din Textele Sicriului afirmă că: „Acesta este obiectul sigilat, ce se află în întuneric,
înconjurat de foc, ce conţine emanaţia lui Osiris, şi este pus în Rostau; a fost ascuns de când a
căzut din el, şi este ceea ce a venit din el în deşertul de nisip”.

O legendă asemănătoare vorbea despre „o piatră din ceruri”, păstrată la Abydos. Aceste
descrieri vorbesc despre meteoriţi (asteroizi căzuţi), o identificare susţinută de dovezi legate de
cultul pietrei Benben, la Heliopolis.

Egiptologii sunt aproape siguri că Benben era un meteorit conic, care, urcat pe un stâlp,
simboliza ridicarea sa la ceruri, când va veni.

Exemplul pietrei Benben ilustrează foarte clar conceptul de moarte şi renaştere, care era
fundamental în credinţele egiptene. Egiptologii insistă că aceste credinţe au fost inspirate de
forţele naturii, aşa cum sunt răsăritul şi apusul soarelui, sau ridicarea şi coborârea râului Nil.

Cultul pietrei Benben indică o moarte şi o renaştere cosmice, din moment ce meteoritul era
un asteroid care a căzut pe Pământ printr-o moarte violentă, după care a fost ridicat spre cer,
pentru o viitoare înviere. Acelaşi simbolism poate fi observat în obeliscuri şi piramide, care erau
de asemenea îndreptate către ceruri, piramidele reprezentând vehicule de urcare („mer”) a
sufletului şi a dublului eteric a corpului regelui decedat.

Acestă soluţie cosmică pare a fi destul de evidentă, însă egiptologii nu au tras concluziile
evidente, datorită proastei înţelegeri a arhitecturii, religiei şi mitologiei egiptene.

De exemplu, unele mituri religioase, aşa cum este lupta dintre Horus şi Seth, sunt văzute ca
date ce fac parte din istoria reală a Văii Nilului, în vreme ce altele, ca miturile Creaţiei, ce
amintesc de „movila primitivă”, s-ar părea că au fost inspirate de inundaţiile recurente ale râului
Nil. Iar acele credinţe religioase, a căror natură este esenţial cosmică, sunt diminuate de un
amestec confuz de referiri la Soare, Lună, anumite stele şi meteoriţi.

Problema cu toate aceste interpretări ortodoxe este că nu se potrivesc împreună, oricât


ne-am strădui. Se poate face o comparaţie cu mai multe substanţe, puse la un loc, care nu se
pot amesteca, ci se aşează în straturi distincte şi ireconciliabile. Aceasta este şi poziţia
egiptologilor, care consideră că egiptenii aveau un set de credinţe contradictorii.

Era oare chiar aşa? În „Soluţia Phoenix”, am adăugat acelui amestec un simplu ingredient
magic, care a făcut ca toate straturile să se unească, fomând o poţiune religioasă coerentă şi
magică. Acest ingredient magic este ipoteza planetei care a explodat.

Presupunerea multora este că egiptenii erau obsedaţi de moartea şi naşterea planetară, însă
cum această planetă nu mai putea fi văzută în cerurile reale, au adoptat Soarele şi anumite stele
ca simboluri vizibile ale invizibilului. Soarele, în mod deosebit, avea rolul de a aminti zilnic
această naştere şi moarte planetară.

Egiptologii susţin că Ra era un Zeu al Soarelui şi nimic mai mult decât atât, însă aceasta nu
este adevărat.

În Cartea „Am Duat”, „Cartea Porţilor” şi „Cartea Peşterilor”, Ra este descris ca făcând o
călătorie subterană, în care se reuneşte cu trupul lui Osiris, Marele Zeu al adâncurilor.

Egiptologii trec cu vederea şi nu explică această relaţie intimă dintre Ra, Zeul Soare, şi Osiris,
Zeul morţii. Însă textul spune clar că Ra este sufletul, iar Osiris este trupul, iar combinaţia divină
dintre trup şi suflet, Ra-Osiris, va urca la cer şi se va renaşte „în trupul lui Nut.” Aceasta nu are
nici o legatură cu Soarele, dar pare a fi o renaştere planetară, în care Ra şi Osiris sunt sufletul şi
trupul planetei explodate. Trupul lui Nut a fost înfăţişat ca o insulă şi descris ca „Osiris, al cărui
circuit este Duat.”

Învierea lui Osiris spre poziţia sa divină a început cu o coborâre şi s-a sfârşit cu o urcare -
exact opusul „actului creaţiei” care a făcut ca fragmente din corpul său să penetreze crusta
terestră în timpuri primitive. Dar ce a fost acest „act al Creaţiei”?

Egiptenii l-au descris prin mai multe metafore, aşa cum ar fi Zeiţa Cerului, Nut, dând viaţă
„copiilor haosului”, sau Geb ouând un Mare Ou, din care Phoenix (Pasărea de Lumină) a ieşit la
inceputul timpurilor. Mai general, acest act catastrofic era cunoscut ca „Ziua în care cei bătrâni
au fost ucişi”, o zi în care numeroşi zei au fost „decapitaţi” şi „urcaţi în cer”, care a devenit plin şi
sufocant, o zi în care „cerul a fost separat de pământ”, o zi în care s-a auzit un ţipăt ascuţit şi s-a
văzut un fulger.

Toate aceste metafore evocă planeta care a explodat, întrevăzută de Tom Van Flandern, ca
datând din „Timpul Iniţial” egiptean (zep tepi) la zece milioane de ani în urmă.

Multe dintre aceste mituri ale creaţiei vorbesc despre „movile” şi „insule” ce au apărut în
timpuri primitive. Dacă aceste movile şi ape au fost inspirate de râul Nil, aşa cum sugerează
egiptologii, de ce egiptenii au descris oceanul primitiv ca fiind peste tot, infinit şi nesfârşit, fără
sus, fără jos, fără suprafaţă? De ce Nut, o Zeiţă a cerului, apare în Textele Piramidei ca spunând
„Eu sunt dealul primordial, în mijlocul mării” - afirmaţie ce confirmă ideea că un „Câmp de
Trestii” există în cer? Ce ar fi putut inspira aceste numeroase referinţe la un loc de baştină
planetar în partea estică a Cerului, unde regii care vor urca vor domni Ennead-ul celor Nouă Zei
de pe un tron de fier?

Răspunsul ar putea fi găsit în legendara luptă dintre Seth şi Horus Vârstnic (alias Osiris), pe
care egiptologii o consideră ca fiind amintirea unei lupte reale din Valea Nilului. Dimpotrivă,
aceste lupte au avut loc în Cer sau în apele spaţiului, şi se pare că s-au întâmplat în timpuri
primordiale.

Mai mult, aceste legende au multe corelaţii cu „ipoteza planetei intruse” a lui Van Flandern.
De exemplu, rezultatul luptei a fost că Seth şi Horus au luat unul de la altul un „ochi” şi „două
testicule”, o descriere plauzibilă a unui schimb de sateliţi 2/1 dintre două planete, ceea ce este
pe deplin în acord cu legile dinamicii cereşti.

Aceasta este una dintre cele şaisprezece paralele extraordinare care l-au făcut pe astronomul
Van Flandern să spună: „Convergenţa ultimelor date astronomice şi scrierile egiptene antice face
mult mai dificilă ignorarea acestor scrieri, fiind nici mai mult, nici mai puţin decât înregistrări ale
istoriei sistemului nostru solar”. O asemenea concluzie ar părea imposibilă multor oameni, dar la
fel s-a întâmplat şi cu precizia inginerească a marii Piramide, iar existenţa acesteia la Gizeh, nu
poate fi pusă la îndoială.

De fapt, anomaliile cultului Piramidei şi a celui a planetei explodate se susţin unele pe altele,
întărind considerabil ipoteza unei rase pierdute, ce deţinea o capacitate ştiinţifică fantastică.

Pentru a fi corecţi, trebuie să menţionăm că teoria lui Van Flandern rămâne controversată,
nefiind acceptată de majoritatea astronomilor moderni, care se sperie de noţiunea de
catastrofism. Dar, mai devrem sau mai târziu, tradiţia va ceda în faţa noilor date ştiinţice.

În deceniul pe care-l parcurgem probe spaţiale ne vor permite să afimăm dacă teoria planetei
explodate este corectă sau nu, iar aceasta va face ca ideile ştiinţifice ale secolului 21 să fie
testate prin cunoştinţele astronomilor de acum 6.000 de ani. Iată o perspectivă cât se poate de
incitantă.

Dar chiar dacă se va dovedi că astronomii antici nu au avut dreptate, concepţia egipteană
privind existenţa unei planete explodate ne oferă înţelegerea unor alte legende şi mituri
moderne. Un exemplu clasic în acest sens este povestirea lui Platon cu privire la Atlantida, ce îşi
avea originea în Egipt.

Până nu demult, presupuneam că Platon a descris un cataclism terestru, în care o „insulă”


chiar s-a scufundat în „mare” după care au avut loc un „cutremur” şi o „inundaţie”.

Însă după ce am început să gândim precum un egipteam, am recunoscut „insula” ca o


metaforă obişnuită pentru „planetă” (iar de aici concepţia că planeta Pământ a devenit o „Insulă
de Foc”). Această metaforă este întărită de ideea că spaţiul este un ocean de apă, în care, la
începuturile timpurilor, au răsărit movile primordiale. Astfel, egiptenii îşi imaginau planetele ca
„insule” ce pluteau pe apele cosmice, acestea din urmă constituiind, desigur, „oceanul adevărat”,
descris de Platon.

Este oare legenda Atlantidei, care a fost distrusă de cutremure şi inundaţii doar o repetare a
poveştilor despre cum Osiris a fost dezmembrat şi înecat? A fost Atlantida o planetă explodată?
Argumente ce susţin această teorie se găsesc în etimologia cuvântului „Atlas”, care a fost primul
dintre cei zece regi pe care Poseidon I-a numit să aibă grijă de această vestită insulă.

Este o idee foarte răspândită, însă greşită, că Atlas susţinea lumea pe umerii săi. De fapt, el
susţinea cerul. De aici şi numele Atlas, care în greacă înseamnă „cel care nu a mai putut
suporta” (cu referire la cer). Atlas era privit ca un stâlp, care a ajuns la ceruri, dar, mai apoi, s-a
prăbuşit, ducând la căderea cerului. Această cădere a îngropat Atlantida – idee asemănătoare cu
cea a Zeului egiptean Osiris ce a căzut pe Pământ, deschizându-l, şi îngopându-se astfel în adânc.
Cu alte cuvinte, Atlantida a căzut din cer.

Exemplul Atlantidei ilustrează maniera în care implicaţiile unei planete explodate în Egiptul
antic se extind mult dincolo de limitele egiptologiei, ducând la revenire radicală a ideii „zeilor” ce
au venit din cer pe pământ. Identificare acestor zei (Anunnaki, Nephilim, Zeii constructori ai Edfu,
de exemplu) ca fragmente planetare meteorice ridică o întrebare foarte importantă: Dumnezeu,
Fiul lui Dumnezeu şi îngerii sunt ecouri ale acestui cult interplanetar străvechi şi profund?

(Extras din Revista Atlantis Rising)

Vrăjitorie şi Voodoo

Voodoo şi Vrăjitoria sunt două dintre cele mai neînţelese religii din lume. Fiecare dintre ele
are o imagine publică şi o realitate interioară. De cele mai multe ori, imaginea publică păstrează
prea puţin din religia reală, privată şi interioară.

Voodoo
Voodoo este un amestec între catolicism şi o religie africană antică. Credinţa aceasta spune
că există un singur Dumnezeu, creatorul Universului. Subordonate acestui Dumnezeu, sunt Loas
zeităţi mai mici sau sfinţi, care sunt mesageri între cei ce practică Voodoo şi Dumnezeu. În cele
din urmă, există preoţi - Houngans şi preotese – Mambos. Deşi iniţial aproape toţi practicanţii de
Voodoo erau negri, se crede că, în momentul de faţă, între o treime şi o jumătate dintre ei sunt
albi. Cam trei sferturi sunt femei. Dacă nu aţi putut evita nonsensul arătat de filmele de la
Hollywood, să ştiţi că magia este o parte importantă a credinţei Voodoo (deşi nu cea mai
importantă). Există voodoo-işti care aruncă blesteme, cele mai puternice şi mai negative dintre
ele purtând denumirea de wangas. Dar există alţi voodoo-işti care folosesc vrăji inverse, numite
pouins, pentru a rupe wangas-urile. Alţi practicanţi ai voodoo fac remedii din ierburi şi poţiuni
magice. Unii sunt clar-văzători şi sunt cunoscuţi sub numele Quatre Yeux („patru ochi”). Poate că
cea mai importantă parte a voodoo este chiar ceremonia religioasă. După ce încep uşurel, ei trec
la o frenezie religioasă şi spirituală, folosind dansul, muzica sau băuturile alcoolice, pentru a fi
mai inspiraţi. În unele ceremonii, mai ales în cele „jucate” pentru turiştii foarte bogaţi, sunt
folosite şi droguri şi practici sexuale.În cele din urmă, unii practicanţi sunt posedaţi de Loas. Se spune că atunci Loas „călăresc
caii”. În timp ce este posedat sau „călărit”, voodoo-istul poate
vorbi în diferite limbi, poate face previziuni sau poate da sfaturi, poate mânui şerpi veninoşi, sau poate spune vrăji magice, etc.
Există multe similarităţi cu unele secte creştine. Deşi Voodoo a început în Caraibe, a ajuns în New Orleans, iar de acolo s-a
răspândit în toate oraşele principale din SUA.

Vrăjitoria
Vrăjitoria este o rămăşiţă a religiei pre-creştine. Este pe atât de frumoasă, pe cât este de veche. Nu are nimic de-a face cu
satanismul sau venerarea diavolului. În zilele noastre, tot mai mulţi oameni sunt din ce în ce mai puţin satisfăcuţi de structurile
religioase tradiţionale şi caută relaţii mai adânci şi mai pline de înţeles cu Divinitatea, prin metode alternative. Unii evrei găsesc
aceste relaţii în mişcarea Hassidică, iar unii creştini le află în foarte-mediatizatele mişcări carismatice şi „născuţi din nou”. Unii
oameni au ales credinţe estice în locul celor vestice, în care s-au născut. Datorită unei puternice dragoste pentru natură şi datorită
mişcărilor feministe, unii oameni au descoperit vrăjitoria.
Nu există o structură monolitică a vrăjitoriei însă multe vrăjitoare cred în următoarele:
- Există un singur Dumnezeu Suprem, care nu poate fi cunoscut; acesta poate fi cunoscut numai prin intermediul manifestărilor
sale ca Zeu/Zeiţă. Unele vrăjitoare cred numai într-o Zeiţă.
- Trebuie să fii în armonie cu Natura şi ciclurile sale (de unde şi interesul ecologiştilor), reprezentate de fazele schimbătoare ale
Lunii şi de anotimpurilor.
- „Dacă nu faci rău, poţi face orice vrei.”
- Nu trebuie să accepţi nici un fel de plată pentru munca ta, făcută ptin metode vrăjitoreşti.

Tradiţii vrăjitoreşti moderne


Vrăjitoria ereditară: în care metodele meşteşugului au existat pe linie de familie.
Dianic Wicca: în care este venerată o Zeiţă, şi nu există nici un aspect bărbătesc al divinităţii.
Grupurile de veneratori sunt alcatuite exclusiv din femei.
Vrăjitoria tradiţională: în care metodele meşteşugului au fost păstrate de persoane ascunse. Există mai multe tipuri de vrăjitoare
tradiţionaliste. Menţionăm doar câteva tipuri:
- celtice: a căror moştenire se trage de la celticii antici.
- nordice: a căror moştenire se trage de la druizii din vechea Anglie.
- gardneriane: în care oamenii urmează învăţăturile lui Gerald B. Gardner, aşa cum au fost ele înmânate lui de către tradiţionalişti
şi amestecate cu elemente luate din cărţi vechi, magie kabbalistică şi poeziile scrise de un prieten.
- alexandriană: în care oamenii urmează învăţăturile lui Alex Sanders, care a combinat vrăjitoria gardneriană cu mai multe idei
cabbalistice.

Vrăjitoria este în primul rând o religie. Există multe sărbători, dintre care multe au fost preluate şi de creştinism. Într-un mod
asemănător, mulţi zei păgâni au devenit creştinizaţi ca sfinţi. Vrăjitoarele sunt vindecătoare, sfătuitoare şi clarvăzătoare. Ca parte
a credinţelor vrăjitoarelor, mulţi practicanţi cred în şi fac magie, la fel cum catolicii cred în transubstanţiere. La fel cum vinul şi
prescura se transformă în sânge şi carne, la fel funcţionează şi magia pentru vrăjitoare.
Magia necesită timp. Se înfăptuieşte cu ajutorul legilor naturale. Dacă faci o vrajă de dragoste, nu înseamnă că acel sau cea
vizată va bate la uşa ta în acel moment, ci doar că el sau ea va deveni mai îndrăgostit(ă) de tine. Dacă ar avea loc instantaneu,
atunci ar fi un miracol. Vrăjitoarele lucrează cu magie, nu cu miracole. Magia este unul dintre aspectele vrăjitoriei. Vrăjitoarele nu
fac magie „neagră”, datorită a două principii pe care cele mai multe dintre ele le respectă. Primul este „Dacă nu faci rău, poţi
face orice vrei”. Pentru o vrăjitoare, asta înseamnă, pe lângă interpretările evidente, că poţi face magie numai dacă NIMENI nu
este rănit. Cel de-al doilea motiv este „Credinţa lor în legea karmică a Întreirii – orice faci magic se va întoarce asupra ta de trei
ori”. Ar fi prostesc să faci rău cuiva, dacă ştii că ţi se va întâmpla acelaşi lucru, doar că de trei ori mai puternic! Vrăjitoria înţelege
dualitatea în natură, iar iniţial, era chiar o religie a fertilităţii. De aceea, sexul este un aspect important al acestei religii. Dar este
doar un aspect, nu toată religia. Cele mai multe dintre vrăjitoare nu implică sexul în meşteşugul lor decât în mod simbolic.
Este important să menţionăm, pe scurt, modul în care vrăjitoria s-a amestecat cu satanismul în minţile multor oameni. Mulţi
păgâni (în limba latină, „locuitori de la ţară”) din Roma Antică îl venerau pe Pan, satirul care iubea distracţia şi zeul fertilităţii, care
deseori apărea în desene şi picturi cântând la fluier. Aşa cum bine ştiu antropologii, zeii unei societăţi devin divinităţile negative ale
societăţii care îi cucereşte. Pentru a sugera că păgânii nu venerau un zeu, ci pe diavolul însuşi, creştinii timpurii l-au descris pe
diavol ca semănând cu Pan: cu coadă şi coarne. Cele mai timpurii Bule Papale împotriva vrăjitoarelor le acuzau pe acestea că
venerau alţi zei, iar nu că se închinau lui Satana. Mai târziu, în încercarea de a şterge cu totul religiile păgâne, acuzaţia a fost
schimbată în venerarea diavolului. Confesiunile vrăjitoarelor care afirmau acest fapt, au fost făcute numai prin tortură
inimaginabilă.

Iată două aspecte pe care nu ar trebui să le uitaţi:


Este greu să găsiţi şi să vă alăturaţi unui grup Voodoo sau de vrăjitorie.
Atunci când suficient de mulţi oameni caută ceva, o persoană întreprinzătoare va veni şi va oferi ceea ce este dorit. În mai toate
oraşele importante din SUA, răspunzând la câteva întrebări şi cereri, este posibil să vedeţi sau să participaţi la o ceremonie
„Voodoo” sau de „vrăjitorie”, în schimbul unei taxe. De obicei, aceasta este o acoperire pentru orgii sexuale. Nu este nimic
autentic.

Cu timpul, dacă aveţi răbdare, veţi putea găsi un grup real, dar nu plătind o taxă. Există şi grupuri de vrăjitoare care lucrează
cu energiile sexuale ale trupului uman. Din păcate, nu sunt mulţi cei care pot vedea partea spirituală pură a unei astfel de relaţii.
Astfel încât, dacă există un ritual care să implice utilizarea uniunii sexuale, reale sau simbolice, unii oameni nu vor vedea altceva
decât SEX. Aceasta spune multe despre observator, şi foarte puţine despre cel care practică ritualul.

Ţineţi minte că grupurile care practică astfel de religii nu sunt deloc uşor de găsit. S-ar putea ca mai întâi să daţi peste grupuri
false, care urmăresc doar să vă fure banii, să satisfacă mândria unui leader, sau să vă implice în activităţi sexuale nedorite.
Adevăratele grupuri de vrăjitorie sau voodoo care folosesc sexul spiritualizează actul sexual şi utilizează energiile din timpul
activităţii sexuale. Dacă vă alăturaţi unui astfel de grup, aveţi grijă ca sexul să fie spiritualizat, că energiile sunt folosite într-un
scop pozitiv, şi că nu sunteţi obligaţi să faceţi ceva ce nu vreţi. Dar cum veţi şti dacă acel grup este o organizaţie religioasă sau
dacă este potrivit vouă? Răspunsul este
simplu. Verificaţi-vă emoţiile şi sentimentele. Dacă simţiţi că este bine, pozitiv şi potrivit, mergeţi înainte. Dacă nu vă simţiţi bine şi
vi se pare că ceva este în neregulă, staţi deoparte.
Clopotele sună la Capela Rosslyn, care este probabil cea mai extravagantă biserică sculptată din Scoţia – şi în mod cert cea
mai înzestrată cu mituri, pseudo-istorie şi controverse. Un loc de pelerinaj pentru masoni, templieri, cei care vor să vadă OZN-
uri, oameni de rând şi cripto-istorici, care caută orice, de la suluri conţinând învăţămintele pierdute ale lui Hristos, până la
Sfântul Graal, această capelă, cuibărită în satul Roslin, a devenit o destinaţie a pasionaţilor cărţii Codul lui Da Vinci, thrillerul
mistic al lui Dan Brown, care s-a vândut în mai mult de opt milioane de exemplare în întreaga lume, şi care are punctul
culminant la Rosslyn.

Istoricii scandalizaţi pot spune orice, dar Capela Sf. Matei – acesta este numele său episcopal, nu a fost niciodată atât de
ocupată. Trustul care se ocupă de restaurarea bisericii din secolul 15,
în parteneriat cu Societatea Historic Scotland, beneficiază de fluxurile foarte mari de turişti, dar refuză cu încăpăţânare orice
investigaţii în pivniţele ei legendare. Biserica este acum sursă de inspiraţie pentru artişti scoţieni de renume, cum ar fi pictorul
Steven Campbell, sau câştigătorul premiului Turner, Douglas Gordon.

Romanul lui Brown, care a uimit milioane de oameni şi a scandalizat câţiva catolici, este o reţea de artă renascentistă,
criptologie şi teorii ale conspiraţiei, ce implică descendenţii lui Iisus Hristos şi ai Mariei Magdalena. Începe cu uciderea grotescă a
unui restaurator la Louvru, a cărui corp este aşezat în aceeaşi poziţie cu cea din faimoasa schiţă a lui Leonardo Da Vinci,
Bărbatul Vitruvian, şi se termină cu deznodământul de la Capela Rosslyn.

Dar cărţi în care apare această capelă, construită în 1450, de William Sinclair, Conte de Orkney, au existat cu multă vreme
înainte de Codul lui Da Vinci, expunând diverse teorii, implicând Cavalerii Templieri, care au fost mai tot timpul asociaţi cu
această capelă, Sfântul
Graal, sau texte biblice în care sunt însemnate originile Masoneriei (masonii au luat în considerare unele dintre sculpturile
capelei). Poate că cea mai ciudată dintre aceste cărţi a fost cea a antropologului Keith Laidler, „The Head of God” – „Capul lui
Dumnezeu”, care sugerează că în capelă se află ascuns capul îmbălsămat al lui Hristos, în vreme ce pasionaţii de OZN-uri din
faimosul „Triunghi Bonnybridge”, au susţinut că această clădire nu este altceva decât un „portal astral”.

Coborând însă cu picioarele pe pământ, constatăm că nimeni dintre cei care intră în acest loc care acum se află sub o folie
protectoare pe toată durata resturărilor - nu poate să nu fie afectat de interiorul plin de imagini sculptate care îţi ia răsuflarea.
Acolo se află faimosul „Stâlp Prentice”, foarte apreciat de teoreticienii Sfântului Graal, a cărui imagini se spune că au fost
sculptate de un ucenic, a cărui maistru, într-o criză de gelozie pe talentul şi îndemânarea sa, l-a ucis (pe tavanul sculptat există
două feţe care se uită fix una la cealaltă). În alte părţi, dălţile au sculptat dansul morţii, crucifixe, orchestre cereşti (şi un înger
trâmbiţaş), fără a mai menţiona detaliile care ar trebui să reprezinte cactuţi de aloe şi porumb, cu referire la o călătorie pre-
columbiană în America, a naşului lui William Sinclair, Henry, Primul Conte de Orkney. Simbolul antic păgân al fertilităţii – Omul
Verde -, este şi el prezent, cu cârcei atârnându-i pe bărbie, care acum poartă vopseua reînnoită de renumitul artist plastic
Steven Campbell, într-o nouă expoziţie deschisă la Studioul Glasgow Print, inspirată în mare măsură de Rosslyn.

„Îmi place foarte mult povestea Stâlpului Prentice”, spune Campbell, care s-a arătat surprins de faptul că biserica nu atrage mai
mulţi vizitatori dintre pasionaţii de artă.

„Cred că un pictor are tot timpul de învăţat, aşa că tind să fiu de partea ucenicului. Este o problemă de viaţă şi de moarte,
despre creativitate. Un metafizician ar avea mult de lucrat. Detaliile, care sunt aproape mult prea elaborate, sunt foarte curioase
pentru început. De parcă ar fi alergat cineva pe acolo”.

Douglas Gordon, un artist video scoţian şi câştigător al Premiului Turner, îşi îndreaptă atenţia spre o operă de artă mult mai
veche şi mai enigmatică, şi plănuieşte să facă un documentar ce are la bază această capelă, în colaborare cu Colegiul de Artă
Edinburgh. În prezent face cercetări la Chicago. Gordon spune: „Ca persoană care a fost mereu interesată de estetica franc-
masoneriei şi a rădăcinilor ei în cultura templieră, cred că o carte precum „Codul lui Da Vinci” era inevitabilă. Să sperăm că
actualul val de interes va descreşte şi va dispare”. În ceea ce priveşte proiectul său video, el rămâne învăluit în mister. Este prea
devreme să vorbim despre el. Mulţi istorici se îndoiesc că ar exista vreo legătură între Rosslyn, constructorii ei şi templieri, ca să
nu mai vorbim de pretinderile şi mai exagerate privind locul. Accentuând faptul că legenda Graal
este în bună parte o creaţie literară, Dr. Gary Dickson, membru onorabil al şcolii de istorie a Universităţii Edinburgh, avertizează
asupra efectelor pe care miturile ce folosesc o bază istorică
le-ar putea avea.

„Mituri disparate pot lua o viaţă a lor, interacţionând şi devenind supermituri. Cred că Rosslyn a devenit un punct de legătură
pentru mai multe mituri, ca Sfântul Graal şi Templierii. Miturile cresc pe măsură ce sunt povestite; ele devin tot mai bogate şi
mai elaborate. Atunci când cad din cer şi aterizează într-un loc deosebit ca Rosslyn... ei bine, îl transformă în propria casă.”

Între timp, Andrew Sinclair, teoretician al Graalului, profesor la Colegiul Churchill, Cambridge, autorul unor cărţi ca The
Secret Scroll – „Documentul secret”, The Holy Blood – „Sângele Sfânt” şi The Holy Grail –„ Sfântul Graal”, a scris recent în ziarul
Scoţianul, deplorând ceea ce a numit „montruosul cod Da Vinci”. El pretinde că simbolismul sculptat al capelei se referă la
„multe secrete ascunse ale existenţei”, inclusiv helixul dublu al ADN-ului, şi indicând pionieri ai biotehnologiei şi clonarea oiţei
Dolly, de la Institutul Roslin, din apropiere. Sinclair, care acum doi ani a descoperit un sul de hârtie pictat, într-o grădină
masonică din Orkne, pe care l-a descris ca fiind „veriga lipsă” dintre fraco-masoni şi Cavalerii Templieri, pregăteşte acum un
documentar despre Rosslyn, a luat parte la câteva încercări de săpături fără rezultate ale pivniţelor capelei, în care entuziaştii
credeau că vor găsi orice - de la suluri sacre la cavaleri templieri îngropaţi cu armuri întregi.

Venind dintr-o altă direcţie, John Ritchie, Mare Herald şi purtător de cuvânt al unei organizaţii moderne care se numeşte
Cavalerii Templieri Scoţieni, sau Militi Templi Scotia, consideră că excavaţiile fizice nu sunt bine-venite, dar spune că el şi colegii
săi vor face cercetări cu ajutorul unor aparate radar sofisticate, în acea zonă, între capelă şi Castelul Rosslyn, fără a afecta prea
mult teritoriu. „Am stabilit un sistem organizat de cercetare, dar până acum nu am văzut decât structuri asemănătoare
pereţilor”, spune el. „Până acum nu am văzut nici un detaliu. Acestea vor veni mai târziu”. Ritchie nu crede că vor face
descoperiri foarte mistice, deşi consideră că investigaţiile ar putea dezvălui documentele Anjou, aduse în Scoţia de către Sir
Gilbert Hay, profesorul foarte influent al lui Sir William Sinclair. Ritchie, care a crescut în Roslin, consideră capela „un lexicon în
piatră. Vin aici autori şi pot interpreta ceea ce văd pentru a susţine orice teorie ar vrea”.

Sir Walter Scott a spus despre Rosslyn că „locul, mândra capelă, unde mai marii Roslinului zac fără sicrie”, iar Ritchie crede
că nu Cavalerii Templieri, ci chiar Sinclarii înşişi sun îngropaţi acolo, cu Sir William Sinclair, ucis în Bătălia de la Dunbar în 1650,
fiind ultimul îngropat în armura sa întreagă. El este de acord că sunt destul de multe fantezii investite în acel loc: „Nu mă mir
dacă într-o zi voi intra în capelă şi o voi găsi plină de fanaticii Mariei Celeste”.

Chiar dacă sunteţi încrezători sau sunteţi cinici, Rosslyn rămâne un loc fermecat – aşa cum audienţa Fringe a observat serile
trecute, care au umblut Camera Producţiilor Nonsense, la piesa Ucenicul, bazată pe legenda stâlpului.
Cristalele din Atlantida şi Triunghiul Bermudelor

În contrast cu mizeria subterană a reptilienilor, saurienilor, creaturilor gri, la care ne-am referit până aici, există unele zone
planetare care sunt porţi de vibraţie benefice cu alte lumi astrale, pe unde intră şi ies convoaiele de nave extraterestre menite să
ajute omenirea în situaţia aceasta în care se află. O porţiune de pe suprafaţa Oceanului Atlantic, care este cunoscută ca fiind
Triunghiul Bermudelor, este o enigmă totală şi nu are prea multe dovezi lăsate în istorie. După cum se pare, multe întâmplări
inexplicabile şi dispariţii au avut loc în această zonă particulară. Nici o explicaţie raţională nu a satisfăcut cerinţele oamenilor de
stiinţă pentru a justifica în întregime întâmplările misterioase care au avut loc în Triunghiul Bermudelor de-a lungul multor sute şi
sute de ani.

Unde este Triunghiul Bermudelor? Mulţi dintre noi cred că Triunghiul Bermudelor este situat mai mult sau mai puţin în mijlocul
Oceanului Atlantic, care a găzduit odată Atlantida. În timp ce mulţi eminenţi cercetători ai Atlantidei exprimă diferite opinii şi idei
cât mai precise despre localizarea Atlantidei, noi am prefera să vă oferim ceea ce ne-a lăsat să citim Edgar Cayce, în 1932.
„Poziţia… continentului Atlantidai era între Golful Mexic, pe o parte, şi Marea Mediterană, pe cealaltă parte. Dovezi ale acestei
civilizaţii dispărute se pot găsi în Pirinei şi Maroc, British Honduras, Yucatan şi America. Acolo sunt niste porţiuni mai înalte… ce
trebuie să fi fost odată o Zonă a acestui mare continent. Indiile Britanice de Vest, sau Bahamas, sunt porţiuni ale aceluiaşi
continent, ce pot fi văzute în prezent. Dacă prospectarea geologică ar putea fi făcută în aceste locuri în special, sau mai ales în
vecinătatea Golfului Stream şi în Bimimi, acestea ar putea fi încă determinate.”

Este posibil, şi în multe cazuri înclinăm să credem ce a avut de spus Edgar Cayce, că, vorbind în mare, Atlantida a fost situată
unde spune Cayce.

Când Atlantida a fost distrusă, ea s-a scufundat în adâncul Oceanului. În timp ce acum templele ruinate găzduiesc jocul
diverselor creaturi subacvatice, marile cristale de foc atlante, ce odată furnizau imensa putere şi energie ce se găsea în Atlantida,
încă există, şi încă emit puternice raze de energie în Univers. Din nefericire, atunci când s-a produs dezastrul, câteva din cristalele
de foc au fost parţial distruse, de unde rezultă că ele sunt capabile în prezent să proiecteze energia razelor lor numai la întâmplare.
Ni se spune că fiecare crystal ar fi avut cel putin 20 de picioare înălţime şi mai multe în lăţime. În Atlantida, aceste cristale erau
aşezate în serii de câte trei, astfel producând un vortex de energii cosmice de mare putere! Din timp în timp, câmpul de forţă emis
de aceste cristale atlanteene „defecte” devine foarte puternic ca urmare a unor inducţii ,,inteligente”, şi orice avion sau navă ce
cade sub influenţa lor se dezintegrează şi se transformă în energie pură, sau este transmutat şi teleportat într-o altă dimensiune.
De aici provin inexplicabilele şi misterioasele dispariţii pentru care a fost blamată suprafaţa Oceanului cunoscută ca fiind Triunghiul
Bermudelor.

Nişte cercetători au avansat teoria că multe dintre avioanele şi navele care au fost pierdute şi au dispărut în raza Triunghiului
Bermudelor, au fost transportate printr-un fel de „Gaură Neagră” sau (pânză atemporală), şi teleportate în netimp sau o altă
dimensiune. Aceasta este părerea lor, însă noi sugerăm, cu toată puterea, ca fiind simplul adevăr cel formulat în continuare. Acei
indivizi care au fost la bordul avioanelor şi navelor cu care au dispărut, „teoretic şi în principiu” s-au întors în lumea spirituală. În
câteva rare ocazii, au fost raportate nave care s-ar fi întors; membrii echipajului lăsând impresia că ar fi nebuni, incoerenţi şi
murmurând povestiri furioase. Acestea
s-au întâmplat deoarece există anumiţi timpi când câmpul de forţă proiectat de cristale nu este suficient de puternic pentru a
produce dezintegrarea totală. În schimb creează dezorientare mentală şi chiar demenţă.

Peste dezastrele cristalelor de foc atlanteene, Cristalul Păstrător al Timpului încă stă de pază în ruinele templului atlant al
vindecării. Marele Cristal Păstrător al Timpului nu-şi proiectează energiile în acelaşi fel ca cristalele de foc, pentru că este sigilat
Hermetic (codificat mistic). Păstrătorul Timpului aşteaptă răbdător pentru timpul care este încă să vină, când, din nou, va juca rolul
său important în evoluţia lumii.

În 1970, Dr. Ray Brown, un practicant naturopathic (fitoterapeut) din Mesa, Arizona, mergând să facă scufundări cu nişte
prieteni lângă insula Bari, în Bahamas, aproape de o populară zonă numită Limba Oceanului (ce a fost descrisă în emisiunea TV „În
căutarea Atlantidei - făcută în 1979), după una din scufundări, separându-se de prietenii săi, s-a speriat când a ajuns întâmplător
lângă forma stranie a unei piramide ce se contura într-o lumină verde-albăstruie. După cercetările ulterioare, Brown a fost surprins
cât de netedă şi lucioasă era suprafaţa de piatră a întregii structuri, cu îmbinările dintre blocurile individuale, aproape de
nedesluşit. Înotând în jurul cupolei, pe care Brown o credea a fi din lapis lazzuli, a descoperit o intrare şi a decis să-i exploreze
interiorul. Trecând printr-un culoar îngust, Brown a ajuns în final într-o mică cameră dreptunghiulară cu tavan piramidal. A fost
total uimit că această cameră nu avea alge şi nici corali crescuţi pe zidurile interioare. Erau complet curate. În plus, deşi Brown nu
a adus cu el nici o lanternă, el a putut totuşi să vadă tot ce era în încăpere în mod normal. Încăperea era bine luminată, dar nu de
la o sursă care să fie vizibilă. Atenţia lui Brown a fost atrasă de o tijă metalică dură, de trei ţoli în diametru, ce era suspendată
între vârful camerei şi o piatră preţioasă roşie cu multe faţete, ascuţită spre vârf. Direct sub această vergea şi piatră preţioasă,
poziţionată în mijlocul camerei, era aşezată o piatră sculptată, placată cu pietre preţioase pe care erau înscrisuri (scrieri) metalice
retuşate cu bronz colorat. Pe această placare, acolo unde se împerechează forţa vieţii în sculptură, mâinile, de culoarea bronzului,
apar înnegrite şi arse, ca şi cum ar fi fost expuse la o căldură colosală. Ţinută în mâini, patru picioare mai jos de limita de sus a
vârfului pietrei preţioase, se află o sferă de cristal, cu un diametru de 4 inci ... Brown a încercat să despridă vergeaua şi piatra
roşie, dar nu a reuşit. Întorcându-se spre sfera de cristal, a constatat, spre uimirea sa, că aceasta s-a desprins uşor din mâinile de
bronz ce o susţineau. Cu sfera de cristal în mâna dreaptă a plecat din piramidă, făcând cale întoarsă. În timp ce se îndepărta,
Brown a simţit o prezentă nevăzută şi a auzit o voce ce i-a spus: „never return!” - să nu te mai întorci niciodată!Datorită fricii ca
neobişnuitul său premiu (comoara găsită) să nu-i fie confiscat de Guvernul American, Dr. Brown nu a relatat nimănui întâmplarea
cu strania sferă de cristal şi nici despre experienţa sa până în 1975, când a expus-o pentru prima dată la un seminar psihologic din
Pheonix. De atunci, sfera de crystal a mai avut doar câteva apariţii publice, dar cu fiecare ocazie oamenii care au văzut-o au avut
experienţe stranii, fenomene asociate cu sfera de cristal.

În adâncul formei de cristal priveşti spre trei imagimi piramidale, una în faţa alteia, în mărime descrescătoare. Unii oameni, care
intră într-o meditaţie profundă asupra constiinţei, sunt capabili să discearnă 4 piramide în prim-planul celorlalte trei. Elizabeth
Bacon, un psiholog din New York,
a afirmat în timpul transei, că „Sfera de cristal a aparţinut odată lui Toth, zeul egiptean, ce este responsabil pentru îngroparea
locului secret al cunoştinţelor de la Giza, lângă cele trei mari piramide”. Poate că poziţia celor trei imagini piramidale din sfera de
cristal deţine mult râvnita cheie pentru a găsi o a patra, încă negăsită, piramidă subterană ce ne va conduce spre sala
Înregistrărilor. Cine ştie! Privind la sferă din alt unghi, imaginile interne se descompun în mii de linii micuţe. Brown consideră că
acestea dovedesc electricitatea în natură, precum nişte forme de circuit microscopic. Din alt unghi, şi în condiţii speciale, mulţi
oameni pot vedea un mare ochi uman privind fix şi calm spre ei. Acest ochi a fost fotografiat.

Sfera de cristal a Dr. Brown a fost sursă pentru o mare varietate de întâmplări misterioase şi paranormale. Oamenii au simţit o
briză sau adiere aproape de ei, sau mândouă, căldură şi frig, înconjurându-i la distanţe variate. Alţi martori au observat fantome
de lumină, au auzit voci sau au simţit senzaţii stranii şi furnicături ce îi înconjurau (este şi firesc să se petreacă asemenea
fenomene în preajma unui crystal activ, mai ales a unei sfere, codată /codificată să vibreze în raport cu altă dimensiune) (NN).
Acul busolei, când este plasat lângă sfera de cristal, se învârte în sensul invers acelor de ceasornic, şi după aceea începe să se
învârtă în sens contrar, dacă este mutat numai câţiva inci. Metalele se magnetizează temporar când vin în contact cu sfera. Nu
există nici un exemplu de caz în care vindecarea să nu fi avut loc doar prin atingerea Sferei - toţi cei care au făcut-o, s-au
însănătoşit.

Noi putem specula doar de ce a fost creată sfera de cristal şi care este rolul ei jucat în piramida subacvatică descoperită de Ray
Brown! Dacă, aşa cum bănuim, această suprafaţă a apei a făcut parte din continentul Atlantidei, atunci ce alte comori îngropate îi
mai aşteaptă pe viitorii scafandri? Posibilităţile sunt nesfârsite. Cercetările seismografice, făcute în Oceanul Atlantic, au arătat că
sunt multe deviaţii şi contururi inexplicabile pe fundul Oceanului.

La această dată, nici o explorare serioasă nu poate promite să găsească cu exactitate ceea ce este dorit a fi găsit pe fundul
oceanului. Probabil că Piamida lui Brown din Bahamas era o parte din Atlantida. Este sugerat faptul că această piramidă scufundată
atrage, acumulează, şi chiar generează forme ale energiei cosmice. Tija suspendată are rolul de a conduce energiile accumulate
în cupolă. Faţetele cristalului roşu de la capătul ei aveau rolul de a concentra şi proiecta energiile spre sfera de cristal aflată sub el.
Mâinile înnegrite şi arse ne arată dovezile transferului de energii, probabil eliberarea amplificată a acestor energii, în timp ce sfera
de crystal acţiona ca un imens acumulator, dar şi ca instrument de control al acestor energii.

În 1933 Edgar Cayce sugera, în două înregistrări, că atlanţii deţineu nişte forme speciale ale energiei atomice şi forţe radioactive
necunoscute omenirii astăzi. Prin aceeaşi formă de foc corpurile indivizilor au fost regenerate prin ardere, prin aplicarea razelor de
la piatră (cristal), influenţe care ar fi distructive pentru un organism animal. Deci, corpul era adesea reîntinerit şi reţinut în aceste
ţinuturi până la o eventuală distrugere, alăturându-se oamenilor ce făceau rele pe pământ sau alăturându-se lui Belial pentru
distrugerea finală a acestui pamânt. În acest fel entitatea pierdea puterea şi vibraţia sa. La început nu au fost folosite cu intenţie şi
nici cu scop distructiv. Mai târziu au fost folosite pentru ascensiune şi pentru puterea în sine de către unii preoţi dornici de
preamărire.

Şi Cayce a continuat: „Pentru a descrie modul de construcţie al pietrei (cristalului), noi am găsit că a fost un mare cilindru de
sticlă (cum am denumi noi azi) modelat în aşa manieră pentru ca cupola sau forţa concentrată între capătul cilindrului şi bolta
însăşi… Aşa indică înregistrările despre moduri asemănătoare de construcţie existente în trei locuri de pe pământ, care sunt astăzi:
în porţiunea scufundată a Atlantidei, sau Poseidonia, unde o porţiune a templului poate fi descoperită sub nisipul şi algele mării -
lânga ceea ce este cunoscut ca Bimini, pe coasta Floridei; (al doilea) în scrierile din templele Egiptului, unde entitatea a acţionat în
cooperare cu alţii cu scopul de a conserva înregistrările care veneau de pe pamântul unde au fost păstrate (prin transfer
informaţional-energetic); şi (al treilea), înregistrările ce au fost duse unde este acum Yucatanul, în America, unde aceste pietre
(despre care se ştie atât de puţin) sunt acum, şi care au fost descoperite în decursul ultimelor luni (20 decembrie 1933).

O particularitate interesantă a informaţiilor de mai sus este referirea la Bimini. În 1969 paşii au fost conduşi pe fundul
Oceanului pentru a descoperi Bimini. Aceasta s-a crezut dintotdeauna că face parte din Atlantida, cu toate că ea apare ca o mică
depresiune sau loc unde au avut loc explorări (?). Dar realitatea nu este chiar aşa şi nu înseamnă că balanţa probabilităţii este
întoarsă spre presupunerea că Atlantida nu a fost decăt o legendă. Aceasta, în realitate, este un fapt istoric.

Între timp, avariatele cristale de foc atlante vor continua, din când în când, să afecteze avioanele şi navele care trec prin zona
numită Triunghiul Bermudelor (Bermuda Triangle).

Meditaţie şi Kabbala

Meditaţia este unul dintre elementele vitale ale practicilor oculte şi esoterice, îndeosebi în studiul Cabbalei. Am auzit spunându-se că
rugăciunea este conversaţia cu Divinitatea şi meditaţia este ascultarea răspunsurilor. Am mai auzit că răspunsurile vin sub forma propriei
noastre intuiţii, care se spune că este Divinitatea care ne vorbeşte. Prin practicile meditative putem câştiga o mare varietate de beneficii, de
la găsirea răspunsurilor, la reducerea stresului, la dobândirea înţelesurilor esenţiale, sau întărirea interiorului nostru. Există mai multe
varietăţi de meditaţie. Unele sunt sub forma unor călătorii imaginare, altele se concentrează pe relaxarea fizică a corpului, iar altele cer ca
mintea să ne fie goală. Poţi ajunge la o stare meditativă dacă faci o activitate prelungită prin care capeţi un anumit ritm, aşa cum ar fi să baţi
la tobe, să alergi pe distanţe lungi sau să înoţi. Ritmul induce un efect hipnotic şi stimulează mintea într-o stare distinctă a conştiinţei, sau
într-o forrmă a transei. Acest nivel al conştiinţei se numeşte „stare alfa” şi este cea în care cineva trebuie să fie pentru a face magie, anumite
manifestări, vrăji, şi alte practici oculte. Se pare că cel mai bun mod de a avea rezultate maxime este alegerea unei metode şi practicarea ei
pentru mai mult timp. Lucraţi des cu această metodă, iar dacă este posibil, ţineţi un jurnal cu progresele făcute!

Cred că cele mai eficiente forme ale meditaţiei sunt cele care includ exerciţiul fizic. Metoda mea preferată este prin înot, cu ochii vag
concentraţi, astfel încât să pot fi mai uşor hipnotizată de reflecţiile apei. Pentru dezvoltarea esoterică, prefer exerciţiile de mişcare a energiei
luminii prin tot corpul. Îmi plac acestea pentru că îmi întăresc esenţa interioară a propriei energii, şi îmi perfecţionează capacitatea de a
direcţiona această energie. Pentru că în lucrarea cu magie contează foarte mult să poţi accentua, mişca şi direcţiona energia, aceste
modalităţi ajută în dobândirea unor astfel de meşteşuguri. Am lucrat cu vreo două tipuri de meditaţie, exerciţiul Stâlpului Cabbalistic Mijlociu
şi o formă de ridicare şamanică kundalini, cu ajutorul unei casete produsă de un prieten de al meu. Am scris despre aceste experienţe şi în
eseurile anterioare, şi
aş vrea să vă împărtăşesc câteva cunoştinţe şi experienţe dobândite cu ajutorul lor. Am început
să lucrez cu meditaţia „stâlpului mijlociu” cam acum cinci ani.

Această meditaţie implică invocarea unor diferite nume de zei, ce corespund unor puncte specifice Sephiroth din interiorul corpului. Aceste
puncte se află deasupra capului, gâtului, plexului solar, picioarelor. Desupra capului se află Kether, şi este invocat cu numele Eheieh (Eh-hey-
yay), care s-ar traduce prin „Eu sunt.” („Eu sunt.” şi realizarea profund personală „Eu sunt pentru că sunt.” sunt elementele cele mai
esenţiale ale ceea ce suntem cu adevărat, foarte diferit de corpul nostru fizic sau personalitatea noastră). Gâtul corespunde sferei invizibile
Daath, abisul cunoaşterii, iar numele YHVH Elohim (Yod-heh-vav-heh El-oh-heem), „Domnul Dumnezeu” este intonat. Centrul luminos al
plexului solar este Tiphareth. Aici este vibrat numele YHVH Eloa ve-Daath (Yode-heh-vav-heh El-oh-ah v'-Dah-ath) – „Domnul Dumnezeu al
cunoaşterii”. Numele Shaddai El Chai (Shah-dye El-Chai), însemnând „Preaputernicul Dumnezeu Viu” este intonat la chakra pelviană,
corespunzând lui Yesod. Se termină la Malkuth, picioarele, intonând numele de Adonai ha-Aretz (Ah-doe-nye ha-Ah-retz), „Domnul
Pământului”.

Mulţi dintre învăţaţii evrei sugerează că este foarte importantă pronunţarea corectă a acestor nume. Aici aş vrea să vorbesc despre
formula Tetragrammaton. YHVH, numele divin. Este prescurtarea numelor evreieşti Yod Heh Vav Heh. Regardie, în cartea „Grădina cu rodii”,
spune: „Literele Tetragrammaton sunt folosite pentru a sugera esenţa celor patru elemente. Yod, ca funcţie creativă a Tărâmului Arhetipal,
înseamnă Foc, în Chiah, (asociat cu Chokmah) şi este Părintele Divin. Primul Heh reprezintă Apa în Neschamah (Binah) şi reprezintă
caracterul pasiv în Lumea Creativă, Mama. Verve este Fiul, (la Tiphareth) vice-regentul Tatălui şi este Aerul în Ruach; Heh final este Nephesch
(Yesod), fiica, pământului receptor, pasiv, care fructifică toate lucrurile. Voi explica regiunile Chiah, Neschamah, Ruach, în viitorul apropiat.
Tetragammaton este o formulă şi un concept deosebit de importante”. Fecioara Nemântuită, ultima literă Heh, (la Yesod), trebuie să aducă
Mirele ceresc, Fiul (Vav), care este în Tiphareth. Acest proces este numit dobândirea Cunoaşterii şi Conversaţiei ale Sfântului Înger Păzitor.
Este mariajul alchimic, nunta mistică a Miresei şi Mirelui Cereşti. Această uniune face din Fecioară o mamă însărcinată (Binah, primul Heh,
Neschamah), iar cu ea, Tatăl (Yod, sau Chokmah şi locul la Chiah), se uneşte în cele din urmă cu sine, iar amândoi vor fi absorbiţi în Coroană,
la Kether – „Sfera Divină”. Ultimul Heh, (la Yesod) este Nephesch sau subconştientul.

În mod normal, mintea conştientă, Vav sau Fiul, (Tiphareth) este într-un aprig conflict cu sinele subconştient, iar confuzia sau o rupere în
sine este rezultatul. Primul obiectiv trebuie să fie împăcarea Eului conştient cu mintea subconştientă şi stabilirea echilibrului între cele două
elemente. Atunci când această sursă a conflictului a dispărut, persoana respectivă se află în poziţia de a obţine Înţelegerea (Binah, primul
Heh, Mama). Din Înţelegere, care este Iubire, poate apărea Înţelepciunea (Chokmah, Yod, Tatăl). Atunci când uniunea dintre Înţelepciune şi
Înţelegere a avut loc, scopul vieţii poate fi divinizat, iar paşii ce duc spre consumarea uniunii divine pot fi făcuţi fără pericol, teamă sau
conflictele obişnuite ale personalităţii.

Exerciţiul Stâlpului Mijlociu poate fi făcut şi fără a invoca numele, prin vizualizarea luminii punctelor chakra, deşi cred că ar fi mult mai
eficient să şi intonaţi numele. Vezi vedea o lumină strălucitoare desupra capului. După care o coborâţi la nivelul gâtului şi o lăsaţi să lumineze
acolo. După care urmează plexul solar, zona pelviană, picioarele; lăsaţi lumina să strălucească în fiecare punct pentru atât timp cât este
necesar. Unele puncte pot lua mai mult timp decât altele, şi pot diferi de fiecare dată când faceţi exerciţiul. Atunci când lumina este la
picioare, trăgeţi-o în partea dreaptă, după care în partea stângă. Faceţi asta de câteva ori. După care în faţa şi în spatele corpului. După care
formaţi un cerc şi o spirală din lumină, de la picioare până în partea superioară a corpului, şi mai sus cu 50 cm de vârful capului. Nu vă
grăbiţi, pentru că aceasta este cea mai plăcută parte a exerciţiului. Când vă veţi simţi învăluiţi într-o sferă de lumină, staţi şi vă admiraţi în
toată spendoarea. Puteţi vedea orice culoare a luminii, sau o lumină multicoloră, sau puteţi vedea câte o culoare pentru fiecare chakra.
Senzaţiile pe care această meditaţie le oferă diferă foarte mult. Uneori sunt mai intense, alte ori sunt mai slabe. În cazul meu, cele mai
dramatice efecte au loc atunci când învârt lumina în spirală în jurul meu. Nu întotdeauna circulă într-o spirală perfectă de la cap la picioare.
Uneori ia o formă eliptică, trecând pe lângă mine asemeni unui electron în jurul nucleului unui atom, cu o viteză ce variază de fiecare dată.
Uneori durează o veşnicie ca lumina să ajungă de la picioare la cap, iar alteori abia reuşesc să o urmăresc. Uneori se învârte la jumătate de
metru de corpul meu, alteori atât de aproape încât mă simt ca o mumie înfăşurată în giulgiu.

De când fac acest exercţiu, l-am încorporat şi în alte zone ale vieţii mele. Am combinat acest exerciţiu cu Reiki, atunci când lucrez cu
clienţi, iar uneori îi învălui într-o lumină licăritoare, sau îmi măresc vizualizarea luminii asupra punctelor stresate ale corpului lor. O meditaţie
minunată la care am lucrat în ultimele opt luni este ridicarea şamanică a kundalini, a lui Walter Vulturul ce se Înalţă. Cu această metodă, vă
ridicaţi energia kundalini, esenţa fiinţei, acel „eu sunt pentru că sunt”. Această energie este situată la baza coloanei vertebrale.

Printr-o meditaţie ghidată, aduceţi energia luminoasă printr-o portiţă la baza coloanei, iar de acolo se spiralează în întregul corp, printr-un
tub de sticlă. Se aseamănă mult cu Stâlpul Mijlociu, şi de aceea le-am combinat. Meditaţia începe prin alinierea punctelor chakra. „Eu sunt
pentru că sunt” este racordat la fiecare dintre cele şapte chakras.

De-a lungul timpului, acest procedeu a avut efecte profunde asupra mea, dintre care menţionez proiectarea vocii. Mi-am dat seama că
atunci când cânt, am o voce mult mai largă decât înainte. Atunci când am început acest exerciţiu, vocea mea aluneca printre punctele chakra
de una singură. Uneori suna de parcă nu eram eu, asemeni lui Kundalini însuşi. Mi-au trebuit câteva încercări pentru a putea ridica această
energie, după care vreo 4-5 luni de zile pentru a
mă putea obişnui cu ea, deoarece îmi disturba viaţa de zi cu zi, creând pulsuri de energie, care parcă radiau din centrul corpului meu. Mă
simţeam ciudat în viaţa cotidiană – cu extreme ale sentimentelor ce nu îmi stăteau în obişnuinţă. Dar când am dat peste o situaţie emoţională
mai dificilă, am putut să îmi mut energia cu o mai mare uşurinţă, să îmi schimb perspectiva asupra situaţiei – din victimă am devenit
persoana dominatoare, şi toate acestea într-un mod mult mai calm decât puteam să o fac în mod obişnuit. Abia după opt luni am putut
controla această energie în mod confortabil.

Atunci când kundalini este ridicată, trece printr-o uşă la baza coloanei vertebrale şi în faţa corpului, prin chakra de bază, localizată la
jumătate de metru în faţa zonei pelviene, cu rădăcina prin întreg corpul, ajungând la coloana vertebrală. În faţa corpului se vede o floare roşie
strălucitoare, în câmpul auric, care se pune într-o mişcare în cerc, prin imaginaţie; o lumină roşie ajunge la rădăcină, până în spatele coloanei.
După care trece repede prin coloană şi ajunge în vârful capului, iar o ploaie de lumină roşie va fi văzută ţâşnind din vârful capului şi căzând
peste tot corpul, încercuindu-l de lumină roşie. Kundalini traversează apoi tubul (canalul) ce încercuieşte corpul şi acelaşi lucru se întâmplă şi
pentru celelalte puncte chakra. Abdomenul inferior are o floare portocalie. Pentru plexul solar este galbenă, pentru inimă – verde, pentru gât
– albastră, iar pentru cel de-al treilea ochi este indigo. Tubul spiralat se apropie de corp pe măsură ce urcă şi termină prin a trece prin partea
stângă a craniului, face câteva rotiri prin interiorul craniului, după care iese prin vârful capului, stimulând chakra coronariană, care este o
floare de lotus de un violet luminos. Floarea se roteşte, iar o lumină viloetă coboară prin tulpină, loveşte vârful capului, şi o ploaie de lumină
violetă acoperă întregul corp. Se spune că atunci când kundalini este trezit, corpul se poate arcui şi mişca asemeni unui şarpe, iar fără o
anumită ghidare, se poate produce combustia spontană. Nu pot să spun că am luat foc, dar am simţit unele pişcături şi dureri. După aceea,
puteţi urca pe o sfoară de argint, până la o sferă de aur imensă. Intri în sferă, iar aici lumina intră în tot corpul tău, în toate oasele, luându-ţi
o vreme să îţi contempli Sinele superior.
La sfârşitul meditaţiei trebuie să stingi luminile, începând cu lotusul violet. Pe măsură ce spirala kundalini coboară, fiecare floare este oprită,
iar lumina este stinsă. Atunci când această energie ajunge la locul ei, la baza coloanei vertebrale, uşa este închisă şi încuiată (sigilată).

Am făcut aceste două meditaţii împreună. La partea din exerciţiul kundalini în care sunt sus în Sinele meu înalt, încorporez stâlpul
mijlociu. De vreme ce sunt deja în Kether, atunci fie intonez numele zeilor şi încep cel de-al doilea execiţiu, fie iau direct lumina violetă
strălucitoare şi o mişc în sus şi în jos, în faţă şi în spate, în stânga şi în dreapta corpului, şi o încercuiesc în jurul corpului, în aceeaşi direcţie în
care am învârtit kundalini. După ce ai folosit o meditaţie pentru suficient timp, o vei putea schimba astfel încât să ţi se potrivească mai bine,
sau vei trece la un alt nivel, mai avansat. După şapte luni în care am ridicat kundalini, într-o dimineaţă am descoperit că am mai multe flori
chakras, crescând în spatele meu. Acum, când învârt lotusurile chakras, pun două în mişcare, cele din faţa mea şi cele din spatele meu. Ei
bine, aceasta sporeşte considerabil momentul de energie. Prin efectuarea acestui exerciţiu în mod regulat, am şi slăbit foarte tare, în locuri în
care nu îmi închipuiam că am să reuşesc vreodată. Am făcut această meditaţie în fiecare zi a săptămânii, de luni până vineri, de pe la sfârşitul
lunii ianuarie. Acum este parte a ritualului meu de fiecare dimineaţă. Mi-am cumpărat chiar şi o sticlă de esenţă de lotus roz, foarte scumpă,
ca aromă ajutăroare, pentru că mirosul de lotus adevărat are efecte asupra memoriei celulelor, şi declanşează stări mai profunde ale
conştiinţei. Lotusul a fost mereu folosit pentru activităţi mistice de către civilizaţiile din Egiptul antic şi India. Prin mirosirea lotusului adevărat,
poţi trezi memoria anticilor la nivel celular, ceea ce ar permite accesul la conştiinţa lor comună, sau la câmpul morfo-genetic. La 7:30
dimineaţa sunt la datorie, cu o cană mare de cafea şi o sticlă de aromă de lotus roz, combinând Stâlpul Mijlociu cu ridicarea kundalini.

Merge atât de bine, şi pot învârti lumina atât de repede, încât strălucesc în întuneric!

Frăţia Esoterică din Luxor şi Crearea Lumii

Simpla poveste a Creaţiei începe la miezul nopţii, când Soarele a atins cel mai de jos punct al boltei cereşti - Capricornul.
Întreaga Natură se află atunci într-o stare de comă, în emisfera nordică este iarnă, lumina solară şi căldura sunt extrem de
scăzute; şi apariţiile diferite ale mişcării, etc., reprezintă trecerea Soarelui de la Capricorn la Peşti, 60º, şi de la Peşti la Berbec,
30º, făcând 90º sau un cadran de cerc. Apoi efectele încep să se manifeste cu toată gravitatea puterilor creative - este primăvară.
Cele şase zile sunt cele şase semne ale arcului nordic, începând cu focurile distrugătoare ale Berbecului. Apoi, în ordinea lor,
Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara; apoi Balanţa, - a şaptea zi şi al şaptelea semn -, al cărui prim punct este opus Berbecului şi
este punctul opus al Sferei, punctul de echilibru, zi şi noapte egale - este toamnă. Este al şaselea semn de la Berbec, prima acţiune
creatoare şi astfel a şasea zi urmează forţa de foc, când Dumnezeu a creat omul bisexual. (Vezi Geneza, 1:5-27: „Dumnezeu a
făcut pe om după chipul său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; de ambele sexe, parte bărbătească şi parte femeiască l-a
făcut.”).
Este a şaptea zi sau ziua Domnului (Omul), culmea Creaţiei materiale şi Domnul tuturor lucrurilor vii, şi se odihneşte în grădina
binecuvântată a Edenului. Această a şaptea zi şi al şaptelea semn este Balanţa sacră ascunsă, uniunea perfectă dintre sexe. Apoi
vine toamna, de la Balanţă, prin Scorpion şi izgonirea din grădina Edenului. Aceasta este victoria lui Satan sau iarna, asupra Verii
etc. Este inutil să repetăm aceeaşi veche poveste. Călătoria anuală a Soarelui în jurul cadranului constelat al zeităţii este baza
astrală a întregii cosmologii primitive.

Thomas H. Burgoyne discută în cartea sa simbolismul. Acesta este un discurs despre „legea corespondenţei”. „Legea
corespondenţei este modul în care natura foloseşte simbolismul pentru a transmite mesajul divin celor dispuşi să-l privească şi să-l
asculte. Explică apoi că această lege este unul dintre adevărurile speciale pe care toţi studenţii trebuie să-l înveţe, şi este cu
adevărat exprimată în axioma esoterică: „Precum în ceruri, aşa şi pe pământ”. De asemenea, afirmă că sigiliul solomonic,
hexagrama, este unul dintre acele simboluri care exprimă această Lege esoterică. Cele două capitole despre alchimie, „organică şi
ocultă”, se referă la cele două Şcoli de gândire cu privire la această artă esoterică antică.”

„Burgoyne face o scurtă istorie a alchimiei şi de unde provine Cuvântul. Din nou, rădăcinile egiptene ale cuvântului sunt subliniate
în lucrarea sa. Definiţia alchimiei (organice) clarifică alchimia practică. Aceasta este arta creării în mod fizic a pietrei filosofale prin
metode fizice. Definiţia alchimiei (oculte) se referă la ceea ce numim acum alchimia spirituală sau interioară, arta schimbării
plumbului în aur, raportat la suflet. Cu alte cuvinte, îndeplinirea marii lucrări de reunire a sufletului inferior cu Divinul.”

Capitolul despre talismane este o repetare de bază a materialului din Eliphas Levi, pornind de
la ce este un talisman şi cum funcţionează. Burgoyne spune studentului că trebuie să cunoască ce vrea să îndeplinească cu un
talisman, ce metale să folosească şi că există anumite sigilii care trebuie plasate pe metalele corecte. Acesta este genul de lucrare
pe care studentul trebuie să o întreprindă pentru a înţelege pe deplin magia practică, şi că a fost discutată pe larg de oameni
precum Agrippa, Levi, Crowley şi Regardie. Magia ceremonială este următorul capitol important care-l acoperă pentru student. Din
nou, mare parte din material este o versiune condensată a lucrării lui Levi, dar există câteva puncte importante. Întâi, Burgoyne îl
citează pe Bulwer Lytton, un ocultist faimos al vremii: „bătaia iubitoare a unei mari inimi omeneşti va încurca mai mulţi duşmani
decât toată ştiinţa magicienilor”. El explică aceasta în maniera sa: „Astfel este cu ritualul sacru. Un singur gând aspiraţional, clar
definit, cântăreşte mai mult decât toate capcanele preoţeşti pe care le-a văzut lumea.”

Aceasta este o gândire care s-a răspândit în toată lumea esoterică şi comunitatea ocultă mondială şi este foarte folosită.
Burgoyne continuă această linie de gândire în următorul său capitol, despre bagheta magică: „El citează mai multe surse cu privire
la dimensiuni, tipul de lemn etc., din care trebuie făcută bagheta. În final, instruieşte studentul să folosească ce-i vine mai la
îndemână.” Cea mai importantă parte a acestei cărţi remarcabile este cu privire la „Tăbliţele din Aeth”. Această parte şi ultimul
capitol al cărţii „Penetralia” se ocupă cu magia practicată de Frăţia esoterică.
„Templul tău este arcul
Cerului nemăsurat;
Sabatul tău, marşul uimitor
Al Marii Eternităţi.

Fraţilor şi surorile mele din Frăţia esoterică din Luxor,


Salutare,
„De ceva ani, dorinţa mea a fost să las o moştenire spirituală numeroşilor prieteni devotaţi şi adepţi care au înaintat cu atâta curaj
în adevăr şi eroare de dragul meu. În alegerea lucrării de faţă pentru un astfel de scop, am avut în vedere nevoile profund
spirituale ale sufletului - elementul profetic al spiritului interior, care se poate înălţa cel mai bine prin contemplarea simbolismului
arcanic al naturii, al cerurilor înstelate - nu expresia materială a splendorilor strălucitoare din cerul nopţii, ci imaginile sufletului
spiritual ale acelor sisteme arzătoare care dezvăluie ochiului văzător tronurile strălucitoare ale conducătorilor - puterile care sunt.”

Acestea sunt extrase din prefaţa la capitolele despre „Tăbliţele din Aeth” şi este clar că Burgoyne dorea să lase ceva membrilor
colegi ale acum defunctei „Frăţii esoterice din Luxor”. El explică că „Tăbliţele din Aeth” reprezintă cheia către deschiderea
misterelor ascunse ale divinului şi prin ele poate fi înţeleasă mai bine Frăţia Adepţilor. Prima aplicaţie a acestor tăbliţe este similară
folosirii Tarotului şi Burgoyne spune acest lucru: „Faceţi un cerc din tăbliţe, ca şi cu un pachet de cărţi de tarot, începând cu nr. 1,
la orizontul estic şi continuând în ordinea exact opusă de la figura cerurilor; nr. 2, fiind într-a Douăsprezecea Casă; nr. 3, într-a
Unsprezecea şi în M. C. a figurii, ca în harta astro-masonică, prezentată în a doua parte a „Luminii Egiptului”, vol. I; şi procedaţi la
fel cu restul celor douăsprezece tăbliţe ale stelelor. Această figură va reprezenta potenţialităţile Macrocosmosului, semnele
înstelate simbolizând posibilităţile lucrurilor trecute sau viitoare şi conducătorii executori activi ai lor. Studiaţi figura în toate
aspectele sale ca atare, mai întâi tăbliţă cu tăbliţă, apoi ca întreg - Cosmosul. Apoi, plasaţi conducătorul fiecărei tăbliţe pe partea
palatului şi încercaţi să-i pătrundeţi diferitele înţelesuri, puteri şi posibilităţi. Apoi procedaţi la fel şi cu treimea şi un pătrat şi, la
urmă, cu toţi conducătorii, în ordinea semnelor domniei lor cereşti, fiecare în locul său desemnat, ca o Arcană întreagă.”

Restul capitolelor dedicate „Tăbliţelor din Aeth” descriu fiecare din tăbliţe, douăsprezece pentru Zodii şi zece pentru planete.
Prin descrierea fiecărei tăbliţe, este clar că „Frăţia esoterică” a folosit propriul Tarot pentru diferite divinaţii, lucrări şi meditaţie.
Ultima parte a cărţii este „Penetralia”. Aceasta este „Vălul lui Isis”, secretul sufletului şi cum să pătrunzi acel văl pentru a ajunge la
Mistere. Burgoyne discută cum, aflat acum la sfârşitul vieţii sale, speră să lase ceva al său, şi din cunoaşterea sa să lase ceva
lumii.

Această carte oferă o oarecare înţelegere a diferitelor tipuri de „magie ritualică”, pe care le practică Ordinul, atât în „Cercul
extern”, cât şi în „Cercul intern”, dar nu intră în detalii cu privire la modul exact în care Ordinul a utilizat lucrarea sa ritualică.
Putem doar bănui cum funcţionau ritualurile lor, dar credem că, judecând după influenţele lui Burgoyne, Davidson şi Max Theon,
ritualul lucrat în „Cercul extern” era o formulă similară cu ceremoniile lor iniţiatice, cu multe nuanţe rozicruciene şi masonice, fără
a menţiona motivele şi simbologia egipteană. „Fratele meu, am terminat; şi, la sfârşit, vreau să adaug doar că, atunci când
filosofia speculativă a primelor şcoli nu se amestecă cu Ştiinţa sferelor, înspre deplina şi perfecta rodire a înţelepciunii epocilor,
Omul va cunoaşte şi se va pleca în faţa Creatorului său şi, în Penetralia tăcută a celei mai intime fiinţe a sa, va răspunde, la unison
cu imnul angelic al vieţii: „Te slăvim pe tine, o, Doamne!”
Putem vedea că Frăţia esoterică din Luxor a fost unul dintre cele mai influente Ordine ale vremii sale. A fost printre primele
care au oferit un curs de ocultism sau Magie practică. Dacă Ordinul nu ar fi intrat în încurcături, în 1887, nu ar fi fost poate nevoie
de Woodman, Westcott şi Mathers să înfiinţeze „Ordinul esoteric al Răsăritului Auriu” în 1888. Din nou, aceşti trei oameni, toţi
masoni de rang înalt şi membi rozicrucieni în Anglia, au susţinut multe dintre idealurile lui Davidson şi Theon pentru „Frăţia
esoterică din Luxor”. Ambele Ordine au permis femeilor să se alăture, ceva de neauzit înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea,
datorită valorilor morale ale Angliei victoriene. Căderea „Frăţiei esoterice din Luxor”, din cauza criticii lui Blavatsky, din 1887, ar fi
determinat poate pe alţi membri ai „Societăţii teosofice” să dorească mai mult aderarea, în special după căderea secţiunii esoterice
a acelei societăţi. Westcott, care era membru al „Societăţii teosofice”, şi care dorea magie practică, ar fi fost unul dintre cei care
căutau ceva să înlocuiască „Frăţia esoterică din Luxor” cu un sistem „mai bun” de predare şi studii. Influenţa „Frăţiei esoterice din
Luxor” asupra „Ordinului esoteric al Răsăritului Auriu” poate fi remarcată în faptul că ambele ordine doreau un „curs de ocultism
practic” pentru membrii său şi ritualurile şi ceremoniile iniţiatice ale ambele ordine erau de tip masonic. Ambele îşi trăgeau
inspiraţia din misteriosul ţinut al Egiptului, pentru multe din ceremoniile lor.

Theodor Reuss şi OTO au continuat o parte din munca „Frăţiei esoterice din Luxor”, în special „Cursul practic al studiului
ocultismului şi magiei şi aria despre magia sexuală”. Aleister Crowley a continuat această lucrare odată ce a devenit şeful OTO. De
asemenea, se pare că a folosit unele din învăţăturile Frăţiei esoterice în Ordinul său, „Argenteum Astrum”, în 1903.

Timp de şaptesprezece ani, 1870-1887, „Frăţia esoterică din Luxor” a influenţat pe mulţi dintre cei care au devenit ulterior
vocile fundamentale ale ocultismului, oameni precum Max Theon, Peter Davidson, Papus, Madamme Blavatsky, Theodor Reuss şi
Aleister Crowley. Aceşti oameni au continuat, prin influenţa lor, lucrarea „Frăţiei esoterice din Luxor”, în secolul al XX-lea şi până
astăzi. Mare parte din această muncă reprezintă continuarea tradiţiilor esoterice care sunt originare din ţinutul de pe fluviul Nil,
cunoscut drept Egipt.

(Fragment din cartea „Maeştrii Magiei Înalte” de Christian & Miriam Dikol)
comanda aceasta carte

https://www.esoteris.ro/articole/articole_noi/fratia_esoterica_din_luxor_si_crearea_lumii.htm