Sunteți pe pagina 1din 353

Aurel POPESCU

GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ


PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Editura Universităţii din Piteşti


2014
Editura Universitãtii din Pitesti

Str. Târgu din Vale, nr.1,


110040, Piteşti, jud. Argeş
tel/fax: 40348 45.31.23

Copyright © 2014 – Editura Universităţii din Piteşti


Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate
Editurii Universităţii din Piteşti.
Nicio parte din acest volum nu poate fi reprodusă
sub orice formă, fără permisiunea scrisă a autorului.

Editor: lector univ. dr. Sorin FIANU


Redactor şef: Ştefania Mădălina STOIAN

Referenţi ştiinţifici:
- Prof. univ. dr. Luminiţa GEORGESCU
- Conf. univ. dr. George Mihail MAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


POPESCU, AUREL
Genetică umană şi medicală: principii şi metode de
laborator / Aurel Popescu. - Piteşti: Editura Universităţii
din Piteşti, 2014
Bibliogr.
Index
ISBN 978-606-560-410-0

575
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

CUPRINS

NOŢIUNI INTRODUCTIVE 7

CICLUL CELULAR 11
Mitoza 14
Erori de distribuţie a materialului genetic în mitoză 24
Consecinţele erorilor mitotice 28
Meioza 29
Gametogeneza masculină 33
Gametogeneza feminină 35
Erori de recombinare şi distribuţie a materialului genetic în meioză
şi consecinţele lor 36
Fecundarea 45

CROMOZOMII UMANI 47
MORFOLOGIA CROMOZOMILOR UMANI 47
Elemente morfologice comune 51
Heteromorfismul cromozomilor umani 52
Nomenclatura cromozomială 53

ABERAŢIILE CROMOZOMIALE 55
ABERAŢII CROMOZOMIALE NUMERICE 55
Poliploidia 55
Aneuploidia 58
Trisomia 60
Monosomia 63
Tetrasomia 64
Nulisomia 66
Mozaicismul cromozomial 67
Disomia uniparentală 67
ABERAŢII CROMOZOMIALE STRUCTURALE 71
Rearanjări neechilibrate 72
Deleţii 72
Duplicaţii 77
Cromozomi inelari 78
Izocromozomi 79
Rearanjări echilibrate 80
Inversii 80
3
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Translocaţii 82
Nomenclatura aberaţiilor cromozomiale 88

METODE PENTRU STUDIUL CROMOZOMILOR


LA OM 110
Evidenţierea cromozomilor în culturi de sânge periferic 111
Evidenţierea cromozomilor în culturi de leucocite 112
Evidenţierea cromozomilor în măduva osoasă 114
Evidenţierea cromozomilor în tumori solide 116
Evidenţierea cromozomilor în culturi de fibroblaste 117
Evidenţierea cromozomilor în celule din lichidul amniotic 120
Evidenţierea cromozomilor în ţesuturi embrionare 121
Evidenţierea cromozomilor în meioză 122
DETERMINAREA SEXULUI GENETIC 124
Cromatina X 124
METODE PENTRU STUDIUL CROMOZOMILOR SEXULUI 127
Evidenţierea cromatinei X 127
Evidenţierea cromatinei Y 130
METODE DE BANDARE A CROMOZOMILOR LA OM 131
Bandarea G 134
Bandarea C 137
Bandarea R 138
Bandarea Q 140
Bandarea T 140
Bandarea de înaltă rezoluţie 145
CARIOTIPUL UMAN 154
Cariotipul uman normal 158
Cariotipul uman anormal 161
SINDROAME CROMOZOMIALE 161
Sindromul Down 161
Sindromul Edwards 164
Sindromul Patau 164
Sindromul Turner 165
Sindromul Klinefelter 167
Sindromul dublu Y (sau XYY) 168
Sindromul triplu X 169
Sindromul Wolf-Hirschhorn 169
Sindromul velo-cardio-facial 179
Sindromul Prader-Willi 181
Sindromul Angelman 182

4
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Sindromul Williams 183


Sindromul WAGR 184
Sindromul Smith-Magenis 186
Sindromul Miller-Dieker 187
CARIOTIPUL UMAN IN CANCER 189
HIBRIDIZAREA FLUORESCENTĂ IN SITU (FISH) 205
STUDIUL CROMOZOMILOR LA OM PRIN TEHNICILE
DE COLORARE MULTIPLĂ 208
Tehnica mFISH pentru detectarea aberaţiilor cromozomiale 208
Tehnica CCK pentru identificarea cromozomilor umani 208
Tehnica CM-FISH pentru detectarea aberaţiilor cromozomiale 209
Testarea genetică prin utilizarea micromatricelor cromozomiale
(chromosomal microarray testing) 210

DIAGNOSTICUL PRENATAL 214


Amniocenteza 215
Biopsia vilozităţilor coriale 216
Cordocenteza 218
Cariotipul fetal 219
Tehnici de citogenetică moleculară utilizate pentru diagnosticul
prenatal 221
DIAGNOSTICUL PRENATAL NEINVAZIV 222
Detectarea neinvazivă a microdeleţiilor utilizând ADN liber 228
PCR digital 228

MUTAŢIILE GENICE 231


Substituţia de nucleotide 234
Deleţia sau inserţia de nucleotide 236
Remanieri genice aberante 240
Minisateliţii 244
TEHNICI PENTRU DIAGNOSTICUL MOLECULAR
AL BOLILOR MONOGENICE 246
Hibridizarea acizilor nucleici 246
Aplicaţii ale hibridizării în diagnosticul molecular 247
Hibridizarea probelor oligonucleotidice specifice alelelor
(allele specific oligonucleotide – ASO) 247
Hibridizarea in situ 249
Hibridizarea genomică comparativă 252
Array CGH 253
Fragmentarea ADN cu enzime de restricţie 259

5
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Separarea şi identificarea fragmentelor de restricţie 262


Tehnica Southern blotting 262
Polimorfismul lungimii fragmentelor de restricţie
(restriction fragment length polymorphism – RFLP) 263
Diagnosticul ADN indirect prin analiza înlănţuirii genelor 264
Amplificarea ADN 268
Reacţia de polimerizare în lanţ (polymerase chain reaction –
PCR) 268
Secvenţierea ADN 273
Metode de detecţie rapidă a mutaţiilor în gene necunoscute 275
Analiza polimorfismului conformaţiei monocatenelor
(single-strand conformational polymorphism analysis – SSCP) 275
Analiza heteroduplexurilor (heteroduplex analysis – HA) 275
Clivarea chimică a împerecherilor greşite (chemical cleavage
of mismatch – CCM) 276

CONSILIEREA GENETICĂ 278


ANALIZA PEDIGREE 288
Caractere autozomal dominante şi recesive 290
Caractere cu transmitere legată de X 295
Caractere cu transmitere legată de Y 298
Caractere cu transmitere mitocondrială (pe cale maternă) 298
Penetranţa şi expresivitatea 305

ANALIZA GENETICĂ A GRUPELOR SANGUINE 313


Frecvenț a alelelor pentru tipul de sânge şi a fenotipurilor AB0 316
Subgrupe AB0 317
Sistemul Rh 318
Genetica sistemului Rh 318
Frecvenţa fenotipurilor Rh 318

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 324

6
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Genetica este domeniul biologiei care studiază ereditatea şi


variabilitatea organismelor, în special mecanismele transmiterii ereditare
a caracterelor şi ale variaţiei acestora la organismele similare sau înrudite.
Noţiunea de genetică a derivat din cuvântul grecesc γενετικός,
genetikos, însemnând “generativ”, care la rândul său derivă din cuvântul
γένεσις, genesis, însemnând “origine”.
Noţiunea de ereditate a derivat din cuvântul latinesc hereditas,
care înseamnă “moştenire”.
Primele date/informaţii referitoare de ereditate datează încă din
antichitate, dar genetica a apărut (ca ştiinţă) la începutul secolului al
XX-lea.
Genetica umană este ramura geneticii care studiază principiile,
fenomenele şi mecanismele eredităţii şi varabilităţii caracterelor umane.
Genetica umană diferă de genetica medicală prin aceea că prima este un
domeniu al cercetării ştiinţifice care poate fi aplicat sau nu în medicină,
în timp ce a doua se referă la aplicarea geneticii în practica medicală.
De exemplu, cercetarea cauzelor şi transmiterea ereditară a bolilor
genetice pot fi luate în consideraţie atât de genetica umană, cât şi de
genetica medicală, în timp ce diagnosticul (folosind principiile de
transmitere ereditară, metodele şi tehnicile de investigare a cromozomilor,
genelor şi genomului), managementul/tratamentul şi consilierea genetică a
indivizilor cu boli genetice (ereditare sau neereditare) sunt considerate
parte a geneticii medicale. In schimb, studiul fenotipurilor în mod tipic
non-medicale (de exemplu, bazele genetice ale culorii ochilor) nu este
considerat relevant pentru genetica medicală şi este considerat a fi parte a
geneticii umane.
Genetica medicală este, aşadar, ramura geneticii (şi în acelaşi
timp specialitate a medicinii) care implică diagnosticul (incluzând
diagnosticul prenatal, screening-ul neonatal, diagnosticul presimptomatic)
şi managementul bolilor genetice ereditare şi neereditare.
Caracterele şi însuşirile organismelor umane sunt determinate de
structurile în care se află înregistrată informaţia genetică care le codifică
şi determină exprimarea lor fenotipică. Această informaţie genetică este
înregistrată în ADN, localizat în nucleul fiecărei celule şi mitocondriile pe
care acestea le conţin.
Celulele umane se divid prin mitoză (fenomen descoperit în anul
1882 de Walther Flemming). Prin acest proces, din fiecare celulă care

7
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

intră în diviziune se formează două celule noi, care la rândul lor se pot
divide formând celule noi, multiplicarea acestora realizându-se în
progresie geometrică.
Aşa cum s-a demonstrat prin studii de citologie experimentală, în
fiecare celulă există un număr de cromozomi, caracteristic pentru specie.
Cromozomii (noţiune derivată din cuvintele greceşti χρῶµα, chroma,
însemnând “culoare” şi σῶµα, soma, însemnând “corp”) sunt structuri
care se formează înainte de intrarea celulelor în diviziune prin
condensarea fibrei de cromatină (prin răsucire şi împachetare), care la
rândul ei se formează prin asocierea la molecula de ADN existentă în
fiecare celulă a unor molecule de proteine bazice (histone).
Cromozomii, care formează obiectul de studiu al citogeneticii,
sunt structuri celulare dinamice, cu funcţii genetice esenţiale. Fiecare
dintre cromozomii umani este constituit dintr-o singură macromoleculă de
ADN şi prezintă două cromatide surori unite la nivelul unei componente
denumite centromer (constricţie primară). La capetele cromozomilor
(cromatidelor) există o regiune de secvenţe repeate de nucleotide,
denumite telomere, cu rol major în împiedicarea fuziunii cap la cap a
cromozomilor şi protejarea faşă de acţiunea digestivă a endonucleazelor.
Cromozomii umani pot fi împărţiţi în două tipuri: autozomi şi
cromozomi de sex (heterozomi). Autozomii conţin ce a mai mare parte a
informaţiei genetice ereditare. Anumite caractere genetice sunt legate însă
de sexul persoanei şi sunt transmise la descendenţi prin cromozomii de
sex. Numărul de cromozomi umani din celulele somatice (descoperit în
anul 1956 de Joe Hin Tjio) este, în mod normal, 46 (44 de autozomi,
formând 22 de perechi, şi doi cromozomi de sex). Celulele sexuale
(gametice) conţin doar 23 de cromozomi, respectiv câte un autozom din
fiecare pereche şi un cromozom de sex (X sau Y).
Aşa cum s-a demonstrat în primul deceniu al secolului trecut,
unitatea moleculară a eredităţii (unitatea de transmitere a unui caracter)
este gena (gen în daneză şi germană, noţiune introdusă în anul 1909 de
Wilhelm Johannsen, derivată din “genetics”, noţiune utilizată prima dată
de William Bateson, în anul 1905). Gena este aşadar unitatea de
codificare şi transmitere a unui caracter, exprimarea acestuia (în fenotip)
fiind controlată adesea de relaţiile dintre gene şi influenţată de factorii de
mediu.
Totalitatea genelor unui organism uman constituie genotipul, iar
totalitatea caracterelor exprimate de acesta ca rezultat al interacţiunii
dintre genotip şi factorii de mediu reprezintă fenotipul. Acesta include
caracterele morfologice, biochimice şi fiziologice ale unui organism.
8
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Genele pot exista în forme alternative sau multiple, denumite


alele, care apar prin mutaţie. Fiecare genă este localizată într-o anumită
regiune a cromozomului, denumită locus. Pentru un locus dat pot exista
două sau mai multe alele, dar într-un locus se poate găsi doar o singură
genă din setul de gene existent, respectiv din seria alelică. Genele alele
care ocupă acelaşi locus în (pe) cromozomii omologi, influenţează acelaşi
caracter, determinând variante de exprimare a acestuia.
Variaţia alelică la nivelul unui locus este măsurabilă ca număr de
alele prezente (polimorfism), sau proporţia de heterozigoţi în populaţie.
Pe baza expresiei lor fenotipice, genele sunt caracterizate ca
dominante, sau recesive.
Alela dominantă se exprimă în fenotip atât în stare homozigotă
(genotip cu două alele identice), cât şi în stare heterozigotă (genotip cu
două alele diferite). Alela recesivă se exprimă în fenotip numai în stare
homozigotă.
Dependent de dominanţa sau recesivitatea genei şi de localizarea
ei pe autozomi sau pe cromozomii de sex, ereditatea monogenică este
clasificată în: autozomal dominantă (când gena dominantă mutantă este
localizată pe un autozom), autozomal recesivă (când gena recesivă
mutantă este localizată pe un autozom), dominantă legată de X (când
gena dominantă mutantă este localizată pe un cromozom X), recesivă
legată de X (când gena recesivă mutantă este localizată pe un cromozom
X) şi holandrică (când gena mutantă este localizată pe cromozomul Y).
Genele mutante ce cauzează boli (genetice) pot fi caracterizate
prin penetranţa şi expresivitatea lor. In genetica medicală, penetranţa
unei mutaţii cauzatoare de boală este definită ca proporţia indivizilor,
purtători ai mutaţiei, care manifestă simptomele clinice ale acelei boli. De
exemplu, dacă o mutaţie în gena responsabilă de o anumită boală cu
transmitere autozomal dominantă are penetranţă de 95%, vor manifesta
simptomele clinice ale bolii 95% dintre indivizii purtători ai genei
mutante, iar restul de 5% nu le vor manifesta. Expresivitatea se referă la
influenţa la nivel individual a unei gene exprimate. Astfel, expresivitatea
poate fi utilizată pentru caracterizarea calitativă şi cantitativă a nivelului
variaţiei fenotipice în cadrul unui anumit genotip. In genetica medicală,
noţiunea de expresivitate este analogă celei de severitate (de manifestare)
a unei boli.
Caracterele fenotipice normale sau anormale ale organismului
uman sunt produse prin acţiunea genotipului şi a mediului. Ele pot fi pur
ereditare, determinate de interacţiunea factorilor genetici cu cei de mediu,
sau neereditare (determinate total de factori de mediu).
9
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Caracterele pur ereditare sunt determinate exclusiv de genotip,


deci de structura genetică (normală, sau anormală/modificată) a unui
individ.
Caracterele ereditare normale sunt determinate monogenic şi
transmise în mod Mendelian. Ele sunt reprezentate de grupele sanguine,
serice, enzimatice şi tisulare. Marea majoritate a acestor sisteme sunt
polimorfice, găsindu-se în populaţie în mai multe variante (de exemplu,
grupele A, B, AB şi 0 pentru sistemul AB0); un individ posedă însă
numai o anumită variantă dintr-un sistem.
Caracterele ereditare anormale sunt produse de mutaţii
cromozomiale, genice (nucleare şi mitocondriale) şi genomice, şi
reprezentate de bolile cromozomiale, bolile monogenice şi bolile
genomice.
Caracterele multifactoriale normale (înălţimea, greutatea,
inteligenţa, etc.) sunt determinate de interacţiunea variabilă dintre genotip
şi factorii de mediu. Ponderea eredităţii în exprimarea fenotipică a acestor
caractere este definită de heritabilitate.
Caracterele multifactoriale anormale sunt reprezentate de
anomaliile congenitale izolate şi de numeroasele boli comune ale
adultului (diabetul zaharat, hipertensiunea arterială esenţială, boala
coronariană, variate tipuri de cancer, etc). In producerea lor, factorii
ereditari (reprezentaţi cel mai adesea de mai multe gene) şi factorii de
mediu interacţionează complex. Caracterele multifactoriale anormale
(bolile multifactoriale) au o prevalenţă mare, pot avea distribuţie
familială, dar nu se transmit după modelul Mendelian. Factorii genetici
implicaţi în aceste caractere determină însă o predispoziţie genetică,
respectiv o susceptibilitate individuală la îmbolnăvire.

10
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

1. CICLUL CELULAR

Ciclul celular este (definit ca) seria de evenimente biochimice şi


morfologice ce au loc într-o celulă, din momentul formării ei până la
diviziunea în două celule noi (celule fiice).
Ciclul celular are două perioade distincte: interfaza şi diviziunea
(mitoza şi citochineza). La sfârşitul mitozei şi citochinezei, celulele fiice
au aproximativ jumătate din mărimea celulei de origine (celula mamă).
Dacă urmează să se dividă, celulele noi trebuie să crească, altfel ar deveni
din ce în ce mai mici, cu fiecare diviziune. Perioada în care are loc
creşterea lor este interfaza (Fig. 1).

Fig. 1. Ciclul celular (http://www.docstoc.com/docs/76692621/mitoza).

Interfaza

Interfaza (din gr. “inter” - între şi gr. “phasis” - etapă) reprezintă


intervalul de timp care separă două diviziuni succesive. Este perioada
necesară celulei pentru a acumula substanţe nutritive care vor fi folosite în
diviziune, celula desfăşurând o susţinută activitate biosintetică (sinteza de
ADN, ARN, proteine), asigurând condiţiile necesare realizării diviziunii
celulare. În interfază, celula se pregăteşte de diviziune, aceasta însă nu
înseamnă că ea se află în stare de repaus, dimpotrivă, este cea mai
activă din punct de vedere metabolic în ciclul celular, în care au loc o
serie de procese esenţiale pentru declanşarea diviziunii celulare (Tabel 1).
11
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

În această etapă a ciclului celular, nucleul reprezintă o structură optic


uniformă, cromozomii sunt despiralizaţi, vizibili fiind doar nucleolii.

Tabelul 1. Caracteristicile principale ale fazelor ciclului celular mitotic.


Perioada Faza Evenimente Cantitate Aspect
şi ADN la microscopul
durata electronic
(ore)
G1 Sinteză intensă de ARN 2C 2n cromozomi
Interfaza (10 h) şi proteine monocromatidici
S Sinteză de ADN şi histone 4C
(9h)
G2 Sinteza proteinelor fusului 4C 2n cromozomi
(4h) de diviziune bicromatidici
Sinteza factorului despiralizaţi
de declanşare a mitozei
M Profază 4C Cromozomi
Mitoza (1h) Metafază 4C bicromatidici
Anafază 2C condensaţi
(vizibili la
microscopul
optic)
Telofază 2C Cromozomi
monocromatidici

Durata interfazei şi a fiecăreia dintre etapele ei variază în funcţie


de tipul celulei; cele mai multe celule petrec în interfază circa 20 de ore,
adică aproximativ 90% din timpul total al diviziunii celulare. Ea începe
imediat după sfârşitul unui ciclu celular şi este formată din 3 perioade:

Perioada G1 (din eng. “gap” - gol) – perioada presintetică sau


postmitotică, numită şi faza de creştere, reprezintă intervalul dintre
diviziunea celulară şi replicarea ADN, în care există creştere celulară, în
acest timp celula îşi dublează masa şi mărimea pentru a continua sinteza
tuturor componentelor sale, ca rezultat al expresiei genelor care codifică
proteinele responsabile de fenotipul său particular. Se sintetizează
intensiv ARNm, proteine, enzime implicate în dublarea materialului
genetic (ADN polimeraze, ARN polimeraze), organite celulare noi şi
creşte volumul citoplasmei. În afara de acestea, în celule se acumulează
ATP şi are loc replicarea centrozomului.

12
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Are loc intensificarea transcripţiei şi a proteosintezei, procese


aproape blocate în perioada mitotică, De asemenea are decondensarea
cromatinei - proces important pentru activarea transcripţiei genelor, şi
reorganizarea nucleolilor. Perioada G1 reprezintă 25-50% din durata
interfazei (4-10 ore), iar la o serie de celule (de exemplu, celulele
maligne) poate lipsi.
Către sfârşitul perioadei G1, toate celulele urmează una din
următoarele 2 căi: fie intră într-o perioadă de repaus G0 (unde pot rămâne
perioade lungi de timp sau chiar nedefinit, aşa cum este cazul neuronilor
şi al celulelor musculare cardiace), unde ele sunt active din punct de
vedere metabolic, dar neproliferative (celulele canceroase după câte se
pare evită intrarea în G0 sau trec prin ea foarte rapid), fie (în marea
majoritate a cazurilor) intră în perioadele următoare. Starea de repaus se
menţine dacă este întreruptă alimentarea cu nutrienţi sau dacă celula este
în contact cu alte celule (inhibiţie de contact). Însă, replicarea poate fi
indusă de substanţe cancerigene sau de viruşi tumorali care declanşează
proliferarea necontrolată a celulei. Ea poate fi indusă şi de îndepărtarea
chirurgicală a ţesutului care este urmată de regenerarea rapidă a lui sau de
proteine mitogene care se asociază la receptori de suprafaţă şi induc
diviziunea celulară.

Perioada S (din eng. “synthesis” - sinteză) – în perioada sintetică


are loc replicarea (dublarea) moleculelor de ADN, cromozomii devin
bicromatidici, fiecare cu 4 subcromatide. Replicarea ADN, are loc după
modelul semiconservativ, fiecare moleculă rezultată fiind alcătuită dintr-o
catenă nouă şi o catenă veche ce a constituit matriţa pentru formarea (pe
bază de complementaritate) catenei noi. Prin acest proces se dublează
cantitatea de ADN din celulă, deşi ploidia celulei (= multiplul numărului
cromozomilor de bază din celulă - la om este 2) rămâne aceeaşi. În timp
ce ADN este sintetizat în nucleu, histonele (proteinele cu care se asociază
ADN) şi nehistonele sunt sintetizate în citoplasmă, fiind implicate în
sinteza şi compactarea ADN. Perioada S constituie 35-40% din durata
totală a interfazei (5-8 h) şi nu poate lipsi din ciclul celular.

Perioada G2 (postsintetică sau premitotică) – este perioada cea


mai scurtă din interfază (20-35% din durata interfazei, respectiv 3-5 ore)
şi constituie al doilea interval între replicarea ADN şi diviziunea celulară.
În această perioadă celula se pregăteşte pentru diviziunea propriu-zisă, are
loc creşterea în volum a nucleului, continuă sinteza ARN, a proteinelor cu
rol contractil necesare formării fibrelor fusului de diviziune şi a
13
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

cromozomilor, precum tubulinele (componentele centriolilor), actina şi


miozina, şi sinteza unui factor de condensare cromozomială. Centriolii se
duplică şi migrează la cei 2 poli, iar această perioadă se termină în
momentul în care cromozomii încep să se condenseze.

Mitoza

Mitoza este procesul de diviziune celulară, fundamental pentru


viaţă, care produce celule noi pentru creştere, reparare şi înlocuirea
celulelor bătrâne sau moarte. Prin mitoză, o celulă somatică îşi duplică
întregul conţinut (incluzând cromozomii) şi se divide în două celule
complet noi, identice cu cea de origine.
Toate celulele organismului uman, cu excepţia celulelor nervoase,
sunt capabile să se multiplice, deci să formeze celule fiice cu caractere
morfologice şi funcţionale identice celulei de origine. Unele celule
somatice umane, cum sunt cele ale pielii sau cele din ţesutul epitelial al
stomacului, sunt înlocuite frecvent cu celule noi, în timp ce altele, cum
sunt celulele nervoase, sunt produse rar după naştere. Prin urmare,
moartea sau distrugerea acestor celule nu este compensată prin
producerea altora noi.
Pentru unele tipuri de celule, diviziunea mitotică este posibilă
pentru o durată definită. Astfel, celule hepatice se pot divide până la
încheierea creşterii organismului uman, după care mitoza poate fi
reactivată doar în cazul producerii unei leziuni, până la repararea acesteia.
Un caz special este acela al celulelor sanguine roşii (eritrocite), care au
nucleu în timpul fazelor timpurii ale eritropoiezei, dar se transformă în
celule anucleate atunci când devin mature (pentru a oferi mai mult spaţiu
hemoglobinei). Eritrocitele (hematiile) pierd şi organitele celulare,
respectiv mitocondriile, aparatul Golgii, reticulul endoplasmatic, etc. Ca o
consecinţă a pierderii nucleului şi organitelor, celulele roşii din sânge nu
conţin ADN, nu pot sintetiza ARN şi nu se pot divide.
Celulele somatice umane parcurg fazele mitozei (Fig. 2) în 1/2,
până la 1 şi 1/2 ore (30-90 minute), dependent de tipul lor. Deoarece
mitoza este un proces extrem de important pentru organismul uman,
etapele sale sunt controlate strict de un număr important de gene. Dacă
acest proces nu este reglat corect în toate etapele sale, pot să apară
probleme de sănătate foarte variate. De exemplu, cancerul poate fi o
consecinţă a erorilor în funcţionarea mecanismului de reglare a procesului
de diviziune mitotică.

14
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Etapele mitozei

Profaza

Durează aproximativ 40% din durata totală a mitozei. La începutul


profazei, în celule pot fi observate o serie de fenomene citoplasmatice şi
nucleare. Aceasta implică o serie de schimbări atât morfologice cât şi
fizico-chimice ale celulei. La intrarea în profază se observă nucleul
celular conţinând cromatina sub formă de “ghem”, pe măsură ce profaza
avansează cromatina începe să se condenseze şi să se spiralizeze, iar
cromozomii se îngroaşă şi devin vizibili. La sfârşitul profazei nucleolul
dispare, iar membrana nucleară disociază, concomitent se organizează
aparatul de diviziune, centriolii se duplică şi îşi încep migraţia spre polii
celulei, se formează fusul de diviziune prin asamblarea microtubulilor.

Interfază Cromozomi

Cromatină Replicarea
ADN

Interfază

Fig. 2. Schema diviziunii mitotice a celulelor umane


(http://geneed.nlm.nih.gov/topic_subtopic.php?tid=1&sid=2).
15
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

În citoplasmă, centrosomul (organit citoplasmatic perinuclear) se


divide, iar cei doi centrosomi rezultaţi se deplasează în direcţii opuse,
formând polii fusului de diviziune (mitotic). Din fiecare centrosom se
ansamblează radiar microtubulii, care formează fibrele fusului de
diviziune, ce pot fi centriolo-cromozomiale şi centriolo-centriolare. De
asemenea, componentele micro-tubulare ale citoscheletului celular suferă
transformări esenţiale, prin depolimerizare în dimeri de α-tubulină şi
β-tubulină şi reansamblare în fibre ale fusului de diviziune. Alte
componente, cum ar fi moleculele de γ-tubulină şi o proteină minoră -
pericentrina formează prin ansamblare centriolii. Centriolii au un ciclu
propriu de diviziune, după fiecare mitoză fiecare celulă fiică moşteneşte
doi centrioli, iar în interfaza ce urmează ei se divid, astfel încât înainte de
diviziune vor fi patru centrioli, grupaţi câte doi şi dispuşi perpendicular
unul pe altul.
În nucleu are loc condensarea fibrelor de cromatină care se
scurtează şi se îngroaşă, devin intens colorate şi vizibile la microscopul
optic sub formă de cromozomi. Nucleolii diminuează ca mărime şi în cele
din urmă se dezintegrează. Fiecare cromozom este alcătuit din două
cromatide surori, deoarece materialul genetic s-a replicat (dublat) în
faza S a interfazei. Ele sunt ataşate la nivelul centromerului (Fig. 19),
o structură cromozomială esenţială pentru a asigura distribuţia
(segregarea) fiecărei cromatide în celulele fiice.
Regiunile centromerice sunt bogate în secvenţe de ADN satelit α
şi conţin cantităţi considerabile de heterocromatină constitutivă.
Componenta centromerică cu rol în segregare este kinetocorul, care este
situat în interiorul centromerului, având la examinarea prin microscopie
electronică aspectul unui corpuscul fibros mai dens, cu diametrul de 400
nm. Kinetocorul este structura de care se ataşază câte o fibră a fusului de
diviziune. Locul unde se formează kinetocorul este dictat de o secvenţă
specifică de ADN de circa 120 pb, dispusă într-o zonă rezistentă la
acţiunea nucleazelor. Aceste secvenţe sunt similare la toţi cromozomii,
deoarece experimental s-a constatat că prin schimbarea lor reciprocă între
neomologi, funcţia de segregare se păstrează. Secvenţa de circa 120 pb
din zona kinetocorului cuprinde trei tipuri de motive: a) CDE-I, formată
din 9 pb, dispusă la capătul 5’ al secvenţei kinetocorice şi conservată cu
mici variaţii; b) CDE-II, formată din 80-90 pb ce conţin în proporţie
de peste 90% AT (la eucariotele superioare prezintă secvenţe scurte
repetitive, ce permit câteva distorsiuni considerabile ale dublului helix),
dispusă în mijlocul secvenţei kinetocorice; c) CDE-III, formată din 11 pb,
dispusă la capătul 3’ şi înalt consevată. Importanţa acestor secvenţe este
16
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

sugerată de consecinţele mutaţiilor la acest nivel. Astfel, mutaţiile în


CDE-I şi CDE-II, duc la pierderea parţială a funcţiei centromerului, în
timp ce mutaţiile punctiforme din porţiunea centrală a CDE-III duc la
pierderea totală a funcţiei centromerului. De asemenea, pentru funcţia
centromerului este important un complex proteic de 240 kD, format din
trei polipeptide, denumit Cbf-III, cu rol de legare a secvenţei CDE-III.
Mutaţiile în una din cele trei gene care codifică polipeptidele Cbf-III
blochează segregarea cromatidelor surori.
Cromatidele conţin în regiunea centromerului o secvenţă specifică
de ADN repetitiv, unde se asamblează complexe proteice specializate,
numite kinetocori. Fiecare cromatidă are un kinetocor, la care se va fixa
un microtubul, ce leagă centromerul fiecărui cromosom de polii fusului de
diviziune. Ataşarea cromatidelor este este rezultatul interventiei unor
complexe proteice numite coezina si condensina.

Prometafaza

Prometafaza începe cu dezansamblarea membranei nucleare,


datorată disocierii laminei nucleare în subunităţi de laminină. Simultan cu
dezasamblarea membranei nucleare, are loc şi dezintegrarea reticulului
endoplasmatic şi a aparatului Golgi în mici vezicole membranare, prin
mecanisme insuficient clarificate. Dezintegrarea membranei nucleare este
urmată de deplasarea fusului mitotic în aria pe care a ocupat-o nucleul.
Unii microtubuli se ataşează la kinetocorii fiecărui cromozom, legând
centromerul fiecărui cromozom de polii fusului de diviziune, ceea ce
permite deplasarea cromozomilor spre ecuatorul celulei.

Metafaza

Durează aproximativ 13% din durata totală a mitozei. În această


etapă se încheie formarea fusului de diviziune, iar fibrele fusului de
diviziune unesc centriolii şi cromozomii prin intermediul kinetocorilor.
Cromozomii metafazici (ajunşi la condensare maximă) se dispun pe
circumferinţa fusului mitotic formând placa ecuatorială sau metafazică,
înainte de a fi separaţi în cele 2 celule fiice. Mitoza reprezintă stadiul în
care (după tratamentul cu o substanţă antimitotică pentru inhibarea
formării fusului de diviziune şi dispersarea cromozomilor în celulă) se
poate stabili cu precizie numărul cromozomilor şi se poate analiza
morfologia lor (Fig. 70 şi 71).

17
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Anafaza

Durează aproximativ 7% din timpul total al mitozei. Această etapă


începe prin clivarea longitudinală a centromerului fiecărui cromozom,
separarea celor două cromatide surori şi migrarea lor simultană spre polii
opuşi ai celulei. Astfel, în această etapă, cromozomii devin
monocromatidieni, la polii celulei formându-se două seturi de cromozomi
cu aceeaşi constituţie genetică ca şi nucleul celulei mamă.
Există diferite opinii referitoare la natura forţelor care mobilizează
cromozomii monocromatidici (cromatidele) spre polii celulei. Conform
ipotezei biochimice, deplasarea cromozomilor, la desprinderea lor de
centromer are loc datorită polimerizării în apropierea centriolilor a
tubulinei (proteină contractilă) fusului de diviziune şi depolimerizării în
regiunea centromerului (chinetocorului).
Conform ipotezei fiziologice, deplasarea cromatidelor este
rezultatul contracţiilor proteinelor contractile ale microtubulilor (actina şi
miozina).

Telofaza

În această etapă se încheie migrarea cromozomilor fii către polii


celulei, fiecare pol conţinând 2n cromozomi monocromatidieni (set
diploid). Începe despiralizarea progresivă a cromozomilor şi are loc
revenirea la starea cromatinei interfazice a materialului ereditar.
Materialul genetic se observă din nou sub forma unui “ghem”, are loc
individualizarea celor 2 celule fiice, care au acelaşi număr de cromozomi
cu celula mamă. Fibrele fusului acromatic disociază, se formează
membrana nucleară pentru fiecare dintre cele 2 structuri nucleare fiice, şi
reapar nucleolii. Membrana nucleară se formează din resturile membranei
nucleare a celulei mamă.
Citochineza nu este o fază a mitozei, dar este evenimentul care
urmează direct mitozei şi reprezintă divizarea citoplasmei cu tot
ansamblul de constituenţi citoplasmatici şi ai membranei celulare.
Procesul de distribuţie a materialului genetic prin diviziune
(mitoză) se desfăşoară de regulă cu mare precizie, asigurând fidelitatea
transmiterii informaţiei genetice în succesiunea generaţiilor de celule. El
poate suferi însă şi erori, care vor genera anomalii cromozomiale.
După diviziune, celulele nou formate pot evolua în trei direcţii:
(1) proliferare; (2) trecerea în stadiul de repaus (G0); (3) senescenţă şi
moartea genetică programată (apoptoză).
18
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

In primul caz, celulele parcurg un nou ciclu şi se divid repetat.


Astfel de celule (care se divid repetat) alcătuiesc compartimentul
proliferativ al organismului şi se găsesc în ţesuturile embrionare, măduva
hematogenă, sau stratul bazal al epidermei.
In cel de al doilea caz, celulele (de exemplu, celulele stem sau
limfocitele) părăsesc ciclul celular în faza G1 (sub acţiunea unui stimul
anti-proliferativ, a leziunilor ADN sau a condiţiilor nefavorabile de
mediu) şi trec în faza G0 (Fig. 1). In această fază celulele au o activitate
metabolică minimă, dar îşi păstrează adesea capacitatea de diviziune.
Aceste celule formează compartimentul neproliferativ. Unele dintre aceste
celule pot reacţiona la anumiţi stimuli din mediu (factori de creştere, unii
hormoni, substanţe mitogene, etc) şi pot reintra în G1, respectiv în ciclul
celular. Un exemplu relevant este activarea limfocitelor T din sângele
periferic sub acţiunea fitohemaglutininei; ele se transformă în limfoblaste,
celule tinere, care se divid intens (fenomen exploatat în citogenetica
umană, prin studiul cromozomilor în culturi de limfocite). Numeroase alte
celule trec în starea de diferenţiere terminală, ireversibilă, pentru a
îndeplini o anumită funcţie; aceste celule nu se mai pot divide şi, după un
timp determinat, devin senescente şi mor.
In cel de al treilea caz, datorită fenomenului de scurtae progresivă
a telomerelor, leziunilor ADN produse prin stres oxidativ, etc., celulele
devin senescente şi mor programat. Moartea celulară programată (în
special prin apoptoză) este un fenomen crucial pentru dezvoltarea
embrionară şi vital pentru funcţionarea organismelor mature. Apoptoza
este declanşată de identificarea unei alterări a componentelor celulare
vitale (ADN, mitocondrii) de către sistemele de monitorizare internă, sau
de un semnal trimis de alte celule (de exemplu, în cursul dezvoltării
embrio-fetale). Moleculele cheie care execută apoptoza sunt caspazele.
In bolile autoimune sau cancer, mecanismele ce produc apoptoza
sunt dereglate sau nu funcţionează.

Reglarea ciclului celular

Reglarea ciclului celular implică procese cruciale pentru


supravieţuirea unei celule, incluzând detectarea şi repararea erorilor
produse în materialul genetic (ADN) şi împiedicarea (prevenirea)
diviziunii celulare necontrolate. Evenimentele moleculare care
controlează ciclul celular sunt ordonate şi unidirecţionale; aceasta
înseamnă că fiecare proces are loc în mod secvenţial, iar inversarea
ciclului este imposibilă.
19
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Punctele de control ale ciclului celular

La prima vedere, progresia ordonată a fazele ciclului celular poate


părea perfect simplă. Mitoza nu începe înainte ca materialul genetic să fi
fost replicat complet. În caz contrar, celulele fiice ar ieşi din ciclul celular
cu mai puţin de un set de cromozomi şi probabil ar muri.
Trecerea celulei de la o fază, în momentul finalizării ei (respectiv
al încheierii proceselor ce se desfăşoară specific în cursul acesteia), la altă
fază, este controlată de o serie de molecule care acţionează specific în
anumite “puncte” ale ciclului celular, care au fost denumite “puncte de
control” (checkpoints).
Punctele de control previn progresia prin etapele ciclului celular
înainte de finalizarea evenimentelor critice anterioare. De exemplu, ca
răspuns la deteriorarea ADN, ciclul celular este blocat şi poate fi
declanşată moartea celulelor. Progresia spre în mitoză este oprită atunci
când replicarea ADN este în curs de desfăşurare şi repararea cromatidelor
surori este amânată până când toţi chinetocorii reglatori ai ciclului celular
sunt ataşaţi de ax.
Există 3 puncte de control majore în ciclul celular: unul între etapa
G1 şi etapa S, unul între etapa G2 şi mitoză şi unul în timpul mitozei în
sine (Fig. 3). Etapele de tranziţie între G1 şi S şi între G2 şi M sunt strict
reglate, pentru a reduce la minimum erorile din procesul de replicare.
Punctele de control din G1 şi G2, care determină dacă se poate trece la
fazele S şi respectiv M, sunt reglate de protein-kinaze (kinaze ciclin-
dependente, sau Cdk, cyclin-dependent kinases) şi de proteine asociate cu
kinazele, denumite cicline (pentru descoperirea acestor molecule cu rol
esenţial în controlul ciclului celular, Leland Hartwell, Timothy Hunt şi
Paul Nurse au primit în anul 2001 premiul Nobel pentru Fiziologie şi
Medicină).
Activitatea enzimatică a Cdk este determinată de asocierea lor cu
o ciclină şi cu starea de fosforilare. Există cel puţin şapte membrii ai
familiei Cdk, fiecare dintre aceştia fiind asociat cu o moleculă distinctă de
ciclină. Complexele care iau naştere au specificităţi de substrat
caracteristice şi sunt exprimate în diferite faze ale ciclului. Exprimarea
ciclinei variază cu ciclul celular şi sinteza acestor complexe este reglată
prin transcripţie, degradarea lor fiind mediată prin ubiquitin-conjugare şi
distrugere în proteozomi (Elledge, 1996).
Primul punct de control este imediat după punctul de restricţie,
chiar în G1. În general, primul punct de control este responsabil pentru
revizuirea condiţiilor de mediu, în căutarea de factori externi care induc
20
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

progresia ciclului celular; de asemenea verifică dacă celula a crescut


suficient şi dacă materialul genetic este intact. Căutarea factorilor externi
este foarte importantă, deoarece stimulează sinteza de proteine precum
anumite cdk şi cicline, iar fără acestea, continuarea şi controlul ciclului
celular ar fi imposibile. Complexul Cdk2 - ciclina E, implicat în acest
proces, este de asemenea responsabil de pregătirea enzimelor necesare
pentru a începe sinteza ADN în etapa S. Factorii responsabili pentru
inhibarea în acest punct de control sunt un factor de transcripţie şi CIP:
p53 şi p21, în această ordine. Gena p53, care este una dintre cele mai
cunoscute gene supresoare tumorale, se găseşte de obicei în celulă, dar
este foarte instabilă în condiţii normale deoarece se găseşte ataşată de o
altă proteină numită Mdm2, care funcţionează ca un “marker” pentru
degradarea p53. La punctul de control G1/S, oprirea ciclului celular
indusă de deteriorarea ADN este dependentă de p53. De obicei, nivelul
celular de p53 este scăzut, dar deteriorarea ADN poate conduce la
inducerea activităţii p53 (Levine, 1997).
Existenţa unei leziuni în ADN, activează diferite enzime şi
contribuie la “separarea” genei p53 de markerul său. O concentraţie mai
mare de p53 stimulează sinteza de p21 (CIP), care se leagă la Cdk2 şi
ciclina E, inhibând acţiunea complexului. Atunci celula nu poate intra în
etapa S. Dacă deteriorarea ADN este prea mare, este indusă o cale se
sinucidere a celulei (apoptoza) pentru a permite eliminarea celulelor
potenţial disfuncţionale. Punctul de control care reglează tranziţia de la
G1 la S este adesea deteriorat în boala canceroasă.
Al doilea punct de control se găseşte la sfârşitul etapei G2.
Complexele Cdk1-ciclina A şi ciclina B permit trecerea de această etapă.
Complexul ciclina B/cdc2 (care se mai numeşte factor de promovare a
mitozei sau MPF) este principalul agent de reglare a tranziţiei de la etapa
G2 la etapa M. El este activat de o kinază Cdk (Cak) şi de o fosfatază
(cdc25) care îndepărtează fosfaţii inhibitori. În linii mari, al doilea punct
de control supervizează ca materialul genetic să fie duplicat complet şi să
nu conţină erori, iar mediul extracelular să fie adecvat. Este cunoscut
faptul că odată activat, complexul Cdk-ciclina, este responsabil pentru
îndeplinirea sarcinilor indispensabile în timpul primelor subfaze ale
mitozei. În rezumat, complexele Cdk1-ciclinaA şi ciclina B, sunt
responsabile pentru inducerea asamblării fusului mitotic şi în parte pentru
asigurarea ataşării cromozomilor la el. De asemenea, sunt responsabile de
iniţierea condensării materialului genetic, prin activarea unui grup de
proteine, dezasamblarea învelişului nuclear prin fosforilarea laminelor
nucleare, reorganizarea citoscheletului celular, a aparatului Golgi şi a
21
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

reticulului endoplasmatic. În acest punct acţionează de asemenea p53,


care detectează alterările ADN şi declanşează activarea genei p21,
responsabilă pentru inhibarea oricărui complex Cdk 1,2,4,6-ciclina.

Fig. 3. Punctele de control ale ciclului celular


(https://online.science.psu.edu/biol011_sandbox_7239/node/7268).

Al treilea punct de control se află în etapa M, între metafază şi


anafază. Acesta are rolul de a verifica dacă toţi cromozomii s-au ataşat
fusului mitotic. Dacă detectează că unul dintre chinetocori nu este ataşat,
acesta trimite un semnal negativ sistemului de control, blocând activarea
proteinelor implicate în separarea cromatidelor surori. Specific,
inactivează subunitatea cdc20 a complexului de promovare a anafazei
(APC), ducând la prevenirea tranziţiei metafază - anafază şi împiedicarea
separării cromatidelor surori până când semnalul dispare.

Inhibitori ai ciclului celular

Două familii de gene, familia cip/kip (Cdk interacting protein /


Kinase inhibitory protein) şi familia INK4a / ARF (Inhibitor of Kinase
4/Alternative Reading Frame), împiedică progresia ciclului celular.
Deoarece aceste gene sunt esenţiale (indispensabile) în împiedicarea
formării de tumori, ele sunt cunoscute sub denumirea de supresoare
tumorale.
22
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Familia cip/kip include genele p21, p27 şi p57. Ele opresc ciclul
celular în faza G1, prin legarea de, şi inactivarea complexelor ciclin -
Cdk. P21 este activată de p53 (care, la rândul său, este indusă de
deteriorarea ADN, de exemplu, datorită acţiunii unui agent mutagen
chimic sau a radiaţiei). P27 este activată de un inhibitor de creştere,
respectiv TGF β (Transforming Growth Factor of β).
Familia INK4a/ARF include p16, care se leagă la Cdk4 şi
blochează ciclul celular în faza G1, şi p14, care împiedică degradarea p53.
Ciclul celular poate fi blocat şi de acţiunea inhibitorilor sintetici
Cdc25, care sunt utili ca agenţi neoplastici şi anticancer.

Segregare normală Nondisjuncţie

Abscizie Regresia şanţului

Descendenţă diploidă Descendenţă tetraploidă


Mitoză bipolară Mitoză bipolară

Descendenţă tetraploidă Descendenţă aneuploidă

Fig. 4. Schema relaţiilor între erorile de segregare şi soarta posibilă


ulterior a celulelor binucleate formate (Shi şi King, 2005).

23
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Deşi mutaţiile în regulatorii ciclului celular sau proteinele fusului


pot perturba segregarea cromozomilor, cauzele şi consecinţele non-
disjuncţiei spontane a cromozomilor mitotici în celulele umane nu sunt
bine înţelese. S-a presupus că nondisjuncţia unui cromozom în cursul
mitozei va duce la formarea a două celule fiice aneuploide. Shi şi King
(2005) au arătat că nondisjuncţia cromozomilor este cuplată strâns cu
reglarea citokinezei în celulele umane, astfel încât nondisjuncţia
determină mai degrabă formarea de celule tetraploide, decât celule
aneuploide (Fig. 4). Ei au observat că celulele binucleate apărute spontan
prezintă rate ale erorilor de segregare de până la 166 de ori mai ridicate
comparativ cu rata de ansamblu a celulelor în mitoză.
Experimentele de lungă durată au indicat că majoritatea celulelor
binucleate au apărut prin mitoză bipolară, urmată de regresia şanţului de
clivare câteva ore mai târziu. Nondisjuncţia a apărut cu frecvenţă ridicată
în celulele care au devenit binucleate prin regresia şanţului de clivare, dar
nu şi în celulele care şi-au încheiat citokineza pentru a forma două celule
mononucleate. Rezultatele lor au indicat că nondisjuncţia nu duce direct
la formarea de celule aneuploide, ci mai degrabă la formarea de celule
tetraploide, care pot deveni ulterior aneuploide prin diviziunea lor în
continuare.
Cuplarea erorilor spontane de segregare cu regresia şanţului de
clivare poate constitui o explicaţie posibilă a prevalenţei numărului
hiperdiploid de cromozomi şi a amplificării centrozomului observate în
multe cancere.

Erori de distribuţie a materialului genetic în mitoză

Procesul diviziunii celulare prin mitoză este controlat strict, în


principal prin punctul de control al fusului mitotic (spindle checkpoint,
spindle assembly checkpoint, sau mitotic checkpoint), care împiedică
separarea cromozomilor duplicaţi şi trecerea în anafază până la ataşarea
adecvată a fiecărui cromozom la fibrele fusului (Fig. 5). Pentru realizarea
segregării adecvate, cei doi chinetocori de pe cromatidele surori trebuie să
se ataşeze la polii opuşi ai fusului (orientare bipolară). Doar acest model
de ataşare va asigura primirea de către fiecare celulă a unei copii a
cromozomului.
Pentru conservarea identităţii celulelor şi funcţionarea lor
adecvată, este necesară menţinerea numărului caracteristic, normal, de
cromozomi după fiecare diviziune celulară. O eroare ce duce la formarea
de celule fiice cu număr mai mic sau mai mare de cromozomi decât cel
24
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

normal (aneuploidie), poate duce în cel mai bun caz la moartea celulelor,
sau (alternativ) poate genera evenimente catastrofice. Exemplele includ
transformarea neoplastică a celulelor şi sindroamele cromozomiale.
Astfel, în celulele canceroase (tumorale), aneuploidia este un eveniment
frecvent (Fig. 116-120), indicând că aceste celule prezintă un defect în
mecanismul/aparatul implicat în segregarea cromozomilor, precum şi în
mecanismul care asigură realizarea corectă a segregării. Sindromul Down
apare la copiii ce poartă în celulele lor o copie suplimentară a
cromozomului 21, ca rezultat al unei erori în segregarea cromozomilor în
cursul meiozei la unul dintre părinţi. Această eroare va genera un gamet
(oocit sau spermatozoid) cu un cromozom 21 în plus. După fecundare, se
va forma un produs de concepţie cu trei copii ale embrionului 21, ce va
genera un embrion cu trisomie 21.

prometafază metafază anafază

Fig. 5. Principiul de semnalizare al punctului de control mitotic. Un


kinetocor neataşat în prometafază emite un semnal către “punctul de
control”, care inhibă complexul de promovare în anafază/ciclosom
(APC/C, anaphase-promoting complex/cyclosome), a cărei activitate este
necesară pentru tranziţia de la metafază la anafază. Odată ce toţi
cromozomii s-au ataşat şi s-au aliniat în placa metafazică, punctul de
control este inhibat, cauzând activarea APC/C şi tranziţia la anafază
(Kops, 2008).

Principalele erori ce pot să apară în distribuţia materialului genetic


sunt: (a) nedisjuncţia cromatidiană; (b) întârzierea anafazică; (c) clivarea
transversală a centromerului. Oricare dintre aceste erori generează
anomalii cromozomiale în celulele somatice umane.
25
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Nedisjuncţia cromatidiană apare atunci când cele două


cromatide ale unui cromozom nu se separă în cursul anafazei mitotice, ci
rămân unite şi migrează împreună în una din cele două celule fiice.
Consecinţa acestei erori este apariţia unor celule anormale: una trisomică,
cu un cromozom în plus (2n + 1 = 47 cromozomi), iar cealaltă
monosomică, în cromozomul respectiv lipseşte (2n - 1 = 45 cromozomi).
S-a constatat că nondisjuncţia cromatidiană este un fenomen frecvent la
om, care se poate produce precoce (în celulele embrionului) şi în cursul
întregii vieţi a individului, determinând diferite grade de mozaicism
cromozomial (prezent în aproape toate ţesuturile).
Intârzierea anafazică constă în migrarea cu întârziere a unui
cromozom monocromatidian, care în momentul formării membranei
nucleare va rămâne în afara nucleelor celulelor fiice şi va fi înconjurat
de o membrană proprie. Acest cromozom formează un “micronucleu”
(Fig. 6), care dispare la următoarea diviziune. Rezultă clone celulare cu
2n - 1 / 2n (45 / 46 cromozomi). Prezenţa micronucleilor (ce se formează
din cromozomi care nu au migrat şi care nu au fost incluşi în niciunul
dintre nucleii fii) indică tulburări ale desfăşurării mitozei, ce pot fi cauzate
de agenţi mutageni chimici sau fizici, sau alţi factori de stres. De aceea,
testul micronucleilor este utilizat pentru studiul efectelor cromozomiale
induse de agenţi mutageni.

Fig. 6. Micronuclei în celule umane. Micronucleii pot să apară dintr-un


cromozom întârziat (eveniment aneugenic ce duce la pierderea de
cromozomi) sau dintr-un fragment cromozomial acentric detaşat de un
cromozom după rupere (eveniment clastogenic), care nu se integrează în
nucleii fii.

26
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Clivarea transversală a centromerului duce la formarea de izo-


cromozomi (cromozomi cu braţe egale), alcătuiţi numai din braţe scurte
(p), sau numai din braţe lungi (q). Acestor cromozomi anormali le lipsesc
genele de pe braţul absent; în schimb, genele de pe braţul prezent sunt
duplicate (Fig. 7).

braţul
care se pierde

braţul
care devine
duplicat

Fig. 7. Reprezentarea schematică a formării izocromozomilor.

Printre izocromozomii observaţi frecvent în patologia umană se


numără Xp şi Xq (în disgeneziile gonadale) şi respectiv i(12p) în
sindromul Pallister-Killian (caracterizat prin anomalii congenitale
multiple şi retard mental).

Cromozom Nucleu Centrozom

G1 (2N) S G2

G1 (4N) M (anafază) M (metafază)

Fig. 8. Schema formării de celule tetraploide prin endomitoză.


27
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Absenţa citokinezei după încheierea mitozei reprezintă un


eveniment cu consecinţe importante. Intrucât după duplicarea ADN în
înterfază celulele somatice au 2n cromozomi bicromatidieni (4C), absenţa
citokinezei duce la formarea unei celule tetraploide cu 4n cromozomi
monocromatidieni (4C). Acest proces poartă denumirea de endomitoză
(Fig. 8).

Consecinţele erorilor mitotice

Erorile de distribuţie a materialului genetic în mitoză duc la


anomalii cromozomiale numerice. Astfel de erori sunt frecvente şi au
consecinţe importante asupra viabilităţii celulelor şi capacităţii lor de
multiplicare. Acestea depind în cea mai mare măsură de cromozomul
afectat şi de tipul de anomalie cromozomială (trisomie sau monosomie).
Dacă modificările sunt grave, se declanşează apoptoza. Dacă celulele
aneuploide rezultate sunt însă viabile şi se multiplică ulterior, ele
formează o clonă anormală (un grup de celule ce provin, prin mitoze
repetate, dintr-o celulă iniţială modificată), consecinţa fiind apariţia de
mozaicuri cromozomiale.
Efectele apariţiei unor clone celulare anormale sunt diferite, în
funcţie de momentul ontogenetic în care a avut loc apariţia lor. Astfel,
apariţia unui număr mare de celule cu anomalii cromozomiale în stadiile
timpurii de dezvoltare embrionară au consecinţe negative majore: avortul
spontan (frecvent în cazul monosomiilor autozomale, al monosomiei X, al
trisomiilor autozomale, inclusiv în cazul trisomiilor ce cauzează
sindromul Down, sindromul Edwards, sau sindromul Down); nou născuţi
cu malformaţii congenitale; favorizarea achiziţiei caracteristicilor
specifice celulelor tumorale (în multe tipuri de cancer, în care aneuploidia
şi poliploidia sunt evenimente comune) (Gordon şi colab., 2012).

28
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Meioza

Meioza este tipul de diviziune celulară care duce formarea


celulelor reproducătoare (gameţi). Meioza este un proces complex, care se
realizează prin două diviziuni succesive: meioza I (diviziunea meiotică,
heterotipică, reducţională) şi meioza II (diviziunea meiotică homotipică,
ecuaţională), neseparate de interfază (Fig. 9).

Meioza I

Este o formă specială de diviziune celulară, unică şi foarte


complexă, cu o durată lungă, în special la organismele feminine. Prezintă
patru etape: profaza I, metafaza I, anafaza I, telofaza I, fiecare cu anumite
particularităţi.

Meioza I Meioza II

Spermatocit
(diploid)

Formarea gameţilor la bărbat Spermatide Spermatozoizi


(haploide) (haploizi)

Ovocit
(diploid) Globuli Ovul
polari (haploid)
Formarea gameţilor la femeie (haploizi)

Fig. 9. Fazele meiozei la bărbat şi femeie (Pearson Education, 2012;


http://www.mun.ca/biology/desmid/brian/BIOL2060/BIOL2060-
20/CB20.html)

29
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Profaza I este foarte lungă (90 % din durata meiozei I) şi


cuprinde cinci stadii: leptoten, zigoten, pachiten, diploten, diachineză.
Leptoten. Prin condensarea fibrelor de cromatină, cromozomii
devin vizibili ca filamente subţiri şi lungi, ataşate prin telomere la
membrana nucleară. Deşi în acest stadiu cromozomii sunt bicromatidieni,
datorită lungimii lor mari şi grosimii mici, ei apar monocromatidieni la
examinarea la microscopul optic.
Zigoten. Cromozomii omologi (matern şi patern) se apropie şi se
dispun paralel (de-a lungul cromatidelor), fenomen numit sinapsă sau
conjugare cromozomială; se realizează astfel o aliniere “genă la genă” sau
(mai exact) o împerechere între secvenţele omologe, rezultând structuri
numite bivalenţi (în realitate, fiecare unitate este o tetradă, deoarece
prezintă patru cromatide). Cromozomii omologi sunt uniţi (lipiţi) în
anumite regiuni, la nivelul complexului sinaptonemal, vizibil la
microscopul electronic. O excepţie de la acest model de sinapsă, este
prezentă la sexul masculin, la care cromozomii X şi Y (consideraţi
neomologi), fac sinapsă “cap la cap”, printr-o mică regiune omologă
(“regiune pseudoautozomală”) aflată la capătul braţelor scurte (Fig. 10).

Regiuni pseudoautozomale

Fig. 10. Regiunile pseudoautozomale ale cromozomilor X şi Y.

Pachiten. Cromozomii se scurtează şi se îngroaşă. Din loc în loc


devin vizibile nişte puncte mai intens colorate numite cromomere, al căror
număr şi poziţie sunt caracteristice fiecărui cromozom. În faza pahiten are
loc fenomenul de rupere a cromatidelor şi de schimb reciproc de
segmente de cromatide între cromozomii omologi (crossing-over). Prin
acest proces de “recombinare omologă”, un fragment de cromatidă de pe
un cromozom matern se transferă pe omologul său patern şi invers,
realizând o nouă combinaţie genică, cu material genetic de la ambii
părinţi (Fig. 11). Fenomenul implică numai două din cele patru cromatide,
care vor conţine gene de la ambii părinţi; se realizează astfel o
recombinare genică (intracromozomială), care reprezintă o sursă de
variabilitate genetică, datorită noilor combinaţii de gene care apar şi se
30
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

transmit la descendenţi. La om se produc 1-3 recombinări per cromozom,


în funcţie de dimensiunea cromozomului. În meioza masculină totalul
recombinărilor este de circa 50 per celulă, în timp ce meioza feminină se
caracterizează printr-un număr mai mare de recombinări (aproximativ 70
per celulă). Frecvenţa recombinării care se produce între două gene
situate pe acelaşi cromozom depinde de distanţa dintre ele, fiind mare
pentru genele plasate departe una de alta pe cromozom şi respectiv mică
pentru cele plasate aproape una de cealaltă pe cromozom.

Fig. 11. Schimbul de segmente de cromatide între cromozomii omologi


prin crossing-over.

Diploten. Cromozomii omologi încep să se separe longitudinal, ca


şi cum s-ar “respinge” reciproc. Cromatidele lor rămân în contact la
nivelul anumitor puncte (“chiasmata”, pluralul de la “chiasma”), care
marchează localizarea crossing-over-ului (Fig. 12).

Fig. 12. Formarea de chiasme între cromatidele cromozomilor omologi


(imagine electronomicroscopică).

Diakineza. Cromozomii devin mai scurţi şi mai groşi, omologii se


separă aproape complet, iar chiasmatele se observă numai la capetele lor
(terminalizarea chiasmatelor). În această fază se observă clar că fiecare
bivalent conţine patru elemente: cromatidele surori sunt unite prin
31
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

centromer, iar cromatidele nesurori sunt unite prin chiasmatele la nivelul


cărora s-a produs crossing-overul.

Metafaza I. Membrana nucleară dispare complet şi se formează


fusul de diviziune. Bivalenţii, formaţi din cromozomi bicromatidieni, se
fixează cu centromerul pe filamentele fusului şi se deplasează spre placa
metafazică, la ecuatorul celulei. Centromerul cromozomilor omologi se
dispune aleatoriu de o parte şi de alta a planului ecuatorial. Metafaza I
este etapa optimă de studiu a cromozomilor în meioză.

Anafaza I. In această fază se produce un fenomen foarte


important: disjuncţia cromozomială. Cei doi cromozomi bicromatidieni ai
fiecărui bivalent se separă şi se repartizează câte unul la fiecare celulă
fiică. Spre deosebire de mitoză, cromatidele surori nu se despart, ci rămân
ataşate la nivelul centromerului. Apoi are loc migrarea anafazică prin
deplasarea cromozomilor (bicromatidieni) simultan şi cu aceeaşi viteză,
spre polii opuşi ai celulei. În final, se produce o reducere a numărului de
cromozomi, de la 2n la n, şi fiecare celulă va avea numai un exemplar din
perechea de omologi. Acest fenomen stă la baza primei legi a lui Mendel,
legea segregării factorilor ereditari (genelor).
Segregarea sau separarea aleatorie a fiecărei perechi de cromozomi
omologi determină asortarea independentă a omologilor, fenomen
denumit recombinare intercromozomială. Deoarece fiecare pereche de
cromozomi se separă independent de celelalte perechi, rezultă un număr
mare de combinaţii cromozomiale în gameţi, în raport direct cu numărul
de perechi de cromozomi ai speciei. Se formează 223 tipuri de gameţi, deci
peste 8,4 milioane de gameţi diferiţi, la fiecare din cele două sexe.
Asortarea independentă a cromozomilor omologi, prin fenomenul
de recombinare cromozomială, asociată cu recombinarea intra-
cromozomială prin crossing-over, explică marea variabilitate a gameţilor.
Fiecare gamet care rezultă în urma meiozei are un set unic de gene, diferit
de al celorlalţi. Prin combinarea, pe bază de probabilitate, a gameţilor
masculini cu cei feminini, în procesul de fecundare, are loc formarea unor
zigoţi diferiţi din punct de vedere genetic, iar indivizii rezultaţi vor fi
unici din punct de vedere genetic.

Telofaza I. Are loc reasamblarea nucleilor; citokineza se


realizează fără separarea completă a celulelor fiice, care rămân ataşate
printr-o punte citoplasmatică, formând o diadă.

32
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Meioza II

Meioza II începe imediat după terminarea meiozei I şi se


aseamănă cu o diviziune mitotică, dar care se realizează în celule cu
număr haploid de 23 de cromozomi bicromatidieni (dintre care unii sunt
recombinanţi) şi nu este precedată de o replicare a ADN. Este deci o
diviziune homotipică, ecuaţională. Ea cuprinde, de asemenea, cele patru
stadii: profaza II, metafaza II, anafaza II şi telofaza II (Fig. 9).

Profaza II: cromozomii bicromatidieni se individualizează,


cromatidele surori devin vizibile distinct, iar membrana nucleară dispare.

Metafaza II. Cromozomii se condensează şi se ataşează fiecare


pe câte un filament al fusului de diviziune, aliniindu-se în placa
metafazică ecuatorială.

Anafaza II. Prin diviziunea centromerelor (disjuncţie


cromatidiană), fiecare cromozom se separă în două cromatide; acestea
devin cromozomi independenţi şi se deplasează spre polii opuşi ai fusului
de diviziune celulară.

Telofaza II. Din cele două celule fiice se formează patru seturi
haploide de cromozomi monocromatidieni (câte două pentru fiecare
celulă). În final, prin reorganizarea nucleilor şi separarea celulelor
rezultate apar patru celule haploide, care prin maturare se transformă în
gameţi fecundabili. Gameţii rezultaţi nu sunt identici, fiecare are o altă
combinaţie de gene datorită fenomenelor de crossing-over şi segregare
independentă a cromozomilor.

Gametogeneza masculină

Procesul meiozei durează la persoanele de sex masculin circa 74


de ore. Spermatogeneza (gametogeneza masculină) începe la vârsta de 12-
13 ani şi continuă întreaga viaţă.
Fiecare spermatocit primar va produce prin meioza I două
spermatocite secundare haploide, care după ce parcurg meioza II dau
naştere la patru spermatide; ele se vor diferenţia în spermatozoizi de două
feluri: jumătate au un cromozom X, iar jumătate au un cromozom Y.
Cromozomii X şi Y conţin gene de sexualizare specifice fiecărui sex. În
profaza meiozei I ei se unesc “cap la cap” (şi nu “latură pe latură”, ca
33
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

autozomii); această configuraţie împiedică schimbul de gene dintre X şi Y


şi, deci, păstrarea unui singur tip de determinanţi sexuali, fie masculini
(pe cromozomul Y), fie feminini (pe cromozomul X).
Meioza masculină este un proces intens, 1 ml de spermă conţinând
în mod normal circa 70 de milioane de spermatozoizi.
La adulţii tineri, sănătoşi, sunt produşi în fiecare zi câteva sute de
milioane de spermatozoizi. La fiecare ejaculare sunt eliberaţi între 200 şi
600 de milioane de spermatozoizi. Deoarece pentru concepţie este necesar
un singur spermatozoid, acest număr imens pare un exces extrem. Totuşi,
ejacularea unui număr aşa de mare de spermatozoizi într-un moment este
calea naturală de depăşire a dificultăţilor reprezentate de ponderea ridicată
a spermatozoizilor deficienţi/nefuncţionali (care poate ajunge la 20%) şi
de mediul ostil din tractul reproductiv al femeii, care este acid şi conţine
anticorpi care caută şi distrug spermatozoizii. In aceste condiţii, numărul
foarte mare de spermatozoizi (de ordinul sutelor de milioane) este absolut
necesar pentru a asigura o şansă fecundării şi concepţiei.
Numărul enorm de spermatozoizi face ca şansele unui
spermatozoid purtător de cromozom X de a fecunda un ovul (purtător de
cromozom X) şi de a genera un zigot cu genotip XX să fie egale cu
şansele unui spermatozoid purtător de cromozom Y de a se uni cu un ovul
purtător de X şi de a forma un ou XY. În felul acesta proporţia sexelor la
naştere este aproape 1:1.
Numărul de spermatozoizi produşi de un individ de sex masculin
poate fi diminuat în mod semnificativ de stresul fiziologic şi psihologic.
In plus, după ce atinge un maxim în intervalul de vârstă 20-30 de ani,
numărul de spermatozoizi produşi zilnic scade progresiv odată cu
înaintarea în vârstă. Rezultatul este scăderea fertilităţii bărbatului.
Genele responsabile de producerea spermatozoilor se găsesc pe
cromozomul (de sex) Y. Din păcate, se pare că rata mutaţiilor produse în
cromozomul Y este de câteva mii de ori mai mare decât cele ale
mutaţiilor altor cromozomi. Aceasta poate fi o cauză majoră a infertilităţii
bărbaţilor (de aceea, testarea genetică pentru infertilitate a devenit o
practică curentă).
Dacă se produce o mutaţie genică în spermatocite, aceasta este
copiată neîntrerupt. La adulţii tineri, numărul de celule ce vor purta
mutaţia este mic; Acesta devine mare la bărbaţii cu vârstă înaintată,
producând un mozaic germinal. De aceea, odată cu creşterea vârstei,
bărbaţii sănătoşi au un risc crescut şi recurent de a avea copii cu afecţiuni
(boli) autozomal dominante.

34
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Creşterea vârstei nu determină însă o creştere a frecvenţei erorilor


de distribuţie şi deci a anomaliilor cromozomiale.

Gametogeneza feminină

La femeie ovogeneza (gametogeneza feminină) începe prenatal şi


este discontinuă: în luna a II-a de viaţă intrauterină ovogoniile încep să se
dividă şi se transformă în ovocit primare; în luna VIII-a ovogoniile dispar
aproape complet, deoarece s-au diferenţiat în ovocite.
Spre deosebire de bărbat, la care spermatogoniile se produc (după
pubertate) continuu până la bătrâneţe, “capitalul” de ovocite al ovarului
este limitat (la naştere există circa 2 milioane de ovocite în fiecare ovar,
iar la pubertate mai puţin de 200.000).
Ovocitele primare au de asemenea câteva particularităţi (Tabel 2)
ce le deosebesc de spermatocite: sunt celule mari, au un nucleu excentric
şi încep imediat meioza I (luna III-a) dar nu depăşesc stadiul de leptoten,
fiind blocate într-o “fază de aşteptare”; ele rămân în această fază mulţi
ani, până la ovulaţie. După pubertate, sub acţiunea hormonului luteinizant
hipofizar, câteva ovocite îşi încep maturarea, lunar, dar de regulă numai
unul singur (maximum două) termină meioza I, formând două celule
haploide inegale (datorită poziţiei excentrice a nucleului): ovocitul II
(care preia aproape toată citoplasma ovocitului I) şi primul globul polar.
Meioza II începe imediat, dar este oprită în metafaza II şi nu se reia decât
dacă s-a produs fecundarea. Atunci are loc expulzia celui de al doilea
globul polar.
La femeie, prin meioză, dintr-un ovocit I rezultă o singură celulă
sexuală matură, aptă de fecundare (şi trei globule polare, care vor
degenera). Toate ovocitele vor avea un cromozom X.
In mod virtual toate celulele sexuale din ovarele unei femei
(99.9%) se opresc în stadiul de ovocite primare şi majoritatea sunt
reabsorbite. La 20 de săptămâni după concepţie există aproximativ
7.000.000 de ovocite primare. Din acestea, la naştere mai există doar circa
1.200.000, iar la pubertate doar circa 400.000. Pe parcursul vieţii se
produce un declin constant în numărul de ovule potenţiale. De fiecare dată
când una dintre ovocite reuşeşte să intre în ovulaţie, alte circa 2.000 se
pierd. In mod normal, femeile au, în medie, 11-14 ovulaţii per an, timp de
33-36 de ani. Aceasta înseamnă că în mod obişnuit sunt produse mai puţin
de 500 de ovocite secundare din depozitul de sute de mii de ovocite
primare.

35
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Tabel 2. Diferenţe în gametogeneză la bărbat şi femeie (Covic şi


colab., 2011).
Bărbat Femeie

Debut La pubertate În viaţa embrionară


Desfăşurare Continuă Discontinuă
Număr de mitoze 30-500 20-30
în formarea gameţilor
Reglare Autoreglabil Condiţionat de factori
externi
Număr de gameţi 4 spermatide, de două feluri 1 ovul + 3 globuli polari
per meioză (cu X şi cu Y) (numai cu X)
Durata procesului Rapid: 64 zile Lent: 10-50 de ani
Intensitate: număr de Intens: circa 100-200 Foarte puţin intens:
gameţi în viaţa adultă milioane per ejaculare 1 ovul / ciclu menstrual
Erori De copiere De distribuţie a materialului
(risc de mutaţii genice) genetic (risc de anomalii
cromozomiale)

Ritmul lent al ovogenezei (un ovul pe lună) face ca gametogeneza


feminină să fie puţin intensă: în cursul perioadei reproductive (de numai
30 ani, deoarece meioza feminină se opreşte definitiv la menopauză) se
maturează numai 300-400 ovocite. Din acest motiv apar puţine “erori de
copiere”. Totuşi, odată cu creşterea vârstei reproductive, mai ales după 35
de ani, se produc mai frecvent accidente de distribuţie a cromozomilor
rezultând gameţi cu anomalii cromozomiale de număr care, după
fecundare, vor produce zigoţi anormali.

Erori de recombinare şi distribuţie a materialului genetic în


meioză şi consecinţele lor

În desfăşurarea meiozei se pot produce două categorii de erori,


corespunzătoare celor două procese majore care au loc în acest proces:
(1) recombinarea genică; (2) segregarea (disjuncţia) anafazică a
cromozomilor. Prima categorie este reprezentată de crossing-overul
inegal, iar cea de a doua de nedisjuncţia meiotică, pierderea unor
cromozomi, sau nesepararea citelor de ordinul II.

36
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Erorile de recombinare

Fenomenul normal de recombinare genică produs în profaza MI


(pahiten), prin crossing-over, presupune alinierea cromozomilor omologi,
împerecherea secvenţelor omologe şi un schimb reciproc şi egal de
material genetic. Uneori se poate produce accidental un crossing-over
inegal, o recombinare “nelegitimă”, care are loc între secvenţe omologe
de ADN (deseori repetitive) dar nealele (nu sunt situate în aceeaşi
poziţie în cromozomi), care s-au aliniat (împerecheat) incorect în zigoten
(Fig. 13); după crossing-over rezultă cromozomi cu duplicaţii sau deleţii
ale unor segmente mici (ce conţin una sau mai multe gene).

Dacă cromozomii
se aliniază greşit în
cursul crossing-over-
ului .....

Crossing-over inegal
un produs al crossing-
over-ului conţine o
inserţie .....

iar celălalt conţine


o deleţie

Fig. 13. Reprezentarea schematică a crossing-over-ului inegal.

Fenomenul de recombinare omologă nealelică (inegală sau


ectopică) este considerat procesul fundamental al evoluţiei unor gene prin
duplicaţie (de exemplu, evoluţia genelor globinelor) precum şi
mecanismul creşterii numărului de secvenţe repetate în tandem, din
structura ADN înalt repetitiv. Crossing-overul inegal are, evident, şi
consecinţe patologice deoarece duplicaţia sau deleţia unor mici regiuni
cromosomice poate produce un fenotip anormal. Acest mecanism de
producere a “macroleziunilor din ADN” a fost identificat relativ recent,
prin analiză moleculară, în mai multe boli (talasemia α, boala Charcot-
Marie-Tooth, daltonismul, etc) precum şi în multe sindroame cu
microdeleţie sau microduplicaţie (Tabel 3).

37
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Tabelul 3. Sindroame produse prin microdeleţii sau microduplicaţii


cromozomiale (Covic şi colab., 2011).

Sindrom Tip Gene identificate Fenotip


rearanjament /
Localizare
Williams del(7)(q11.23) Elastină, Dismorfie facială
sintaxină, LIMK, caracteristică,
RFC2, WSCR1 stenoză aortică
supravalvulară,
laxitate articulară,
hipercalcemie,
hipostatură, retard
mental, profil
cognitiv şi psihic
particular
Langer-Giedion del(8)(q23-q24) EIF3S3, RAD21, Facies particular,
(triho-rino- osteoprotegerina, păr rar, nas
falangian) bulbos, anomalii
ale degetelor,
exostoze
cartilaginoase,
retard mental
WAGR del(11)(p13) PAX6, WT1 Tumoră Wilms,
aniridie,
malformaţii
genito-urinare,
retard mental
Beckwith- dup(11)(p15.5) IGF2, CDKN1C Dismorfie
Wiedemann (5% cazuri)1 cranio-facială,
macroglosie,
defecte ale
peretelui
abdominal,
macrosomie,
visceromegalie
Prader-Willi del(15)(q11-q13) SNRPN, necdina Hipotonie
cromozom patern neonatală,
(75% cazuri)1 dismorfie cranio-
facială
caracteristică,
obezitate,
hipogonadism,

38
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

retard mental
moderat, tulburări
de comportament.
Angelman del(15)(q11-q13) UBE3A Microcefalie,
cromozom matern retard mental
(70% cazuri)1 sever, tulburări de
mers şi echilibru,
absenţa vorbirii,
tulburări
caracteristice de
comportament.
Rubinstein-Taybi del(16)(p13.3) CREBBP Dismorfie cranio-
(20% cazuri)1 facială particulară,
police şi haluce
lăţit, malformaţii
cardio-vasculare,
retard mental
Miller-Diecker del(17)(p13.3) LIS1, ABR, 14- Retard mintal
3-3-epsilon, CRK, sever şi tulburări
PRP8 MYO1C, neurologice –
SKIP, PITPNA, secundare
SCARF1, RILP, lisencefaliei,
SERPINF1 dimorfie facială
caracteristică
Smith-Magenis del(17)(p11.2) RAI1, NT5M, Retard mental
SGN3 sever, tulburări
de somn,
comportament
automutilant,
dismorfie facială
Alagille del(20)(p11-p12) JAG1 Dismorfie facială,
stenoză arteră
pulmonară,
anomalii
vertebrale,
colestază hepatică
Velo-cardio- del(22)(q11.2) TUPLE1, GSCL Despicătură sau
facial /DiGeorge (85% cazuri) HIRA, etc. insuficienţă velo-
del(10)(p13) palatină,
(15% cazuri) malformaţii
cardiace cono-
truncale, dismorfie
facială

39
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

caracteristică,
hipoplazie timus
şi paratiroide
(hipocalcemie)
Cat-eye dup(22)(q11) CECR7 Colobom irian
şi/sau coroidian,
despicătură
palatină,
malformaţii
cardiace, renale,
hernii, atrezie
anală.
DMD, CGD, RP, del(X)(q21) DMD, CGD, RP Distrofie
hipoplazie musculară
suprarenală Duchenne, boală
granulomatoasă
cronică (CGD),
retinită
pigmentară (RP),
insuficienţă
suprarenaliană
Azoospermie del(Y)(q11.23) AZFa, AZFb, infertilitate
AZFc
1
Sindromul poate fi produs şi prin alte mecanisme (de exemplu, disomie
uniparentală, mutaţii).

Erorile de distribuţie

În anafazele meiozei I şi II materialul genetic este împărţit egal şi


total celulelor fiice. Acest proces poate suferi, ca şi în mitoză, erori de
distribuţie (de segregare) care vor duce la formarea unor gameţi
neechilibraţi genetic (Fig. 14); după fecundarea lor vor rezulta zigoţi
anormali. În funcţie de evoluţia acestor zigoţi se pot produce avorturi
spontane, nou-născuţi morţi sau nou-născuţi vii plurimalformaţi.
Mecanismele principale de apariţie a acestor erori sunt: nedisjuncţia
(cromozomială, cromatidiană), pierderea unor cromozomi (ca urmare a
migrării întârziate în anafază), nesepararea citelor de ordinul II (celule
rezultate după meioza II).
Nedisjuncţia reprezintă o eroare de segregare (separare) a
cromozomilor omologi în anafaza meiozei I (nedisjuncţie cromozomială)

40
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

sau a cromatidelor surori ale unui cromozom (nedisjuncţie cromatidiană)


în anafaza meiozei II (nedisjuncţie cromatidiană). Prin nedisjuncţie în
meioza I sau II rezultă gameţi anormali (disomici şi nulisomici) (Fig. 14)
care, după fecundare, vor forma zigoţi cu anomalii cromozomiale
numerice. In nedisjuncţia cromatidiană se formează (în diferite momente
ale dezvoltării) clone celulare anormale, ce vor evolua alături de celulele
normale, formând un mozaic cromozomial.

Fig. 14. Nedisjuncţia cromozomilor în meioza II.

Deşi dezechilibrul cromozomial produs de cele două tipuri de


nedisjuncţie este de acelaşi tip, între nedisjuncţia din meioza I şi
nedisjuncţia din meioza II sunt totuşi diferenţe mai subtile. Dacă eroarea
are loc în meioza I, toţi gameţii vor fi anormali, iar gametul disomic, cu
24 de cromozomi, va avea ambii cromozomi (matern sau patern) ai
perechii; dacă nedisjuncţia are loc în meioza II, numai jumătate din
gameţi vor fi anormali (Fig. 14), iar gametul disomic va avea ambele
copii (cromatide) fie ale cromozomului matern, fie ale celui patern
(disomie uniparentală).
Nedisjuncţia este frecventă, în mod special în meioza maternă
(Fig. 15). Se estimează că 8% din toate concepţiile (zigoţii) umane au
anomalii cromozomiale; majoritatea sunt neviabile şi se elimină prenatal,
astfel că numai 0,7-1% din nou născuţii vii au o anomalie cromozomială
(Tabel 4). În toate cazurile predomină anomaliile numerice (aproape
90%), produse în special de nedisjuncţie.

41
Tabel 4. Incidenţa anomaliilor cromozomiale la nou născuţi

Aneuploidie autozomală trisomie 21 – sindrom Down 0.08‰ Frecvenţă


trisomie 18 – sindrom Edwards 0.15‰ cumulată
trisomie 13 – sindrom Patau 1.20‰ 1.43‰
Triploidie 0.02‰
Aneuploidie heterozomală monosomie X – sindrom Turner 0.30‰ Frecvenţă
la fete trisomie X (47,XXX) – sindrom triplu X 1.10‰ cumulată
alte aneuploidii - tetrasomie X (48,XXXX) / pentasomie X 0.37‰ 1.77‰
(49, XXXXX)
Aneuploidie heterozomală aneuploidie XXY (47,XXY) – sindrom Klinefelter 1.00‰ Frecvenţă
la băieţi aneuploidie XYY (47,XYY) – sindrom Jacobs 1.00‰ cumulată
alte aneuploidii 0.74‰ 2.75‰
Anomalii cromozomiale structurale neechilibrate 0.70‰
Anomalii cromozomiale neechilibrate (numerice şi structurale) 6.67‰
(1/150)
Anomalii cromozomiale translocaţii reciproce 2.50‰ Frecvenţă
structurale echilibrate translocaţii Robertsoniene 1.00‰ cumulată
inversii 0.80‰ 4.30‰
Total Frecvenţă
cumulată
10.97‰
(1/91)
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Femeie

Nedisjuncţie

Ovule

Femeie Femeie
(sindrom triplu (sindrom Turner)
X)
Bărbat Spermatozoizi

Bărbat Neviabil
(sindrom
Klinefelter)

Fig. 15. Reprezentarea schematică a consecinţelor nedisjuncţiei


cromozomilor X în gametogeneza feminină.

Originea nedisjuncţiei, maternă sau paternă, se poate stabili cu


ajutorul unor markeri ADN polimorfici. Toate studiile demonstrează că
nedisjuncţia este mult mai frecventă în ovogeneză, în special în meioza I.
Dacă ne referim numai la trisomia 21, cea mai frecventă boală
cromozomială (1:700 nou născuţi), s-a stabilit că în 92% din cazuri
sindromul Down este produs prin nedisjuncţie maternă în meioza I, în 5%
din cazuri prin nedisjuncţie paternă în meioza II şi în 3% din cazuri prin
nedisjuncţie în mitozele postzigotice (Antonarkis, 1993). Riscul
nedisjuncţiei creşte odată cu creşterea vârstei reproductive materne, mai
ales după 35 de ani (Fig. 16).
Nedisjuncţia maternă este principala “cauză” a sindromului Down
şi ale altor trisomii autozomale. Sunt totuşi situaţii în care nedisjuncţia
meiotică paternă este regula (de exemplu aneuploidia XYY), sau este
relativ frecventă (70% din sindromul Turner, 45,X).
Efectul vârstei materne (ca factor predispozant la nedisjuncţie) este
sigur şi foarte probabil se corelează cu particularităţile meiozei materne,
care (printre altele) blochează ovocitele timp de câteva decade în profaza
meiozei I. Aceasta duce la o recombinare meiotică aberantă (sinapse

43
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

incorecte, schimburile intercromozomiale cu o rată redusă şi o localizare


anormală) şi la anomalii în formarea fusului de diviziune.
Riscul (procentual)

Riscul de trisomie 21 (sindrom Down)


Riscul de trisomii (21, 18, 13, X şi Y)

Vârsta mamei (la naştere)

Fig. 16. Creşterea riscului de trisomie 21 (sindrom Down) şi alte trisomii


în funcţie de vârsta mamei (http://knowgenetics.org/prenatal-genetic-
testing/).

Întârzierea anafazică constă în pierderea unui cromozom în


cursul anafazei meiozei I sau II (Fig. 17). În consecinţă, apar gameţi
nulisomici (n-1), care prin fecundare vor forma zigoţi monosomici (2n-1).
Cu excepţia monosomicilor X (45,X), embrionii formaţi din astfel de
zigoţi sunt incompatibili cu supravieţuirea.

Chinetocor ataşat
merotelic
Întârziere anafazică

Fig. 17. Reprezentarea schematică a întârzierii anafazice.


44
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Nesepararea “citelor” de ordin II este un eveniment prin care


se formează gameţi diploizi, care au întregul set de cromozomi (2n). Prin
fecundare cu gameţi normali apar zigoţi triploizi, neviabili (3n = 69
cromozomi).

Fecundarea

Prin fecundare se înţelege unirea celor doi gameţi, ovulul şi


spermatozoidul, şi formarea zigotului (celula ou), din care se va dezvolta
un nou organism. În felul acesta, părinţii transmit, prin gameţi, “zestrea”
lor ereditară viitorilor descendenţi.
Fecundarea este un fenomen complex, cu anumite caracteristici;
dintre acestea vom reţine, pentru cadrul discuţiei noastre, faptul că la om
fecundarea este monospermică: pătrunderea unui singur spermatozoid în
ovul determină o serie de evenimente biochimice ce împiedică intrarea
altor spermatozoizi. Concomitent, aparatul mitotic al ovocitului este brusc
activat şi se finalizează meioza II, eliminându-se al doilea globul polar.
Setul de cromosomi ce ramâne în ovocit formează pronucleul feminin. În
citoplasma ovulului, spermatozoidul suferă o serie de modificări (coada şi
piesa intermediară, ce are câteva mitocondrii, sunt dezintegrate) iar
nucleul său devine pronucleul masculin. Cei doi pronuclei se aproprie
unul de altul, cromozomii lor se replică sincron şi, după ruperea
membranelor nucleare, se fixează pe fibrele primului fus de diviziune;
zigotul se divide şi formează primele două celule fiice diploide.
În cursul fecundării au loc mai multe evenimente genetice. În
primul rând, prin fuziunea celor doi gameţi haploizi (n=23) se reface
numărul diploid de cromozomi, caracteristic speciei umane (2n=46).
Începând cu zigotul toate celulele somatice vor avea cromozomii în
perechi de omologi, identici ca morfologie şi structură genetică dar
diferiţi ca origine. În momentul fecundării, genele parentale din
cromozomii gameţilor formează o structură nouă, total diferită de a
părinţilor, unică şi constantă; ea determină individualitatea genetică a
organismului. Contribuţia părinţilor la ereditatea copiilor nu este perfect
egală, deoarece ADN mitocondrial provine exclusiv de la mamă, prin
mitocondriile din citoplasma ovulului.
În al doilea rând, în momentul fecundării se stabileşte sexul
genetic XX sau XY al viitorului organism, prin asortarea cromozomilor
sexuali din gameţi. Întrucât la om sexul masculin este heterogametic, el
va produce două tipuri de spermatozoizi cu X şi cu Y, care fecundând un
ovul cu Y vor realiza sexul genetic XX şi respectiv XY.
45
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Numărul foarte mare de spermatozoizi lansat în cursul unui raport


sexual fecundant asigură condiţiile statistice care oferă celor două tipuri
de spermatozoizi şanse egale de fecundare; de aceea raportul sexelor la
naştere este aproape 1:1. În realitate, studiile sexului genetic la fetuşi au
arătat o uşoară predominanţă a sexului masculin (120 fetuşi de sex
masculin la 100 fetuşi de sex feminin, deci 54.5%); o explicaţie posibilă
ar fi mobilitatea mai mare a spermatozoizilor cu Y, care ajung mai
frecvent la “ţintă”. Diferenţele se mai reduc la naştere (51.5%) şi se pare
că se anulează la pubertate, pentru ca în a treia decadă de viaţă raportul să
fie favorabil sexului feminin.
În cursul fecundării se pot produce o serie de devieri de la
mecanismul sau rezultatul procesului normal de fecundare. Există astfel
posibilitatea rară a unei duble fecundări atunci când ovarul eliberează în
momentul ovulaţiei două ovule. Prin fecundarea lor individuală se vor
forma doi gameţi; ei pot evolua separat, independent unul de altul,
formând gemenii dizigoţi, sau se pot uni într-o singură masă embrionară,
ce va produce un singur individ cu două componente genetice distincte ca
origine, numit himeră. În ultimul caz, dacă zigoţii vor avea acelaşi sex
genetic, se realizează o sexualizare normală şi numai studiul unor
caractere ereditare normale (grupe sanguine, serice, etc) va evidenţia
existenţa unei duble populaţii celulare. Dacă zigoţii care s-au unit aveau
sexe genetice diferite, se realizează o constituţie genetică XX/XY care va
produce o tulburare de sexualizare, numită hermafroditism adevărat.
O altă anomalie de fecundare este dispermia, situaţia foarte rară în
care un ovul este fecundat de către doi spermatozoizi. Rezultă un zigot
triploid (3n). Acelaşi rezultat poate fi obţinut atunci când unul din gameţi
este diploid (diginie sau diandrie). Evoluţia unui zigot triploid va depinde
de originea setului haploid suplimentar: dacă este de provenienţă maternă
(diginie) atunci dezvoltarea embrionară este sever întârziată, placenta este
mică şi fibrotică iar embrionul este avortat precoce; dacă este de origine
paternă (diandrie) se va forma o placentă anormală, mare şi polichistică,
cu un embrion slab dezvoltat (molă hidatiformă parţială).
In situaţia în care un spermatozoid 23,X fecundează un ovul fără
nucleu şi setul de cromozomi al spermatozoidului se dublează, se
formează un zigot 46,XX în care toţi cromozomii sunt de origine paternă
şi toate genele alele vor fi homozigote; se produce o dezvoltare anormală
a trofoblastului şi dezorganizarea/absenţa embrionului numită mola
hidatiformă completă. Există şi situaţia inversă, în care celule 46,XX
conţin numai cromozomi materni; ele proliferează şi produc un teratom
ovarian (alcătuit din celule embrionare, dar nu şi din ţesut placentar).
46
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

2. CROMOZOMII UMANI

La începutul diviziunii cromatina (complex format din ADN şi


proteine histonice) se organizează în cromozomi (“chroma” - culoare;
“soma” - corp), care îndeplinesc două funcţii importante: (1) transportă
materialul genetic de la părinţi (prin gameţi) la descendenţi, precum şi de
la o celulă “mamă” la celulele “fiice” în cursul multiplicării celulare,
asigurând stabilitatea proceselor ereditare; (2) realizează amestecul
materialulului ereditar între generaţii succesive, prin procesele de
recombinare ce au loc în meioză (sursa principală de variabilitate).
Anomaliile de număr şi structură ale cromozomilor sunt implicate în
numeroase stări patologice şi de aceea explorările citogenetice reprezintă o
metodă importantă de diagnostic în medicina clinică (sindroame
plurimalformative, retard mental şi tulburări de comportament, tulburări
de sexualizare şi reproducere, cancer, etc).

MORFOLOGIA CROMOZOMILOR UMANI

La om, în celulele somatice diploide, există în mod normal 46 de


cromozomi, iar în gameţi (celule haploide) doar 23 de cromozomi. După
fecundare, la zigot, se reface numărul diploid şi se realizează 23 perechi
de cromozomi omologi, identici ca mărime, formă şi conţinut genic, dar
diferiţi ca origine. 22 perechi de cromozomi sunt identice la cele două
sexe şi se numesc autozomi; o pereche diferă însă la cele două sexe,
numindu-se cromozomi sexuali sau heterozomi: XX la femeie şi XY la
bărbat. Cromozomii X şi Y sunt omologi doar ca origine şi funcţie, ambii
având un rol important în determinismul sexelor; ei se deosebesc
morfologic (cromozomul X fiind mult mai mare decât cromozomul Y) şi
genetic (cromozomul X are şi gene “nesexuale”, ce determină diferite
caractere ale corpului).
Cromozomii sunt cel mai uşor de analizat în stadiul de metafază
sau prometafază al mitozei, în care sunt bine individualizaţi. În aceste
stadii ei sunt alcătuiţi din două cromatide unite la centromer şi delimitate
la capete prin telomere (Fig. 19). Cromozomii sunt bicromatidieni
deoarece în faza S a ciclului celular a avut loc dublarea (replicarea)
materialului genetic.
Elementele morfologice şi funcţionale comune tuturor
cromozomilor sunt cromatidele, centromerul şi telomerele. Ele sunt
esenţiale pentru replicarea şi distribuţia cromozomilor în diviziune; de

47
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

aceea ele nu pot lipsi din structura unui cromozom funcţional sau din
arhitectura cromozomilor “artificiali” (BAC sau YAC) care au început să
fie “fabricaţi” în scopuri experimentale.
Cromatidele unui cromozom sunt subunităţi longitudinale
identice (“cromatide surori”) care posedă fiecare o singură moleculă de
ADN, asociată cu proteine (fibră de cromatină, puternic condensată)
(Fig. 18).

Fig. 18. Procesul de formare a unui cromozom metafazic.

Centromerul este locul în care cromatidele surori sunt ataşate


prin intermediul unor proteine, formând constricţia primară. Cromozomii
au în mod normal un singur centromer. Poziţia centromerului la fiecare

48
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

cromozom este fixă, fiind determinată de o secvenţă particulară de ADN


centromeric înalt repetitiv (ADN satelit), aceeaşi la toţi cromozomii; ea
formează un bloc de heterocromatină constitutivă, evidenţiat prin
bandarea C.
Cromatidă

Telomere

Braţ scurt (p)


Constricţie secundară
Constricţie primară

Centromer

Braţ lung (q)

Constricţie secundară

Telomere

Fig. 19. Structura cromozomului.

Centromerul împarte cromatidele în două braţe (Fig. 19), notate


convenţional cu p (de la “petit”) pentru braţul scurt şi q (de la “qeue”),
pentru braţul lung.
După poziţia centromerului, cromozomii umani pot fi:
- metacentrici (cu centromerul în la mijlocul cromozomului şi braţele
aproximativ egale) (Fig. 81);
- submetacentrici (cu centromerul în afara regiunii mediane şi braţele
de lungimi diferite);
- acrocentrici (cu centromerul spre un capăt al cromozomului).
Centromerul are un rol cheie în diviziunea celulară, în procesul de
segregare. Funcţia centromerului este aceea de a asigura distribuţia egală
a fiecărui cromozom, prin mitoză de la celula “mamă” la “celulele fiice”.
În acest proces, ADN centromeric determină fixarea specifică a unor
proteine care vor forma kinetocorii, locul de fixare a microtubulilor
filamentelor fusului de diviziune (în metafază), care vor asigura tracţiunea
şi deplasarea cromatidelor la polii fusului de diviziune. Fragmentele
49
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

cromozomiale fără centromer (“acentrice”) nu se ataşează la fusul mitotic


şi nu vor fi incluse în nucleii celulelor fiice, iar cromozomii dicentrici
anormali nu se pot “distribui” corect în diviziune.
Recent s-a stabilit că alipirea celor două cromatide la nivelul
centromerului este controlată de proteina ISS (de la Inhibitor of Sister
chromatid Separation). Atunci când cromozomii s-au aliniat corect în
placa metafazică, o enzimă (ubiquitina) produce degradarea bruscă a
proteinei ISS şi începe anafaza, cu migrarea cromatidelor surori spre
fiecare pol. În absenţa centromerului se pierde controlul distribuţiei
cromozomilor în celulele fiice; una din ele poate primi două copii ale
cromozomilor acentrici şi aşa se formează de obicei în celulele tumorale o
structură numită “double minute chromosomes” (Fig. 20).

Fig. 20. Cromozomi minusculi (dmin, “double minutes”)


în celulele tumorale.

Telomerele - sunt structuri specializate formate din ADN şi


proteine care acoperă capetele cromozomului. Ele prezintă un bloc (3-20
kb) de ADN repetitiv format din secvenţe scurte de (5'-TTAGGG-3'),
repetate în tandem, de câteva mii de ori. Telomerele sunt responsabile
de menţinerea stabilităţii şi integrităţii structurale a cromozomului,
îndeplinind două funcţii de importanţă majoră: (1) apără capetele
cromozomilor de degradare (enzimatică) şi (2) împiedică fuziunea “cap
la cap” cu alţi cromozomi; pierderea telomerelor produce capete
cromozomiale instabile, care au tendinţa de a fuziona cu capetele altor
cromozomi rupţi, formând diferite tipuri de aberaţii structurale.
50
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Recent s-a stabilit că prezenţa telomerelor la capetele


cromozomilor serveşte ca “semnal” de normalitate; dacă în celulă se
produce o ruptură cromozomială şi apare un fragment cromozomial
această structură anormală este recunoscută de mecanismele de control
ale integrităţii ADN şi se produce oprirea temporară a ciclului celular,
pentru a permite repararea leziunilor; dacă acest lucru nu este posibil,
atunci se declanşează apoptoza.
Replicarea completă a capetelor cromozomului se realizează cu
ajutorul unei enzime denumită telomerază; reducerea activităţii acestei
enzime produce o pierdere treptată a secvenţelor telomerice, la fiecare
replicare; acest fenomen va duce la scurtarea progresivă a telomerelor,
până la un moment critic ce va bloca diviziunea celulei. Aceasta ar putea
fi o explicaţie a duratei limitate de viaţă a celulelor somatice. Se consideră
că fenomenul de scurtare a telomerelor este implicat în senescenţă şi
cancer (Willeit şi colab., 2010; Covic şi colab., 2011).

Elemente morfologice comune unor cromozomi.

(1) Sateliţii. Cromozomii acrocentrici (exceptând cromozomul Y)


au ataşate la braţele scurte, mici mase de cromatină numite sateliţi.
Ataşarea sateliţilor se face prin intermediul unor filamente ce conţin
genele pentru ARN ribozomal (bogat reprezentat în nucleol); de aceea ele
se numesc şi organizatori nucleolari.
(2) Constricţiile secundare (notate convenţional cu “h”) se
găsesc pe cromozomii 1, 9 şi 16, pe braţul lung lângă centromer. Sunt
alcătuite din ADN repetitiv.
(3) Situsurile fragile. Uneori pe cromatidele cromozomilor se
observă nişte “lacune” necolorate în care cromozomii se pot rupe mai
uşor (Fig. 65-66). Aceste zone de rezistenţă scăzută a cromozomului se
numesc situsuri fragile. Majoritatea situsurilor fragile sunt considerate
markeri normali. Excepţie face situsul fragil FRAXA situat pe braţul lung
al cromozomului X (Xq27), asociat frecvent cu debilitate mintală
(sindromul X fragil). Studii recente sugerează că unele situsuri ar putea
avea un rol în progresia tumorală (rupturile în aceste situsuri produc
inactivarea unor gene supresoare de tumori).

Benzile cromozomiale
Prin diferite tratamente (digestie enzimatică, denaturare termică,
etc) şi/sau încorporarea unor coloranţi specifici pentru ADN (Giemsa,
quinacrină, etc), cromozomii metafazici apar alcătuiţi dintr-o serie
51
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

continuă de benzi longitudinale, în care zone intens colorate (benzi G)


alternează regulat cu altele mai slab colorate (benzi R). Fiecare
cromozom are un model caracteristic al poziţiei, succesiunii, mărimii şi
intensităţii benzilor, ce permite identificarea sa precisă. Acest model este
identic în toate celulele corpului şi la toţi indivizii umani. Mărimea
benzilor este cuprinsă între 1-10 Mb.
Benzile sunt markeri citologici ai structurii interne a
cromozomilor; ele reflectă în primul rând gradul de compactare
(condensare) a fibrei de cromatină în lungul cromozomilor; Benzile se
corelează în mare măsură şi cu organizarea funcţională a cromozomilor,
deoarece definesc o distribuţie alternativă a eucromatinei (benzi R) şi
heterocromatinei (benzi G), care posedă proprietăţi diferite.
Benzile G şi Q sunt zone din cromozomi bogate în
heterocromatină, mai compactate, ce conţin puţine gene active şi se
replică tardiv, spre sfârşitul fazei S; ele posedă ADN bogat în A-T (55-
60%) şi numeroase secvenţe repetitive LINES.
Benzile R sunt arii cromozomiale ce conţin eucromatină, puţin
condensată, cu o mare densitate de gene structurale, active; ADN-ul lor se
replică precoce, la începutul fazei S şi este bogat în perechi de baze G-C
(60%), cu numeroase secvenţe repetitive SINES (în special din familia
ALU). De aceea, anomaliile cromozomiale care implică benzile R au
consecinţe clinice importante.
Benzile C, situate în regiunea centromerică, sunt alcătuite din
heterocromatină constitutivă. Aceasta se mai găseşte pe braţul lung al
cromozomului Y, constricţiile secundare şi sateliţii cromozomilor
acrocentrici. Deoarece heterocromatina este lipsită de gene sau genele
sunt inactive, modificările structurale în aceste zone nu produc efecte
fenotipice.

Heteromorfismul cromozomilor umani

Studiile de citogenetică au arătat existenţa unor variaţii în


morfologia cromozomilor omologi la acelaşi individ sau la persoane
diferite (din familie, sau populaţia generală). Aceste variaţii au fost
numite (la Conferinţa de la Paris, 1971) heteromorfism cromozomial, iar
cromozomul care se deosebeşte morfologic de omologul său este
considerat a fi un cromozom marker.
Deoarece regiunile cromozomiale heteromorfice sunt arii de
heterocromatină, bogate în ADN repetitiv şi inactiv genetic, mărimea lor
variabilă este fără consecinţe fenotipice (“variante normale”). Totuşi,
52
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

unele studii au relevat o frecvenţă mai mare a acestor variante


heterocromatinice la cuplurile cu avorturi spontane repetate, sau în grupul
persoanelor cu retard mintal. Semnificaţia acestui fenomen este însă încă
necunoscută.
S-au descris patru tipuri majore de heteromorfism cromozomial:

- mărimea cromozomului Y (10% din bărbaţii normali au un Y


mai lung sau mai scurt decât de obicei);
- mărimea heterocromatinei centromerice (benzi C) sau juxta-
centromerice (mai ales la cromozomii 1, 9 şi 16);
- polimorfismul sateliţilor (în mărime);
- situsurile fragile induse de antifolaţi (peste 5% din populaţie
are 60 tipuri diferite de situsuri).

Fiecare persoană posedă un heteromorfism particular (are cel puţin


un cromozom marker), cu aceiaşi valoare ca şi amprentele sale; de obicei
markerul se transmite nemodificat de la părinte la copil (ca un caracter
dominant), putând fi folosit uneori în determinarea paternităţii (Covic şi
colab., 2011).
Existenţa sateliţilor (*) poate fi constatată uneori în prelungirea
braţelor scurte ale cromozomilor acrocentrici din perechile 13, 14, 15
(grupa D), 21 şi 22 (grupa G). Numărul de cromozomi cu sateliţi şi
mărimea acestora variază de la o persoană la alta, constituind elemente ale
polimorfismului cromozomilor umani (Gorduza, 2007).
(*) Sateliţii sunt mici mase de heterocromatină localizate în
continuarea braţelor scurte ale cromozomilor acrocentrici, cu excepţia
cromozomului Y. La nivelul sateliţilor sunt localizate copii multiple ale
unor gene ce codifică ARN ribozomal, numite şi regiuni organizatoare
ale nucleolilor (NOR).

Nomenclatura cromozomială

Sistemul Internaţional pentru Nomenclatura Citogenetică Umană


(International System for Human Cytogenetic Nomenclature – ISCN) este
stabilit de Comitetul Permanent pentru Nomenclatura Citogenetică
Umană (Standing Committee on Human Cytogenetic Nomenclature).
Terminologia de bază a fost adoptată la întâlnirea de la Paris, din anul
1971, a comitetului mai sus menţionat.
Localizările de pe braţul scurt sunt notate p (petit), iar cele de pe
braţul lung sunt notate q (queue).
53
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fiecare braţ cromozomial este divizat în regiuni notate p1, p2, p3,
etc., şi q1, q2, q3, etc., numerotate de la centromer înspre capete.
Regiunile sunt delimitate de puncte de reper, care sunt trăsături
morfologice distincte, ca centromerul, capetele braţelor cromozomiale şi
anumite benzi.
Regiunile sunt divizate în benzi notate p 11 (unu-unu, nu
unsprezece), p12, p13, etc., sub-benzi notate p11.1, p11.2, etc., şi sub-
sub-benzi, notate p11.21, p11.22, etc., în fiecare caz numerotate de la
centromer către capete (Fig. 21).

Fig. 21. Notarea benzilor, sub-benzilor şi sub-sub-benzilor cromozomiale.

Centromerul este desemnat de abrevierea ‘cen’, iar telomerele sunt


desemnate de abrevierea ‘ter’. Xq proximal înseamnă segmental braţului
lung al cromozomului X care este cel mai aproape de centromer, pe când
7p înseamnă porţiunea braţului scurt al cromozomului 7 care este cel mai
departe de centromer şi, totodată, cel mai aproape de telomeră.

54
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

3 ABERAŢIILE CROMOZOMIALE

Orice modificare numerică sau structurală a cromozomilor ce


formează complementul cromozomial normal reprezintă o aberaţie
cromozomială.
Aberaţiile cromozomiale produc un dezechilibru genetic ce poate
avea consecinţe fenotipice ce variază (dependent de aberaţie) de la
nesemnificative la extrem de grave, sau este incompatibil cu viaţa. Cel
puţin 8% din produşii de concepţie prezintă aberaţii cromozomiale ce
determină avortul spontan, decesul perinatal sau sindroame variate
(Griffiths şi colab., 2000).
Aberaţiile cromozomiale sunt clasificate în autozomale (când sunt
implicaţi autozomii) sau heterozomale (când sunt implicaţi cromozomii
de sex), şi respectiv în numerice (când este modificat numărul normal)
sau structurale (când este afectată structura normală a cromozomilor).

ABERAŢII CROMOZOMIALE NUMERICE

Aberaţiile numerice reprezintă o parte semnificativă a


modificărilor cromozomiale detectate la om. Ele pot fi cauzate de erori
produse în cursul meiozei sau mitozei şi pot fi constitutive (prezente în
toate celulele) sau în mozaic (prezente în unele celule).
Aberaţiile cromozomiale numerice reprezintă o cauză importantă
a pierderilor de sarcini (Fig. 22), deceselor premature şi anomaliilor/
afecţiunilor (incluzând şi retardarea mentală) prezente la unii indivizi
umani (Robinson şi McFadden, 2002).

Poliploidia

Poliploidia se caracterizează prin prezenţa în plus a unuia sau mai


multor seturi haploide de cromozomi. Singurele poliploidii identificate la
om sunt triploidia (3n=69) şi tetraploidia (4n=92).
Triploidia (Fig. 23) constă în existenţa în celulele somatice ale
corpului uman a unui set suplimentar de cromozomi (23), genotipurile
posibile fiind: 69,XXX; 69,XXY; 69,XYY. Acest tip de poliploidie, cel
mai adesea consecinţa polispermiei (fecundarea unui ovul de către doi
spermatozoizi), este prezent în circa 2-3% din sarcini (McFadden şi
Robinson, 2006) şi este constatat la circa 15% din produşii de concepţie
avortaţi (Fig. 22).

55
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

1.000.000
de produşi de concepţie

850.000 150.000
nou născuţi vii avorturi spontane

833.000 17.000 75.000


copii decese perinatale anomalii cromozomiale

39.000 trisomici
(3.510 trisomii 21)
5165
anomalii cromozomiale
13.500 monosomici X
1.849 aneuploidii ale cromozomilor sexului
(1427 băieţi; 422 fete)

12.750 triploizi
1.183 trisomii autozomale
(42 trisomii 13; 100 trisomii 18; 1041 trisomii 21)

4.500 tetraploizi
758 translocaţii Robertsoniene echilibrate

5.250
cu alte aneuploidii
758 tranlocaţii reciproce echilibrate

117 inversii

500 aberaţii structurale neechilibrate

Fig. 22. Soarta produşilor de concepţie (după Griffiths şi colab., 2000.


An Introduction to Genetic Analysis. 7th edition).

Produsul de concepţie triploid se pierde de obicei în primele


săptămâni de sarcină. Dacă acesta nu este avortat, parcurge stadiile de
dezvoltare embrionară şi ajunge la stadiul de făt (extrem de rar), decesul
poate avea loc înainte de naştere, sau după câteva zile de la naştere
56
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

(perinatal). In aceste cazuri, fătul/nou născutul prezintă defecte multiple şi


severe, incluzând întârziere (retardare) în creştere, anomalii ale peretelui
abdominal, despicătură labială şi palatină, defecte cardiace, defecte renale
şi defecte de tub neural (spina bifida).
Cauzele triploidiei umane pot fi: (1) dispermia – fecundarea unui
ovul de către doi spermatozoizi; (2) fertilizarea unui gamet normal (n) de
un gamet diploid (2n), mai rar.

1 2 3 4 5

6 7 8 9 10 11 12

13 14 15 16 17 18

19 20 21 22 X Y

Fig. 23. Triploidia umană (3n; 69,XXY).

Tetraploidia (Fig. 24) constă în existenţa în celulele somatice a


două seturi suplimentare de cromozomi (46) şi este consecinţa unei erori
în prima diviziune a zigotului, când ADN s-a replicat (cantitatea totală
este 4C), dar nu are loc diviziunea. Genotipurile posibile pot fi:
92,XXXX; 92,XXYY. Acest tip de poliploidie este constatat la circa 10%
din produşii de concepţie avortaţi (Warburton şi colab., 1994).
Naşterile de copii cu tetraploidie sunt foarte rare şi aceştia nu
supravieţuiesc, de regulă, mai mult de câteva zile, săptămâni, sau luni.
Totuşi, au fost raportate şi două cazuri de supravieţuire mai mult de 1 an
şi un caz de supravieţuire mai mult de 2 ani (Guc-Scekic şi colab., 2002),
genotipul fiind (în toate trei) 92,XXXX. Nou născuţii/copiii cu tetra-
ploidie prezintă întârziere severă a creşterii şi dezvoltării, şi dimorfism
facial.

57
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

1 2 3 4 5

6 7 8 9 10 11 12

13 14 15 16 17 18

19 20 21 22 X Y

Fig. 24. Tetraploidia umană (4n; 92,XXYY).

Organismul uman prezintă (în mod normal) şi celule poliploide,


care apar în anumite ţesuturi ca parte a procesului de diferenţiere
terminală. Un exemplu sunt celulele hepatice (4n), care apar prin procesul
de endoreduplicare.
Tetraploidia (4n) este foarte frecventă în cancer, alături de
aneuploidie. De altfel, se consideră că tetraploidia este implicată într-o
măsură importantă în generarea instabilităţii cromozomiale, apariţia
aneuploidiei şi transformarea celulelor umane normale în celule
canceroase (Storchova şi Kuffer, 2008).

Aneuploidia

Aneuploidia este definită ca modificarea numărului diploid de


cromozomi, prin pierderea (lipsa) unuia sau a mai multor cromozomi, sau
apariţia în celule a unui cromozom (sau a mai multor cromozomi)
suplimentar(i).
In cazul aneuploidiei, numărul de cromozomi nu este aşadar un
multiplu al numărului de bază (monoploid) de cromozomi.
Aneuploidia (Fig. 91-96) poate să apară ca rezultat al non-
disjuncţiei cromozomiale în cursul diviziunii celulare, inactivării
complete a punctelor de control al mitozei, ataşării merotelice a
chinetocorilor la polii fusului mitotic, formării de fusuri de diviziune
multipolare (Fig. 25) sau a unui fus monopolar.

58
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 25. Formarea unor multipolare are ca rezultat formarea de celule fiice
aneuploide (adaptat după Logarinho şi colab., 2012).

Aneuploidia poate fi omogenă sau în mozaic. Aneuploidia


omogenă apare ca o consecinţă a nondisjuncţiei cromozomilor în cursul
meiozei I, a nondisjuncţiei cromatidelor surori în cursul meiozei II
(Fig. 14), sau a întârzierii anafazice (Fig. 17). Aneuploidia în mozaic este
întotdeauna consecinţa nondisjuncţiei cromozomilor în cursul anafazei
mitotice, a neataşării comozomilor la fibrele fusului mitotic, sau a
întârzierii unuia sau a mai multor cromozomi în anafaza mitotică.
Cele mai frecvente forme ale aneuploidiei la om sunt trisomiile şi
monosomiile, care pot fi:
omogene (când toate celulele organismului sunt trisomice sau
monosomice), sau în mozaic (când coexistă două linii celulare, una
normală şi alta anormală/aberantă: 2n/2n+1; 2n/2n-1);
complete (când este absent/lipseşte, sau este prezent în
plus/suplimentar, un cromozom întreg), sau parţiale (când este
absent/lipseşte, sau este prezent în plus/suplimentar, numai un segment al
unui cromozom).
Existenţa unui cromozom suplimentar sau lipsa unui cromozom
sunt o cauză comună a numeroase boli genetice (sindroame) asociate cu
defecte/malformaţii congenitale şi (frecvent) retardare mentală.
Majoritatea embrionilor umani nu pot supravieţui şi sunt avortaţi
spontan dacă lipseşte un autozom, sau dacă în celulele somatice există un
autozom suplimentar.
Cea mai frecventă aneuploidie la om este trisomia 16, însă fetuşii
cu trisomie 16 omogenă nu supravieţuiesc până la naştere.
59
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Cea mai comună aneuploidie care permite supravieţuirea de lungă


durată este trisomia 21, care are o incidenţă de 1/800 nou născuţi şi
cauzează sindromul Down.
Când aneuploidia există doar într-o fracţie din celulele somatice
ale corpului unui individ (mozaicism cromozomial), sindromul se
manifestă mai puţin sever, comparativ cu cazul în care trisomia este
omogenă. De altfel, în cazul multor trisomii autozomale, numai trisomicii
cu mozaic cromozomial supravieţuiesc până la naştere.
Aneuploidia (omogenă sau în mozaic, completă sau parţială) este
caracteristică multor tipuri de cancer.

Trisomia

Trisomia constă în prezenţa unui cromozom în plus (suplimentar)


în celulele somatice (2n+1) şi poate fi autozomală sau heterozomală.
Datele statistice arată că trisomia autozomală este prezentă în circa
50% din cazurile de moarte a fătului şi avort spontan cauzate de anomalii
cromozomiale.
Majoritatea trisomiilor autozomale umane determină modificări
fenotipice severe şi sunt letale. Trisomia cromozomilor de sex este
asociată cu modificări fenotipice mai puţin severe şi nu este letală.
Cea mai frecventă trisomie la om este trisomia 16, însă fetuşii cu
trisomie 16 omogenă nu supravieţuiesc până la naştere. Se pot naşte copii
cu trisomie 16 în mozaic, dar supravieţuirea acestora este scurtă ca durată.
Alte trisomii care permit supravieţuirea timp limitat sunt trisomia 18, care
are o incidenţă de 1/6.000 nou născuţi şi cauzează sindromul Edwards, şi
respectiv trisomia 13, care are o incidenţă de 1/10.000 nou născuţi şi
cauzează sindromul Patau. Datele statistice arată că circa 10% din copiii
cu trisomie 18 sau 13 ajung la vârsta de 1 an (Griffiths şi colab., 2000).
Trisomii autozomale prezente frecvent la fetuşii care
supravieţuiesc până la naştere sunt de asemenea trisomia 9, trisomia 8
(care cauzează sindromul Warkany) şi trisomia 22.
Singura trisomie autozomală care permite supravieţuirea până la
vârsta adultă este trisomia 21 (Fig. 33), care cauzează sindromul Down.
Se estimează că până la 60% din pierderile de sarcini în primul
trimestru sunt cauzate de anomalii cromozomiale, iar trisomiile unice
(2n+1) reprezintă majoritatea acestor anomalii. Trisomiile duble (2n+1+1)
sunt rare şi apar doar în 0.21-2.8% cazuri de avort spontan. Pierderile de
sarcină cu trisomii duble se produc la o vârstă gestaţională mai timpurie şi
la o vârstă mai avansată a mamei.
60
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Trisomia dublă poate implica fie numai autozomii (Fig. 26), fie
autozomi şi cromozomi de sex. Un astfel de caz este cel al trisomiei duble
48,XXY,+21 (Fig. 27), care cauzează modificări fenotipice similare cu
cele caracteristice sindromului Down, dar este letală, decesul producându-
se cel mai târziu la câteva zile după naştere (Iliopoulos şi colab., 2004).
Trisomia triplă (Fig. 28) este foarte rar întâlnită şi implică de
regulă autozomi şi cromozomi de sex.

1 2 3 4 5

6 7 8 9 10 11 12

13 14 15 16 17 18

19 20 21 22 X Y

Fig. 26. Cariotip cu trisomie dublă (47,X,+7,+21) la un pacient


de sex feminin cu sindrom Turner.

Un studiu realizat pe 1757 produşi de concepţie (Sullivan şi


colab., 2000) a arătat că 46% (803) prezentau cariotip anormal, incluzând
433 cazuri de trisomie simplă (62%), 20 cazuri de trisomie dublă (2.5%)
şi 6 cazuri de trisomie triplă (0.7%). Cele mai frecvente trisomii simple au
fost cele ale cromozomilor 16, 21, 22, iar cele mai frecvente trisomii
duble au fost cele ale cromozomilor 21 şi 14. In trisomia triplă au fost
implicaţi cromozomii 21, 14 şi 16. Dacă în cazul trisomiei simple vârsta
medie a pierderii sarcinii a fost de 12.3 săptămâni, în cazul trisomiilor
duble şi triple sarcinile s-au pierdut la o vârstă medie mai timpurie,
respectiv 8.6 săptămâni. Vârsta medie a mamei a fost de 38.8 ani în cazul

61
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

pierderilor de sarcină cu trisomii duble şi triple, comparativ cu 37.3 ani în


cazul pierderilor de sarcină cu trisomie simplă.

Fig. 27. Cariotip cu trisomie dublă (48,XXY,+21) la un pacient


de sex masculin cu sindrom Klinefelter.

Fig. 28. Cariotip cu trisomie triplă (49,XXY,+12,+17) la un pacient


de sex masculin cu sindrom Klinefelter.

62
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Riscul de recurenţă după o sarcină cu trisomie simplă este de


aproximativ 1% (Sullivan şi colab., 2000).

Monosomia

Monosomia constă în prezenţa într-o celulă somatică a unui singur


cromozom în locul unei perechi (2n-1). Monosomia poate fi completă sau
parţială (când un segment al unuia dintre cromozomii unei perechi a fost
deletat/pierdut).
Monosomiile autozomale complete sunt letale la om. Cele parţiale
pot fi însă compatibile cu supravieţuirea, indivizii afectaţi prezentând o
simptomatologie diversă, dependent de cromozomul implicat. Un
exemplu este monosomia parţială 21q11.2-q21.1, cunoscută sub
denumirea de monosomia 21. Această monosomie cauzează o
simptomatologie ce include dizabilitate intelectuală, dismorfie
craniofacială, anomalii scheletice şi cardiace, insuficienţă respiratorie, etc
(Roberson şi colab., 2010; Migdalska şi colab., 2012). Alte monosomii
parţiale întâlnite în patologia umană sunt monosomia 22q13 (care
cauzează sindromul Phelan-McDermid), monosomia 18p, monosomia
13q, monosomia 7, monosomia 5p, monosomia 1p36.
Monosomia X (monosomie heterozomală) (Fig. 29) este singura
monosomie compatibilă cu viaţa.

Fig. 29. Cariotip cu monosomie X (45,X) la o pacientă cu sindrom Turner


63
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

In unele tipuri de cancer, monosomiile sunt foarte frecvente


(Fig. 30), unele dintre ele fiind markeri de prognostic recunoscuţi. De
exemplu, monosomia 9 este marker de recurenţă pentru cancerul de
vezică, iar monosomia 7 este marker de prognostic în leucemia
limfoblastică acută.

1 2 3 4 5

6 7 8 9 10 11 12

13 14 15 16 17 18

19 20 21 22 X

Fig. 30. Cariotip cu monosomii multiple (1, 2, 6, 10, 13, 17 şi X)


la un pacient de sex feminin cu carcinom renal.

Tetrasomia

Tetrasomia este forma de aneuploidie ce constă în prezenţa a patru


cromozomi omologi (4n), deci a unui număr dublu de cromozomi
omologi faţă de cel normal în celulele somatice ale unui organism uman.
Tetrasomia poate implica autozomii sau cromozomii de sex
(heterozomii). Atât tetrasomia autozomală omogenă, cât şi cea în mozaic,
sunt letale la om. Tetrasomia cromozomilor de sex este însă compatibilă
cu supravieţuirea până la vârsta adultă, dar este asociată cu o serie de
modificări fenotipice şi retardare mentală severă.
Uneori tetrasomia este parţială, numai un anumit segment al unui
cromozom (de exemplu, un braţ) fiind prezent în patru copii. De exemplu,
tetrasomia 18p constă în prezenţa unui izocromozom adiţional compus
64
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

din două copii ale braţului scurt al cromozomului 18 (Fig. 31). Aceasta
cauzează defecte ale dezvoltării, implicând multe părţi ale corpului uman.
Această afecţiune determină întârzierea dezvoltării, dizabilitate
intelectuală, modificări ale tonusului muscular, trăsături faciale distinctive
şi alte defecte congenitale. Semnele şi simptomele variază însă relativ larg
la indivizii afectaţi. Astfel, unii copii prezintă scădere a tonusului
muscular (hipotonie), iar alţii creştere a tonusului muscular (hipertonie) şi
spasticitate (modificări ce contribuie la întârzierea dezvoltării abilităţilor
motorii). Simptomatologia poate include de asemenea probleme de
vedere, pierderea uşoară până la moderată a auzului, probleme
gastrointestinale, curbarea anormală a coloanei vertebrale (scolioză sau
cifoză) şi defecte cardiace. Băieţii cu tetrasomie 18p se nasc adesea cu
criptorhidism (testicule necoborâte în scrot).

Fig. 31. Anomalii implicând cromozomul 18.

In cancer, tetrasomia este frecventă, putând fi unică (de exemplu,


tetrasomia 21 în leucemia mieloidă acută) (Ohsaka şi colab., 2002), sau
asociată cu alte tipuri de aneuploidie, cum sunt trisomia şi monosomia
(Fig. 32).
In mod similar altor forme de aneuploidie, tetrasomia (parţială)
poate exista ca tetrasomie simplă, sau tetrasomie dublă. Un exemplu este
cel al tetrasomiei cromozomilor 8 şi 18, detectată prin analiza FISH în
leucocite în unele forme de leucemie. Se consideră că tetrasomia dublă

65
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

este cauzată de erorile de segregare, în anafaza mitotică, a celor patru


cromatide ale cromozomilor pereche implicaţi (Houge şi colab., 2009).
Multe alte tetrasomii pot exista în celulele umane ca tetrasomii
parţiale complete sau în mozaic (de exemplu, tetrasomia 1q, tetrasomia
3q, tetrasomia 9p, tetrasomia 10p, tetrasomia 12p, tetrasomia 15q26,
tetrasomia 21, tetrasomia 22q11.1, etc).

Fig. 32. Cariotip cu aneuploidii multiple la o pacientă de sex feminin


(tetrasomie 7, trisomie 16 şi monosomie X).

Nulisomia

Nulisomia este tipul de aneuploidie constând în absenţa ambilor


cromozomi omologi ai unei perechi (2n-2 = 44 cromozomi).
Nulisomia este letală în stadiul embrionar, astfel încât nu există
nou născuţi cu o astfel de aneuploidie. Nulisomia poate să apară însă
de novo postnatal, cel mai adesea în mozaic, cauzând boli genetice cu
simptomatologie diversă.
Nulisomia parţială, denumită şi deleţia homozigotă (lipsa unei
regiuni cromozomiale la ambii cromozomi omologi) este relativ frecventă
la cromozomii de sex (de exemplu, nulisomia pentru regiunea Xp21.1-
p21.3) (Tiepolo şi colab., 1977; Francke, 1984).

66
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

In unele tipuri de cancer, nulisomia poate să apară alături de


celelalte tipuri de aneuploidie. De exemplu, nulisomia cromozomilor 13 a
fost raportată în glioblastom (Zang şi colab., 1988), iar nulisomia
cromozomilor 13 şi 21 a fost observată cu frecvenţă ridicată în limfomul
Hodgkin.

Mozaicismul cromozomial

Mozaicismul cromozomial, în majoritatea cazurilor implicând


trisomia (Robinson şi McFadden, 2002), este detectat în 1-2% din
sarcinile investigate prin biopsia de ţesut din vilozităţile coriale (CVS) şi
în aproximativ 0.1% din cele investigate prin amniocenteză. Această
diferenţă reflectă atât faptul că unele sarcini anormale vor fi pierdute între
momentul recoltării de probe pentru analiza cromozomială prin CVS şi
respectiv amniocenteză, cât şi că un număr şi mai mare de anomalii vor fi
detectate în probele recoltate din placentă.
Cel mai adesea, acest mozaicism implică o linie celulară normală
din punct de vedere cromozomial şi o linie celulară anormală.
In cazul anomaliilor compatibile cu viaţa, cum este trisomia 21
sau aneuploidia cromozomilor de sex, prezenţa unei linii celulare normale
determină în mod obişnuit un fenotip mai puţin sever.
Când mozaicismul implică o anomalie letală în mod normal, cum
este trisomia 16, sarcina poate fi salvată de linia celulară normală şi poate
continua până la termen. In astfel de cazuri, celulele trisomice sunt găsite
predominant în ţesutul placentar, în timp ce ţesuturile fetale sunt formate
în cea mai mare parte din linia celulară normală. Rezultatul este în mod
obişnuit cel normal, dar există un risc crescut de limitare a creşterii
intrauterine, malformaţii fetale şi deces fetal târziu. Rezultatul clinic este
puternic dependent de cromozomul implicat şi de prezenţa celulelor
trisomice atât în placentă, cât şi în făt. Deşi prezenţa celulelor cu trisomie
în lichidul amniotic reflectă în mod normal prezenţa celulelor trisomice în
făt, nivelul real şi distribuţia celulelor trisomice nu pot fi evaluate cu mare
precizie prenatal, fiind necesar examenul cu ultrasunete (ecografic) pentru
o bună predicţie a dezvoltării fetale.

Disomia uniparentală

Celulele cu disomie uniparentală (uniparental disomy, UPD) pot


avea un complement cromozomial echilibrat din punct de vedere numeric,
dar neechilibrat din punct de vedere al contribuţiei parentale.
67
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Disomia uniparentală poate să apară prin: (1) complementare


gametică (un ovul cu un cromozom suplimentar este fertilizat de un
spermatozoid în care cromozomul respectiv lipseşte, sau invers); (2)
salvare de la trisomie (pierderea unui cromozom supranumerar dintr-un
produs de concepţie trisomic); (3) disomia uniparentală compensatorie
(un cromozom anormal, sau absent, este înlocuit cu o copie a
cromozomului omolog normal) (Robinson, 2000).
Pot exista regiuni pentru care au fost transmise secvenţe de la
ambii omologi (heterodisomie), sau regiuni pentru care au fost transmise
două copii identice (izodisomie) (Fig. 33). Izodisomia poate duce la
transmiterea a două copii ale unei mutaţii recesive de la un părinte
purtător heterozigot.
Disomia uniparentală (heterodisomie sau izodisomie) poate cauza
de asemenea anomalii ca o consecinţă a amprentării genomice
(exprimarea/expresia diferită a anumitor gene dependent de originea lor
parental). Amprentarea este implicată în mai multe sindroame, cum sunt
sindromul Prader-Willi (UPD15mat), sindromul Angelman (UPD15pat),
sindromul Beckwith-Wiedemann (UPD11p15.5pat), sindromul Russell-
Silver (UPD7mat), diabetul neonatal tranzient (UPD6pat) (Ledbetter şi
Engel, 1995).
Sindroamele care reflectă cel mai clar consecinţele disomiei
uniparentale sunt Angelman şi Prader-Willi (Tabel 5). Aceste două
sindroame apar ca rezultat al mecanismului de salvare de la trisomie (sau
corectare a unei trisomii). Astfel, în cazul trisomiei 15 de origine paternă,
prin pierderea cromozomului 15 de origine maternă se va naşte un copil
cu sindrom Angelman. In cazul trisomiei 15 de origine maternă, prin
pierderea cromozomului 15 de origine paternă se va naşte un copil cu
sindrom Prader-Willi.
Facem însă precizarea că sindromul Angelman poate să apară ca o
consecinţă a disomiei uniparentale paterne (în 3% din cazuri), defectelor
centrului de amprentare (în 6% din cazuri), mutaţiilor în gena UBE3A (în
23% din cazuri) şi deleţiei cromozomiale (în 68% din cazuri).
La fiecare individ uman, unul din cei doi cromozomi 15 este
moştenit de la mamă (M, matern) şi unul de la tată (P, patern). Gena care
cauzează sindromul Angelman (UBE3A) este localizată pe cromozomul
15, banda q12 (Fig. 33). In creier, gena responsabilă de apariţia
sindromului Angelman este exprimată în primul rând de pe cromozomul
15 moştenit de la mamă. Figura 34 ilustrează cele patru mecanisme
genetice care cauzează sindromul Angelman.

68
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 33. Cromozomul 15 normal (P = patern; M = matern).

Fig. 34. (A) Deleţia regiunii 15q12 a cromozomului moştenit de la mamă


(M); (B) Disomie uniparentală (moştenirea ambilor cromozomi 15 de la
tată (P); (C) Mutaţia genei UBE3A pe cromozomul cu origine maternă
(M); (D) Anomalii ale centrului de amprentare pe cromozomul matern.
69
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Tabel 5. Fenotipurile şi cauzele sindroamelor Prader-Willi şi Angelman.


Sindromul Prader-Willi Sindromul Angelman

Fenotip Hipotonie neonatală severă, Dismorfie facială


dismorfie facială caracteristică, talie
caracteristică, mâini şi mică, microcefalie,
picioare mici, talie mică, retard mintal sever,
obezitate cu debut în spasticitate şi convulsii,
copilărie, retard mintal, lipsa vorbirii şi crize de
tulburări de comportament râs.
Deleţie 15q11-13 ~ 70% cazuri cu deleţie ~ 70% cazuri cu deleţie
pe cromozomul patern pe cromozomul matern
Disomie uniparentală ~ 30% cazuri (maternă) ~ 3-5 % cazuri (paternă)
Gene incriminate SNRPN şi necdina, UBE3A, care este
ambele cu expresie de pe exprimată exclusiv
cromozomul patern. matern, la nivel
cerebral.
Mutaţie genică Neidentificată 7-9 % cazuri
Mutaţie în centrul 1-2 % cazuri 7-9 % cazuri
de amprentare
Alte cauze Neidentificate 10-20 % cazuri

Deleţia cromozomială ce implică pierderea regiunii 15q12 din


cromozomul de origine maternă (şi odată cu aceasta, pierderea genei
UBE3A) (Fig. 34) este mecanismul responsabil de 68% din cazurile de
sindrom Angelman. Această deleţie poate fi detectată prin testul de
metilare a ADN, realizat în mod obişnuit pe o probă de sânge.
Confirmarea deleţiei necesită însă folosirea testului de hibridizare in situ
cu fluorescenţă (FISH) sau a testului de hibridizare genomică comparativă
(CGH).
Mutaţiile în gena UBE3A pot întrerupe funcţionarea sa atunci
când sunt prezente pe cromozomul 15 de origine maternă (Fig. 34). Astfel
de mutaţii sunt responsabile de 16% din cazurile de sindrom Angelman.
Mutaţiile în gena UBE3A nu pot fi detectate prin testul de metilare a
ADN. Pentru identificarea mutaţiilor care cauzează sindromul este
necesar studiul molecular (secvenţierea ADN şi analiza secvenţei de
nucleotide a genei UBE3A).
Centrul de amprentare este o secvenţă scurtă de ADN localizată în
regiunea q12 (Fig. 34), care controlează activarea şi inactivarea genei
UBE3A. Anomalii la nivelul centrului de amprentare (imprinting center)

70
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

de pe cromozomul 15 de origine maternă pot cauza sindromul Angelman


într-un procentaj mic de cazuri. Defectele de amprentare pot fi detectate
prin testul de metilare a ADN.
In cazul disomiei uniparentale paterne (Fig. 34), sindromul
Angelman este cauzat de prezenţa a doi cromozomi 15 normali de origine
paternă. Intrucât cromozomul 15 de origine maternă este absent (acesta
fiind cel care exprimă gena Angelman în creier) apare sindromul
Angelman. Această anomalie poate fi detectată de asemenea prin testul de
metilare a ADN. Confirmarea disomiei uniparentale necesită însă studiul
la nivel molecular. Pentru a stabili dacă ambii cromozomi sunt de origine
paternă, se utilizează markeri ADN polimorfici pentru cromozomul 15.
Testarea pentru disomie uniparentală este recomandată dacă se
identifică prin diagnostic prenatal mozaicism cu trisomie a cromozomilor
7 şi 15, sau mozaicism cu trisomie a cromozomilor 6 şi 11 (care apare
însă rar).

ABERAŢII CROMOZOMIALE STRUCTURALE

Aberaţiile structurale implică ruperea cromozomilor urmată de


pierderea de fragmente cromozomiale sau rearanjări (rearanjamente) ale
cromozomilor implicaţi. Cel mai adesea ele sunt cauzate de acţiunea
agenţilor mutageni (chimici, fizici, biologici) sau crossing-overul inegal.
Rearanjările structurale implică ruperea cromozomilor şi reunirea.
Aceste evenimente pot avea loc în cadrul aceluiaşi cromozom (rearanjări
intracromozomiale), sau în doi sau mai mulţi cromozomi diferiţi
(rearanjări intercromozomiale), având ca rezultat cariotipuri echilibrate
sau neechilibrate (Luthardt şi Keitges, 2001).
Rearanjările structurale sunt considerate echilibrate dacă nu s-a
produs o modificare a cantităţii de material genetic şi respectiv
neechilibrate dacă s-a produs fie câştig de material genetic (de exemplu,
în trisomia parţială), fie pierdere de material genetic (de exemplu, în
monosomia parţială)
Frecvenţa anomaliilor structurale variază considerabil în
populaţie. Cea mai ridicată frecvenţă se constată la avorturile spontane,
iar cea mai scăzută la nou născuţi (Tabel 4). Reducerea frecvenţei poate fi
explicată, în parte, prin piederile fetale înainte de naştere, în special în
cazurile cu rearanjări structurale neechilibrate semnificative.
Ca şi anomaliile numerice, aberaţiile structurale pot fi prezente în
toate celulele corpului, sau în mozaicuri.

71
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Aberaţiile structurale echilibrate şi neechilibrate pot fi moştenite


de la un părinte purtător, sau pot să apară ca rearanjamente de novo, fiind
produse după formarea zigotului. Dacă o rearanjare structurală echilibrată
este moştenită, există un risc scăzut de afectare fizică sau mentală
determinată de aceasta. Când aberaţia a apărut de novo (deci părinţii au
cariotipuri normale), riscul de boală genetică sau efecte fenotipice este
crescut, chiar dacă rearanjarea este una echilibrată. Intr-o astfel de
situaţie, boala (sau afectarea fenotipică) poate fi rezultatul deleţiilor sau
duplicaţiilor submicroscopice la nivelul punctelor de rupere, sau al
modificărilor funcţionale în genele învecinate punctelor de rupere,
cauzate prin ruperea în interiorul genei sau prin modificări în regiunile de
reglare a activităţii genei (Moore şi Best, 2001).
Pentru un purtător de aberaţie cromozomială echilibrată
(heterozigot), singura problemă fenotipică poate consta în dificultăţi de
reproducere, manifestate prin infertilitate, avortarea spontană, sau
descendenţi (copii) anormali. Aceste dificultăţi sunt determinate de
împerecherea şi segregarea anormală în profaza primei diviziuni meiotice,
când are loc împerecherea cromozomilor şi recombinarea.
Consecinţele rearanjărilor echilibrate care sunt identificate
prenatal sunt dificil de estimat, mai ales atunci când au origine de novo.

Rearanjări neechilibrate

Rearanjările neechilibrate au ca rezultat, de regulă, anomalii


clinice determinate de pierderea de material genetic, duplicarea acestuia,
sau ambele (în unele cazuri).
Rearanjări neechilibrate sunt de unul din următoarele tipuri:
deleţii, duplicaţii, cromozomi inelari, izocromozomi.

Deleţii

Deleţia (del) reprezintă pierderea unui segment cromozomial,


conţinând una sau mai multe gene, după producerea uneia sau mai multor
ruperi. Deleţia poate fi terminală, când după o singură rupere la nivelul
unuia dintre braţele cromozomului se pierde segmental distal (Fig. 37),
sau interstiţială, când se pierde segmentul de cromozom dintre două
ruperi produse în acelaşi braţ cromozomial (Fig. 35, 36, 38).
Deleţiile de dimensiuni mari (care pot fi observate folosind
microscopia optică), reprezentând pierderea multor gene localizate fizic în
aceeaşi bandă sau regiune a cromozomului, au ca rezultat monosomia
72
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

pentru respectiva regiune cromozomială. Pentru mulţi loci, aceasta


reprezintă o haploinsuficienţă funcţională şi este adesea suficient de
severă pentru a cauza moartea embrionului. Deleţiile care permit
supravieţuirea până la naştere sunt asociate cu un risc foarte ridicat de
defecte congenitale şi afectare a intelectului. Cele care implică genele
supresoare tumorale, determină un risc crescut de cancer şi/sau leucemie.

Fig. 35. Cariotip cu deleţie interstiţială a unui segment din braţul lung
al cromozomului 16 [46,XX,del(16)(q13q22)].

Cromozomul 16 Cromozomul 16
normal deletat

Fig. 36. Idiogramă a deleţiei interstiţiale 16p din cariotipul


[46,XX,del(16)(q13q22)] prezentat în Fig. 35.
73
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Deleţiile sunt evenimente mutaţionale comune în celulele


tumorale. De exemplu, în cancerul de prostată sunt detectate frecvent
deleţiile 2q13-q33, 5q14-q23, 6q16-q22, 7q22-q32, 8p21-p22, 9p21-p22,
10q23-q24, 12p12-13, 13q14-q21, 16q22-24 şi 18q21-q24 (Dong, 2001).
Recent, s-a demonstrat că deleţia cromozomială interstiţială este un
eveniment critic responsabil de inactivarea genelor supresoare tumorale în
celulele umane. Astfel, deleţia 9p21, care are ca rezultat îndepărtarea
genei supresoare tumorale p16, este o modificare genetică observată într-o
varietate de cancere umane.
Unele deleţii reprezintă marker de prognostic în variate tipuri de
cancer. De exemplu, deleţia 17p (sau mutaţia genei TP53) este un marker
de prognostic în leucemia limfocitică cronică (cel mai frecvent tip de
leucemie la adult în numeroase state ale lumii). Jain şi O’Brien (2012)
au raportat că doar la 1 din 22 de pacienţi cu leucemie limfocitică cronică
prezentând deleţia 17p s-a înregistrat remisia după chemoterapie. Similar,
în cancerul de pancreas, deleţia 18q22.3 este un marker de prognostic
slab, durata medie de supravieţuire a pacienţilor afectaţi fiind de numai
7.6 luni (Lee şi colab., 2012).
Cele mai mici deleţii interstiţiale se numesc microdeleţii şi au, cel
mai adesea, o mărime cuprinsă între 1 şi 3 megabaze. Acestea sunt cauza
a numeroase sindroame (de microdeleţie) (Tabel 3), printre cele mai
cunoscute fiind sindromul DiGeorge/velocardiofacial, sindromul Prader-
Willi, sindromul Angelman, sindromul Smith-Magenis şi sindromul
Williams.

Deleţii terminale

Deleţiile terminale sunt rezultatul ruperii unui cromozom, urmată


de pierderea fragmentului terminal acentric şi formarea unei telomere noi
la capătul rupt.
Deleţiile terminale cel mai frecvent întâlnite în patologia umană
sunt 4p- şi 5p-. Prima dintre acestea cauzează sindromul Wolf-
Hirschhorn, a cărui manifestare fenotipică include întârzierea creşterii,
microcefalie, despicătură labială şi palatină, anomalii ale organelor
genitale externe, trasături faciale caracteristice şi afectarea intelectului.
Cea de a doua cauzează sindromul “cri du chat”, ale cărui principale
manifestări fenotipice sunt plânsul asemănător mieunatului pisicii, faţa
rotundă cu hipertelorism (distanţă mare între globii oculari), care odată cu
înaintarea în vârstă se alungeşte şi devine asimetrică, la care se adaugă
invariabil retardarea mentală severă.
74
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Cromozom normal Cromozom


după deleţie

Fig. 37. Reprezentarea shematică a deleţiei terminale.


Săgeata indică punctul de rupere (Clinical Tools, Inc.;
http://www.larasig.com/node/3531).

Deleţiile interstiţiale

Deleţiile interstiţiale sunt rezultatul ruperii unui cromozom în


două puncte situate pe acelaşi braţ, urmată de pierderea segmentului
interstiţial şi reunirea fragmentelor restante.
Se consideră că majoritatea deleţiilor sunt interstiţiale, iar
mecanismul cel mai frecvent de producere a acestora este reprezentat
de recombinarea nealelică omoloagă intracromozomială sau inter-
cromozomială, mediată de o împerechere greşită a cromozomilor (datorită
unor secvenţe repetitive identice sau similare).
Deleţiile interstiţiale determină monosomii parţiale, care cauzează
anomalii severe şi moartea embrionului. De aceea, doar embrionii cu
deleţii mici (microdeleţii) au şanse să supravieţuiască. Aceasta face
dificilă detectarea lor prin tehnicile de citogenetică convenţionale; în
consecinţă, multe din deleţiile interstiţiale rămân probabil nedetectate.
Cea mai frecventă deleţie interstiţială (cunoscută) identificată la
om este deleţia cromozomială 22q11, care are o incidenţă de 1/4.000
naşteri. Această deleţie a fost raportată ca fiind asociată cu mai mult de 80
de defecte de naştere şi malformaţii diferite, ce apar în multe combinaţii şi
cu o severitate ce variază larg. Lista bolilor genetice asociate cu deleţia
interstiţială 22q11 include sindromul DiGeorge, sindromul velocardio-
facial (sau Shprintzen), sindromul Opitz şi sindromul Cayler.
75
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Regiunea deletată

După deleţie

Înainte de deleţie

Fig. 38. Reprezentarea shematică a deleţiei interstiţiale


(http://en.wikipedia.org/wiki/Deletion_(genetics)).

O deleţie interstiţială studiată extensiv este cea care se produce


imediat sub centromerul cromozomului 15 şi care este găsită în cariotipul
indivizilor cu două sindroame distincte şi foarte diferite din punct de
vedere clinic: Prader-Willi (PWS) şi respectiv Angelman (AS). Sindromul
Prader-Willi este caracterizat de hiperfagie, obezitate, hipotonie, organe
genitale hipoplazice şi retard mental moderat, în timp ce sindromul
Angelman este asociat cu ataxie, atacuri de apoplexie, trăsături faciale
caracteristice, întârzierea sau absenţa vorbirii, izbucniri spontane de râs,
retard mental sever. Segmentele deletate (în cazul acestor două
sindroame) sunt similare, iar adesea identice. Investigarea bazei pentru
aceste două sindroame cauzate de modificări citogenetice în mod virtual
identice, a dus la descoperirea rolului amprentării genomice la om. Genele
amprentate sunt gene care sunt inactivate atunci când au fost moştenite de
la un părinte, şi active dacă au fost moştenite de la celălalt părinte, aşa
încât există o monosomie funcţională pentru acel locus. In regiunea critică
pentru PWS-AS, există două gene separate şi amprentate în mod opus.
Gena SNRPN este amprentată de mamă, iar gena UBE3A, strâns legată
de aceasta, este amprentată de tată. De aceea, deleţiile în regiunea critică
PWS-AS care sunt moştenite de la tată vor cauza PWS datorită inactivării
maternale a singurei copii a genei SNRPN. In mod contrastant, când sunt

76
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

moştenite de la mamă, deleţiile în aceeaşi regiune vor cauza AS, din


cauza amprentării paternale a singurei copii a genei UBE3A.
Analiza modelelor de bandare prometafazică de înaltă rezoluţie a
dus la descoperirea multor sindroame cauzate de mici deleţii (micro-
deleţii) interstiţiale. Acestea implică doar 1-2 Mb (sau chiar mai puţin), în
aceeaşi bandă cromozomială, şi sunt rar vizibile la nivel microscopic. De
aceea, detectarea lor se poate face utilizând metodele de citogenetică
moleculară, cum este hibridizarea in situ cu fluorescenţă.

Duplicaţii

Duplicaţia este rearanjarea intercromozomială generată prin unirea


unui fragment acentric de cromozom (rezultat în urma unui eveniment de
rupere) cu capătul cromozomului omolog, sau rezultatul dublării unei
porţiuni cromozomiale în cursul replicării. Dependent de modul în care
apare, duplicaţia poate fi terminală, sau interstiţială (Fig. 39), iar
dependent de orientarea segmentului suplimentar în raport de cea a
segmentului duplicat, aceasta poate fi în tandem direct (cu aceeaşi ordine
a genelor), sau în tandem invers (cu ordine inversă a genelor). In această
ultimă situaţie, ordinea locilor/genelor este inversă, datorită rotirii cu 180º
a fragmentului acentric înainte de unirea cu cromozomul omolog.

Regiunea
duplicată

Înainte
de duplicaţie

După
duplicaţie

Fig. 39. Reprezentarea schematică a duplicaţiei


(http://en.wikipedia.org/wiki/File:Gene-duplication.png)
77
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 40. Cariotip cu duplicaţie a cromozomului 21 (indicată prin săgeată)


la un pacient de sex feminin cu sindrom Down (Qi şi colab., 2013).

Cele mai frecvente duplicaţii sunt dup12q şi dup17q. Segmentul


duplicat poate avea mărime variabilă.
Când duplicaţia include întregul braţ scurt sau o mare parte din el,
aceasta este denumită adesea trisomie.
Consecinţele fenotipice ale duplicaţiilor sunt mai puţin severe
decât cele ale deleţiilor. In fapt, duplicaţiile sunt relative frecvent prezente
în cariotipul persoanelor sănătoase.

Cromozomi inelari

Cromozomul inelar apare ca rezultat al unirii (fuziunii) capetelor


unui fragment de cromozom după două deleţii terminale, într-o
conformaţie circulară/inelară (Fig. 31). Formarea unui cromozom inelar
implică deci două ruperi simultane sau aproape simultane în cele două
braţe ale unui cromozom şi unirea capetelor segmentului ce poartă
centromerul, rămase fără telomere.
In condiţiile patologice sunt relativ comune trei tipuri de
cromozomi inelari: (1) inele mari, cu pierderi minime din segmentele
terminale ale braţului lung şi respectiv braţului scurt; (2) inele foarte mici,
existente în cariotip ca cromozomi supranumerari (suplimentari); (3) inele
formate din cromozomul X, ce apar de regulă la femeile cu trăsături
specific sindromului Turner.
78
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Deşi cromozomii inelari sunt foarte rari, aproape toţi cromozomii


umani formează astfel de cromozomi. Cel mai adesea sunt identificaţi
cromozomi inelari r20 (în sindromul cromozomului inelar 20, asociat cu
epilepsie), r18 (în sindromul retardării mentale), r14 şi r13 (în
cariotipurile asociate cu retardare mentală şi trăsături faciale dismorfice),
şi r15 (de regulă, în cariotipurile asociate cu retardare mentală, dwarfism
şi microcefalie).
Simptomele constatate la pacienţii purtători de cromozomi inelari
sunt cel mai probabil cauzate nu de structura inelară în sine, ci de deleţia
genelor din regiunile telomerice ale cromozomilor afectaţi.
Cromozomii inelari sunt instabili mitotic, datorită problemelor
mecanice în cursul replicării. In plus, în cromozomii inelari au fost
detectate rearanjări complexe, incluzând microdeleţii şi microduplicaţii
segmentale (Moore şi Best, 2001).

Izocromozomi

Izocromozomii sunt cromozomi cu braţe egale, alcătuiţi numai din


braţe scurte (p) sau numai din braţe lungi (q), formaţi ca rezultat al
clivajului centromeric greşit, în plan perpendicular pe axul longitudinal al
cromozomului (Fig. 41).

A B

q
q
p p

q q q q

i idic

Fig. 41. Reprezentarea schematică a formării izocromozomilor


(A) Formarea unui izocromozom (i) cu braţe identice (q) prin clivarea
transversală a centromerului, urmată de pierderea braţelor scurte;
(B) formarea unui izocromozom dicentric (idic) cu braţe identice (q)
prin clivare pericentromerică, urmată de pierderea braţelor scurte
(http://campus.cerimes.fr/genetique-medicale/enseignement/
genetique_19/site/html/images/figure13.jpg).
79
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Acestor cromozomi, anormali, le lipsesc genele de pe braţul


absent; în schimb, genele de pe braţul prezent sunt duplicate.
Formarea de izocromozomi autozomali are efect letal.
Izocromozomul i(Xq) nu are însă efect letal, acesta fiind identificat la
circa 20% dintre pacientele cu sindrom Turner (care prezintă un
cromozom X normal şi un izocromozom pentru braţul lung al
cromozomului X) (Tobias, 2011).
Izocromozomi sunt identificaţi cu o anumită frecvenţă în variate
forme de cancer. De exemplu, în carcinomul de vezică urinară apar
izocromozomii i(21), i(18), i(5p), etc.
Cel mai comun izocromozom în cancer este i(17q). Acesta joacă
un rol important în dezvoltarea şi progresia tumorii. Malignităţile
hematologice (cum ar fi leucemia mieloidă cronică) cu izocromozom i17q
au un prognostic slab. S-a descoperit că punctul de rupere care permite
formarea i17q este situat în banda 17p11.2, care face parte dintr-o regiune
cu secvenţe mari, palindromice, într-un număr redus de copii. Această
arhitectură genomică complexă sugerează că izocromozomul 17q apare
nu ca un eveniment întâmplător (randomizat), ci mai degrabă datorită unei
susceptibilităţi determinate de structura genomică.

Rearanjări echilibrate

Rearanjările cromozomiale echilibrate se caracterizează prin


modificarea poziţiei unor segmente cromozomiale, fără modificarea
cantităţii totale de material genetic. Aceste rearanjări cromozomiale, care
include inversiile şi translocaţiile, nu determină în mod obişnuit
modificări (anomalii) fenotipice, deoarece ele nu implică pierderea sau
câştigul de informaţie genetică; aceasta va fi prezentă însă într-o ordine
diferită sau cu o localizare greşită/anormală.

Inversii

Inversia este rearanjarea cromozomială care se produce prin


inversarea orientării segmentului cuprins între două puncte de rupere de
pe acelaşi braţ al cromozomului (inversie paracentrică), sau de pe cele
două braţe ale cromozomului (inversie pericentrică). In cea de a doua
situaţie, segmentul care îşi schimbă orientarea ca urmare a rotirii cu 180º
conţine centromerul (Fig. 42). Inversia implică aşadar 2 evenimente de
rupere într-un cromozom şi reinserţia cu orientare inversă a segmentului

80
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

intermediar. Indiferent de tipul inversiei, ordinea genelor de pe


cromozomul implicat în evenimentul mutaţional va fi modificată.
Inversiile sunt aberaţii cromozomiale echilibrate care, de regulă,
nu determină modificări fenotipice.

A B

Fig. 42. Inversie pericentrică (A) şi paracentrică (B).

Fig. 43. Placă metafazică cu inversie pericentrică inv(9)(p11q13)


(săgeată) la un pacient cu micropenis şi criptorhidism
(Akbas şi colab., 2010).
81
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Inversiile constatate cel mai frecvent în populaţia generală sunt


cele produse în cromozomii 3, 8 şi 9 (Fig. 43). S-a estimat că inversia
inv(9)(p11q12) este prezentă la circa 1% din indivizii umani, de regulă
fără consecinţe fenotipice. O situaţie particulară este cea a inversiei
produse în cromozomul 3, care este asociată la majoritatea purtătorilor
acestei rearanjări cu un fenotip normal, însă la descendenţii acestora poate
determina un fenotip anormal, consecinţă a formării unui cromozom 3
recombinat, în care a avut loc duplicarea segmentului distal 3q21 şi
deleţia segmentului distal 3p25.

Translocaţii

Translocaţia (t) este tipul de rearanjare intercromozomială care


implică ruperi în doi cromozomi diferiţi (neomologi) şi schimbul de
segmente între aceştia (Fig. 44). La om există două tipuri majore de
translocaţie: (1) translocaţie reciprocă (rcp), în care nu există o pierdere
vizibilă de cromatină; (2) translocaţie Robertsoniană (rob), în care braţele
lungi a doi cromozomi acrocentrici (omologi sau neomologi) se unesc,
formând un cromozom metacentric sau submetacentric (situaţie în care
braţele scurte ale celor doi cromozomi acrocentrici se pierd).
Translocaţiile reciproce şi Robertsoniene sunt frecvente în cazurile
de pierdere multiplă de sarcini sau infertilitate (Moore şi Best, 2001).
Cei doi cromozomi derivativi care rezultă după un eveniment de
translocaţie reciprocă pot avea o morfologie foarte diferită, dependent de
punctele de rupere. De aceea, împerecherea omologilor în meioză este
modificată la purtătorii de translocaţii.
Cel mai adesea, cromozomii derivativi nu se împerechează
normal, ca bivalenţi, ci formează (în pachiten) cu cei doi omologi normali
un tetravalent în formă de cruce (în care fiecare segment omolog s-a
împerecheat cu corespondentul său). Există patru modele de bază, de
segregare a unui tetravalent format ca o consecinţă a translocaţiei
reciproce; în majoritatea cazurilor doi cromozomi migrează într-o celulă
fiică, iar ceilalţi doi cromozomi migrează în cealaltă celulă fiică; rar, trei
cromozomi segregă împreună şi migrează într-o celulă fiică, iar cel de al
patrulea migrează singur în cealaltă celulă fiică.
In numeroase tipuri de cancer (în special în malignităţile
hematologice), translocaţiile reciproce sunt foarte frecvente, contribuind
semnificativ la instabilitatea cromozomială şi genomică care stau la baza
transformării celulelor normale în celule canceroase. Dezvoltarea
tumorală sau leucemia sunt adesea consecinţa dereglării ciclului celular
82
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

datorită repoziţionării proto-oncogenelor ca urmare a translocaţiilor


reciproce.
Gama condiţiilor patologice cauzate de translocaţii reciproce este
relativ largă, incluzând schizofrenia [t(1;11)], leucemia mielogenă acută
[t(1;12)], limfomul anaplastic cu celule mari [t(2;5)], limfomul Burkitt
[t(8;14)], leucemia limfoidă acută şi leucemia mieloidă cronică [t(9;12) şi
t(9;22)], sarcomul Ewing [t(11;22)], leucemia mieloidă acută [t(12;15)],
infertilitate [t(13;14)], limfomul folicular [t(14;18)], sindromul Down
[t(14;21)], leucemia promielocitică acută [t(15;17)], sarcomul sinovial
[t(18;23)], etc.

Înainte de translocaţie După translocaţie

Nu există câştig sau pierdere


de informaţie genetică

Fig. 44. Reprezentarea schematică a translocaţiei reciproce


(https://www.boundless.com/physiology/textbooks/boundless-anatomy-
and-physiology-textbook/reproduction-chromosomes-and-meiosis).

Translocaţiile Robertsoniene sunt cel mai adesea fără consecinţe


pentru individul purtător, dar descendenţii acestuia vor avea 45 de
cromozomi (incluzând cromozomul rezultat prin acest tip de translocaţie).
Participarea la fecundare a gameţilor purtători de translocaţie
Robertsoniană poate duce, teoretic, la formarea de zigoţi cu trisomie, cu
monosomie, cu o translocaţie echilibrată, sau normali.
Cele mai frecvenţe translocaţii Robertsoniene sunt rob(q13q14) şi
rob(q21q14). Aceasta din urmă determină prezenţa în celule a unui
cromozom 21 suplimentar, condiţie asociată cu sindromul Down.
Translocaţia rob(21;14) poate să apară de novo, dar în aproximativ 25%

83
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

din cazuri unul dintre părinţi este purtător (fenotipic normal) al unei
translocaţii echilibrate t(14;21).

Translocaţiile de pe cromozomii de sex pe autozomi

Un caz special este acela al translocaţiei ce implică un cromozom


X şi un autozom. Translocaţiile X-autozom sunt rare şi asociate cu un
fenotip variabil. La femeile cu translocaţie X-autozom echilibrată,
segmentul autozomal este adesea inactivat, fiind astfel atenuat orice
fenotip potenţial advers. Ele pot fi fertile, sau pot prezenta (în grade
variate) insuficienţă ovariană prematură şi disgenezie gonadală
(determinând infertilitate). Fertilitatea sau infertilitatea depind de poziţia
punctului de rupere pe cromozomul X. Au fost identificate două regiuni
critice pe braţul lung al cromozomului X, în benzile Xq13-q22 şi Xq22-
q27 (în interiorul benzii q22 există un segment scurt neimplicat în
consecinţele legate de fertilitate). Dacă ruperea se produce în cadrul
acestor benzi, purtătoarea poate manifesta anomalii ale funcţiei ovariene;
dacă ruperea se produce înafara acestei regiuni, purtătoarea va fi fertilă
(Sills şi colab., 2012).
Majoritatea purtătoarelor de translocaţie X-autozom prezintă
fenotipuri anormale, incluzând anomalii congenitale multiple, întârzierea
dezvoltării, sau un sindrom legat de X. Purtătoarele de translocaţie X-
autozom neechilibrată prezintă adesea trăsăturile sindromului Turner
(datorită monosomiei cromozomiale X sau disomiei funcţionale a
cromozomului X) şi în mod frecvent fenotipuri mai severe, ca rezultat al
dezechilibrelor autozomale. De altfel, Waters şi colab. (2001) au raportat
că anomaliile congenitale multiple şi întârzierea dezvoltării sunt mult mai
frecvent asociate cu translocaţiile X-autozom, decât cu translocaţiile
autozom-autozom.
Translocaţiile X-autozom cu puncte de rupere în banda Xp21 sunt
asociate cu distrofia musculară Duchenne sau distrofia musculară Becker
la fete (Boyd şi colab., 1986).
Translocaţii X-autozom sunt identificate şi în unele tipuri de
cancer. O astfel de rearanjare cromozomială, neechilibrată, este t(X;18)
(q13;p11), identificată în limfomul non-Hodgkin (Callet-Bauchu şi colab.,
1997). În carcinomul celular renal au fost identificate translocaţiile
t(X;1)(p11;q21) sau t(X;1)(p11.2;p34) (Dijkhuizen şi colab., 1995;
Haudebourg şi colab., 2010).
Translocaţiile Y-autozom sunt de asemenea asociate cu fenotipuri
variabile, dependent de punctul de rupere. Translocaţiile braţului lung al
84
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

cromozomului Y implicând un braţ scurt acrocentric nu produc anomalii


fizice, dar dacă sunt implicaţi alţi autozomi, acestea sunt asociate cu
afectarea intelectului şi infertilitate (Moore şi Best, 2001).
Un caz particular de translocaţie, cu consecinţe unice, este cel al
translocaţiei regiunii SRY de pe cromozomul Y pe un cromozom X.
Translocaţiile implicând cromozomii X şi Y se produc rar în
populaţia umană şi sunt adesea asociate cu anomalii ale dezvoltării
gonadale. O astfel de rearanjare cromozomială poate fi generată de o
eroare în recombinarea dintre X şi Y, limitată în mod normal la regiunile
pseudoautozomale (PAR1 şi PAR2), dar care uneori se produce înfara
acestor regiuni, datorită secvenţelor omoloage existente în cromozomii X
şi Y (Lissoni şi colab., 2009). Această eroare de recombinare poate cauza
transferul secvenţelor Yp, incluzând SRY, pe capătul braţului scurt al al
unui cromozom X (Fig. 45). Intr-o astfel de situaţie, fenotipul sexual
poate fi: femei şi bărbaţi fertili; masculinizare 46,XX; hermafroditism
adevărat 46,XX (rar) (Sharp şi colab., 2004).

A B C

Fig. 45. Schema translocaţiei regiunii SRY de pe cromozomul Y


pe un cromozom X. (A) Cromozomi de sex normali; (B) Cromozomii
de sex după evenimentul de translocaţie terminală; (C) Sexul indivizilor
purtători de cromozom X recombinant (conţinând regiunea SRY)
şi respectiv de cromozom Y fără regiunea SRY.

De regulă, bărbaţii cu cariotip 46,XX, purtători ai translocaţiei


regiunii (genei) SRY de pe cromozomul Y pe un cromozom X, prezintă
hipogonadism şi sunt infertili (Rizvi, 2008).

85
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Interschimburile Xq – Yq sunt mai puţin frecvente, fiind raportate


doar câteva cazuri de femei cu translocaţie Xq;Yq (Delon şi colab., 1997).
In translocaţiile între Yp şi Xq, extinderea inactivării cromozomului X
asupra segmentului Yp translocat, purtând gena SRY, poate fi
responsabilă de masculinizarea incompletă care este observată ocazional
la indivizii cu acest tip de translocaţie.

Inserţii

La nivel cromozomial, inserţia constă în integrarea unui segment


dintr-un cromozom într-un alt cromozom, neomolog (inserţie
intercromozomială) sau într-o altă poziţie în acelaşi cromozom, în acelaşi
braţ, sau în celălalt braţ (inserţie intracromozomială). In primul caz, o
astfel de rearanjare cromozomială implică două ruperi într-un cromozom,
cu formarea a trei segmente, dintre care cel intermediar se poate insera
într-un alt cromozom, în situsul de inserţie creat de o rupere a acestuia
(Fig. 46).

Înainte de inserţie După inserţie

Regiunea
ce se va insera în Regiunea
alt cromozom inserată

Fig. 46. Reprezentarea schematică a inserţiei (translocaţiei nereciproce)


[(http://en.wikipedia.org/wiki/Insertion_(genetics)].

Deoarece implică trei ruperi simultane sau aproape simultane,


inserţiile (denumite şi translocaţii nereciproce prin inserţie) sunt rare la
om. Dacă se produc, purtătorii lor prezintă un risc crescut de monosomie
parţială sau trisomie parţială pentru segmental inserat (Luthardt şi
Keitges, 2001).

86
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Se consideră că inserţiile nu determină consecinţe fenotipice


pentru purtător, dar sunt în mod frecvent asociate cu tulburări de
reproducere. Totuşi, efectele fenotipice potenţial majore ale inserţiilor au
fost indicate de rezultatele unui studiu realizat de Calabrese (2002), care a
identificat o inserţie a regiunii cromozomiale 8q11.2-q13 în banda 6q25 la
un pacient cu sindrom Duane (asociat cu microcefalie, surditate, defecte
renale, anomalii muscular şi scheletice, retardare mentală, etc).

Fig. 47. Cromozomii metafazici 9 şi 5 bandaţi GTG la un pacient


cu trisomie parţială 9p12p21.3. Ambii cromozomi 9 şi un cromozom 5
sunt normali. Cromozomul derivativ der(5) poartă inserţia neechilibrată
a benzii cromozomiale (9)(p12p21.3).

Bowl şi colab. (2014) au raportat identificarea unei inserţii


interstiţiale (implicând regiunile cromozomiale 2p25.3 şi Xq27.1),
asociate cu o deleţie [del(X)(q27.1) inv ins (X;2)(q27.1;p25.3)], ce
reprezintă o cauză nou cunoscută a hipoparatiroidismului.
Acest tip de rearanjare cromozomială a fost semnalat şi în unele
tipuri de cancer. Astfel, inserţia unui segment din cromozomul 15 în
cromozomul 17 a fost raportată în leucemia promielocitică acută, iar
inserţia multiplă de segmente din benzile cromozomiale 3p21, 3q23,
16q11.2 şi 22q11.2, în (punctul de rupere din) banda cromozomială
17q11.2 a fost raportată în glioblastom. Ultimul dintre aceste evenimente
de inserţie a fost demonstrat atât prin bandarea cromozomială de înaltă
rezoluţie, cât şi prin hibridizarea in situ cu fluorescenţă (Marchuk, 1996).

87
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Nomenclatura aberaţiilor cromozomiale

Nomenclatura aberaţiilor cromozomiale este parte a unei convenţii


internaţionale, adoptată de International Standing Committee on Human
Cytogenetic Nomenclature (ISCN) în anul 1995. Aceasta este utilizată atât
pentru descrierea anomaliilor/aberaţiilor constitutive, cât şi a celor
dobândite (de novo).

Anomalii numerice ale autozomilor

In descrierea anomaliilor numerice ale autozomilor, semnele plus


(+) şi minus (-) sunt folosite pentru a indica existenţa în cariotip a unui
cromozom suplimentar la o pereche, respectiv lipsa/pierderea unui
cromozom dintr-o pereche. Litera “c” este folosită pentru indicarea
complementului cromozomial.
Exemple:

47,XY,+21 (individ de sex masculin cu trisomie 21) (Fig. 48)


47,XX,+18 (individ de sex feminin cu trisomie 18) (Fig. 49)
47,XY,+13 (individ de sex masculin cu trisomie 13) (Fig. 92)
47,XY,+10 (individ de sex masculin cu trisomie 10)
48,XX,+18,+21 (individ de sex feminin cu trisomie dublă,
respectiv 18 şi 21)
45,XY,-21 (individ de sex masculin cu monosomie 21)
39,XY,-1,-2,-6,-10,-13,-17,-X (individ de sex feminin
cu monosomie 1, 2, 6, 10, 13, 17 şi X) (Fig. 30)
46,XY,+21c,-21 (individ de sex masculin cu trisomie 21,
dar cu un cromozom 21 lipsă/pierdut în celulele tumorale)
48,X,+7(2),+16 (individ de sex feminin cu tetrasomie 7, trisomie
16 şi monosomie X în celulele tumorale) (Fig. 111)
58,XY,+2(2),+4(2),+5(2),+6(2),+7,-12(2),+13,-15,+16(2),-17,
+18(2),+X,+Y (individ de sex masculin cu multiple tetrasomii,
trisomii şi monosomii în celulele tumorale) (Fig. 117)

Anomalii numerice ale cromozomilor de sex

Descrierea anomaliilor numerice ale cromozomilor de sex


(heterozomilor) se face în acelaşi mod, folosind semnele (+) şi (-) pentru a
indica existenţa cromozomilor suplimentari, sau lipsa unui cromozom.

88
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Anomaliile cromozomilor de sex pot fi moştenite sau dobândite


(apărute în cursul dezvoltării embrionare sau fetale, sau chiar după
naştere, în cazul leucemiilor şi tumorilor solide).
Dacă anomalia cromozomială nu este moştenită, ci a apărut
de novo, după descrierea acesteia se adaugă abrevierea “dn”.
In cazul anomaliilor numerice heterozomale congenitale
(monosomia X, trisomia X, aneuploidia XXY şi aneuploidia XYY) nu
este necesară folosirea semnului (-) sau (+).
Exemple:

45,X (individ de sex feminin cu monosomie X) (Fig. 29)


47,XXX (individ de sex feminin cu trisomie X)
47,XXY (individ de sex masculin cu aneuploidie XXY) (Fig. 50)
47,XYY (individ de sex masculin cu aneuploidie XYY) (Fig. 51)
45,XX (individ de sex feminin cu doi cromozomi X, dar cu un
cromozom X lipsă/pierdut, în celulele tumorale)
47,XX,+X (individ de sex feminin cu doi cromozomi X, dar cu un
cromozom X suplimentar în celulele tumorale)
48,XXYc+X (individ/pacient de sex masculin cu sindrom
Klinefelter şi un cromozom X suplimentar în celulele tumorale;
“c” scris după XXY indică complementul XXY al pacientului)

Fig. 48. Cariotip cu trisomie 21 (săgeată) la un pacient de sex masculin


(47,XY,+21) (http://worms.zoology.wisc.edu/zooweb/Phelps/
ZWK99024k.jpeg).
89
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

1 2 3 4 5

6 7 8 9 10 11 12

13 14 15 16 17 18

19 20 21 22 X Y

Fig. 49. Cariotip cu trisomie 18 (săgeată) la un pacient de sex feminin


(47,XX,+18) (http://www.compregen.com/prenatal.html).

Fig. 50. Cariotip cu aneuploidie/trisomie XXY la un pacient de sex


masculin cu sindrom Klinefelter (bandare de înaltă rezoluţie)
(http://imgarcade.com/xxy-syndrome-chromosomes/).

90
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 51. Cariotip cu aneuploidie XYY la un pacient de sex masculin


cu sindrom Klinefelter (bandare de înaltă rezoluţie).

Anomalii structurale ale autozomilor sau heterozomilor

Când este descrisă o anomalie ce afectează un singur cromozom,


abrevierea acesteia (de exemplu, del, dup, ins, inv, r) este urmată de
notarea între paranteze rotunde a numărului cromozomului implicat.
Dacă sunt implicaţi doi sau mai mulţi cromozomi, între paranteze
se scriu/notează numerele perechilor din care fac parte aceştia. Notarea
cromozomilor implicaţi se face în ordine crescătoare. Atunci când sunt
implicaţi şi cromozomii de sex, aceştia sunt notaţi înaintea autozomilor.
Punctele de rupere a cromozomilor sunt indicate prin două puncte
(:), iar ruperea şi reunirea sunt indicate prin dublarea celor două puncte
(::).
Exemple:

Deleţii terminale
46,XX,del(6)(q24→qter) (individ de sex feminin cu o deleţie
terminală a unui fragment din braţul lung al cromozomului 6, punctul de
rupere fiind situat la nivelul benzii 24) (Fig. 52).
91
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

46,XY,del(5)(p15.2) (individ de sex masculin cu o deleţie


terminală a unui fragment din braţul scurt al cromozomului 5, punctul de
rupere fiind la nivelul benzii 15, sub-banda 2)
46,XX,del(X)(q25→qter) (individ de sex feminin cu o deleţie
terminal a unui fragment din braţul lung al cromozomului X, punctul de
rupere fiind la nivelul benzii 25)

Deleţii interstiţiale
46,XX,del(16)(q13q22) (individ de sex feminin cu o deleţie
interstiţială a unui fragment de cromozom din braţul lung al
cromozomului 16, punctele de rupere fiind situate la nivelul benzilor q13
şi respectiv q22)
46,XX,del(X)(pter→q21.3::q27→qter) (individ de sex feminin cu
o deleţie interstiţială a unui fragment de cromozom delimitat de punctele
de rupere/reunire situate pe braţul lung al cromozomului X, la nivelul
benzilor Xp21, sub-banda 3, şi respectiv Xp27) (Fig. 53)
46,XY,del(1)(pter→p21::p32→qpter (individ de sex masculin cu
o deleţie interstiţială a unui fragment de cromozom delimitat de punctele
de rupere/reunire situate pe braţul lung al cromozomului 1, la nivelul
benzilor 1p21 şi respectiv 1p32).

A B

1 2 3 4 5

6 7 8 9 10 11 12

13 14 15 16 17 18 del(6)
6

19 20 21 22 X

Fig. 52. (A) Cariotip cu deleţie a unui fragment din braţul lung al
cromozomului 6; (B) Perechea de cromozomi 6 (săgeata indică
cromozomul în care s-a produs ruperea, urmată de deleţie).

92
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 53. Deleţie a unui fragment din braţul lung al cromozomului X.


Săgeata indică punctul de rupere (Ferreira şi colab., 2010)

Inversii terminale (paracentrice)


46,XY,inv(13)(q12q22) (individ de sex masculin cu o inversie
produsă în braţul lung al cromozomului 13, între benzile q12 şi q22).
46,XY,inv(3)(q21q27) (individ de sex masculin cu o inversie
produsă în braţul lung al cromozomului 3, între benzile q21 şi q27, la
nivelul cărora s-au situat punctele de rupere; segmentul cuprins între
aceste benzi a fost reataşat cu orientare inversă a benzilor).

Inversii pericentrice
46,XY,inv(2)(p21q31) (individ de sex masculin cu o inversie
produsă prin rupere şi reunire, care s-au produs la nivelul benzilor p21 şi
q31 ale cromozomului 2; segmentul dintre aceste benzi, ce include şi
centromerul, a fost reataşat cu orientare inversă).
46,XX,inv(9)(p12q13) (individ de sex feminin cu o inversie
produsă prin rupere şi reunire, care s-au produs la nivelul benzilor p12 şi
q13 ale cromozomului 9; segmentul dintre aceste benzi, ce include şi
centromerul, a fost reataşat cu orientare inversă).

Inserţii
La nivel cromozomial, inserţia se referă la integrarea într-un
cromozom a unui segment din alt cromozom, după un eveniment
constând în două ruperi simultane. Cel mai adesea, inserţia se produce
după un crossing-over inegal în cursul meiozei. Pentru a desemna o
inserţie (în analiza unui cariotip) se foloseşte abrevierea “ins”.
Exemple:
46,XY,ins(4;11)(q21;q13q23) (individ de sex masculin, al cărui
cariotip conţine o inserţie: un segment din braţul lung al cromozomului

93
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

11, cuprins între benzile q13 şi q23, a fost inserat în cromozomul 4, în


braţul lung, la nivelul benzii 21).
46,XX,ins(3)(p21q27q32) (individ de sex feminin, în al cărui
cariotip este prezentă o inserţie: un segment din braţul lung al
cromozomului 3, cuprins între benzile q27 şi q32, a fost inserat în braţul
scurt al aceluiaşi cromozom, la nivelul benzii p21).

Duplicaţii
46,XX,dup(1)(q21.1) (individ de sex feminin cu o microduplicaţie
a segmentului cuprins între banda q21 şi capătul cromozomului 1; ruperea
care a generat duplicaţia este situată la nivelul benzii q21).
46,XX,dup(16)(pter→p11.2) (individ de sex masculin, cu o
duplicaţie a segmentului cuprins între capătul braţului scurt al
cromozomului 16 şi banda p11, sub-banda 2; ruperea care a generat
duplicaţia este situată la nivelul benzii p11).
46,XY,dup(X)(q28)dn (individ de sex masculin, cu o duplicaţie a
segmentului cuprins între banda q28 şi capătul cromozomului X; ruperea
care a generat duplicaţia este situată la nivelul benzii q28; duplicaţia s-a
produs de novo).

Translocaţii reciproce
46,XX,t(7;10)(q22;q24) (individ de sex feminin cu o translocaţie a
unui fragment din cromozomul 7 pe cromozomul 10; ruperea şi reunirea
au avut loc la nivelul benzilor q22 şi respectiv q24).
46,XY,t(9;22)(q34;q11.2) (individ/pacient de sex masculin cu
translocaţie recurentă între cromozomii 9 şi 22; ruperea şi reunirea au
avut loc la nivelul benzilor 9q34 şi 22q11.2) (Fig. 54).
46,XY,t(14;18)(q32;q21) (individ/pacient de sex masculin cu
translocaţie între cromozomii 14 şi 18; ruperea şi reunirea au avut loc la
nivelul benzilor q32 şi respectiv q21; au fost translocate segmentele
distale pornind de la aceste benzi) (Fig. 54).
46,XX,t(1;7;4)(q32;p15;q21) (individ/pacient de sex feminine cu
o translocaţie complexă, echilibrată, implicând cromozomi din perechile
1, 7 şi 4; segmentul distal al braţului lung al cromozomului 1, de la banda
q32, a fost translocat cromozomului 15 la nivelul benzii p15; segmentul
distal al cromozomului 7, de la banda p15, a fost translocat cromozomului
4, la nivelul benzii q21; segmental distal al cromozomului 4, de la banda
q21, a fost translocat cromozomului 1, la nivelul benzii q32).

94
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Translocaţii de braţ întreg


Translocaţia unui braţ întreg reprezintă un tip de translocaţie
reciprocă, în care se realizeaază schimb de braţe (întregi) între
cromozomii implicaţi. Astfel de rearanjamente sunt descrise prin
atribuirea punctelor de rupere la regiunile centromerului desemnate ca
p10 sau q10. Dacă între cromozomi sunt schimbate aceleaşi braţe,
cromozomul rearanjat va avea tot un braţ lung şi unul scurt, punctul de
rupere la nivelul benzii p10 fiind atribuit cromozomului notat cu număr
mai mic; în consecinţă, celălalt cromozom va avea punctul de rupere la
nivelul benzii q10.
Exemple:
46,XX,t(3;8)(p10;q10) (individ/pacient de sex feminin prezentând
o translocaţie echilibrată de braţe întregi între cromozomii 3 şi 8; în
cariotip acestui pacient, braţul scurt al cromozomului 3 este fuzionat/unit
cu braţul lung al cromozomului 8 şi, reciproc, braţul lung al
cromozomului 3 este fuzionat la braţul scurt al cromozomului 8).
46,XX,t(3;8)(p10;p10) (individ/pacient de sex feminin prezentând
în cariotip o translocaţie având ca rezultat fuzionarea/unirea braţelor
scurte al cromozomilor 3 şi 8, respectiv fuzionarea/unirea braţelor lungi
ale cromozomilor 3 şi 8; punctele de rupere sunt la nivelul braţelor scurte)

t(8;21) t(9;22)

t(15;17) t(14;18)

Fig. 54. Cariotipuri parţiale cu translocaţii reciproce (t);


săgeţile indică cromozomii implicaţi în translocaţii.

Translocaţii Robertsoniene
Translocaţiile Robertsoniene sunt un tip particular de translocaţie,
implicând translocarea întregului cromozom sau braţ cromozomial. Pentru
a desemna o astfel de translocaţie se foloseşte abrevierea “rob”, sau “der”
(rezultatul translocaţiei Robertsoniene fiind un cromozom derivativ).
95
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Exemple:
45,XX,der(13;14)(q10;q10) [individ/pacient de sex feminin, cu o
translocaţie Robertsoniană între cromozomii 13 şi 14; notarea q10 pentru
punctele de rupere în ambii cromozomi implicaţi în translocaţie, indică
faptul că originea centromerului este necunoscută; cromozomul derivativ
(13;14) a înlocuit un cromozom 13 şi un cromozom 14; în consecinţă, în
cariotip sunt prezenţi un singur cromozom 13 normal şi un singur
cromozom 14 normal; notarea “der” în loc de “t” indică faptul că braţele
scurte ale cromozomilor 13 şi 14 sunt pierdute].
46,XY,+13,der,dic(13;14)(p11.2;p.11.2) [pacient de sex masculin,
prezentând în cariotip un cromozom derivativ dicentric format din unirea
braţelor lungi ale cromozomilor 13 şi 14, ambele purtând centromer; în
cariotip există doi cromozomi 13 normali, un singur cromozom 14 normal
şi un cromozom derivativ (13;14); translocaţia Robertsoniană este
neechilibrată şi a generat la acest pacient trisomia braţului scurt al
cromozomului 13 (Fig. 55 şi 56); cromozomul 13 adiţional este notat +13;
dic(13,14) indică prezenţa în cromozomul derivativ a ambilor centromeri
ai cromozomilor 13 şi 14; (p11.2;p11.2) indică punctele în cromozomii 13
(p11.2) şi respectiv 14 (p11.2)].

Fig. 55. Translocaţie Robertsoniană între cromozomii 13 şi 14.


96
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Cromozomul 13 Cromozomul 14 Cromozomul dicentric

Fig. 56. Idiograma translocaţiei Robertsoniene din Fig. 55.


(http://home.comcast.net/~dmgt350/cytogenetics/dic1314.htm).

Cromozomi derivativi
Un cromozom derivativ este rezultatul unui rearanjament
structural generat de evenimente implicând doi sau mai mulţi cromozomi,
sau de evenimente multiple petrecute într-un singur cromozom (Fig. 57).
Uneori, cromozomul derivativ rezultă din unirea unui braţ (întreg) al unui
cromozom, cu un braţ (întreg) al altui cromozom (Fig. 55). Identitatea
unui cromozom derivativ este determinată de centromerul acestuia. Pentru
a indica existenţa unui cromozom derivativ în cariotipul unui individ/
pacient se foloseşte abrevierea “der”.
Exemplu:
46,XY,der(3)t(3;6)(p21;q23) (individ de sex masculin, cu un
cromozom derivativ 3, rezultat al unei translocaţii între braţul scurt al
cromozomului 3, la nivelul benzii p21, şi braţul lung al cromozomului 6,
la nivelul benzii q23; cromozomul derivativ 3 înlocuieşte un cromozom 3
normal; ambii cromozomi 6 sunt normali).
45,X,der(X;3)(p10;q10) (individ de sex feminin, având în cariotip
un cromozom derivativ format prin translocarea braţului scurt al
cromozomului X la braţul lung al cromozomului 3; reunirea braţului lung
al cromozomului X cu braţul scurt al cromozomului 3 nu s-a produs, ceea
ce are ca rezultat monosomia pentru braţul lung al unui cromozom X şi
respectiv braţul scurt al unui cromozom 3).
47,XX,+der(X;3)(p10;q10) (individ de sex feminin, având în
cariotip un cromozom derivativ format prin translocarea braţului scurt
al cromozomului X la braţul lung al cromozomului 3; în cariotip sunt
97
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

prezenţi doi cromozomi X normali şi doi cromozomi 3 normali, astfel


încât cromozomul derivativ este suplimentar, rezultând trisomia pentru un
braţ scurt al cromozomului X şi un braţ lung al cromozomului 3).

Cromozomi recombinaţi
Un cromozom recombinat este rezultatul unui rearanjament
structural produs (în cursul meiozei) prin crossing-over între cromozomi
omologi, dintre care unul prezintă anomalii structurale. Cromozomii
recombinaţi apar de novo şi sunt notaţi cu abrevierea “rec”; pentru
apariţia de novo se foloseşte abrevierea “dn”.
Exemplu:
46,XY,rec(3)dup(3p)inv(3)(p21q27) (individ de sex masculin, în
al cărui complement cromozomial un cromozom 3 normal a fost înlocuit
cu un cromozom 3 recombinat, în care segmentul 3p21→pter este
duplicat şi segmentul 3q27→qter este deletat).

Fig. 57. Cariotip 47,XY,t(9;22),-22,+der(22)×2[13]/46,XY, t(9;22)[7]


(cu cromozomi bandaţi GTG), ce relevă un cromozom suplimentar
adăugat cromozomilor derivativi 9 şi 22. Cromozomii derivativi sunt
indicaţi prin săgeţi (Al Achkar şi colab., 2013).

98
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Cromozomi marker
Cromozomii marker sunt, de regulă, cromozomi supranumerari
(Fig. 58), ce prezintă anomalii structurale şi care (în consecinţă) nu pot fi
identificaţi. Dacă o parte a unui astfel de cromozom poate fi identificată
(pe baza modelului de benzi cromozomiale), acesta nu este un cromozom
marker, ci un cromozom derivativ. Prezenţa într-un cariotip a unui
cromozom marker este notată cu “mar”, precedat de semnul +.
Exemple:
47,XX,+mar (individ de sex feminin, în cariotipul căruia există un
cromozom marker, supranumerar).
48,XY,+2mar (individ de sex masculin, în cariotipul căruia există
doi cromozomi marker).
44,XY,t(11;15),t(10;15;mar),-9,-16,-21+mar [individ/pacient de
sex masculin cu cariotip complex, caracterizat prin monosomii multiple
(9, 16, 21), translocarea braţului lung al cromozomului 15 la cromozomul
11, translocaţie complexă implicând cromozomii 10, 15 şi cromozomul
marker, şi un cromozom marker gigant suplimentar (Fig. 59)].

Fig. 58. Cromozomi marker în cariotipul unui pacient cu tumoră


lipomatoasă atipică. Cariotipul relevă de asemenea monosomia 9 şi
existenţa unor aberaţii structurale (săgeţi) (http://www.cytopathologie-
dna-icm.uni-duesseldorf.de/background/aneuploidy_5.html).
99
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 59. Cromozom marker gigant în cariotipul unui pacient


cu leiomiosarcom. Cariotipul relevă monosomii multiple (10, 16, 21)
şi rearanjamente structurale. Săgeţile indică aberaţiile cromozomiale
structurale (Nishio şi colab., 2012).

Izocromozomi
Izocromozomii sunt cromozomi cu braţe egale, alcătuiţi numai din
braţe scurte (p), sau numai din braţe lungi (q) (Fig. 60 şi 61). Acestor
cromozomi, anormali, le lipsesc genele de pe braţul absent; în schimb,
genele de pe braţul prezent sunt duplicate. Pentru a descrie existenţa în
cariotip a unui izocromozom se foloseşte abrevierea “i”.
Exemple:
46,XX,i(1)(q10) (individ de sex feminin cu un izocromozom
pentru braţul lung al cromozomului 1, punctul de rupere fiind situat la
nivelul benzii q10)
46,XY,i(7)(q10) (individ de sex masculin în cariotipul căruia este
prezent un izocromozom pentru braţul lung al cromozomului 7, punctul
de rupere fiind situat la nivelul benzii q10)

Fig. 60. Izocromozom format din braţe lungi.


100
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

1 i(1q) 1 i(1p) 5 i(5q) 7 i(7q) 9 i(9q)

Fig. 61. Izocromozomi ce apar frecvent în patogeneza umană


(Polityko şi colab., 2010).

Cromozomi dicentrici
Cromozomii dicentrici sunt cromozomi anormali, cu doi
centromeri (Fig. 62 şi 63), care se formează prin fuzionarea cap la cap a
două segmente cromozomiale (de la cromozomi diferiţi, sau de la două
cromatide ale aceluiaşi cromozom), fiecare cu un centromer. Fragmentele
acentrice ale cromozomilor implicaţi în fuziune se pierd. In ciuda
existenţei a doi centromeri, dicentricii sunt stabili din punct de vedere
mitotic dacă unul dintre cei doi centromeri este inactivat, sau dacă cei doi
centromeri îşi coordonează continuu mişcarea spre unul sau celălalt pol în
cursul anafazei. Astfel de cromozomi sunt denumiţi pseudocentrici. Cei
mai comuni pseudocentrici implică cromozomii de sex, sau cromozomii
acrocentrici (13, 14, 15, 21, 22). Pentru a descrie existenţa în cariotip a
unui cromozom dicentric se foloseşte abrevierea “dic”.
Exemplu:
45,XY,dic(13;17) (individ/pacient de sex masculin în cariotipul
căruia este prezent un cromozom dicentric rezultat prin fuziunea cap la
cap a cromozomilor 13 şi 17).
45,XX,dic(14;18) (individ/pacient de sex feminin în cariotipul
căruia este prezent un cromozom dicentric rezultat prin fuziunea cap la
cap a cromozomilor 14 şi 18).

Fig. 62. Cromozomi dicentrici în cariotipul unui pacient cu meningiom


(http://atlasgeneticsoncology.org/Tumors/MeningiomaID5014.html)
101
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 63. Cromozomi dicentrici şi multicentrici (săgeţi) formaţi ca rezultat


al iradierii gama (http://www.nirs.go.jp/ENG/core/rem/rem02_1.shtml)

Cromozomi inelari
Cromozomii inelari se formează prin fuzionarea capetelor braţelor
cromozomiale. Pentru a descrie existenţa în cariotip a unui cromozom
inelar se foloseşte abrevierea “r”.
Exemple:
46,XY,r(14) (individ de sex masculin în cariotipul căruia este
prezent un cromozom inelar format prin fuzionarea capetelor braţelor
cromozomului 14) (Fig. 64).
46,X,r(X)(p22;q24) (individ de sex feminin cu un cromozom X
normal şi un cromozom X inelar, cu punctele de rupere şi reunire situate
la nivelul benzilor p22 şi q24).

Fig. 64. Cromozomul 14 normal şi cromozomul inelar format prin


fuzionarea capetelor braţelor (lipsite de telomere)
(http://bioinfosu.okstate.edu/MG/MGW1/MG11322.html)

102
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Situsuri cromozomiale fragile


Situsurile fragile sunt puncte specifice pe cromozomi, ereditare, ce
au tendinţa de a forma o constricţie sau să se rupă (Fig. 65 şi 66) când
celula este expusă la stres replicativ parţial.
Pe baza frecvenţei lor, situsurile fragile sunt clasificate ca
“comune” sau “rare”. Până în prezent au fost identificate peste 120 de
situsuri fragile în genomul uman.
Situsurile fragile comune sunt considerate parte a structurii
cromozomului normal şi sunt prezente la toţi (sau aproape toţi) indivizii
dintr-o populaţie. In condiţii normale, majoritatea situsurilor fragile nu
sunt susceptibile în mod special la ruperi spontane. Situsurile fragile
comune sunt de interes în studiul cancerului, întrucât acestea sunt în mod
frecvent afectate în cancer.
Situsurile fragile rare se găsesc în mai puţin de 5% din populaţie şi
sunt adesea compuse din repetiţii di- sau trinucleotidice. Ele sunt adesea
susceptibile de rupere spontană în cursul replicării, afectând în mod
frecvent genele învecinate. Din punct de vedere clinic, cel mai important
situs fragil rar este FRAXA, care este asociat cu sindromul X fragil, cea
mai comună cauză de retardare mentală ereditară. Pentru a descrie
existenţa în cariotip a unui situs fragil se foloseşte abrevierea “fra”.

Fig. 65. Cromozom X fragil la un pacient cu sindrom X fragil.


Săgeata indică situsul fragil.

103
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Exemple:
46,Y,fra(X)(q27.3) (individ de sex masculin în cariotipul căruia
este prezent un cromozom X fragil, situat pe braţul lung, la nivelul benzii
q27, sub-banda 3).
46,X,fra(X)(q27.3) (individ de sex feminin în cariotipul căruia
este prezent un cromozom X fragil, situat pe braţul lung, la nivelul benzii
q27, sub-banda 3).

Fig. 66. Cariotip (cu bandare G de înaltă rezoluţie)


al unui pacient de sex masculin cu situs X fragil (săgeată)
(http://pageofmystery.com/ALPHAS/genetics/Fra-X.gif).

Anomalii numerice şi structurale ale autozomilor sau


heterozomilor

Când un cromozom este implicat atât într-o anomalie numerică,


cât şi într-o anomalie structurală, anomalia numerică este notată prima.
Exemplu:
47,XY,+13,t(13,14) (individ de sex masculin cu trisomie 13 şi o
translocaţie implicând cromozomii 13 şi 14)

104
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Material adiţional
Materialul genetic (cromozomial) adăugat unui cromozom, cu
origine necunoscută sau incertă (ce nu poate fi stabilită pe baza bandării
cromozomiale) este denumit convenţional “material adiţional”. Pentru a
descrie existenţa în cariotip a materialului adiţional se foloseşte
abrevierea “add”.
Exemple:
46,XY,add(11)(q23) (individ de sex masculin, în cariotipul căruia
există material adiţional ataşat cromozomului 11, pe braţul lung, la nivelul
benzii 23).
47,XY,t(8;14)(q24.1;q32),add(18)(q21),+19,add(q18) (individ de
sex masculin, în cariotipul căruia există o translocaţie implicând
cromozomii 8 şi 14, cu punctele de rupere pe braţul lung al cromozomului
8, la nivelul benzii 24, sub-banda 1 şi respectiv pe braţul lung al
cromozomului 14, la nivelul benzii 32; cromozomul 18 prezintă material
adţional ataşat pe braţul lung, la nivelul benzii 21; cariotipul conţine de
asemenea un cromozom 19 suplimentar, ce prezintă material adiţional
ataşat braţului lung, la nivelul benzii 18).

Mozaicuri
Un mozaic (sau mozaicismul) este definit de prezenţa la un
individ/ pacient a două sau mai multe linii celulare, care îşi au originea
într-un singur zigot, dar se deosebesc prin numărul şi/sau structura
cromozomilor (au genotipuri diferite). Mozaicismul poate fi determinat de
mecanisme diferite, incluzând non-disjuncţia cromozomilor în meioză,
recombinarea mitotică (crossing-overul somatic), întârzierea anafazică şi
endoreplicarea. Mozaicismul poate fi de asemenea rezultatul unei mutaţii
produse în cursul dezvoltării, care este propagată şi menţinută într-un
singur subset de celule ale adultului. Mozaicismul se deosebeşte de
chimerism prin aceea că în cazul acestuia din urmă două sau mai multe
genotipuri apar ca urmare a fuziunii unor zigoţi în cursul dezvoltării
embrionare. In descrierea unui mozaic, pentru separarea liniilor celulare
se foloseşte semnul (/). Numărul de linii celulare identificate/ detectate în
fiecare clonă poate fi menţionat între paranteze pătrate [ ]. Întâi se
menţionează numărul cel mai mare de clone, apoi celelalte, în ordine
descrescătoare. Liniile celulare normale sunt menţionate întotdeauna la
sfârşit, indiferent de numărul de celule normale detectate. Pentru
descrierea existenţei unui mozaic celular şi cromozomial se foloseşte
abrevierea “mos”.

105
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Exemple:
mos 47,XX,+20/46,XX (individ de sex feminin, cu două linii
celulare, una cu trisomie 20 şi una normală).
mos 45,X/46,XY (individ cu disgenezie gonadală mixtă,
prezentând o linie celulară cu monosomie X şi o alta normală, cu genotip
XY).
mos 45,X[4]/46,XX[16] (individ de sex feminin, cu două linii
celulare; analiza realizată pe 20 de celule a arătat că 4 celule au
complement 45,X şi 16 celule au complement 46,XX).
mos 47,XX,+del(14)(q11.2)[45]/47,XX,+14[10]/46,XX[45]
[individ de sex feminin cu trei linii celulare: o linie în care cele 45
de celule analizate prezintă un cromozom 14 suplimentar afectat de o
deleţie, al cărui punct de rupere este situat pe braţul lung, la nivelul benzii
q11, sub-banda 2; o linie în care cele 10 celule analizate prezintă trisomie
14; o linie în care cele 45 de celule analizate prezintă complementul
cromozomial normal].
mos 47,XY,t(9;22),-22,+der(22)×2[13]/46,XY, t(9;22)[7] [individ
de sex masculin cu două linii celulare: o linie în care cele 13 celule
analizate prezintă o translocaţie implicând cromozomii 9 şi 22 (cromozom
Philadelphia), monosomie 22 şi doi cromozomi 22 derivativi; o linie în
care cele 7 celule analizate prezintă translocaţia (9;22), respectiv
cromozomul marker (pentru leucemie) Philadelphia].

Himere
O himeră umană defineşte un individ cu două tipuri celulare, care
îşi au originea în doi zigoţi diferiţi, care au fuzionat. Ca şi în cazul
mozaicismului, pentru separarea liniilor celulare la descrierea cariotipului
se foloseşte semnul (/).
In cazul himerelor cu două linii celulare normale (de exemplu,
46,XX/46,XY) în proporţii egale, oricare dintre ele poate fi notată prima.
Dacă una dintre liniile celulare are pondere mai mare, aceasta este notată
prima.
Pentru descrierea existenţei unei himere se foloseşte abrevierea
“chi”.
Exemple:
chi 46,XX[10]/46,XY[10] (individ himeric, cu celule feminine şi
masculine în proporţii egale)
chi 69,XXX[18]/46,XX[14] (individ himeric, de sex feminin, cu
două linii celulare, respectiv o linie triploidă şi o linie diploidă normală).

106
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 67. Cariotipuri complexe în leucemia prolimfocitică. Săgeţile indică


variatele aberaţii cromozomiale identificate în aceste cariotipuri: translocaţii
(t), deleţii (del), material adiţional (add), cromozomi lipsă (-), izocromozomi
(i), cromozomi marker (mar) (Tirado şi colab., 2012).
A: Cariotip 45,t(X;14)(q28;q11.2),-Y,t(1;12;4)(q42;p13;q31.3),add(3)(p13),
del(13)(q14q34),del(22)(q12q13)(12)/46,XY(8);
B: Cariotip 48,XX,add(2)(p13),add(4)(p14),i(8)(q10),del(11)(q23),add(14)
(q11.2),-17,del(18)(q11.2),+2ῶ~ῶ4mar(cp10)

107
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Cariotipuri complexe
Un cariotip complex este orice cariotip caracterizat de existenţa a
cel puţin 3 aberaţii cromozomiale şi incluzând cel puţin o aberaţie
structurală (Gohring şi colab., 2010).
Cariotipurile complexe (Fig. 67) sunt, de regulă, o caracteristică a
leucemiilor/limfoamelor şi tumorilor solide. Acestea sunt determinate în
majoritatea cazurilor prin folosirea tehnicilor de bandare a cromozomilor
de înaltă rezoluţie (de exemplu, GTG) şi a tehnicilor de citogenetică
moleculară. De exemplu, folosirea tehnicii FISH dual-color cu sonde
specifice pentru genele BCR şi ABL permite evidenţierea (detectarea)
fuziunilor specifice cromozomului Philadelphia (Ph).
Exemple:
47,XY,del(5)(q13;q33),+8,t(9;22)(q34;q11.2)[4]/48,XY,+9,i(17)
(q10)[12]/46,XY[4].
47,XY,der(9)t(9;22)(q34.13;q11.23),-22+der(22)(9qter->9q34.13::
22q11.23->22p12~13::22p12~13->22q11.23::9q34.13->9qter)×2[13]/46,
XY,t(9;22)(q34;q11)[7]

Atunci când cheia cariotipului include descrierea unor aberaţii


evidenţiate prin utilizarea FISH, la abrevierile folosite în citogenetica
convenţională se adaugă abrevierea “ish”.

Exemplu:
46,XY,dup(X)(q28).ish dup(X)(RP11-119A22++)
In acest caz:

46 Numărul total de cromozomi


XY Cromozomii de sex la pacientul investigat
dup Duplicaţie
(X) Duplicaţia constă din material provenind de la
cromozomul X
(q28) Localizarea punctului de rupere în cromozomul X;
segmentul de cromozom de la acest punct de rupere
până la capătul braţului lung al cromozomului X
este implicat în duplicaţie
ish Analiza s-a realizat prin FISH (hibridizare in situ
cu fluorescenţă)
dup Duplicaţie
(X) Duplicaţia constă din material provenind de la
cromozomul X
108
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

RP11-119A22++
O regiune a ADN cunoscută ca RP11-119A22++
a fost detectată în două copii, în loc de o copie (cât
există în mod obişnuit)

Atunci când cheia cariotipului include descrierea unor aberaţii


evidenţiate prin utilizarea hibridizării genomice comparative (CGH), la
abrevierile folosite în citogenetica convenţională se adaugă abrevierea
“arr” (de la array, matrice/reţea).
Exemplu:
arr Xq28(152,940,458-153,016,382)x3 [array-CGH a evidenţiat o
duplicaţie la nivelul Xq28. Fragmentul duplicat este de la perechea de
baze (pb) numărul 152.940.458 (numărând de la vârful cromozomului)
până la perechea de baze numărul 153.016.382; aceasta înseamnă că sunt
duplicate circa 75.924 baze, respectiv 75.9 Kb].

109
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

4. METODE PENTRU STUDIUL CROMOZOMILOR LA OM

Primele metode eficiente pentru studiul cromozomilor la om au


fost elaborate abia cu aproximativ şase decenii în urmă, însă progresele
înregistrate în anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut au fost cu adevărat
remarcabile. Metodele elaborate permit nu numai determinarea precisă a
numărului de cromozomi, ci şi evidenţierea morfologiei lor şi a
restructurărilor (rearanjărilor) cromozomiale.
Pentru evidenţierea (şi implicit studiul) cromozomilor la om poate
fi folosit orice ţesut cu activitate mitotică intensă. In mod curent, studiile
de citogenetică umană se realizează folosind sânge periferic, măduvă
osoasă, lichid amniotic, mucoasă bucală, ţesut din tumori solide.
De asemenea, studiul cromozomilor poate fi făcut în culturi de celule cu
origine variată.
La om, studiul cromozomilor trebuie iniţiat ca parte a procesului
de dignostic la:
- toţi indivizii (pacienţii) suspectaţi de un sindrom (boală) cu
determinism cromozomial;
- indivizii cu două sau mai multe malformaţii congenitale
implicând sisteme diferite;
- indivizii cu o dezvoltare (fizică) inexplicabilă sau întârziere
mintală;
- indivizii cu dezvoltare genitală ambiguă;
- indivizii cu tulburări de reproducere (infertili sau sterili).
De asemenea, atunci când este posibil, studiul cromozomilor ar
trebui efectuat după un deces pediatric neexplicat sau avort, în special
atunci când fătul prezintă malformaţii congenitale sau când o mamă a fost
subiectul pierderii uneia sau mai multor sarcini.
Intrucât a fost demonstrată în mod incontestabil relaţia dintre
formarea variatelor tipuri de tumori şi anomaliile cromozomiale sub
forma aneuploidiei şi/sau a restructurărilor/rearanjărilor cromozomiale
(deleţii, duplicaţii, inversii, translocaţii), studiul cromozomilor se face pe
scară largă şi în cazul malignităţilor hematologice (leucemiilor) şi al
tumorilor solide.
Analiza citogenetică este de asemenea recomandabilă pentru
persoanele expuse unor mutageni sau carcinogeni cunoscuţi (de exemplu,
raze X, raze gama, acrilamida, benzenul, clorura de vinil, oxidul de
etilenă, bromura de etidiu, unele substanţe active din pesticide).
110
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Evidenţierea cromozomilor în culturi de sânge periferic

Sângele periferic este ţesutul cel mai convenabil pentru studiul


cromozomilor la om. Metoda folosită cel mai frecvent (Anexa 1) implică
următoarele etape de lucru:

- se recoltează steril (după dezinfectarea prealabilă cu alcool)


2-3 picături de sânge venos, din pulpa degetului sau din călcâi;
- sângele recoltat se introduce într-un flacon de cultură
conţinând: 6 ml mediu McCoy-5a + 2 ml plasmă umană sau
ser uman autolog sau omolog, sau ser fetal de viţel + 50-100
unităţi heparină + 0.1 ml fitohemaglutinină;
- flacoanele de cultură (bine închise) se incubează la 37°C (în
termostat), timp de 60-72 ore;
- cu două ore înainte de recoltarea culturii, se adaugă 0.3 ml
soluţie de colcemid (diacetilmetil-colchicină) în concentraţie
finală de 12 µg/ml, sau 0.1 ml colchicină în concentraţie finală
de 0.8 µg/ml;
- după colchicinizare, cultura se suspendă într-un tub de
centrifugă, se centrifughează 8 minute la 1.200 rpm, se
îndepărtează cu atenţie supernatantul, iar sedimentul se
resuspendă prin agitare în ultimele picături de supernatant
rămase în tub;
- la sedimentul resuspendat se adaugă 8 ml de soluţie hipotonă
păstrată în termostat la 37°C şi se lasă 10 minute la aceeaşi
temperatură;
- se centrifughează 8 minute la 1.200 rpm, se îndepărtează
supernatantul, iar sedimentul celular este resuspendat în fixator
proaspăt (alcool metilic absolut – acid acetic glacial 3:1);
- se centrifughează din nou, se îndepărtează supernatantul şi se
adaugă fixator proaspăt într-o cantitate reprezentând de 5 ori
volumul sedimentului celular;
- cu o pipetă se resuspendă celulele în fixator (alcool metilic
absolut – acid acetic glacial 3:1);
- se efectuează un frotiu de control, punând 10-12 picături pe o
lamă degresată şi se vizualizează la microscop; dacă se
constată că cromozomii nu sunt bine etalaţi, se repetă fixarea;
- se efectuează frotiuri prin metoda uscării la aer sau flacără şi
se colorează cu unul din coloranţii recomandaţi pentru
evidenţierea cromozomilor în celule umane sau animale.
111
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Evidenţierea cromozomilor în culturi de leucocite

Această metodă implică îndepărtarea prin centrifugare sau


sedimentare a eritrocitelor din sângele periferic şi cultura leucocitelor.
Principalele tehnici folosite pentru evidenţierea cromozomilor în culturi
de leucocite sunt cele recomandate de Moorhead şi colab. (1960) şi
Mellman (1965).

Tehnica de lucru după Moorhead şi colab.

- se extrag 10 ml sânge venos folosindu-se o seringă


heparinizată (prin aspirarea prealabilă a 0.1 ml heparină) şi se
introduc într-un tub de centrifugă;
- se adaugă soluţie stoc de heparină comercială şi 0.2 ml
fitohemaglutinină şi se amestecă;
- tubul de centrifugă conţinând sângele heparinizat se răceşte
într-un vas cu gheaţă (sau apă cu gheaţă) timp de 30-60
minute, după care se centrifughează 5-10 minute la 25 rpm
şi 5°C;
- plasma supernatantă conţinând leucocite, extrasă cu o seringă,
se introduce într-un vas de cultură steril şi se agită, evitându-se
formarea de bule;
- se numără leucocitele şi se iniţiază o cultură cu densitatea de
1-2 x 106 leucocite/ml;
- în cazul în care densitatea iniţială a leucocitelor este mai mare
decât cea menţionată mai sus, se face corectarea prin diluţie
cu mediul de cultură, respectiv mediul TC-199 (60-70%),
sau mediul minim esenţial, suplimentat cu plasmă autologă
(30-40%), penicilină şi streptomicină (pH-ul mediului de
cultură se corectează prin adăugare de NaOH sau prin
barbotare cu CO2 la 7.0-7.2);
- cultura de leucocite se incubează timp de 72 ore la 37°C,
în termostat;
- cu două ore înainte de recoltarea culturii, se adaugă 0.1 ml
colchicină în concentraţie finală de 0.8 µg/ml sau 0.3 ml
soluţie de colcemid (diacetilmetil-colchicină) în concentraţie
finală de 12 µg/ml;
- după colchicinizare, cultura se suspendă într-un tub de
centrifugă şi se centrifughează 8 minute la 1200 rpm;

112
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- se îndepărtează cu atenţie supernatantul, iar sedimentul se


resuspendă prin agitare în ultimele picături de supernatant
rămase în tub;
- la sedimentul resuspendat se adaugă 8 ml de soluţie hipotonă
păstrată în termostat la 37°C şi se lasă 10 minute la aceeaşi
temperatură;
- se centrifughează 8 minute la 1.200 rpm, se îndepărtează
supernatantul, iar sedimentul celular este resuspendat în fixator
proaspăt (alcool metilic absolut – acid acetic glacial 3:1);
- se centrifughează din nou, se îndepărtează supernatantul şi se
adaugă fixator proaspăt într-o cantitate reprezentând de 5 ori
volumul sedimentului celular;
- cu o pipetă se resuspendă celulele în fixator (alcool metilic
absolut – acid acetic glacial 3:1);
- se efectuează frotiuri prin metoda uscării la aer sau flacără şi
se colorează cu unul din coloranţii recomandaţi pentru
evidenţierea cromozomilor în celule umane sau animale.

Tehnica de lucru după Mellman

- cu o seringă heparinizată se recoltează 5-10 ml sânge venos;


- se scoate acul şi seringa se aşază în poziţie verticală, pe piston,
timp de o oră, la temperatura camerei (în tot acest interval,
vârful seringii trebuie să fie acoperit cu un înveliş steril);
- când peste o treime din volumul sângelui s-a clarificat, se
întoarce seringa în poziţie orizontală şi se transferă plasma
într-un tub de centrifugă steril (plasma poate fi păstrată
la temperatura de 5°C, timp de 3-4 zile, până la iniţierea
culturilor);
- într-un vas de cultură steril cu capacitatea de 20-25 ml se
introduce 0.5-1 ml suspensie celulară cu o densitate a
leucocitelor de 107/ml;
- se adaugă mediu de cultură preparat din: 1 ml plasmă
autologă, ser uman AB, sau ser de viţel + 6 ml mediu TC-199
+ 0.05 ml bacto-fitohemaglutinină (o fiolă se dizolvă în 5 ml
apă distilată) + 0.02 ml soluţie de penicilină şi streptomicină
100 mg/ml;
- vasul de cultură se închide ermetic cu un dop sterilizat şi se
incubează la 37°C timp de 60-72 ore;

113
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- după cele 60-72 ore de incubare, la cultura de celule se adaugă


0.05 ml soluţie de colchicină, în concentraţie finală de 0.05
mg/ml mediu;
- după 2-4 ore de colchicinizare, suspensia celulară se transferă
într-un tub de centrifugă şi se centrifughează 5 minute la 500-
800 rpm;
- se înlătură mediul supernatant, se spală sedimentul de celule în
5 ml soluţie Hanks tamponată şi se centrifughează din nou
5 minute la 500-800 rpm;
- se înlătură supernatantul din tubul de centrifugă, păstrându-se
o cantitate de 0.5 ml în care se resuspendă celulele cu o pipetă
Pasteur, apoi se adaugă 2 ml apă distilată şi se lasă 8-10
minute la temperatura camerei;
- se resuspendă celulele, se centrifughează din nou timp de 5
minute la 500-800 rpm şi apoi se îndepărtează întreaga
cantitate de lichid hipoton;
- la sedimentul de celule se adaugă câţiva mililitri de fixator
(alcool metilic absolut – acid acetic glacial 3:1) proaspăt
preparat, prin picurare lentă pe pereţii tubului de centrifugă,
iar după 20-30 minute se îndepărtează fixatorul, se adaugă o
cantitate mică de fixator proaspăt şi se resuspendă celulele;
- după 20 minute se centrifughează din nou suspensia de celule,
se îndepărtează supernatantul şi se adaugă fixator proaspăt;
- centrifugarea şi resuspendarea se repetă de câteva ori, până la
obţinerea unei suspensii celulare omogene şi opalescente, care
va fi folosită pentru efectuarea de frotiuri uscate;
- frotiurile de pe lame se colorează timp de 5 minute cu soluţie
Giemsa 10%, la care se adaugă 3-5 ml soluţie 0.15N de
NH4OH; pentru o vizualizare optimă a cromozomilor se
recomandă ca înainte de examinarea la microscop lamele cu
frotiuri să fie spălate în apă distilată (lamele se pot
permanentiza prin montarea frotiurilor în balsam de Canada
sau Euparal).

Evidenţierea cromozomilor în măduva osoasă

Măduva osoasă hematogenă este materialul biologic ideal pentru


studiul cromozomilor, datorită frecvenţei foarte ridicate a eritroblastelor
şi mieloblastelor care se află în metafază în acelaşi timp. Mai mult,
datorită indicelui mitotic ridicat, nu este necesar tratamentul prealabil cu
114
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

substanţe mitogene, iar cantitatea de material necesară pentru analiza


citogenetică este mică. Măduva osoasă este folosită pentru diagnosticarea
rapidă a anomaliilor cromozomiale la pacienţii afectaţi de leucemii,
deoarece permite analiza directă a cromozomilor după o perioadă foarte
scurtă de cultură (1/2-2 ore).

Tehnica de lucru după Sandberg

- se aspiră măduva din tibie, creasta iliacă, stern, etc. şi se spală


timp de 10 minute într-o soluţie rece de glucoză 0.6% şi NaCl
0.7%, sau într-o soluţie rece Earle izotonă.
- se amestecă un volum de suspensie medulară cu 4 volume de
citrat de sodiu 0.44%, timp de 15 minute.
- după o centrifugare uşoară (400 rpm), se îndepărtează
supernatantul, iar sedimentul celular se fixează cu acid acetic
50% rece.
- se centrifughează din nou şi se fixează sedimentul celular într-
un amestec de alcool metilic absolut – acid acetic glacial (3:1).
- se efectuează preparate squash, care se colorează cu soluţie 1%
de orceină acetică.

Tehnica de lucru după Tjio şi Whang

- se aspiră cu o seringă 0.5 ml măduva osoasă hematopoietică


şi se trece în 2-3 ml soluţie de colchicină;
- se transferă materialul pentru 1-2 ore într-o soluţie de
colchicină tamponată (soluţie de NaCl 0.85%, tamponată cu
6.6 x 10-3 fosfat cu pH 7, la care se adaugă colchicină sau
colcemid în raport de 0.3 mg/ml;
- se trece materialul în 2-3 ml soluţie hipotonă de citrat de sodiu
în apă distilată (1%), timp de 30 minute la temperatura de
20-30°C;
- materialul se transferă într-o sticlă de ceas, într-o cantitate
mică de orceină acetică 2% conţinând HCl 1N (în raport
de 9:1);
- se realizează preparate squash din fragmentele de ţesut
medular colorate cu orceină acetică.
115
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Evidenţierea cromozomilor în tumori solide

Constatarea că proliferarea celulară necontrolată, respectiv


dezvoltarea tumorilor cancerigene, este însoţită de modificarea
cariotipului normal, a determinat elaborarea unor metode prin care pot fi
evidenţiate restructurările şi aberaţiile cromozomiale asociate cu
cariotipul tumoral.
Pentru determinarea cariotipului tumoral se folosesc numai acele
metode care permit evidenţierea cromozomilor direct în tumori sau după o
scurtă perioadă de incubaţie. In mod curent, o parte din materialul tumoral
recoltat este supus colchicinizării, în scopul prelucrării directe, iar o altă
parte este introdusă într-un vas conţinând mediu de creştere complet,
în scopul prelucrării după o perioadă de incubaţie.
Prelucrarea directă implică parcurgerea următoarelor etape de
lucru:

- imediat după recoltare, ţesutul tumoral se fragmentează mărunt


în mediu de cultură suplimentat cu 0.2% diacetilmetil-
colchicină (într-un raport de 0.1 ml colcemid/ml mediu de
cultură);
- se introduce vasul conţinând materialul tumoral într-o baie de
apă, timp de 3 ore, la 37°C;
- mediul de cultură, care conţine în suspensie fragmentele cele
mai mici, se transferă într-un tub de centrifugă;
- se centrifughează timp de 5 minute la 800 rpm, se îndepărtează
supernatantul şi se resuspendă celulele într-o soluţie 0.075M
de KCl preîncălzită la 37°C;
- se incubează 10 minute într-o baie de apă la 37°C, apoi se
centrifughează din nou 5 minute la 800 rpm;
- se îndepărtează supernatantul şi se resuspendă materialul într-o
cantitate mică de lichid provenit de pe pereţii tubului de
centrifugă;
- se adaugă fixator proaspăt (alcool metilic absolut – acid acetic
glacial 3:1), picătură cu picătură, agitând continuu;
- după ce s-a realizat o bună suspendare a celulelor în fixator,
se adaugă o cantitate mai mare de fixator, se lasă cel puţin 30
minute şi apoi se repetă fixarea;
- înainte de efectuarea frotiurilor se schimbă fixatorul şi se
resuspendă celulele într-o cantitate mică de fixator proaspăt;

116
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- pe o lamă curată se pun 1-2 picături din suspensia de celule şi


se lasă să se usuce la temperatura camerei;
- se colorează frotiurile cu soluţie 2% de orceină acetică, timp
de 2-3 ore la 37°C, sau peste noapte la temperatura camerei;

Preparatele efectuate pentru evidenţierea cromozomilor în tumori


solide pot fi permanentizate prin montarea în euparal. In acest scop,
lamele se clătesc în apă acetică (acid acetic 45%), se deshidratează în
două băi de etilen-glicol-monoetil-eter (Cellosolve), se spală 2 minute în
esenţă de euparal şi apoi se montează în euparal.

Prelucrarea materialului tumoral după o perioadă de incubaţie


implică parcurgerea următoarelor etape de lucru:

- se fragmentează materialul tumoral în 5 ml mediu de cultură;


- se incubează 20-24 ore într-o baie de apă la 37°C;
- se adaugă 0.5 ml soluţie de colcemid în concentraţie de 0.02%
şi se reincubează timp de 3 ore la 37°C;
- se verifică calitatea suspensiei şi dacă este nevoie se continuă
fragmentarea până la realizarea unei suspensii bogate şi
omogene;
- se transferă mediul de cultură conţinând suspensia de material
tumoral într-un tub de centrifugă şi se lasă să se depună
fragmentele mari;
- se recoltează suspensia celulară supernatantă şi aceasta se
prelucrează ca în cazul anterior până la obţinerea preparatelor
(frotiuri) pentru studiul cromozomilor.

Evidenţierea cromozomilor în culturi de fibroblaste

Explantele de piele sunt folosite frecvent pentru iniţierea de culturi


de celule în scopul analizei citogenetice umane. Pentru lucrările de rutină,
acestea se obţin fie prin biopsie, fie prin autopsie în primele 48 ore.
Pe baza tehnicii elaborate de Froland (1961), Hardnen şi Brunton
(1965) au pus la punct o tehnică îmbunătăţită pentru obţinerea culturilor
de fibroblaste din explante de piele şi pentru obţinerea de frotiuri uscate
pentru studiul cromozomilor.
Principalele etape de lucru sunt următoarele:

117
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- se dezinfectează pielea cu alcool medicinal, se prinde o cută


de piele între capetele unui forceps, se strânge până se albeşte
pielea şi cu o lamă sterilă se secţionează un fragment de
aproximativ 10 x 2 mm;
- fragmentul de piele recoltat este introdus într-un vas de cultură
steril conţinând 5 ml mediu de creştere, în care se lasă câteva
ore (sau peste noapte) la 4°C;
- se transferă conţinutul vasului de cultură într-un vas Petri,
se înlătură mediul de cultură, şi cu un bisturiu steril se taie
mărunt fragmentul de piele;
- cu o pipetă Pasteur se transferă într-un vas Petri steril 4-5
fragmente mici de piele (cu latura de aproximativ 0.5 mm) şi
se plasează uniform lângă centrul vasului;
- se acoperă fragmentele de piele cu o lamelă sterilă şi se
presează moderat cu vârful forcepsului;
- se pipetează peste fragmentele de piele 5 ml mediu de creştere
şi se introduce vasul Petri în incubator la 37°C, în atmosferă
umedă, cu 5% CO2; în mod normal, după 2-3 zile se observă
celule epiteliale şi fibroblastice, iar după 2-3 săptămâni se
observă extinderea zonei de creştere a fibroblastelor în jurul
fragmentelor de piele incubate;
- când se constată creşterea suficientă a zonei de multiplicare a
fibroblastelor, se scot lamelele şi se introduc într-un vas Petri
cu diametrul de 5 cm, conţinând 5 ml mediu de cultură; după
câteva zile, celulele crescute pot fi folosite pentru subcultivare
(pot fi subcultivate şi celulele de pe lamelă);
- se îndepărtează mediul şi se spală cultura de fibroblaste (care a
aderat la pereţii vasului Petri) cu 5 ml soluţie Dulbecco A, apoi
se adaugă 2 ml soluţie Versen – tripsină preîncălzită;
- se îndepărtează imediat cea mai mare parte din soluţia de
Versen – tripsină, păstrând doar aproximativ 0.5 ml;
- se incubează cultura de fibroblaste la 37°C, în termostat, 10-15
minute, apoi se adaugă 5 ml mediu de cultură şi se suspendă
celulele uşor cu ajutorul unei pipete Pasteur;
- se face subcultivarea fibroblastelor, împărţind jumătate din
suspensia celulară în două vase noi, şi se completează mediul
de cultură până la o cantitate de 5 ml;
- subculturile se reincubează la 37°C şi se schimbă mediul de
creştere la fiecare 2-3 zile.

118
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

După 24 ore de la subcultivare, fibroblastele pot fi folosite pentru


efectuarea de frotiuri pentru evidenţierea cromozomilor. In acest scop se
procedează astfel:

- se colchicinizează fibroblastele prin adăugarea la mediul de


cultură a unei cantităţi de 0.5 ml colcemid în concentraţie de
0.2%, la 37°C, timp de o oră;
- se îndepărtează mediul cu colcemid şi se spală celulele cu
soluţie Dulbecco A; supernatantul se păstrează (va fi folosit
ulterior);
- se adaugă 2 ml soluţie de Versen - tripsină şi se îndepărtează
imediat, reţinându-se aproximativ 0.5 ml;
- celulele aflate în această cantitate mică de Versen - tripsină
se incubează timp de 10-15 minute la 37°C (până când se
desprind celulele), se adaugă supernatantul reţinut anterior şi
se transferă suspensia într-un tub de centrifugă;
- se centrifughează suspensia de fibroblaste la 800 rpm, timp de
5 minute, se îndepărtează supernatantul şi se resuspendă
celulele într-o soluţie 0.075M de KCl preîncălzită la 37°C,
pentru realizarea hipotoniei;
- se incubează 10 minute la 37°C, într-o baie de apă, apoi se
centrifughează 5 minute la 800 rpm;
- se îndepărtează supernatantul şi se resuspendă celulele în
cantitatea mică de lichid provenit de pe pereţii tubului de
centrifugă;
- se adaugă fixator proaspăt (alcool metilic absolut – acid acetic
glacial 3:1), picătură cu picătură, agitând continuu;
- după ce s-a obţinut o suspendare bună a celulelor în fixator, se
adaugă fixator în exces, se lasă cel puţin 30 minute, apoi se
repetă fixarea; celulele pot fi lăsate în primul sau al doilea
fixator timp de câteva zile;
- înainte de efectuarea preparatelor, se schimbă fixatorul şi se
resuspendă celulele într-o cantitate mică de fixator proaspăt;
- pe o lamă curată se pipetează 1-2 picături din suspensia de
fibroblaste, se întind pe toată suprafaţa lamei prin balansare şi
se lasă să se usuce la temperatura camerei;
- frotiurile uscate se colorează cu soluţie 2% de orceină acetică,
timp de 2-3 ore la 37°C, sau peste noapte la temperatura
camerei;

119
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Preparatele efectuate pentru evidenţierea cromozomilor în


fibroblaste pot fi permanentizate prin montarea în euparal.

Evidenţierea cromozomilor în celule din lichidul amniotic

Studiul cromozomilor în celulele din lichidul amniotic, direct sau


în cultură, are aplicaţii distincte, cele mai importante fiind cele care
vizează diagnosticul prenatal al bolilor X-linkate sau al altor maladii
genetice cauzate de aberaţii cromozomiale (în special deleţii şi
translocaţii). Un astfel de studiu este de altfel recomandat în cazul
sarcinilor care urmează după naşterea (urmată sau nu de deces) unor copii
cu malformaţii genetice majore, sau în cazul mamelor cu vârstă mai
mare de 45 ani.
Lichidul amniotic se obţine prin amniocenteză trans-abdominală
între săptămânile a 13-a şi a 18-a de sarcină, când cantitatea de lichid care
se poate realiza este de 10-40 ml, iar ponderea celulelor viabile este mai
mare de 50%. Celulele din lichidul amniotic sunt heterogene din punct de
vedere al morfologiei, în principal datorită provenienţei lor diferite,
respectiv din amnion, piele, tractul urogenital, aparatul digestiv şi
respirator. Prezenţa în lichidul amniotic a celulelor tetraploide (provenind
din amnion), a căror proporţie variază de la caz la caz între 0 şi 100%, nu
are semnificaţie pentru diagnostic, fiind compatibilă cu naşterea unui
copil normal.
Pentru a face posibil studiul citogenetic al celulelor din lichidul
amniotic, trebuie parcurse următoarele etape de lucru (după Nadler şi
Gerbie, 1970):

- se centrifughează 10-15 ml lichid amniotic la 100 rpm, timp de


10 minute, la temperatura camerei;
- se suspendă sedimentul de celule în 0.1-0.2 ml lichid amniotic
sau în ser fetal de viţel 100%;
- se pipetează o picătură de suspensie celulară la mijlocul unui
vas Petri mic (35 x 10 mm) şi peste aceasta se aşează o lamelă
sterilă pentru a imobiliza celulele;
- se incubează 20 minute într-un incubator cu CO2, la 37°C;
- se adaugă 2-3 ml mediu de cultură (500 ml mediu Han F-10 +
75 ml ser fetal de viţel + 5 ml amestec antibiotic-antimicotic,
conţinând 10.000 unităţi penicilină, 10.000 µg streptomicină şi
250 µg fungizon/ ml) şi se incubează la 37°C, în atmosferă de
CO2 5%;
120
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- după 4-5 zile se înlătură mediul de cultură şi se adaugă alţi 2-3


ml de mediu proaspăt;
- după alte 7-8 zile, când se observă un număr suficient de
colonii celulare, se îndepărtează mediul de cultură, lamela la
care au aderat şi pe care s-au înmulţit celulele se întoarce cu
faţa în sus şi se plasează în alt vas Petri;
- se adaugă mediu de cultură în ambele vase (cel în care s-a aflat
iniţial lamela şi cel în care a fost transferată); de regulă,
celulele din vasul original sunt menţinute în culturi pe termen
lung;
- după 8 ore, în vasul în care a fost transferată lamela se adaugă
colcemid (cu concentraţia de 0.4 mg/ml), într-un raport de 0.1
ml/ml mediu de cultură;
- după 4-6 ore, se îndepărtează mediul de cultură, se clăteşte
lamela uşor într-o soluţie hipotonă (ser fetal de viţel diluat cu
apă distilată în raport de 1:5), şi apoi se incubează 30 minute
în aceeaşi soluţie hipotonă, la 37°C;
- se îndepărtează soluţia hipotonă şi se adaugă fixator;
- după o oră se îndepărtează fixatorul şi se adaugă fixator
proaspăt pentru încă o oră;
- se clăteşte lamela în apă acetică 5 minute, se aşază pe o lamă
cu celulele în sus şi se adaugă câteva picături de apă acetică;
- se ridică uşor lamela şi se trece de câteva ori deasupra unei
flăcări pentru o bună etalare a cromozomilor;
- se introduce lamela în metanol pentru 5 minute, după care se
aşază pe o lamă (tot cu celulele în sus) şi se colorează 20
minute cu soluţie Giemsa tamponată (1 ml soluţie Giemsa +
19 ml soluţie tampon fosfat de sodiu).

Evidenţierea cromozomilor în ţesuturi embrionare

Studiul citogenetic al embrionilor sau fetuşilor avortaţi prezintă un


interes deosebit pentru genetica medicală. Cel mai bun material este
reprezentat de ţesuturile din ficat, rinichi şi splină, prelevate de la
embrioni de 10-12 săptămâni.

121
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Tehnica de lucru după Evans şi colab.

- fragmente de embrion de câţiva mm2 se imersează imediat


după recoltare în mediu TC-199 sau McCoy-5a conţinând 0.05
µg/ml colcemid, în care se păstrează câteva ore sau peste
noapte, la 4°C;
- se agită fragmentele introduse în mediul de cultură pentru
obţinerea unei suspensii celulare;
- după 10-15 minute se întrerupe agitarea, se îndepărtează
supernatantul şi se toarnă fixator (metanol absolut - acid acetic
glacial 3:1) peste fragmentele de ţesut embrionar;
- se schimbă fixatorul de două ori la interval de 5 minute,
apoi fragmentele se transferă într-un vas Petri şi se toarnă
peste ele acid acetic 60% (volumul de acid acetic adăugat
trebuie să fie de aproximativ 4 ori volumul fragmentelor de
ţesut embrionar);
- după 5 minute, fragmentele se agită în fixator pentru a elibera
celulele;
- se efectuează frotiuri (după metoda uscării la aer) din
suspensia de celule obţinută;
- pentru evidenţierea cromozomilor, frotiurile se colorează cu
soluţie Giemsa 10% (durata recomandată a colorării este de
10-20 minute) sau orceină acetică 1% (10 minute).

Evidenţierea cromozomilor în meioză

Metoda Ford pentru studiul meiozei la bărbat

- Se recoltează (prin biopsie) un fragment de testicul şi se


introduce în soluţie hipotonă de NaCl, într-un tub de
centrifugă;
- Se mărunţeşte fin fragmentul de ţesut cu ajutorul unor ace
histologice şi se lasă la temperatura camerei timp de 30
minute;
- Se centrifughează timp de 5 minute la 5.000 rpm, apoi se
îndepărtează supernatantul;
- Se adaugă peste sediment o cantitate mică (2-3 ml) de fixator
(alcool metilic şi acid acetic glacial, în raport de 3:1);
122
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- După o oră, se înlocuieşte soluţia de fixare cu alcool 30% şi se


lasă 3-5 minute (la temperatura camerei);
- Se centrifughează timp de 5 minute la 5.000 rpm, se
îndepărtează supernatantul şi se adaugă apă bidistilată, în care
se lasă 3-5 minute;
- Se transferă preparatul în soluţie de HCl 1N, pentru 8 minute,
la temperatura de 60ºC;
- Se introduce preparatul într-un vas cu apă cu gheaţă, în care se
lasă 10-15 minute;
- Se centrifughează şi se decantează supernatantul;
- Se efectuează frotiuri cu celulele din sediment şi se colorează
cu reactiv Schiff timp de 60 minute;
- Se spală cu apă sulfuroasă şi acid acetic (fiecare spălare având
o durată de 3-5 minute);
- Se examinează la microscopul optic.

Metoda Ohno pentru studiul meiozei la bărbat

- Se recoltează prin biopsie sau necropsie (la câteva ore de la


deces) fragmente mici de testicul şi se introduc în soluţie
Hanks pentru 10 minute, la temperatura de 4ºC;
- Se fixează materialul biologic cu un amestec de acid acetic
glacial şi apă distilată în raport de 1:1, timp de 15-45 minute;
- Se pune materialul biologic fixat pe o lamă, se acoperă cu o
lamelă şi se presează uşor pentru strivirea tubilor seminiferi
(pentru obţinerea unui preparat de tip “squash”);
- Se introduce lama cu preparatul în alcool metilic pentru câteva
minute, după care se desprinde (cu grijă) lamela, cu ajutorul
unei lame de ras;
- Se lasă să se usuce praparatul la temperatura camerei şi apoi se
colorează cu soluţie Giemsa 10%, timp de 10 minute;
- Se spală lama cu preparatul în apă de robinet timp de 30-60
secunde şi se lasă să se usuce la temperatura camerei;
- Se examinează preparatul la microscopul optic, cu un obiectiv
în imersie.

123
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

DETERMINAREA SEXULUI GENETIC

Sexul genetic este sexul determinat de prezenţa genotipului XX


(feminin) sau XY (masculin) în celulele somatice, indiferent de
manifestarea fenotipică. La om, indiferent de numărul de cromozomi X,
prezenţa cromozomului Y indică sexul masculin, iar absenţa sa indică
sexul feminin.
Sexul genetic poate fi determinat prin stabilirea tipului şi a
numărului de cromozomi sexuali în celulele somatice, sau pe baza
particularităţilor cromatinei sexuale. Aceasta este reprezentată de
cromocentri (prezenţi în nucleul celulelor interfazice), care au
particularităţi morfologice distincte în celulele feminine şi respectiv
masculine. Sexul genetic se formează imediat după fecundare, prin
asocierea în zigot a cromozomilor de sex prezenţi în ovul (X) şi respectiv
spermatozoid (X sau Y).
Cromatina sexuală diferă la indivizii de sex feminin şi respectiv
masculin nu numai prin morfologie, ci şi prin mecanismele de apariţie.
La femeie, cromatina X (Fig. 68) reflectă inactivarea unuia dintre cei doi
cromozomi X, pe când la bărbat cromatina Y (care este prezentă
permanent sub formă de heterocromatină) reprezintă un segment al
braţului lung al cromozomului Y.

Cromatina X

Cromatina (sexuală) X poate fi observată în nucleii celulelor unei


persoane normale de sex feminin. Originea cromatinei X a fost explicată
de Mary Lyon (1961), care (pornind de la constatarea lui Susumu Ohno,
făcută în anul 1959, că cei doi cromozomi X ai mamiferelor sunt diferiţi:
unul similar autozomilor, iar celălalt condensat şi heterocromatinic) a
emis ipoteza că unul dintre cei doi cromozomi X ai indivizilor de sex
feminin este inactivat prin heterocromatinizare. Ipoteza s-a dovedit a fi
corectă, ceea ce a dus la atribuirea denumirii de “lyonizare” procesului de
inactivare a unuia dintre cromozomii X din celulele persoanelor de sex
feminin. Mai mult, la Conferinţa Organizaţiei Europene de Biologie
Moleculară din anul 2011, organizată la Oxford (cu titlul “50 Years of X-
inactivation”) ipoteza lui Lyon a devenit Legea lui Lyon.
Conform acestei legi:

- la organismele cu genotip XX, unul dintre cei doi cromozomi


X (desemnat Xi) este inactivat prin heterocromatinizare;
124
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- inactivarea este precoce (începe în a 3-a zi şi se încheie în a


16-a zi de viaţă embrionară);
- inactivarea este definitivă şi se propagă clonal (cromozomul X
inactivat într-o celulă somatică, având origine maternă sau
paternă, va fi inactiv în toate celulele derivate prin diviziune
mitotică din celula respectivă);
- inactivarea este întâmplătoare, în unele celule fiind inactivat
cromozomul de origine maternă, iar în alte celule cromozomul
de origine paternă; în consecinţă, organismele feminine conţin
un mozaic celular, celulele somatice care îl alcătuiesc fiind
diferite prin originea cromozomului X activ (desemnat Xa).

In timp s-au acumulat dovezi ale existenţei unor abateri de la


Legea lui Lyon. Astfel:

- inactivarea nu este întâmplătoare, dovada fiind faptul că în


prezenţa unor anomalii cromozomiale structurale neechilibrate
(deleţie, cromozom inelar, izocromozom) este inactivat
preferenţial cromozomul anormal, pe când în cazul existenţei
unor translocaţii reciproce echilibrate între cromozomul X şi
un autozom este inactivat cromozomul X normal;
- inactivarea este definitivă doar în celulele somatice; în celulele
liniei germinale, cromozomul X inactiv se reactivează, ceea ce
face ca ambii cromozomi X să fie activi.
- unele gene scapă inactivării şi sunt prezente sub formă activă
în ambii cromozomi X. Carrel şi Willard (2005) au estimat că
până la un sfert din genele conţinute de Xi sunt capabile să
scape de inactivare.

Inactivarea unui cromozom X este un proces prin care se asigură


echilibrul de dozaj genic între femei şi bărbaţi, deoarece cromozomul X
este un cromozom mijlociu (ca mărime), ce conţine numeroase gene
implicate atât în exprimarea fenotipică a caracterelor legate de
sexualizare, cât şi în exprimarea unor caractere nelegate de sexualizare, în
timp ce cromozomul Y este un cromozom mic, care conţine puţine gene
implicate în sexualizare.
Multe dintre genele care scapă de inactivare sunt prezente de-a
lungul regiunilor cromozomului X care, spre deosebire de cea mai mare
parte a cromozomului X, conţin gene care sunt de asemenea prezente pe
cromozomul Y. Aceste regiuni sunt denumite regiuni pseudoautozomale,
125
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

întrucât indivizii de orice sex vor primi două copii ale fiecărei gene din
aceste regiuni (ca în cazul autozomilor). Deoarece atât indivizii de sex
feminin, cât şi cei de sex masculin vor primi două copii ale fiecărei gene
dintr-o regiune pseudoautozomală, nu mai este necesară compensarea de
dozaj la femei. In consecinţă, s-a postulat că aceste regiuni ale ADN şi-au
dezvoltat (în cursul evoluţiei) mecanisme pentru a scăpa de inactivare în
urma heterocromatinizării cromozomului X.
Identificarea cromatinei X este posibilă în nucleii oricărei celule.
Testul cromatinei X (testul Barr) este folosit în practica medicală pentru
stabilirea sexului genetic sau pentru diagnosticul unor sindroame cauzate
de aneuploidii ale cromozomului X, cum sunt sindromul Turner
(monosomia X), sindromul triplu-X (trisomia X), sindromul Klinefelter
(aneuploidia XXY), sindromul XYY, etc (Tabel 6).

Tabel 6. Corelaţia dintre numărul de corpusculi Barr şi formula


cromozomială.

Formula cromozomială Număr Formula cromozomială


la femeie de corpusculi la bărbat
Barr
45,X (monosomie X, sindrom 0 46,XY (bărbat normal)
Turner
46,XX (femeie normală) 1 47,XXY (aneuploidie XXY,
sindrom Klinefelter)
47,XXX (trisomie X, sindrom 2 48,XXYY (aneuploidie XXYY,
triplu X) sindromul XXYY)
48,XXXX (tetrasomie X) 3 49,XXXXY (aneuploidie
XXXXY
49,XXXXX (pentasomie X) 4 -

Unele anomalii cromozomiale structurale sunt asociate cu


modificarea mărimii corpusculului Barr. Astfel, în cazul unor deleţii, sau
a prezenţei cromozomilor inelari sau izocromozomilor, mărimea
corpusculului Barr este de 0.7-0.8 µm. In schimb, în cazul prezenţei în
celule a unui izocromozom X de braţ lung, mărimea corpusculului Barr
este de 1.2-1.3 µm.
Se pare că mărimea corpusculului Bar poate fi de asemenea
modificată de unele substanţe chimice. De exemplu, antibioticele pot
determina reducerea semnificativă a mărimii corpusculilor Barr (Sohval şi
Casselman, 1961).
126
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Testul Barr poate fi utilizat pentru: (1) stabilirea sexului genetic al


embrionului; (2) stabilirea sexului genetic la nou-născuţii cu ambivalenţă
a organelor genitale externe (în stările intersexuale); (3) depistarea sexului
genetic al unor fragmente de ţesuturi sau organe (în medicina legală)
De asemenea, testul Barr poate fi utilizat pentru identificarea
aneuploidiilor cromozomilor X.

METODE PENTRU STUDIUL CROMOZOMILOR SEXULUI

Cromozomii sexului pot fi studiaţi în nucleii interfazici, datorită


unor particularităţi şi anume: heterocromatinizarea, heteropicnoza sau
condensarea puternică. Astfel, unul dintre cei doi cromozomi X este
facultativ heterocromatic şi datorită condensării puternice devine vizibil
în interfază, sub forma aşa numitului corpuscul X, denumit şi cromatină
sexuală. Cromozomul Y este de asemenea heterocromatic şi uşor de
identificat în nucleii interfazici sub forma unui corpuscul care devine
puternic fluorescent după tratamentul cu quinacrină, sau întunecat când se
aplică metodele de bandare G (bazate pe colorarea cu Giemsa).
Studiul cromozomilor sexului în interfază oferă câteva avantaje
importante:

- materialul biologic în care se poate realiza evidenţierea lor


este uşor accesibil (mucoasă bucală, rădăcina firului de păr,
sânge);
- se poate realiza într-un timp scurt;
- permite detectarea anomaliilor heterozomiale;
- în cazul în care se realizează pe celule provenite din lichidul
amniotic, poate constitui diagnosticul prenatal al sexului.

Evidenţierea cromatinei X

Cromatina X (corpusculul X, corpusculul Barr, cromatina sexuală)


(Fig. 68) este prezentă în nucleii celulelor somatice, este situată în
majoritatea cazurilor la periferia membranei nucleare şi are un diametru
de aproximativ 1µm (antibioticele pot modifica mărimea cromatinei X).
Forma cromatinei X este triunghiulară (cu vârful ascuţit orientat spre
centrul nucleului), rectangulară sau hemisferică.

127
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Evidenţierea cromatinei X în nucleii celulelor din rădăcina


firului de păr

Cromatina sexuală poate fi pusă în evidenţă în nucleii celulelor din


rădăcina firului de păr prin tehnica recomandată de Schmidt (1967):

- se smulge un fir de păr, se plasează pe o lamă de sticlă curată


şi se secţionează rădăcina;
- peste rădăcină se pune o picătură de orceină acetică;
- după ½ oră se transferă rădăcina pe o altă lamă, într-o picătură
de acid acetic 50%, pentru 20-30 minute;
- se elimină acidul acetic, se pune peste rădăcină din nou o
picătură de orceină acetică şi se acoperă cu o lamelă;
- se încălzeşte lama uşor prin trecerea pe deasupra flăcării unei
lămpi de gaz (evitându-se fierberea) şi se lasă 5 minute;
- se elimină excesul de colorant prin presare uşoară a lamelei cu
o hârtie de filtru.

Examinarea la microscop se poate face imediat. Intrucât


corpusculii Barr (cromatina X) sunt vizibili doar în 15-20% din nuclei,
observaţiile se fac pe minim 100 de nuclei.

A B

Fig. 68. Cromatina sexuală X (corpuscul Barr) în nucleii celulelor


din mucoasa bucală (A); Detaliu, ilustrând poziţia cromatinei
sexuale X (săgeată) în nucleu (B).

128
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Evidenţierea cromatinei X în nucleii celulelor din mucoasa


bucală

Dacă se optează pentru evidenţierea cromatinei X în nucleii


celulelor din mucoasa bucală, trebuie să se aibă în vedere faptul că,
în aceste celule, incidenţa este relativ scăzută, depăşind rar 15%.
Tehnica de lucru este următoarea:

- se recoltează celule din mucoasa bucală prin raclarea cu o


spatulă metalică;
- se plasează celulele recoltate pe o lamă curată şi cu ajutorul
altei lame se realizează un frotiu în strat subţire;
- peste stratul de celule se pune o picătură de orceină
lactoacetică (orceină acetică, diluată înainte de folosire cu un
volum egal de acid lactic 70%), se aşază lamela şi se lasă 20-
30 minute la temperatura camerei; întrucât colorantul folosit
este preparat cu acid acetic 45%, concomitent cu colorarea se
realizează şi fixarea;
- se elimină excesul de colorant prin presarea uşoară a lamelei
cu o bucată de hârtie de filtru şi se examinează preparatul la
microscop.

Dacă se doreşte permanentizarea preparatelor după realizarea


frotiurilor, etapele de lucru sunt următoarele:

- se fixează materialul biologic prin imersarea lamelor cu


frotiuri în alcool etilic de 95°, timp de 30 minute;
- se deshidratează celulele din frotiuri prin trecerea lor printr-o
serie de alcooli de 35°, 50°, 70°, 95° şi 100° (câte 5-10
minute).
- se hidrolizează materialul biologic în HCl 5N, timp de 25-30
minute, la temperatura camerei;
- se colorează frotiurile (prin imersionare) cu reactiv Schiff (6-
12 ore, la întuneric), cresyl violet (45 secunde în soluţie 1%,
sau 8-10 minute în soluţie 0.5%), sau tionină (15 minute la
temperatura camerei);
- după colorare se clătesc lamele în apă distilată;
- se deshidratează frotiurile colorate în băi succesive de alcool
etilic şi xilol, după care se montează în balsam de Canada.

129
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Soluţia de tionină tamponată folosită pentru evidenţierea


cromatinei X se prepară din: 28 ml soluţie tampon (9.7 g acetat de sodiu +
14.7 barbiturat de sodiu + apă dublu distilată până la 500 ml) + 32 ml HCl
1/10N + 40 ml tionină saturată (20 g tionină în 500 ml alcool etilic 50°)
filtrată.
In cazul în care mărimea corpusculului X este < 1 sau > 1.5 µ
stabilirea sexului (prin diagnostic prenatal) devine dificilă.

Evidenţierea cromatinei Y

Cromatina Y este prezentă la bărbaţii normali sub forma unui


corpuscul mic fluorescent, cu diametrul de aproximativ 0.25 µm, şi poate
fi identificată în nucleii celulelor din mucoasa bucală, rădăcina firului de
păr, limfocite, fibroblaste şi spermatozoizi.
Numărul corpusculilor Y este egal cu numărul cromozomilor Y.
Fiecare corpuscul Y corespunde braţului distal al cromozomului Y.
Astfel, la bărbaţii XYY apar doi corpusculi Y.
Printre tehnicile de lucru cel mai frecvent utilizate pentru
evidenţierea cromatinei Y se numără cele propuse de Schwinger (1971) şi
Mittwoch (1974):

Tehnica de lucru după Schwinger

- se introduce materialul biologic (de exemplu rădăcina firului


de păr) în acid acetic 25%, timp de 1-2 minute;
- se trage uşor rădăcina firului de păr pe suprafaţa unei lame
curate, pentru ca un număr de celule să adere la lamă (aceeaşi
rădăcină poate fi folosită pentru mai multe preparate);
- se lasă preparatul să se usuce la aer şi se colorează cu orceină
acetică.

Tehnica de lucru după Mittwoch

- se fixează materialul biologic în alcool metilic absolut - acid


acetic glacial (3:1), minim 10 minute;
- se imersionează într-o soluţie apoasă de quinacrină dihidro-
clorică, timp de 5 minute, şi apoi se spală în apă de robinet;
- se montează într-un amestec în părţi egale de apă (cu pH 5.5)
şi glicerină;
- se examinează la microscopul cu fluorescenţă.
130
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

METODE DE BANDARE A CROMOZOMILOR LA OM

Studiul cromozomilor umani, exceptându-le pe cele care au ca


scop determinarea numerică, este în prezent de neconceput fără folosirea
tehnicilor de bandare. Anomaliile structurale, implicând modificări în
unul sau mai mulţi cromozomi (deleţii, inversii sau translocaţii), pot fi
incredibil de complexe. Astfel de anomalii (rearanjamente sau
restructurări) pot fi uşor detectate prin studiul metafazelor cu cromozomi
bandaţi sau prin studiul cariotipului alcătuit cu cromozomi bandaţi
(comparativ cu cariotipul normal sau standard).
Tehnicile de bandare ce pot fi folosite în prezent pentru studiul
cromozomilor umani (Fig. 69) sunt următoarele:
- bandarea G (prin colorare cu Giemsa), a cărei principală
caracteristică este aceea că benzile G formează un model
similar cu acela obţinut după colorarea cu quinacrină (aceasta
este de altfel tehnica cel mai frecvent folosită în laboratoarele
de citogenetică umană);
- bandarea R, a cărei caracteristică este aceea că modelul de
benzi este opus în ceea ce priveşte intensitatea colorării celui
obţinut în cazul bandării Q şi G, în sensul că benzile întunecate
(formare prin utilizarea tehnicii de bandare R) corespund celor
non-fluorescente apărute după colorarea cu quinacrină;
- bandarea C, a cărei caracteristică este colorarea exclusivă a
centromerilor şi heterocromatinei constitutive; benzile C sunt
localizate în regiunea pericentromerică;
- bandarea T, a cărei caracteristică distinctivă este formarea de
benzi la capetele braţelor cromozomiale, deci în regiunea
telomerelor;
- bandarea NOR, a cărei caracteristică este colorarea regiunilor
organizatoare nucleolare;
- bandarea profazică, a cărei caracteristică este formarea unui
număr mai mare de benzi, de înaltă rezoluţie, ce face posibilă
identificarea cu maximă precizie a punctelor de rupere a
cromozomilor.
Folosirea acestor tehnici de bandare permite nu numai
identificarea fiecărui cromozom, ci şi a mutaţiilor care nu afecteaază
forma cromozomilor. De altfel, printre aplicaţiile curente ale tehnicilor de
bandare se numără:

131
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- deosebirea celor doi cromozomi din grupul G (21 şi 22) de


cromozomul Y;
- deosebirea cromozomilor din grupul D;
- deosebirea cromozomilor din grupul C (6-12) de cromozomul
(cromozomii) X;
- identificarea restructurărilor cromozomiale (inversii, deleţii şi
translocaţii).

Fig. 69. Reprezentarea schematică a modelelor de benzi pe care le produc


tehnicile de bandare G, Q, R, T şi C.

Giemsa este de peste trei decenii colorantul folosit cel mai adesea
în analiza citogenetică. Bandarea cromozomilor metafazici cu Giemsa
poartă denumirea de bandare G.
Majoritatea tehnicilor de bandare G implică pretratamentul
cromozomilor fie cu o sare, fie cu o enzimă proteolitică. “Bandarea GTG”
(Fig. 78) se referă la procesul în care bandarea G este precedată de
tratarea cromozomilor cu tripsină.
Giemsa colorează preferenţial regiunile ADN care sunt bogate în
adenină şi timină. In general, benzile G pozitive (luminoase) corespund
celor produse de colorarea cu quinacrină, adică benzilor luminoase Q.
Regiunile cromozomilor bogate în guanină şi citozină au afinitate redusă
pentru Giemsa.
Tehnicile standard de bandare Giemsa (G) permit evidenţierea pe
cromozomii metafazici a 400-600 benzi (Fig. 70-71). Cu ajutorul
tehnicilor de bandare G de înaltă rezoluţie, în cei 24 de cromozomi umani
(22 autozomi, plus X şi Y) a fost posibilă catalogarea a aproape 2000 de
benzi diferite (Fig. 83).
132
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 70. Metafază cu cromozomi umani bandaţi G (femeie)

Fig. 71. Metafază cu cromozomi umani bandaţi G (bărbat)


133
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Bandarea R are ca rezultat obţinerea reversului modelului de benzi


G, în sensul că benzile G pozitive (luminoase) sunt întunecate în cazul
bandării R, şi invers (Fig. 69). Bandarea R implică pretratamentul
celulelor cu o soluţie salină caldă, care denaturează ADN bogat în adenină
şi timină, după care cromozomii sunt coloraţi cu Giemsa. Bandarea R este
utilă pentru analizarea structurii capetelor cromozomilor, deoarece acestea
sunt de obicei întunecate după bandarea G.
Celelalte metode de bandare folosite pentru studiul cromozomilor
umani au aplicaţii restrânse, dar distincte.
In cele ce urmează, prezentăm metodele folosite în mod curent
pentru bandarea cromozomilor umani în laboratoarele de citogenetică
medicală.

Bandarea G

Tehnica de bandare G se foloseşte în analiza citogenetică umană


pentru facilitarea identificării anomaliilor structurale. Etapele de lucru
sunt următoarele:

- lamele cu preparate cromozomiale fixate şi uscate, plasate pe


un suport pentru lame, sunt introduse într-un termostat reglat
la 95°C şi menţinute la această temperatură timp de 20
minute;
- se lasă lamele să se răcească şi apoi se imersează într-o soluţie
de tripsină 0.025%, timp de 10-120 secunde (durata
tripsinizării trebuie stabilită dependent de condiţiile de mediu,
materialul bandat şi stocul de tripsină; se recomandă ca
întotdeauna să se coloreze întâi o singură lamă, să se verifice
calitatea bandării, şi numai dacă aceasta este bună să se
coloreze şi celelalte lame);
- se scot lamele din soluţia de tripsină şi se spală imediat în
tampon fosfat Fisher, pentru stoparea acţiunii tripsinei
(această etapă nu este absolut necesară);
- se plasează lamele (cu preparatul de celule în sus) într- un
suport pentru colorare şi se acoperă cu o soluţie conţinând 1
parte colorant Leishman (dacă este cazul, în locul colorantului
Leishman poate fi folosit colorantul Wright) şi 3 părţi soluţie
de lucru pHydrion; durata recomandată a colorării este de 2
minute (colorantul Leishman va forma un precipitat atunci
134
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

când va fi adăugat la tamponul pHydrion; de aceea, se


recomandă ca amestecarea celor două componente să se facă
chiar înainte de turnarea peste lame);
- se spală bine lamele în apă distilată, evitându-se însă
decolorarea preparatului;
- se aşează lamele vertical pentru scurgerea apei distilate şi apoi
se plasează pe o placă şofantă (sau într-un termostat) la
temperatura de 60°C, până la uscarea completă.

Tripsina 0.25% (în HBSS fără calciu şi magneziu) se păstrează în


congelator, la o temperatură între -5 şi -20°C. Inainte de folosire se aduce
la temperatura camerei (menţinerea pentru mai mult timp la temperatura
camerei determină denaturarea enzimei).
Soluţia de tripsină 0.025% se prepară în ziua în care se foloseşte,
astfel: se amestecă 5 ml de soluţie de tripsină 0.25% cu 45 ml soluţie de
NaCl 0.9% (se păstrează la temperatura camerei).
Tamponul fosfat Fisher se prepară astfel: se dizolvă o capsulă de
tampon pHydrion (pH 6.8) în 1000 ml apă distilată.
Colorantul Leishman se prepară astfel: într-un balon de sticlă se
toarnă 500 ml alcool metilic (metanol) absolut şi apoi, agitând continuu,
se adaugă 1.0 g de colorant Leishman. Se continuă agitarea încă 2-3
minute şi apoi se lasă timp de 15 minute înainte de filtrarea printr-o hârtie
de filtru Whatman într-o sticlă brună perfect uscată. Se păstrează la rece şi
întuneric. Inainte de folosire, colorantul trebuie agitat bine.
Tamponul pHydrion stoc se prepară prin dizolvarea unei capsule
de tampon pHydrion (VWR No. 34175-242) în 100 ml apă distilată.
pH-ul tamponului stoc trebuie să fie 7.0. Se păstrează la o temperatură
între 2 şi 8°C. Soluţia de lucru de pHydrion se prepară astfel: se amestecă
5 ml de tampon pHydrion stoc cu 95 ml apă distilată. Se păstrează la
temperatura camerei.
Dacă este necesar, lamele pot fi decolorate prin plasarea timp de
1-2 minute într-un vas conţinând fixator (3 părţi alcool metilic absolut şi o
parte acid acetic glacial). După o spălare scurtă în alcool metilic absolut şi
uscarea completă, lamele pot fi re-tripsinizate şi/sau colorate.

Tehnica de bandare GTG (după Thalhammer şi colab., 2001)

Bandarea GTG obţinută prin digestia cromozomilor cu tripsină,


urmată de colorarea cu Giemsa este cea mai utilizată metodă de bandare
pentru analiza de rutină a cromozomilor. Deşi modul de formare a
135
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

benzilor GTG este încă neclar, se pare că diferenţele dintre benzile GTG
positive şi negative sunt determinate de organizarea spaţială a proteinelor
cromozomiale şi a ADN (Thalhammer şi colab., 2001).

Protocol de lucru

- Se amestecă o cantitate de 0.4 ml de sânge total, heparinizat,


cu 10 ml mediu de cultură Gibco 1A (Gibco Chromosome
Medium 1A) sau similar, şi se incubează timp de 72 ore la
temperatura de 37ºC;
- Se tratează celule cu soluţie de colchicină în concentraţie de 10
mg/ml, timp de 30 minute;
- Se incubează suspensia celulară în 0.075 M KCl la
temperatura de 37ºC, timp de 13 minute;
- Se fixează celulele într-un amestec proaspăt de metanol - acid
acetic glacial 3:1, la temperatura de 220ºC, timp de 5 minute;
- Se efectuează preparate cromozomiale de tip frotiu pe lame de
sticlă curate;
- Se incubează lamele de sticlă într-o soluţie 0.05% de tripsină
(Difco), la temperatura de 37ºC, timp de 15 secunde;
- Se spală lamele în tampon fosfat salin;
- Se colorează preparatul cromozomial cu soluţie Giemsa 5%
(*), timp de 8 minute;
- Se spală lamele cu apă distilată şi se usucă la aer.

(*) Intr-o variantă a acestei metode, colorarea se face cu soluţie


Giemsa 10%, timp de 10 minute.

Tehnica de bandare G (după Yogesh şi colab., 2011)

- Se recoltează probe de sânge (3 ml) cu seringi preheparinizate.


- Probele de sânge sunt cultivate în mediu RPMI 1640 (sau
similar) suplimentat cu 10% ser fetal de bovine şi 10 µg
fitohemaglutinină/ml, la temperatura de 37ºC (în incubator),
timp de 72 ore.
- Cu 80 minute înainte de recoltare, în fiecare tub de cultură se
adaugă colchicină în concentraţie de 0.25 µl/ml.
- Se centrifughează celulele la 1.000 rpm, timp de 10 minute.

136
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- Se suspendă celulele în 10 ml de soluţie hipotonică (0.075


moli/l KCl) preîncălzită la 37ºC şi se incubează timp de 10
minute (la aceeaşi temperatură).
- Se resuspendă celulele în 5 ml de fixator (amestec de metanol
absolut şi acid acetic glacial 3: 1) rece (2-4ºC).
- Se îndepărtează fixatorul prin centrifugare.
- Se repetă resuspendarea celulelor şi îndepărtarea fixatorului
prin centrifugare de încă două ori.
- Pentru analiza citogenetică se efectuează frotiuri cu câte 2-3
picături din suspensia de celule tratată cu fixator, pe lame
curate, care se usucă la aer.
- Bandarea cromozomilor se realizează prin învechirea termică a
preparatelor (expunerea timp de 25 minute la temperatura de
95ºC), urmată de tratamentul timp de 12-20 secunde cu soluţie
proaspătă, preîncălzită, de tripsină (pH = 6.8). Pentru
inactivarea tripsinei, lamele se imersează pentru 10 secunde în
soluţie salină rece (2-4ºC).
- Tratamentul cu tripsină al preparatelor poate fi substituit cu
tratamentul preparatelor proaspete cu soluţie de uree (6M -
8M) timp de 30-90 secunde, urmat de spălarea repetată cu apă
distilată.
- Se colorează lamele (de exemplu, cu colorant Leishman), se
efectuează observaţiile la microscop şi se fac microfotografii
ale celulelor conţinând cromozomi metafazici bandaţi.

Bandarea C

Tehnica de bandare C se foloseşte în analiza citogenetică umană


pentru colorarea specifică a regiunilor centromerice şi a altor regiuni
ce conţin heterocromatină constitutivă, cum sunt constricţiile secundare
ale cromozomilor 1, 9, 16 şi segmentul distal al braţului lung al
cromozomului Y.

Etapele de lucru sunt următoarele:

- se prepară prin tehnica de bandare Giemsa lame cu


cromozomi prometafazici. Se recomandă fotografierea a 2-3
metafaze pentru compararea ulterioară cu metafazele supuse
bandării C;

137
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- se spală bine lamele cu preparate cromozomiale bandate G în


băi de xilen;
- se decolorează lamele prin imersarea în fixator (3 părţi alcool
metilic absolut şi o parte acid acetic glacial), se şterge partea
inferioară a lamelor şi se plasează pe un suport de încălzire la
o temperatură cuprinsă între 40 şi 60°C până la apariţia de
bule.
- se presează lamele uşor cu hârtie de filtru;
- lamele uscate, decolorate, se plasează pentru o oră în HCl 0.2
N; după o jumătate de oră de la plasarea în HCl, se porneşte
baia de apă şi se începe filtrarea prin hârtie Whatman într-un
vas Coplin a unei soluţii de Ba(OH)2 2.5% (preparată prin
dizolvarea a 2.5 g de hidroxid de bariu sub formă de cristale
în 100 ml apă distilată);
- se spală lamele tratate în HCl 0.2 N în vasul Coplin umplut cu
apă distilată;
- lamele spălate se introduc pentru două minute în soluţia
proaspăt filtrată de Ba(OH)2;
- se spală lamele energic în apă distilată;
- se plasează lamele în vasul Coplin (în baia de apă) umplut cu
2xSSC la temperatura de aproximativ 62.5°C, pentru o oră;
- se scot lamele cu atenţie şi se spală uşor în apă distilată
proaspătă;
- după uscare, lamele se colorează timp de 90 secunde cu
colorantul Wright diluat 1:5.

Acidul clorhidric 0.2 N se prepară astfel: se adugă 4.15 ml acid


clorhidric concentrat la 200 ml apă distilată, se amestecă şi se adaugă în
continuare apă până la 250 ml.
2xSSC se prepară astfel: se dizolvă 17.53 g de clorură de sodiu şi
8.82 g de citrat de sodiu (ambele sub formă de cristale) într-un litru de apă
distilată. Poate fi păstrat la rece (în frigider), în sticle bine închise, timp
nelimitat.

Bandarea R

Tehnica de bandare R se foloseşte pentru analiza deleţiilor şi


translocaţiilor care implică telomerele cromozomilor. Etapele de lucru
sunt următoarele:
138
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- se incubează lamele în tampon EBSS fierbinte (durata


incubării este dependentă de vechimea preparatelor: 1-2 ore
pentru lamele cu preparate proaspete, aprox. 25 minute
pentru lamele cu preparate vechi de o zi, 7-10 minute pentru
cele cu preparate vechi de o săptămână);
- se trec lamele în apă de robinet pentru răcire rapidă şi apoi,
fără să se lase să se usuce, se colorează cu Giemsa 2% timp de
10-20 minute;
- se spală lamele cu preparate cromozomiale colorate în xilen,
apoi în apă de robinet, şi se lasă să se usuce la aer.

Tamponul EBSS se prepară astfel: se amestecă 10.0 ml soluţie


salină Earle echilibrată, 0.1 ml soluţie de bicarbonat de sodiu 7.5% şi 89.9
ml apă distilată. Tamponul se plasează în baia de apă şi se încălzeşte la
temperatura de 88-89°C.

Fig. 72. Metafază cu cromozomi umani bandaţi R (femeie)

Cromozomii metafazici (sau prometafazici) din preparatele


obţinute prin această tehnică de bandare (Fig. 72) prezintă benzi R
întunecate (colorate) şi benzi G pale.
139
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Benzile R sunt bogate în GC şi, spre deosebire de regiunile bogate


în AT, rămân intacte după denaturarea termică. In multe laboratoare,
tehnica de bandare R cu Giemsa a fost abandonată în favoarea tehnicii de
bandare R fluorescentă.

Bandarea Q

Tehnica de bandare Q este folosită pentru a identifica specific


cromozomii şi restructurările cromozomiale. Este utilă în mod special
pentru identificarea cromozomului Y şi a variatelor polimorfisme
implicând sateliţii şi centromerii unor anumiţi cromozomi. Etapele de
lucru sunt următoarele:

- se introduc lamele pentru un minut într-un vas Coplin


conţinând 40 ml soluţie de quinacrină muştar;
- se spală lamele prin clătirea repetată în apă deionizată;
- se întroduc lamele pentru un minut într-un vas Coplin
conţinând 40 ml tampon fosfat Sorensen (pH 6.8);
- se plasează lamelele peste preparatele cromozomiale de pe
lame (lamele trebuie să fie încă umede);
- se îndepărtează excesul de tampon de sub lamele prin presarea
lor uşoară cu degetul peste un prosop de hârtie sau o bucată de
hîrtie de filtru;

Preparatele pot fi analizate imediat. Dacă se se lipesc marginile


lamelelor cu ojă de unghii incoloră, preparatele pot fi analizate timp de
24-48 ore. In acest caz, se recomandă păstrarea lamelor la rece.

Bandarea T

Tehnica de bandare T este folosită în analiza citogenetică umană


pentru colorarea regiunilor telomerice ale cromozomilor. Bandarea
telomerică (sau terminală) a fost raportată prima dată de Dutrillaux
(1973), care a folosit două tipuri de denaturare termică controlată, urmată
de colorarea fie cu Giemsa, fie cu acridin orange.
Benzile T reprezintă aparent un subset al benzilor R, deoarece ele
sunt mai mici decât benzile R corespondente şi sunt mult mai strict
telomerice (Gustashaw, 1991). Etapele de lucru sunt următoarele:

140
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- într-un vas Coplin (sau Laveran) se încălzesc 94 ml apă


distilată şi 3 ml tampon fosfat (pH 6.7) la 87ºC;
- se adaugă 3 ml de colorant Giemsa;
- se introduc lamele cu preparate cromozomiale în vas şi se lasă
să se coloreze între 5 şi 30 minute;
- se spală lamele în apă distilată, se lasă să se usuce la aer şi se
examinează.

Pentru observarea în fluorescenţă (Fig. 74), etapele de lucru sunt


următoarele:
- se decolorează lamele, se trec printr-o serie de alcooli şi apoi
se spală în apă distilată pentru rehidratare;
- se colorează 20 minute în acridin orange (5 mg/100 ml);
- lamele cu preparate cromozomiale colorate se spală în tampon
fosfat, se montează, şi se examinează la un microscop cu
fluorescenţă (excitaţia: 450-490 nm; supresia: 515 nm).
Se recomandă ca lamele supuse colorării să aibă o vechime de
câteva zile. După colorarea cu Giemsa (primele 4 etape de lucru),
cromozomii sunt slab coloraţi, iar benzile sunt dificil de observat. După
colorarea timp variabil cu acridin orange, cromozomii apar după cum
urmează: în cazul colorării timp de 15-20 minute, cromozomii devin verzi
la nivelul telomerelor, zonele portocalii fiind puţin intense; în cazul
colorării timp de 30 minute sau mai mult, culoarea portocalie dispare şi
apar benzi intercalare R.
Mai recent, pentru detectarea cu maximă precizie a aberaţiilor
cromozomiale este folosită tehnica FISH (abreviere pentru “fluorescence
in situ hybridization”).
Din anul 1996, studiile de citogenetică umană pot beneficia de
avantajele remarcabile pe care le oferă o tehnică ultramodernă, aceea a
cariotipării spectrale. Această tehnică, denumită ulterior SKY (abreviere
pentru “spectral karyotyping”), a fost pusă la punct pentru a permite
folosirea de sonde fluorescente multiple (până la cinci) pentru
caracterizarea cromozomilor umani. Analiza informatică a semnalelor
emise de fluorocromomi şi capturate prin interferometrie permite
colorarea virtuală, unică şi particulară, a fiecărui cromozom.
Tehnica SKY poate fi aplicată atât pentru studiul citogenetic
prenatal, cât şi pentru cel postnatal. Această tehnică s-a dovedit de
asemenea extrem de utilă pentru studiul citogenetic al aberaţiilor ce apar
în leucemii şi tumori solide.
141
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 73. Cromozomi umani bandaţi prin colorare cu Giemsa


şi fluorocromi.

Fig. 74. Metafază cu marcaj fluorescent (FISH) pentru cromozomii 21.


142
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Contractarea puternică a cromozomilor face adesea tehnicile de


bandare ineficiente în detectarea unor restructurări cromozomiale. Fig. 75
şi 76 ilustrează diferenţele mari existente între numărul de benzi ce pot fi
produse prin bandarea G a cromozomilor în fazele succesive ale mitozei.
Pentru depăşirea acestui inconvenient, au fost elaborate tehnici de bandare
de înaltă rezoluţie (Fig. 77), ce permit evidenţierea a 800-2.000 de benzi
cromozomiale şi oferă posibilitatea detectării rearanjărilor în care sunt
implicate fragmente mici (microdeleţii, microduplicaţii, etc).

Fig. 75. Cariotip parţial cu cromozomul 7 bandat G (Giemsa) în stadii


succesive ale mitozei, ilustrând contopirea sub-benzilor în benzi mari, mai
puţin definite şi mai puţin informative. Cromozomii din celulele capturate
în profaza târzie pot prezenta 850 până la 1000 de benzi per cariotip
haploid (rezoluţie înaltă). Până la mijlocul metafazei, pe măsură ce
cromozomii se condensează şi benzile fuzionează, detaliul benzilor fine se
pierde şi mai pot fi observate (per cariotip haploid) doar circa 400 de
benzi sau mai puţine (Bangs şi Donlon, 2005).

Fig. 76. Rezoluţia bandării G a cromozomilor prometafazici şi metafazici.

143
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 77. Bandarea G de înaltă rezoluţie.


144
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Bandarea de înaltă rezoluţie

Tehnicile de bandare de înaltă rezoluţie permit detectarea


rearanjărilor cromozomiale care nu pot fi evidenţiate prin bandarea
obişnuită. Intrucât bandarea de înaltă rezoluţie implică împiedicarea
contractării puternice a cromozomilor, tehnicile elaborate pentru aceasta
se bazează pe utilizarea unor agenţi care interferează cu procesul de
contractare a cromozomilor (Fig. 78), cum sunt bromura de etidiu (EtBr),
actinomicina D, sau Hoechst 33258 (pentahidrat de bis-benzimidă,
colorant nuclear ce emite fluorescenţă albastră), care inhibă parţial
contractarea cromozomilor.

Fig. 78. Cariotip cu bandare cromozomială G de înaltă rezoluţie.


la un pacient de sex masculin cu un cromozom 20 derivat
(http://pittgenetics.com/postnatalchr.html).

Tratamentul cu soluţii hipotone induce turgescenţa celulelor, iar


metanolul din amestecul fixator denaturează şi precipită proteinele prin
dezhidratare. Acidul acetic coagulează nucleoproteinele şi cauzează
umflarea celulelor. Fixatorul penetrează rapid în celule şi conservă
structura cromozomilor. Pentru obţinerea de preparate cu cromozomi
lungi, adecvaţi pentru bandarea de înaltă rezoluţie, sunt recomandate
tratamentul hipotonic cu 0.075 M KCl, schimbarea repetată a fixatorului
şi fixarea peste noapte la temperatura de 4ºC (Ronne, 1989).
145
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Utilizarea sincronizării celulare, incorporarea 5-bromdeoxiuridinei


(5-BrdU) în ADN şi colorarea FPG (fluorochrome-photolysis Giemsa) au
îmbunătăţit calitatea bandării de înaltă rezoluţie.
Bandarea de înaltă rezoluţie face posibilă subdivizarea fiecărei
benzi din cromozomii (pro)metafazici, mai puţin condensaţi, în mai multe
sub benzi (Fig. 79). Se pot identifica 450 sau 800 de benzi, corespunzător
prometafazei sau profazei. Fiecare bandă corespunde probabil la 20-30 de
gene, aceasta fiind limita maximă de rezoluţie în analiza citogenetică
convenţională. Aceste tehnici permit evidenţierea unor modificări mici,
imposibil sau greu de detectat prin analiza cromozomilor preparaţi prin
tehnicile de bandare convenţională.

Fig. 79. (A) Ideograma cromozomului 2 cu localizarea unei deleţii


produse la nivelul benzii q32; (B) Cromozomii perechii 2, bandaţi GTG;
(C) Cromozomii perechii 2, cu o deleţie a unui segment din cromozomul
plasat în dreapta; (D) Ideograma cromozomului 20 cu localizarea unei
deleţii produse la nivelul benzii p12; (E) Perechea de cromozomi 20,
bandaţi GTG (Ferreira şi colab., 2012).

Datorită complexităţii lor, tehnicile de bandare de înaltă rezoluţie


nu sunt proceduri de rutină. Acestea se folosesc atunci când se
suspectează o anomalie structurală fină (de exemplu, microdeleţia unei
părţi dintr-o bandă cromozomială).
Incă din anul 1976, Yunis a demonstrat că este posibilă prepararea
cromozomilor profazici şi prometafazici pentru evidenţierea a până la
1.000 de benzi, în condiţiile utilizării tehnicii de sincronizare a diviziunii
celulare indusă de tratamentul cu timidină.

146
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Perfecţionările aduse tehnicilor de preparare a cromozomilor au


dus la performanţe de neimaginat cu două decenii în urmă, fiind posibilă
în prezent evidenţierea a până la 2.000 de benzi per set haploid de
cromozomi (Bickmore, 2001).

Fig. 80. Ideogramele cromozomului uman 11 realizate prin bandare G,


cu o rezoluţie de 350, 550 şi 850 de benzi (de la stânga la dreapta)
(Bickmore, 2001)

Ca puncte de referinţă standard pentru bandarea cromozomilor,


sunt publicate ideograme (diagrame idealizate), care sunt reprezentări
schematice ale cromozomilor, arătând mărimea relativă a cromozomilor şi
modelele lor de bandare (http://www.dna-rainbow.org/ideograms/).
In cazul bandării G, benzile de culoare închisă din diagrame
corespund regiunilor cromozomiale bogate în adenină şi timină (care au
afinitate afinitate redusă pentru Giemsa), iar benzile albe corespund
regiunilor bogate în citozină şi guanină (care au afinitate afinitate redusă
pentru Giemsa).
În ideograme, benzile G sunt prezentate/ilustrate în negru, iar
benzile R în alb (Fig. 80).

147
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 81. Idiograma cariotipului normal la bărbat şi femeie


(idiograma redă modelele de benzi G ale cromozomilor umani).
http://genegeek.ca/2010/11/human-chromosomes-and-karyotype/

Benzile sunt numerotate consecutiv dinspre centromer, atât pe


braţul scurt (p), cât şi pe braţul lung (q) (Fig. 80). Numărul total de benzi,
sau rezoluţia cariotipului uman, depinde de cât de condensaţi sunt
cromozomii şi în ce fază a mitozei se găseau în momentul preparării.
O rezoluţie de 350 benzi corespunde cromozomilor aflaţi în metafaza
târzie. Au fost realizate şi ideograme de foarte înaltă rezoluţie

148
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

(aproximativ 1.250-2.000 de benzi) pentru cromozomii umani aflaţi în


profaza mijlocie. Când o bandă de rezoluţie scăzută este subdivizată,
numărul fiecărei sub-benzi este plasat după un punct pentru zecimale,
în continuarea numărului ce desemnează banda. De exemplu, cea mai
depărtată bandă de rezoluţie scăzută de pe braţul scurt al cromozomului
uman 11 (11p15) poate fi subdivizată, la o rezoluţie mai înaltă, în benzile
11p15.1, 11p15.2, 11p15.3, 11p15.4 şi 11p15.5 (Fig. 82). In cazul
rezoluţiei de 2.000 de benzi, o bandă a unui cromozom poate conţine
< 1.5 Mb de ADN, în timp ce în cazul rezoluţiei de 300 benzi, o bandă va
conţine 7-10 Mb de ADN. Un citogenetician experimentat poate fi capabil
să sesizeze o deleţie de 5-10 Mb de ADN, dependent de localizarea ei, dar
genomul uman conţine probabil (la nivel molecular) peste 2.000 de benzi
(Bickmore, 2001).

Fig. 82. Ideograme reprezentative pentru cele trei tipuri morfologice de


cromozomi umani: (de la stânga la dreapta) cromozomul 1 - metacentric;
cromozomul 9 - submetacentric; cromozomul 14 – acrocentric.

Ideogramele realizate conform recomandărilor ISCN din anul


1981 conţineau exclusiv benzi negre şi albe (Fig. 80), reflectând doar
modelul de bandare, nu şi intensitatea culorii acestora. Reprezentarea sub
forma ideogramelor a cariotipurilor cu bandare de înaltă rezoluţie nu se
poate face însă utilizând doar benzi negre şi albe.
149
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 83. Ideogramele cromozomilor umani pentru harta de bandare


cromozomială de 1000 de benzi. Pentru fiecare cromozom uman este
indicată mărimea în megabaze (adaptat după Furey şi Haussler, 2003).

150
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Ideogramele cu reprezentare a benzilor în negru şi alb au fost


înlocuite ulterior cu ideograme ce reflectă modelele de bandare din
cariotipurile de înaltă rezoluţie, în care, pe baza măsurării intensităţii de
colorare a benzilor GTG în cromozomii umani prometafazici, sunt redate
cinci nuanţe (între negru şi gri deschis), în scopul facilitării orientării
printre numărul foarte mare de benzi (Mitelman, 1995).

Fig. 84. Idiogramă a unui cariotip conţinând o trisomie 21


(idiograma redă modelele de benzi G ale cromozomilor umani).
http://genegeek.ca/2010/11/human-chromosomes-and-karyotype/

151
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 85. Idiogramă a unui cariotip conţinând o translocaţie Robertsoniană


rob(14;21); cromozomul derivativ rezultat este indicat prin săgeată.

In unele cazuri, ideogramele realizate pe baza modelelor de


bandare G şi Q sunt de mare utilitate în identificarea unor cromozomi
suplimentari (Fig. 84) în cariotipurile unor pacienţi cu fenotip clinic
diferit de cel manifestat în sindroamele cromozomiale cunoscute, sau a
cromozomilor implicaţi în rearanjări (Fig. 85). Relevant în acest sens este
faptul că în cariotipurile unor pacienţi cu 47 cromozomi s-a descoperit un
cromozom 22 suplimentar cu braţul lung mai scurt, sau cromozomul
suplimentar nu era nici un cromozom normal 21, nici un cromozom
152
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

normal 22 (Punnett şi colab., 1973). Analiza ideogramei a permis într-un


astfel de caz concluzia că cromozomul suplimentar a apărut ca rezultat al
unei rearanjări într-unul din gameţii parentali, întrucât acesta nu era
prezent în cariotipul niciunuia dintre părinţi.
La fel de relevantă este concluzia că nicio combinaţie de semne
clinice asociate cu prezenţa unui cromozom 22 suplimentar nu este
suficientă pentru diagnosticul trisomiei 22. Diagnosticul se poate pune
doar pe baza analizei cariotipului şi a ideogramei.
Ideogramele sunt utilizate în mod curent şi pentru indicarea
locusului unei gene pe cromozom (*). În Fig. 86 este prezentată
ideograma cromozomului X, pe care este indicată (prin săgeată)
localizarea DMD (Xp21.2), gena responsabilă de apariţia distrofiei
musculare Duchenne.

Fig. 86. Ideograma cromozomului X, cu localizarea cromozomială


a genei DMD (http://ghr.nlm.nih.gov/gene/DMD).

(*) Ideogramele ce prezintă localizarea pe cromozomii umani a


tuturor genelor implicate în apariţia de boli monogenice sunt postate pe
site-ul web http://ghr.nlm.nih.gov/gene.

153
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

CARIOTIPUL UMAN

Analiza cariotipului este indispensabilă şi obligatorie pentru


diagnosticul sindroamelor cromozomiale.
Conform primei definiţii, propusă la conferinţa internaţională
pentru studiul cromozomilor umani de la Denver (1960), cariotipul
reprezintă “aranjarea sistematică a cromozomilor unei singure celule,
preparaţi prin desenare sau fotografiere, în înţelesul lărgit conform
căruia cromozomii unei celule pot reprezenta cromozomii unui individ
sau chiar ai unei specii”.
In prezent este general acceptată definiţia propusă de D.T. Hughes
(1966): “Prin cariotip se înţelege o aranjare sistematizată a
cromozomilor unei celule mitotice sau meiotice, implicând numărul,
forma, mărimea, sau orice altă caracteristică care poate fi reprezentativă
pentru complementul cromozomial al unei varietăţi celulare, individ sau
specie”.
Faza mitozei în care este posibilă numărarea şi identificarea cu
uşurinţă a cromozomilor este metafaza, când aceştia ating maximum de
contractare şi de colorabilitate. Metafaza mitotică este aşadar singurul
stadiu al diviziunii celulare în care lungimea cromozomilor este constantă
pentru o pereche de cromozomi dată, oferind posibilitatea studiilor
citogenetice comparative.
Principalii parametri utilizaţi în mod curent pentru identificarea
cromozomilor sunt:
1) Lungimea fiecărui cromozom raportată la lungimea totală a
complementului haploid normal.
2) Raportul braţelor cromozomiale (lungime braţ lung/lungime
braţ scurt).
3) Indexul centromeric, exprimat prin raportul procentual dintre
braţul scurt şi lungimea totală a cromozomului (lungime braţ
scurt/lungime totală cromozom x 100).

Alcătuirea cariotipului

Definirea poziţiei centromerului şi a tipurilor morfologice de


cromozomi care rezultă din localizarea sa, reprezintă o condiţie primară
pentru realizarea unui cariotip. Poziţia centromerului, una dintre
caracteristicile cele mai constante ale cromozomilor, poate fi exprimată
prin relaţiile:
154
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

d = l – s; sau r = l / s
în care:

l = lungimea braţului lung; s = lungimea braţului scurt;


d = diferenţa dintre braţul lung şi braţul scurt;
r = raportul dintre braţe.

In raport de localizarea centromerului, conform nomenclaturii


standardizate propusă de Levan şi colab. (1964), cromozomii umani se
încadrează în unul dintre următoarele trei tipuri: (1) metacentrici (cu
centromerul în regiunea mediană şi raportul braţelor cuprins între 1.0 şi
1.70); (2) submetacentrici (cu centromerul în regiunea submediană şi
raportul braţelor cuprins între 1.71 şi 3.0); (3) acrocentrici (cu
centromerul în regiunea terminală şi raportul braţelor cuprins între 7.01
şi ∞)
Alcătuirea cariotipului implică parcurgerea a trei etape:

1) Alegerea metafazelor
Dintre zecile sau sutele de metafaze observate într-un preparat,
trebuie alese metafazele îndeplinesc două cerinţe de bază:

- să nu prezinte cromozomi suprapuşi, sau numărul celor


suprapuşi să nu fie mai mare de 1-2 (această excepţie se
admite în cazul speciilor cu număr mare de cromozomi);
- celulele să nu fie sparte, sau (dacă sunt sparte) cromozomii să
nu fie împrăştiaţi pe o suprafaţă foarte mare, caz în care este
dificil de stabilit dacă ei aparţin unei singure celule.

2) Studiul cromozomilor
Are ca scop principal determinarea numărului de cromozomi şi
identificarea cromozomilor pe baza morfologiei lor şi a modelului de
benzi cromozomiale (ce mai adesea benzi G). Numărarea se poate face
direct prin observarea la microscop a plăcilor metafazice, sau după
fotografierea metafazelor;

3) Fotografierea metafazelor şi prelucrarea fotografiilor pentru


alcătuirea cariotipului. Interpretarea corectă a cariotipului unui pacient
depinde în mare măsură de calitatea fotografiilor reprezentând plăci
metafazice. Se recomandă ca numărul metafazelor fotografiate să fie
de minim 10% din numărul celor examinate microscopic. Evident, se
155
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

fotografiază numai metafazele clare, în care sunt vizibili în acelaşi plan


toţi cromozomii, iar suprapunerile lipsesc sau sunt foarte puţine.
Existenţa mai multor clone celulare (mozaic cromozomial)
impune analiza unui număr mai mare de metafaze (minimum 30) pentru
aprecierea cât mai corectă a procentajului fiecărei linii (Gorduza, 2007).
Conform protocolului clasic, alcătuirea cariotipului se face pe
baza a cel puţin două copii ale metafazei. Cromozomii metafazici se
decupează cu atenţie, tăind cu o foarfecă fiecare cromozom în aşa fel
încât în jurul lor să rămână o margine albă de 1-2 mm. In cazul
metafazelor cu 1-2 cromozomi suprapuşi, decuparea se face de pe două
fotografii identice ale aceleeaşi metafaze.
Primul criteriu de aranjare a cromozomilor în cariotip este cel al
lungimii totale. Cromozomii se aranjează în ordinea descrescătoare a
lungimii, măsurate de-a lungul axelor individuale ale ambelor cromatide,
incluzând în măsurătoare regiunea centromerică, dar exceptând sateliţii.
Al doilea criteriu al aranjării cromozomilor în cariotip este acela al
morfologiei lor. Cromozomii sunt dispuşi pe grupe morfologice (notate cu
litere mari, în ordine alfabetică), fiecare grupă incluzând două sau mai
multe perechi de cromozomi care sunt greu sau imposibil de identificat
prin mijloacele obişnuite ale analizei citogenetice (Fig. 89 şi 90).
Al treilea criteriu este acela al omologiei cromozomilor. Plecând
de la premisa că omologia morfologică constituie reflectarea omologiei
genetice, cromozomii cu aceeaşi morfologie sunt dispuşi în perechi.
Aranjarea cromozomilor în perechi se face pe baza a doi parametri de
importanţă majoră: lungimea şi raportul braţelor.
Identificarea cromozomilor omologi este facilitată considerabil de
folosirea tehnicilor de bandare. Deoarece fiecare pereche de cromozomi
prezintă un model caracteristic de benzi, care ocupă aceeaşi poziţie, au
aceeaşi grosime şi aceeaşi intensitate a fluorescenţei (benzile Q) sau de
colorare (benzile G), împerecherea cromozomilor pe baza identităţii
modelului de benzi exclude sau reduce la maxim erorile de alcătuire a
cariotipului.
Analiza cariotipului este folosită pe o scară tot mai extinsă pentru
evidenţierea aberaţiilor numerice şi structurale, atât a celor constituţionale
(cele cu care un individ se naşte), cât şi a celor dobândite (cele care apar
ca modificări secundare asociate cu diferite maladii, cum ar fi cancerul).
Caracterizarea cariotipului individual (al unui pacient) se face
frecvent prin compararea idiogramei “construite” pentru acesta, cu
idiograma standard. O analiză citogenetică completă implică compararea
“bandă cu bandă” a fiecărui cromozom cu omologul lui.
156
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 87. Detectarea automată a metafazelor, împerecherea cromozomilor


şi alcătuirea cariotipului pentru analiza cromozomială umană
utilizând un software pentru PC.

Fig. 88. Realizarea automată a cariotipului pentru analiza cromozomială


şi compararea bandă pentru bandă a cromozomilor pacientului cu cei
din cariotipul standard, utilizând un software pentru PC.
157
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

In prezent, pentru alcătuirea şi studiul cariotipului se pot folosi


programe (PC software) (Fig. 87 şi 88) pentru preluarea imaginilor
microscopice cu o cameră foto digitală, stocarea imaginilor, detectarea
automată a metafazelor, identificarea cromozomilor, separarea
cromozomilor încrucişaţi sau suprapuşi, împerecherea lor, analiza
numerică şi structurală (de exemplu, VideoTest Karyo 3.1 sau BioView’s
Karyotyping).

Cariotipul uman normal

Cariotipul uman normal (Fig. 89 şi 90) este reprezentat prin 7


grupe distincte de autozomi şi o pereche de heterozomi (XX la femei şi
XY la bărbaţi). In cele 7 grupe, notate cu litere de la A la G, cromozomii
sunt aranjaţi după mărime, în ordine descrescătoare.
Pe baza caracteristicilor lor morfologice şi în conformitate cu
hotărârea adoptată în anul 1971 la Conferinţa Internaţională pentru
Standardizarea Nomenclaturii Cromozomilor Umani, cromozomul X este
inclus în grupul C alături de perechile 6-12 de autozomi, iar cromozomul
Y este inclus în grupul G alături de perechile de autozomi 21 şi 22.
Cromozomii care alcătuiesc cariotipul uman se încadrează aşadar,
prin morfologia lor, în trei tipuri (Fig. 82): metacentric (perechile 1, 2, 3,
6, 7, 8, 11, 16, 17, 18, 19, 20), submetacentric (perechile 4, 5, 9, 10, 12 şi
cromozomul X) şi acrocentric (perechile 13, 14, 15, 21, 22 şi Y).
Pentru descrierea cromozomilor umani şi caracterizarea
cariotipului se folosesc simbolurile şi codificarea propuse şi acceptate
internaţional la Conferinţele de la Chicago (1966) şi Paris (1971).
Principalele simboluri şi codificări utilizate în analiza citogenetică
umană sunt următoarele:
A–G grupul de cromozomi
1 – 22 numărul perechii de cromozomi
X, Y cromozomii sexului
/ separă liniile celulare la descrierea
mozaicismelor
? indică o identificare discutabilă
a cromozomului sau structurii cromozomiale
+ sau – aşezat după numărul perechii de cromozomi
sau după litera care desemnează grupa de
cromozomi, indică absenţa acelui cromozom
sau prezenţa sa în plus

158
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

→ de la – la
„:„ ruptură fără reunire
„ :: „ ruptură şi reunire
ace acentric
arr detectat prin folosirea array-CGH
cen centromer
chi himeră (genetică)
del deleţie
der cromozom derivativ
dic cromozom dicentric
dn de novo
end endoreduplicaţie
fra situs fragil
h constricţie secundară sau regiune
cu coloraţie negativă
i izocromozom
ins inserţie
inv inversie
ins inserţie
ish detectat prin utilizarea FISH
mar cromozom marker
mat cromozom de origine maternă
mos mozaic cromozomial
pat cromozom de origine paternă
p braţul scurt al cromozomului
q braţul lung al cromozomului
r cromozom inelar
rcp translocaţie reciprocă
rec cromozom recombinat
rob translocaţie robertsoniană
t translocaţie
tan translocaţie în tandem
ter terminal sau capăt
(pter = capătul braţului scurt, qter = capătul braţului
lung)
tri cromozom tricentric
sa satelit
st constricţie secundară

159
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

1 2 3 4 5

6 7 8 9 10 11 12

13 14 15 16 18

19 20 21 22 X Y

Fig. 89. Cariotip uman normal (femeie).

1 2 3 4 5

6 7 8 9 10 11 12

13 14 15 16 17 18

19 20 21 22 X Y

Fig. 90. Cariotip uman normal (bărbat)


160
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Cariotipul uman anormal

In cazul unui cariotip anormal, prima caracteristică descrisă se


referă la numărul total de cromozomi, inclusiv cromozomii sexului.
De exemplu:

45, X = 45 cromozomi, 1 cromozom X


47, XXY = 47 cromozomi, 3 cromozomi sexuali,
respectiv XXY

Dacă există o aberaţie numerică la nivelul autozomilor, litera


grupului din care face parte cromozomul în plus (suplimentar) sau absent
este urmată de semnul plus (+) sau (–). De exemplu:

45, XX, C– = 45 cromozomi, cromozomi sexuali XX,


1 cromozom lipsă în grupul C
48, XXY, G+ = 48 cromozomi, cromozomi sexuali XXY,
1 cromozom suplimentar în grupul G

Printre aberaţiile numerice şi structurale care pot fi identificate


prin cariotiparea cromozomilor umani se numără: monosomia X
(sindromul Turner) (Fig. 95); trisomia 21 (sindromul Down) (Fig. 91);
trisomia 18 (sindromul Edwards) (Fig. 49); trisomia 13 (sindromul Patau)
(Fig. 92); trisomia 10 (Fig. 94); aneuploidia/trisomia XXY (sindromul
Klinefelter) (Fig. 50); deleţiile (Fig. 103); inversiile (Fig. 97); duplicaţiile
(Fig. 98); translocaţiile (Fig. 99-101); cromozomii derivativi şi
recombinaţi (Fig. 107-110); cromozomii marker (Fig. 118); cromozomi
inelari (Fig. 58 şi 64) şi izocromozomi (Fig. 61).

SINDROAME CROMOZOMIALE

Sindromul Down

Cauza: trisomia 21 (completă sau parţială).


Incidenţa: 1:650 - 1:800 nou-născuţi vii; frecvenţa produşilor de
concepţie cu trisomie 21 este însă mult mai mare (1 la 200) dar circa 3/4
sunt eliminaţi ca avorturi spontane.
Sexul afectat: Sindromul poate să apară la ambele sexe, dar este
mai frecvent la copiii de sex masculin (raportul sexelor este de 3 băieţi / 2
fete).
161
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Simptomatologie: Nou-născutul cu trisomie 21 are lungime şi


greutate mai mică decât în mod normal, prezintă hipotonie musculară,
hiper-extensibilitate şi reflexe comportamentale reduse. Capul este
brahicefalic, cu occiput turtit şi fontanele largi. Faţa este rotundă, plată şi
prezintă o dismorfie sugestivă: epicantus (un repliu în unghiul intern al
ochiului), fantele palpebrale oblice în sus şi în afară; nasul mic cu rădăcina
turtită şi narine mici şi anteversate; gura deschisă şi protruzie linguală
(datorită cavităţii orale mici); urechile situate mai jos, mici şi displazice.
Gâtul este scurt, cu exces de piele pe ceafă; mâinile sunt scurte şi late, cu
brahidactilie, clinodactilie (încurbarea) a degetului V şi, frecvent, un singur
pliu de flexie palmară (pliu simian); unii dintre copiii cu sindrom Down
prezintă malformaţii viscerale (defecte cardiace, etc).
La copil, talia şi greutatea au valori sub media vârstei. Persistă
hipotonia musculară şi se asociază cu hiperlaxitate articulară şi hiporeflexie
nervoasă. Devin mai evidente câteva dismorfii cranio-faciale: microcefalia
cu occiput turtit, fantele palpebrale oblice în sus şi în afară, irisul pestriţ,
hipoplazia etajului mijlociu al feţei (faţă plată). La nivelul membrelor,
brahidactilia şi clinodactilia auricularului sunt mai pronunţate.
Unii copii cu sindrom Down pot prezenta diferite malformaţii
cardio-vasculare, digestive şi renale. Malformaţiile cardiace afectează circa
40% din nou-născuţii cu sindrom Down, majoritatea fiind defecte septale
(atrio-ventriculare, ventriculare sau atriale).
La simptomatologia descrisă mai sus se asociază frecvent
obezitatea, iar dezvoltarea pubertară este mult întârziată şi incompletă.
Bărbaţii sunt sterili, iar femeile au o fertilitate redusă (la acestea
reproducerea este însă numai accidentală).
Sindromul Down se asociază întotdeauna cu un retard mental care
variază de la sever la moderat (coeficientul de inteligenţă al persoanelor
afectate variază între 20 şi 85) şi este asociat cu tulburări de limbaj. Un
bolnav cu sindrom Down poate acumula un nivel maxim de cunoştinţe
comparabil cu cel al unui copil normal cu vârsta între 6 şi 8 ani şi nu este
capabil de o viaţă independentă.
Diagnostic citogenetic: Analiza citogenetică este esenţială şi
obligatorie în fiecare caz (chiar dacă examenul clinic este relevant),
deoarece în funcţie de rezultatul analizei cromozomiale se calculează riscul
de recurenţă şi se acordă consiliere genetică. Diagnostic de certitudine
necesită examenul citogenetic al amniocitelor (efectuat în săptămânile 12-
16 de sarcină) sau al celulelor din vilozităţile coriale (efectuat în
săptămânile 9-12 de sarcină).
Analiza cromozomială poate evidenţia:
162
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- trisomie 21 liberă şi omogenă, în circa 92-95% din cazurile de


sindrom Down; ele se produc prin nedisjuncţie meiotică, cel
mai frecvent maternă (85-90%) şi în special în meioza I (75%);
- trisomie 21 liberă şi în mozaic cromozomial (de tip 47,XY,+21/
46,XY,+21 sau 47,XX,+21/46,XX,+21) în circa 2-3% din
cazuri; rezultă prin nedisjuncţie mitotică postzigotică sau, foarte
rar, prin pierderea unui cromozom 21 în celule ce derivă dintr-
un zigot trisomic (“salvarea” unei trisomii omogene);
- trisomie 21 prin translocaţie Robertsoniană neechilibrată între
cromozomul 21 şi un alt cromozom acrocentric, în 4-5% din
cazuri; cel mai frecvent se întâlneşte translocaţia 14q;21q, care
în jumătate din cazuri este moştenită de la unul dintre părinţi
(cel mai adesea de la mamă, dar fără nici o legătură cu vârsta
maternă); translocaţiile 21q;22q sau 21q;21q sunt mult mai rare
şi majoritatea sunt de novo;
- trisomie 21 parţială, în mai puţin de 1% din cazuri; rezultă prin
segregarea meiotică a cromozomilor derivativi, formaţi în urma
unor translocaţii echilibrate (ce implică un segment din
cromozomul 21), prezente la unul dintre părinţi.

Riscul de recurenţă: În trisomia 21 liberă şi omogenă riscul de


recurenţă este în medie 1%; pentru femeile sub 30 de ani este puţin mai
mare, de circa 1,4% (probabil datorită unor mozaicuri germinale
nedepistate); pentru femeile de peste 30 de ani riscul este acelaşi cu cel
determinat de vârsta maternă.
Riscul de recurenţă este nesemnificativ în trisomiile prin mozaic
(<0,1%). În schimb, în cazul trisomiei 21 prin translocaţie Robertsoniană
neechilibrată (Fig. 85), riscul este moderat în translocaţiile între cromozomi
neomologi (10-15% dacă mama este purtătoare şi 3-5% dacă tatăl este
purtător) şi total (100%) în cazul translocaţiilor între cromozomi 21.
Prognostic: Speranţa de viaţă este de circa 60 de ani. Riscul de a
dezvolta leucemie este de 15-20 ori mai mare decât în populaţia generală şi
de aceea mortalitatea în primii 5 ani de viaţă este relativ mai mare. Între 5 şi
40 de ani mortalitatea în sindromul Down este asemănătoare cu cea din
populaţia generală (însă morbiditatea este mai crescută).
10-15% din pacienţii cu sindrom Down pot prezenta una din
următoarele probleme medicale: epilepsie, tulburări vizuale (cataractă,
glaucom, strabism), surditate, hipotiroidie, instabilitate atlanto-axială. După
40 de ani se instalează frecvent o demenţă senilă precoce şi mortalitatea
creşte semnificativ prin accidente vasculare.
163
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Sindromul Edwards

Cauza: trisomia 18 (completă sau parţială).


Incidenţa: 1:5.000 - 1:8.000 de naşteri (prevalenţa medie: 1/6.000
nou-născuţi); incidenţa la concepţie este mult mai mare, dar aproximativ
95% dintre embrionii cu trisomie 18 sunt eliminaţi prin avort.
Sexul afectat: Majoritatea cazurilor (circa 80%) sunt de sex
feminin.
Simptomatologie: Nou-născutul cu trisomie 18 prezintă greutate
mică, hipertonie şi o dismorfie cranio-facială sugestivă: cap alungit
(dolicocefalie) cu occiput proeminent, frunte teşită, microretrognatism,
urechi situate mai jos şi hipoplazice. Degetele mâinii sunt strâns flectate şi
încălecate într-un mod caracteristic: degetele 2 şi 5 acoperă degetele 3 şi 4;
unghiile sunt hipoplazice şi dermatoglifele anormale (exces de arcuri, pliu
simian). Piciorul are aspectul de “piolet” (datorită proeminenţei posterioare
a calcaneului). Frecvent sunt prezente malformaţii congenitale grave:
cardiace (90% din cazuri), renale, cerebrale, vertebrale.
Diagnostic citogenetic: Analiza citogenetică este obligatorie pentru
diagnosticul definitiv (de certitudine). Aceasta va evidenţia una din
următoarele situaţii: trisomie 18 completă, omogenă (94%) sau în mozaic
(5%); trisomie 18 parţială (1%).
Riscul de recurenţă: In cazul trisomiei 18 complete, riscul de
recurenţă este de 1-2%. În trisomiile 18 parţiale riscul depinde de prezenţa
sau absenţa unei translocaţii la părinţi.
Prognostic: Speranţa de viaţă este foarte mică: aproximativ 90%
dintre copiii cu trisomie 18 mor în primele 6 luni de viaţă datorită
malformaţiilor viscerale grave. Doar 5% supravieţuiesc după vârsta de 1 an,
dar prezintă întârziere severă în dezvoltarea psihomotorie.

Sindromul Patau

Cauza: trisomia 13 (completă sau parţială).


Incidenţa: 1:10.000 - 1:20.000 de naşteri.
Sexul afectat: Ambele sexe pot fi afectate de sindromul Patau.
Simptomatologie: Nou-născutul prezintă întârziere în creştere,
microcefalie cu suturi larg deschise, aplazie cutanată în regiunea vertexului
sau occiputului, frunte teşită, microftalmie/anoftalmie, colobom irian,
despicături orofaciale, urechi malformate, pumnul strâns cu degetele
încălecate, polidactilie postaxială la mâini şi/sau picioare. Aproape constant
se întâlnesc malformaţii ale SNC, inimii (80%) şi sistemului urogenital.
164
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Diagnosticul clinic este sugerat de triada caracteristică: despicătură


labio-palatină, microftalmie/anoftalmie şi polidactilie postaxială –
observată la aproximativ 70% dintre pacienţi.
Diagnostic citogenetic: Analiza citogenetică este obligatorie pentru
diagnosticul de certitudine; în circa 80% din cazuri trisomia 13 este
completă, liberă şi omogenă; mozaicurile sunt foarte rare, în schimb în
circa 20% de cazuri sunt identificate trisomii complete sau parţiale produse
prin translocaţii neechilibrate, de obicei t(13q;14q) sau t(13q;13q), din care
jumătate sunt moştenite de la unul dintre părinţi.
Ca alternativă la analiza cromozomială convenţională (pentru
diagnosticul trisomiei 13) se poate realiza analiza FISH interfazică cu
sonde pentru cromozomul 13.
Riscul de recurenţă: În cazul trisomiilor libere, riscul de recurenţă
este foarte mic (< 1%). In cazul translocaţiilor Robertsoniene moştenite de
la un părinte riscul poate fi de circa 10% pentru translocaţiile între
cromozomi neomologi, sau chiar 100% pentru translocaţiile între
cromozomii 13.
Prognostic: Mai mult de 50% din copiii cu trisomie 13 mor în
prima lună de viaţă din cauza malformaţiilor viscerale multiple şi severe.
Doar 3% din bolnavi supravieţuiesc peste un an, având un retard mental
sever. Supravieţuirea este mai mare în trisomiile parţiale 13q.

Sindromul Turner

Cauza: monomia X, completă sau parţială. Dintre cazurile de nou


născuţi cu monosomie X omogenă, 50-70% au origine paternă, fiind
consecinţa unei nedisjuncţii sau întârzieri anafazice în meioza tatălui, care
duce la formarea de gameţi lipsiţi de cromozomul X.
Incidenţa: 1/2.500-1/3.000 nou-născuţi de sex feminin, dar se
estimează că aproximativ 2% din concepţiile recunoscute clinic prezintă
monosomie X, care este letală în 95% din cazuri, embrionii fiind avortaţi.
Sexul afectat: Feminin.
Simptomatologie: sindromul Turner tipic poate fi identificat în
circa 1/3 din cazuri la naştere pe baza următoarelor semne clinice şi
simptome: talie şi greutate mai mică decât cea normală, limfedem pe faţa
dorsală a mâinilor şi picioarelor, gât scurt, cu exces de piele pe ceafă şi/sau
pterygium coli (pliu cutanat pe feţele laterale ale gâtului) şi distanţă
intermamelonară mare.
1/3 din cazurile de sindrom Turner pot fi diagnosticate înainte de
pubertate pe baza următoarelor semne clinice: întârziere majoră de creştere,
165
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

gât scurt, palmat, cu inserţia joasă a părului pe ceafă şi torace lat cu


mameloane îndepărtate.
O altă treime din cazuri pot fi diagnosticate numai postpubertar,
diagnosticul clinic fiind sugerat de triada: hipostatură, amenoree primară,
caractere sexuale secundare feminine deficitare. Hipostatura este semnul
cardinal al sindromului Turner: înălţimea pacientelor cu sindrom Turner se
încadrează în intervalul 130-150 cm (dependent de talia părinţilor).
Amenoreea primară (absenţa ciclurilor menstruale) şi deficitul de
sexualizare sunt secundare disgeneziei gonadice, produsă prin
degenerescenţa ovocitelor (ce începe în viaţa fetală) şi înlocuirea ovarelor
cu bandelete fibroase. Rareori, degenerescenţa este incompletă (mai ales la
fetele cu monosomie X în mozaic), ceea ce conduce la o dezvoltare
pubertară aproape normală şi la apariţia de cicluri ovulatorii neregulate.
Totuşi, şi în aceste cazuri menopauza este precoce, iar probabilitatea de a
avea o sarcină este infimă. Deoarece ovarele disgenetice nu produc ovule,
pacientele cu sindrom Turner au sterilitate primară şi definitivă.
Absenţa secreţiei hormonilor sexuali feminini (estrogeni şi
progesteron) induce amenoree primară, dezvoltare insuficientă a
caracterelor sexuale secundare feminine (glande mamare puţin dezvoltate,
pilozitate axilară absentă, pilozitate pubiană redusă).
În 30-40% din cazuri pot fi identificate malformaţii congenitale
renale sau cardiace. Pacientele pot avea deficit auditiv prin anomalii ale
urechii interne. Inteligenţa este normală sau la limita inferioară a
normalului.
Diagnostic citogenetic: Analiza citogenetică este obligatorie pentru
diagnostic. Testul cromatinei X (testul Barr) este negativ în cazurile cu
monosomie omogenă şi pozitiv (dar cu valori reduse) în cazul monosomiei
în mozaic, sau în monosomiile parţiale prin anomalii structurale.
Examenul cromozomial este esenţial pentru stabilirea diagnosticului
de certitudine. În 50-60% din cazuri cariotipul evidenţiază o monosomie X
omogenă; în 25% din cazuri se întâlnesc difertite tipuri de mozaicuri, ce
includ obligatoriu o linie cu monosomie X totală sau parţială (cel mai
frecvent 45,X/46,XX); în restul cazurilor se găsesc anomalii de structură
ale cromozomului X: isocromozomi X de braţ lung sau de braţ scurt, deleţii
Xp sau Xq, cromozomi inelari.
Riscul de recurenţă: Riscul de recurenţă al sindromului Turner este
uşor crescut în raport cu riscul existent în populaţia generală.
Prognostic: Durata de viaţă poate fi normală, cu excepţia cazurilor
asociate cu malformaţii cardiace sau renale severe/grave. În cursul vieţii

166
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

pot să apară, mai frecvent decât în populaţia generală, tiroidite autoimune,


hipertensiune arterială, obezitate şi diabet zaharat noninsulino-dependent.

Sindromul Klinefelter

Cauza: aneuploidia (trisomia) XXY sau poli-XY (un fenotip


asemănător au şi bărbaţii XX). Trisomia XXY omogenă are în 60% din
cazuri origine paternă (nedisjuncţie în meioza I) şi în 40% din cazuri
origine maternă [nedisjuncţie în meioza I (75%) sau meioza II (25%)].
Trisomia în mozaic este secundară unei nedisjuncţii cromatidiene în
mitozele unui embrion cu sex genetic masculin, sau pierderii unui
cromozom X la un zigot XXY.
Incidenţa: Mai mare de 1:1.000 nou-născuţi de sex masculin
(probabil 1/600), dar multe cazuri nu sunt diagnosticate din cauza
modificărilor fenotipice reduse.
Sexul afectat: Masculin.
Simptomatologie:
Diagnosticul clinic al sindromului Klinefelter este posibil doar
postpubertar, pe baza următoarelor semne: statură înaltă, aspect gracil,
dificultăţi de adaptare şcolară. La pubertate talia creşte, pe seama
membrelor inferioare.Testiculii rămân mici datorită disgeneziei gonadice
(nedezvoltarea celulelor germinale, hialinizarea tubilor seminiferi).
Degenerescenţa Leydigiană determină absenţa spermatogenezei şi a
secreţiei de testosteron. În absenţa testosteronului, caracterele sexuale
secundare sunt slab dezvoltate: pilozitatea facială, axilară şi tronculară sunt
absente, pilozitatea pubiană este redusă, corpul are conformaţie de tip
feminin, vocea este înaltă, iar adipozitatea are o dispoziţie de tip ginoid.
Penisul se dezvoltă, de obicei, normal şi funcţia sexuală este normală. În
circa 30% din cazuri apare ginecomastia (dezvoltarea glandelor mamare la
un individ de sex masculin).
Sindromul Klinefelter reprezintă principala cauză de hipogonadism
la bărbat. Sterilitatea este primară şi definitivă, pacienţii cu această
afecţiune reprezentând aproximativ 10% din bărbaţii cu azoospermie. Rar,
la pacienţii cu mozaic cromozomial (46,XY/47,XXY), fertilitatea este
păstrată, existând posibilitatea apariţiei de descendenţi.
Dezvoltarea intelectuală este aproape normală, coeficientul
intelectual fiind la limita inferioară a normalului sau peste aceasta. 70% din
pacienţii cu sindrom Klinefelter prezintă tulburări de învăţare, determinate
de dislexie.

167
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Diagnostic citogenetic: Analiza citogenetică este obligatorie pentru


diagnosticul de certitudine. Testul cromatinei sexuale X (testul Barr) şi
testul cromatinei sexuale Y sunt pozitive. În circa 85% din cazuri cariotipul
relevă o trisomie 47,XXY liberă omogenă. În 12-13% din cazuri sunt
prezente diferite mozaicuri cromozomiale (cel mai frecvent: 46,XY/
47,XXY) şi mai rar alte cariotipuri 48,XXXY, 49,XXXXY; prezenţa unui
număr mai mare de cromozomi X se asociază cu creşterea severităţii
modificărilor dismorfice şi a retardului mental. Rareori se găseşte un
cariotip 46,XX (“bărbaţi XX”, la care un mic segment de pe braţul scurt al
cromozomului Y, conţinând gena SRY, este translocat pe un cromozom X).
Riscul de recurenţă: Nu este mai mare decât în populaţia generală,
fiind dependent de vârsta maternă numai în circa 30% din cazuri.
Prognostic: Speranţa de viaţă este normală.

Sindromul dublu Y (sau XYY)

Cauza: aneuploidia (trisomia) XYY. Toate cazurile sunt consecinţa


unei nedisjuncţii în meioza II paternă.
Incidenţa: Aneuploidia XYY este relativ frecventă, dar
diagnosticul clinic este rareori stabilit datorită modificărilor fenotipice
minore pe care le determină. Incidenţa afecţiunii este de aproximativ
1/1.000 de nou-născuţi.
Sexul afectat: Masculin.
Simptomatologie: Fenotipul persoanelor cu sindrom XYY (dublu
Y) se caracterizează prin talie înaltă (pe baza membrelor inferioare).
Dezvoltarea intelectuală este normală, dar coeficientul de inteligenţă este
cu 10-15 puncte mai mic decât cel al persoanelor înrudite. Prezintă deseori
întârziere în dezvoltarea limbajului, dificultăţi de învăţare (prin dificultăţi
de citire şi deficit de atenţie), hiperactivitate şi impulsivitate.
De regulă, persoanele cu aneuploidie/trisomie XYY au fertilitate
normală, dar uneori pot prezenta tulburări de spermatogeneză, care
cauzează scăderea fertilităţii.
Diagnostic citogenetic: Diagnosticul se pune numai pe baza
rezultatului analizelor citogenetice: testul cromatinei Y pozitiv, cu doi
corpusculi F; cariotip 47,XYY.
Riscul de recurenţă: Deşi, teoretic pot forma gameţi anormali,
riscul unor descendenţi XXY sau XXX nu este mai mare decât în populaţia
generală.
Prognostic: Speranţa de viaţă este normală.

168
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Sindromul triplu X

Cauza: aneuploidia (trisomia) XXX. În 90% din cazuri,


cromozomul X suplimentar provine dintr-o nedisjuncţie în meioza maternă
(cel mai adesea în meioza I).
Incidenţa: 1/1.000 de nou-născuţi de sex feminin.
Sexul afectat: Feminin.
Simptomatologie: Trisomia XXX nu produce modificări majore
caracteristice. Totuşi, diagnosticul clinic (în general dificil) este sugerat de
următoarele semne: talia deasupra mediei şi coeficientul de inteligenţă la
limita inferioară a normalului (tulburări de vorbire, dificultăţi de învăţare),
dismorfie facială necaracteristică (facies rotund, cu fante palpebrale oblice
în sus şi înafară), tulburări menstruale (cicluri neregulate, menopauză
precoce) şi de reproducere (sterilitate sau avorturi spontane repetate).
Aceste modificări sunt inconstante şi de obicei femeile sunt fertile, putând
avea copii normali, sau copii cu trisomie X sau trisomie XXY.
Diagnostic citogenetic: Analiza citogenetică este obligatorie
pentru diagnosticul sindromului triplu X. La fetele/femeile cu acest
sindrom, cromatina X este pozitivă, fiind evidenţiată prezenţa a doi
corpusculi Barr în nucleii celulelor interfazice. Cariotipul poate releva o
trisomie X omogenă, sau în mozaic.
Riscul de recurenţă: Majoritatea cazurilor de sindrom triplu X nu
sunt moştenite. De asemenea, nici mozaicismul 46,XX/47,XXX nu este
moştenit (http://ghr.nlm.nih.gov/condition/triple-x-syndrome).
Prognostic: Speranţa de viaţă este normală.

In cazul sindroamelor cromozomiale cauzate de rearanjări de tipul


deleţiilor (Fig. 103), duplicaţiilor (Fig. 98 şi 103), inversiilor (Fig. 97),
translocaţiilor (Fig. 99-101), sunt scanate 15-20 de plăci metafazice şi
analizate detaliat cel puţin 5 dintre acestea. Analiza cromozomială se face
prin compararea bandă pentru bandă a fiecărui cromozom cu omologul
său (http://home.comcast.net/~dmgt350/cytogenetics/geninfo.htm).

Sindromul Wolf-Hirschhorn

Cauze: (micro)deleţia unui fragment din braţul scurt al unuia


dintre cromozomii din perechea 4 (4p-), sau lipsa totală a braţului scurt al
unui cromozom 4 (caz în care poartă denumirea de monosomia 4p).
Deleţia poate fi moştenită de la unul dintre părinţi (10-15% din cazuri),
sau poate apărea de novo (85-90% din cazuri). La bolnavii care moştenesc
169
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

o translocaţie neechilibrată care a implicat o deleţie la nivelul unui braţ


scurt al cromozomului 4, sunt absente (eliminate) gene esenţiale în timpul
dezvoltării embrionare, cum sunt LETM1, MSX1, WHSC1.
Incidenţa: 1:50.000 de nou-născuţi.
Sexul afectat: ambele sexe
Simptomatologie: Bolnavii cu sindrom Wolf-Hirschhorn (WHS)
prezintă hipotrofie staturo-ponderală marcată, dismorfie cranio-facială,
anomalii cardiace şi retard mental sever.
Dismorfia cranio-facială include: microcefalie, asimetrie craniană,
micrognaţie (mandibula subdezvoltată), hipodonţie, hipertelorism, arcade
sprâncenare proeminente, epicantus (plică mongoloidă), coloboma,
rădăcina nazală plată şi largă (ce conferă aspectul pătrat al nasului şi
aspectul de “cască de luptător grec” al feţei), despicătură palatină/labială,
anomalii auriculare (urechi mari sau diforme, inserate jos, helix plat, sinus
preauricular).
Malformaţiile cardiace sunt grave, fiind reprezentate cel mai
adesea de defecte de închidere a septurilor interatrial sau interventricular
şi defecte ale valvelor.
Retardul mental este sever, coeficientul de inteligenţă fiind
inferior valorii de 20.
Dependent de mărimea deleţiei, fenotipul WHS poate să includă
de asemenea defecte scheletice (anomalii ale vertebrelor şi ale coastelor,
scolioză, cifoză, cutia toracică alungită şi îngustă, hipoplazia oaselor
pubiene, osteoporoză, degete lungi şi subţiri), pulmonare (plămâni
bilobaţi sau trilobaţi bilateral, hipoplazie pulmonară secundară herniei
diafragmatice), ale tractului gastro-intestinal (hernie ombilicală sau
inghinală, hernie diafragmatică, absenţa vezicii biliare), ale tractului
genito-urinar (rinichi hipoplazici, crisptorhidism, hipospadias, hipoplazia
organelor genitale externe, hipoplazia uterului, agenezia vaginului şi a
cervixului) ale sistemului nervos central (subţierea corpului calos),
anomalii ale musculaturii (hipotonie, convulsii, întârziere în executarea
funcţiilor motorii) şi sistemului imun (imunodeficienţă), amprente slab
dezvoltate, un singur pliu palmar.
Diagnostic: Examenul ecografic poate furniza informaţii
importante pentru diagnosticul clinic al sindromului Wolf-Hirschhorn. In
cazul existenţei unor semne ecografice de alarmă, se impune realizarea
cariotipării fetale folosind amniocenteza, cordocenteza şi biopsia
vilozităţilor corionice.
Analiza citogenetică este esenţială pentru diagnosticul de
certitudine. Analiza cariotipului pacienţilor cu WHS poate arăta:
170
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

producerea unei deleţii simple, parţiale sau totale, a braţului scurt al unui
cromozom 4 [deleţia poate fi mică (< 3.5 Mb), mare (5-18 Mb), sau uriaşă
(> 22-25 Mb)]; o translocaţie nereciprocă între cromozomul 4 şi un alt
cromozom, în care este implicată deleţia; formarea unui cromozom inelar,
ca rezultat al fuziunii capetelor unui cromozom 4 consecutiv pierderii
unor segmente mici din extremităţile braţelor (inclusiv a telomerelor). Se
consideră că variabilitatea semnelor clinice şi simptomelor este
dependentă de aceste variaţii ale cantităţii de material genetic pierdut.
Defectele genetice minore nu pot fi evidenţiate prin cariotipare.
Acestea pot fi însă detectate prin analiza FISH cu sonde pentru regiunea
critică a cromozomului 4 (4p16.3).
Riscul de recurenţă: Deleţia poate fi moştenită de la unul dintre
părinţi (10-15% din cazuri), părinţii fiind (de obicei) purtători ai unei
translocaţii Robertsoniene echilibrate între cromozomul 4 şi un alt
cromozom. La părinţi, schimbul de material genetic prin translocaţie nu
implică pierdere sau câştig de informaţie, singura modificare fiind în
structura cromozomilor. In schimb, în momentul transmiterii la
descendenţi (copii), translocaţia devine neechilibrată. În două treimi din
cazurile de moştenire a deleţiei, aceasta este moştenită de la mamă.
In cazul în care doi părinţi neafectaţi au un copil cu WHS, riscul
de a avea un alt copil cu acest sindrom este nesemnificativ. In schimb,
dacă la unul dintre părinţi există o translocaţie echilibrată, riscul de
recurenţă este de aproximativ 10%, ceea ce impune diagnostic prenatal la
viitoarele sarcini.
Prognostic: Fiind o boală care afectează multiple sisteme de
organe, inclusiv inima, copiii nu au un prognostic bun. Unii copii se nasc
morţi, iar 35% dintre cei născuţi vii mor în primii doi ani de viaţă datorită
defectelor cardiace congenitale. Dacă copiii trec de acest prag, există o
şansă mai mare de a ajunge în adolescenţă sau chiar în perioada adultă
(20-40 de ani). Persoanele cu sindrom Wolf-Hirschhorn au nevoie
aproape în permanenţă de ajutor; activităţile lor sunt restrânse datorită
retardului mental sever şi limitărilor fizice.

După analiza microscopică, se fotografiază metafazele cele mai


clare sau se salvează imagini digitale ale acestora. Analiza cromozomială
se finalizează cu o descriere scrisă completă a cariotipului (respectând
nomenclatura aprobată prin convenţie internaţională), conţinând toate
aberaţiile numerice şi structurale detectate/identificate.

171
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 91. Cariotip uman cu trisomie 21 (sindrom Down)

Fig. 92. Cariotip uman cu trisomie 13 (sindrom Patau)


(bandare de înaltă rezoluţie) (http://www.larasig.com/node/3473)
172
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 93. Cariotip uman cu trisomie 15


(http://worms.zoology.wisc.edu/zooweb/Phelps/ZWK99038k.jpeg)

Fig. 94. Cariotip uman cu trisomie 10


(http://worms.zoology.wisc.edu/zooweb/Phelps/ZWK99030k.jpeg)

173
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 95. Cariotip uman cu monosomie X (sindrom Turner)


(http://worms.zoology.wisc.edu/zooweb/Phelps/45x.html)

Fig. 96. Cariotip uman cu trisomie X (sindrom triplu X)


(bandare de înaltă rezoluţie) (http://pixgood.com/trisomy-x-
karyotype.html)

174
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 97. Placă metafazică cu o inversie produsă în cromozomul 3


(http://home.comcast.net/~dmgt350/cytogenetics/invert3.htm)

Fig. 98. Cariotip cu o duplicaţie produsă în cromozomul 1 (săgeată)


(Türköver şi colab., 2009)
175
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 99. Cariotip uman cu translocaţie între cromozomii 5 şi 8


(http://home.comcast.net/~dmgt350/cytogenetics/trans58.htm)

Fig. 100. Cariotip uman cu translocaţie între cromozomii 13 şi 14


(http://home.comcast.net/~dmgt350/cytogenetics/dic1314.htm)
176
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 101. Cariotip al unei paciente cu translocaţie între cromozomii 1 şi 20


(segmentele schimbate între cei doi cromozomi sunt indicate prin bare)
(http://worms.zoology.wisc.edu/zooweb/Phelps/ZWK99028k.jpeg)

Fig. 102. Ruperi şi fuziuni ale cromozomilor metafazici (săgeţi)


în limfocitele unui pacient cu anemie Fanconi (Shimamura, 2006).
177
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

a deleţie c duplicaţie inversată

b d

Fig. 103. Rearanjări cromozomiale responsabile de apariţia unor


sindroame cromozomiale identificate în cariotipurile cu cromozomi
bandaţi G (casete) şi ideogramele corespunzătoare acestora: (a) deleţie în
sindroamele Prader-Willi (regiunea q11-q13 a cromozomului patern) şi
Angelman (regiunea q11-q13 a cromozomului matern); (b) deleţie în
sindroamele DiGeorge / velo-cardio-facial (regiunea q11.21-q11.23);
(c) duplicaţie inversată în sindromul inv dup (15), sin. idic (15);
(d) duplicaţie inversată în sindromul inv dup (22) “ochi de pisică”.
Săgeţile indică benzile la nivelul cărora s-a produs deleţia (Beverly şi
Shaikh, 2001; Nature Reviews. Genetics).

178
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

In ultimii ani, la alcătuirea cariotipului pe baza metafazelor cu


cromozomi bandaţi prin folosirea tehnicilor clasice de bandare a apărut
alternativa folosirii tehnologiei hibridizării in situ cu fluorescenţă (FISH),
cu multiplele sale variante, şi a cariotipării spectrale. FISH permite
detectarea micro-deleţiilor specifice în cromozomii metafazici şi este de
asemenea folosită în cazurile în care prin tehnicile obişnuite de
citogenetică este dificil să se determine dacă un cromozom a suferit o
simplă deleţie sau este implicat într-o restructurare subtilă sau complexă.
Cariotiparea pe baza tehnologiei FISH este deja utilizată în
citogenetica umană pentru diagnosticarea unui număr important de
sindroame de microdeleţie (Tabel 3), printre care: sindromul DiGeorge/
Velo-Cardio-Facial/Shprintzen; sindromul Williams; sindromul Prader-
Willi; sindromul Angelman; sindromul Smith-Magenis; sindromul
WAGR; sindromul Miller-Dieker; sindromul Wolf-Hirschhorn, etc.
Folosirea FISH a devenit în ultimii ani extrem de importantă
pentru diagnosticul prenatal al aneuploidiei (care se realizează cu celule
din lichidul amniotic), întrucât prin denaturarea ADN din nucleii acestor
celule şi hibridizarea cu probe de ADN marcate fluorescent pentru
cromozomii 13, 18, 21, X şi Y, pot fi puse foarte uşor şi rapid în evidenţă
oricare dintre trisomiile comune.

Sindromul velo-cardio-facial

Cauza: microdeleţia 22q11.2 (la circa 80-90% din pacienţi deleţia


se produce de novo; restul pacienţilor moştenesc deleţia de la unul din
părinţi, mai frecvent de la mamă).
Incidenţa: 1:2.000 - 1:4.000 nou-născuţi (este una din cele mai
frecvente boli cromozomiale)
Sexul afectat: ambele sexe.
Simptomatologia: Sindromul velo-cardio-facial (SVCF) reprezintă
un spectru fenotipic continuu, larg şi variabil (*), ce include: hipoplazia sau
aplazia timusului (deficite imune) şi a glandelor paratiroide (hipocalcemie),
anomalii cardiace conotruncale, dismorfie facială sugestivă, despicătură
palatină sau insuficienţă velo-palatină, anomalii renale şi urinare, anomalii
scheletice, întârziere în dezvoltarea psihomotorie şi tulburări psihice,
dificultăţi de învăţare, etc. Unele din aceste manifestări au fost decrise ca
entităţi distincte, cu denumiri diferite: sindromul DiGeorge, sindromul
velo-facial, sindromul anomalii conotruncale-faţă, sindromul velo-cardio-
facial; ulterior a devenit evidentă suprapunerea fenotipică parţială a acestor

179
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

entităţi. In prezent, sindromul DiGeorge este considerat a fi o formă severă


a sindromului velo-cardio-facial.
Anomaliile palatului sunt prezente în 60-85% din cazurile de
SVCF, dar gama de modificări variază de la despicătură palatină evidentă,
până la integritate structurală a palatului.
Malformaţiile cardiace sunt prezente în 75-80% din cazurile de
sindrom velo-cardio-facial şi reprezintă adesea primul semn de diagnostic.
Prezenţa acestora nu este însă obligatorie iar gravitatea lor este diferită.
Dismorfia cranio-facială nu este totdeauna evidentă la sugari,
aceasta devenind mai pronunţată o dată cu creşterea vârstei: microcefalie,
faţa lungă, uneori asimetrică, nasul lung şi proeminent, retrognatism.
In circa 60% din cazurile de sindrom velo-cardio-facial sunt
prezente, de asemenea, anomalii musculo-scheletice.
Dezvoltarea psihomotorie, şi în special dezvoltarea limbajului, este
întârziată. SVCF este asociat cu retard mental uşor sau moderat la circa
40% dintre pacienţi. Aceştia pot prezenta de asemenea unele tulburări de
comportament, sau tulburări psihiatrice majore (în 10-22% din cazuri).
Diagnostic: Diagnosticul clinic de sindrom velo-cardio-facial este
relativ dificil, deoarece acesta prezintă un spectru larg şi variabil de
manifestări fenotipice; pacienţii pot pot manifesta forma gravă, deseori
letală (datorită malformaţiilor cardiace şi/sau deficienţelor imune) a
sindromului DiGeorge, fenotipuri intermediare (ca în SVCF clasic), sau
numai tulburări uşoare de dezvoltare şi anomalii faciale subtile.
Deoarece deleţia 22q11 este de obicei prea mică pentru a fi
identificată prin analiza cariotipului, diagnosticul de certitudine se pune pe
baza rezultatelor analizei citogenetice moleculare. Microdeleţia poate fi
demonstrată prin FISH metafazic, cu sonde pentru 22q11. Dacă analiza
cromozomială sau FISH evidenţiază deleţia 22q11, atunci vor fi investigaţi
ambii părinţi, deoarece în 10-15% din cazurile de SVCF deleţia va fi
prezentă la unul din părinţi (exceptând cazurile, rare, de mozaicism
germinal).
Riscul de recurenţă: In cazul microdeleţiilor de novo riscul de
recurenţă este nesemnificativ. În schimb, prezenţa deleţiei la unul din
părinţi face ca riscul de recurenţă să fie de 50%.
Prognostic: Circa 8% din pacienţi cu sindrom velo-cardio-facial
mor de obicei în primele 6 luni, în special din cauza malformaţiilor cardiace
sau a deficitelor imune severe. Unii dintre pacienţii cu SVCF manifestă un
retard mental uşor, dar majoritatea prezintă dificultăţi de învăţare.
(*) Deşi mărimea deleţiei la persoanele afectate este variabilă nu
există nici o corelaţie între mărimea deleţiei şi fenotip.
180
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

(**) La aproximativ 15% din pacienţii cu fenotip cert de SVCF,


markerii moleculari nu detectează o deleţie. Se presupune că în aceste
cazuri poate fi implicată: o deleţie foarte mică în regiunea critică,
nedetectabilă cu sondele moleculare actuale; o mutaţie punctiformă a uneia
din genele din această regiune; o mutaţie sau microdeleţie în alt cromozom
(heterogenitate genetică); o fenocopie produsă de agenţi teratogeni.

Sindromul Prader-Willi

Cauze:
- Deleţia de novo a unui segment cromozomial de aproximativ
3-4 Mb din regiunea 15q11-q13 a cromozomului 15 de origine
paternă (în circa 75% din cazuri) (Fig. 34);
- Disomia uniparentală maternă a cromozomului 15, consecinţă
a “salvării” unei trisomii 15 (în circa 20% din cazuri);
- Deleţia interstiţială 15q11-q13 moştenită pe linie paternă, în
cazul malsegregării meiotice a cromozomilor derivativi în
inserţii echilibrate (în 2-4% din cazuri);
- Mutaţia centrului de amprentare, care controlează modificările
epigenetice ale genelor amprentate din regiunea 15q11-q13
(în circa 1% din cazuri)
Principala genă implicată în patogenia sindromului Prader-Willi
este SNRPN. Centrul de amprentare este localizat în amonte de gena
SNRPN şi controlează mecanismul de schimbare a amprentării parentale
în gametogeneză.
Incidenţa: 1/10.000 - 1/15.000 de nou născuţi.
Sexul afectat: ambele sexe
Simptomatologie: Semnele clinice caracteristice sindromului
Prader-Willi sunt: hipotonie neonatală, dezvoltare întârziată, hipostatură,
mâini şi picioare mici, dismorfie cranio-facială caracteristică, hiperfagie,
obezitate după vârsta de 2-3 ani, hipogonadism hipogonadotrop, retard
mental (în grade diferite), tulburări de comportament (accese de
irascibilitate, furie).
Diagnostic citogenetic: Analiza cariotipului cu bandare de înaltă
rezoluţie permite numai identificarea deleţiilor mari. Depistarea micro-
deleţiei 15q11-q13 este posibilă folosind sonde FISH pentru locusul
SNRPN.
Evidenţierea disomiilor uniparentale 15 se face prin analiza ADN
microsatelit, iar identificarea defectelor de amprentare ale regiunii 15q11-
q13 se poate face prin utilizarea testelor de metilare.
181
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

In cazurile în care există istoric familial al bolii este necesar


diagnosticul prenatal, realizat prin teste de citogenetică moleculară (de
exemplu, FISH interfazic) şi teste ADN aplicate celulelor fetale din
lichidul amniotic (recoltate prin amniocenteză) sau celor din vilozităţile
corionice (recoltate prin biopsie transabdominală sau transcervicală).
Riscul de recurenţă: Dependent de cauza sindromului, riscul de
recurenţă este diferit. Astfel, în cazul deleţiilor moştenite riscul de
recurenţă este de aproximativ 12%. Insă în cazul în care există o mutaţie
la nivelul centrului de amprentare, riscul este de 50% (deoarece aceste
mutaţii au transmitere autozomală dominantă). Astfel, pacienţii cu
sindrom Prader-Willi (dacă au descendenţi, această situaţie fiind rară)
prezintă un risc de 50% de a avea un copil bolnav cu sindrom Prader-
Willi (dacă pacientul este bărbat) sau cu sindrom Angelman (dacă
pacientul este femeie).
In cazul când sindromul este cauzat de disomia uniparentală sau
deleţie de novo, riscul de recurenţă este nesemnificativ.
Prognostic: Speranţa de viaţă este normală, dar adulţii cu sindrom
Prader-Willi pot avea unele probleme de sănătate cauzate de obezitate (de
exemplu, boli coronariene, hipertensiune arterială, diabet), care pot reduce
considerabil durata de viaţă.

Sindromul Angelman

Cauze:
- Deleţia de novo a unui segment cromozomial de aproximativ
3-4 Mb din regiunea 15q11-q13 a cromozomului 15 de origine
maternă, sau segregarea incorectă a unor cromozomi derivativi
în anomalii cromozomiale echilibrate materne (în 70-75% din
cazuri) (Fig. 34);
- Disomia uniparentală paternă a cromozomului 15, consecinţă a
“salvării” unei trisomii 15 (în 2-5% din cazuri);
- Mutaţia sau microdeleţia centrului de amprentare (*) a regiunii
15q11-q13;
- Mutaţii dominante inactivatoare în gena UBE3A (în 20-25%
din cazuri), care au o transmitere în conexiune cu amprentarea
maternă a genei UBE3A.
Incidenţa: 1/12.000-1/20.000 nou născuţi
Sexul afectat: Ambele sexe
Simptomatologie: Bolnavii cu sindrom Angelman prezintă
retardare mentală (cu o dezvoltare slabă a vorbirii), microcefalie,
182
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

tremurături ale membrelor superioare şi inferioare, mişcări spasmodice,


convulsii, coordonare motorie slabă (ataxie), crize epileptice (care de
obicei debutează la vârsta de 2-3 ani), hipopigmentaţie (pigmentaţie
redusă la nivelul pielii, părului şi ochilor). Au o dispoziţie prietenoasă, râd
fără vreun motiv aparent, sunt veseli, hiperactivi.
Diagnostic: Sindromul Angelman poate fi diagnosticat pe baza
rezultatelor testului de metilare a ADN, analizei FISH sau CGH (care
poate evidenţia deleţia cromozomială 15q11.2-q13, prezentă în 70% din
cazuri) şi a testului cu markeri ADN (pentru evidenţierea modului de
amprentare/ disomiei uniparentale).
Riscul de recurenţă: Majoritatea pacienţilor cu sindrom
Angelman nu au un istoric familial pentru această boală. Totuşi, într-un
număr mic de cazuri, sindromul Angelman poate fi moştenit de la un
părinte, deci un istoric familial de sindrom Angelman poate creşte riscul
unui copil de a dezvolta această afecţiune.
Prognostic: Speranţa de viaţă a persoanelor cu sindrom Angelman
pare să fie aproape normală.
(*) Cromozomii omologi, materni şi paterni pot funcţiona diferit,
adică genele conţinute au expresivitate diferită în funcţie de originea
parentală. Se presupune că mecanismul exprimării diferite a genelor
materne şi paterne este determinat de metilarea (-CH3) diferită a acestora.
Procesul de amprentare are loc în stadiile timpurii ale dezvoltării
embrionare şi are rol în reglarea la nivel transcripţional a activităţii
genelor. În unele boli, exprimarea fenotipului morbid este dependentă de
moştenirea genei mutante de la mamă, sau de la tată.

Sindromul Williams

Cauza: Microdeleţie produsă la nivelul regiunii q11.23, pe braţul


lung al cromozomului 7. Regiunea deletată include peste 25 de gene
(printre care CLIP2, ELN, GTF2I, GTF2IRD1 şi LIMK1), a căror pierdere
contribuie la trăsăturile caracteristice sindromului Williams.
Incidenţa: 1:7.500 de nou născuţi.
Simptomatologia: Primele semne ale sindromului Williams se
manifestă încă de la naştere şi apoi în primul an de viaţă: greutate scăzută
la naştere şi ritm scăzut de creştere în greutate. Întârzierea creşterii este o
caracteristică a tuturor bolnavilor cu sindrom Williams, consecinţă a
tulburărilor ţesutului conjunctiv. Copii cu acest sindrom prezintă trăsături
faciale specifice (nas cârn, buza superioară lungă, gura largă, buze pline,
bărbie mică şi “pernuţe” în jurul ochilor), anomalii musculo-scheletale,
183
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

malformaţii/anomalii ale rinichilor, afecţiuni ale inimii (stenoză


supravalvulară a aortei) şi vaselor sanguine, hipercalcemie (nivel ridicat al
calciului din sânge), dentiţie anormală, hiperacuzie (auz hipersensibil).
Cel mai adesea, bolnavii cu sindrom Williams au o personalitate excesiv
de prietenoasă, dificultăţi în procesul de învăţare şi probleme de
concentrare (deficit de atenţie). Retardarea mentală este obişnuită, iar cea
mai mare parte a indivizilor afectaţi manifestă iritabilitate. La vârsta
adultă, majoritatea sunt incapabili de a duce o viaţă independentă.
Diagnostic: Sindromul Williams nu poate fi diagnosticat prenatal
prin ecografie fetală şi nici prin teste genetice de rutină (de exemplu,
analiza cariotipului). Diagnosticul se pune, de regulă, după manifestarea
semnelor clinice caracteristice, prin analiza FISH cu sonde ADN pentru
regiunea deletată. Aceasta poate fi folosită şi pentru diagnosticarea
prenatală, atunci când există suspiciunea unei astfel de afecţiuni, sau ca
parte a unui pachet complex de analize ce diagnostichează preventiv mai
multe sindroame genetice. FISH depistează lipsa genei ELN, responsabilă
pentru sinteza proteinei elastină (o proteină ce se găseşte în special în
ţesutul conjunctiv şi în pereţii vaselor mari de sânge).
Testul prenatal FISH cu sonde pentru regiunea cromozomială
7q11.23 se poate efectua începând cu a 12-a săptămână de sarcină prin
puncţia vilozităţilor coriale, sau la 16-18 săptămâni prin amniocenteză.
Riscul de recurenţă: Pacienţii cu sindrom Williams au un risc de
50% de a avea descendenţi afectaţi.
Prognostic: Marea majoritate a pacienţilor cu sindrom Williams
evoluează favorabil, complicaţiile caracteristice fiind secundare afectării
cardiovasculare (insuficienţă aortică, stenoză arterială).

Sindromul WAGR

Cauze: Mutaţii produse în regiunea p13 a cromozomului 11 (*). In


majoritatea cazurilor aceste mutaţii sunt deleţii ale 11p13, care se produc
spontan (de novo) în cursul gametogenezei sau în timpul dezvoltării
embrionare, şi aparent în absenţa unui factor determinant (mutaţiile au
caracter sporadic).
In cazuri foarte rare sindromul WAGR apare în urma
translocaţiilor cromozomiale. Au fost descrise şi deleţii (în mozaic) ce au
ca rezultat apariţia modificărilor congenitale din WAGR.
Incidenţa: 1:500.000 - 1:1.000.000. S-a estimat că o treime din
persoanele cu aniridie au sindrom WAGR, iar aproximativ 7 din 1.000 de
cazuri de tumoră Wilms pot fi atribuite acestui sindrom.
184
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Sexul afectat: ambele sexe.


Simptomatologia: Pacienţii cu sindrom WAGR suferă de mai
multe malformaţii congenitale. WAGR este acronimul anomaliilor
caracteristice sindromului şi anume: W - tumora Wilms (cel mai frecvent
tip de cancer renal la copii); A - aniridie (lipsa parţială sau completă a
irisului); G - malformaţii genito-urinare (hipospadias, testicul necoborat);
R - retard mental. Pacienţii diagnosticaţi cu sindrom WAGR au minim 2
din aceste anomalii, iar tabloul clinic variază în funcţie de combinaţia lor.
Aniridia determină scăderea acuităţii vizuale, intensitatea acesteia
variind însă de la pacient la pacient. Se pare că aniridia este asociată (în
cazul pacienţilor cu sindrom WAGR) cu apariţia glaucomului, cel mai
probabil datorită anomaliilor structurale ale camerei anterioare a ochiului.
Unii pacienţi pot evolua spre cataractă.
Malformaţiile genitourinare sunt foarte variate în cadrul
sindromului WAGR şi includ: criptorhidie; hipospadias; malformaţii
renale, ureterale şi uterine.
Alte semne şi simptome ale WAGR pot să includă instalarea
obezităţii în perioada copilăriei (**), inflamarea pancreasului (pancreatită)
şi insuficienţa renală (http://ghr.nlm.nih.gov/condition/wilms-tumor-
aniridia-genitourinary-anomalies-and-mental-retardation-syndrome).
Retardul mental apare inconstant, iar gradul afectării funcţiei
cognitive variază foarte mult.
Diagnostic: Diagnosticul de certitudine presupune realizarea de
multiple investigaţii paraclinice şi analiza citogenetică.
Riscul de recurenţă: In majoritatea cazurilor sindromul WAGR
nu este moştenit (persoanele afectate nu au un istoric al bolii în familie).
Unele dintre persoanele afectate moştenesc un cromozom 11 cu un
segment deletat, de la un părinte neafectat. In aceste cazuri, părintele
poartă o rearanjare cromozomială (o translocaţie echilibrată) ce nu
implică câştig sau pierdere de material genetic. In mod obişnuit
translocaţiile echilibrate nu cauzează probleme de sănătate, dar acestea
pot deveni neechilibrate când sunt transmise în generaţia următoare.
Copiii care moştenesc o translocaţie neechilibrată pot avea o rearanjare
cromozomială cu material genetic suplimentar sau lipsă. In cazul
translocaţiei neechilibrate ce determină pierderea de material genetic din
braţul scurt al cromozomului 11, există un risc ridicat de tumoră Willms,
aniridie, anomalii genitourinare şi dizabilitate intelectuală.
Prognostic: In sindromul WAGR prognosticul este rezervat;
acesta trebuie analizat din perspectiva fiecărei anomalii. Rata generală de

185
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

supravieţurie a pacienţilor cu tumoră Wilms este bună, dar depinde foarte


mult de caracteristicile histologice ale tumorii şi de stadiul bolii.
(*) Semnele şi simptomele sindromului WAGR sunt legate de
piederea multor gene de pe braţul scurt al cromozomului 11. Acest
sindrom este descris adesea ca un sindrom de deleţie a unor gene
contigue, deoarece rezultă din pierderea mai multor gene învecinate.
Genele PAX6 şi WT1 sunt întotdeauna deletate la persoanele cu semne şi
simptome tipice acestui sindrom. Se consideră că pierderea genei PAX6
este responsabilă de modificările caracteristice ale ochiului în WAGR.
Absenţa genei PAX6 poate afecta şi dezvoltarea creierului. Tumora Wilms
şi anomaliile genitourinare sunt adesea rezultatul mutaţiilor în gena WT1,
aşa încât deleţia acestei gene reprezintă probabil cauza existenţei lor în
sindromul WAGR.
(**) La persoanele cu sindrom WAGRO (acest acronim include şi
O pentru obezitate), deleţia 11p13 include în plus gena BDNF. Această
genă este activă (exprimată) în creier şi joacă un rol în supravieţuirea
celulelor nervoase (neuronilor). Proteina codificată de gena BDNF pare să
fie implicată în comportamentul legat de hrănire. De aceea, este posibil ca
pierderea genei BDNF să fie responsabilă de instalarea obezităţii în
perioada copilăriei. Persoanele cu sindrom WAGRO pot avea un risc mai
ridicat de probleme neurologice, cum ar fi dizabilitate intelectuală şi
autism, comparativ cu persoanele cu sindrom WAGR. Nu se cunoaşte
însă dacă riscul crescut este determinat de pierderea genei BDNF, sau a
altor gene din vecinătate.

Sindromul Smith-Magenis

Cauza: mutaţii (cel mai probabil deleţii) ale unor gene situate pe
cromozomul 17.
Incidenţa: 1:25.000 de nou născuţi.
Sexul afectat: ambele sexe
Simptomatologie: Sindromul Smith-Magenis (SMS) este
caracterizat prin: trăsături particulare ale feţei; retard de dezvoltare fizică;
retard mental (de obicei moderat); tulburări de comportament: tulburări
ale somnului (inversarea ritmului circadian), mişcări repetate obsesiv
(stereotipii), tendinţă către auto-agresivitate. Aceste tulburări sunt
prezente în grade variabile la diferiţi pacienti cu sindrom Smith-Magenis,
unele putând chiar lipsi. Astfel, peste 75% din persoanele cu SMS
prezintă:

186
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- modificări craniofaciale şi scheletale: cap mic (brahicefalie),


hipoplazie mediofaciala, prognatism mandibular, anomalii
dentare (absenţa premolarilor), trăsături faciale particulare:
faţă mare, pătrată, cu partea din mijloc largă şi plată, bază
largă de implantare a nasului, sprâncenele cresc şi deasupra
bazei nasului, nas mic şi cârn, buza superioară cărnoasă;
- modificări ORL: anomalii ale urechii medii şi ale laringelui,
voce nazonală;
- tulburări neuro-comportamentale: hipotonie, hiporeflexie,
semne de neuropatie periferică, disfuncţii senzoriale
(sensibilitate redusă la durere), vorbire întârziată, întârziere în
dezvoltare şi deficite cognitive, tulburări de somn cu
inversarea ritmului somn-veghe, tulburări de comportament
(stereotipii, violenţă, autoagresivitate).
In numeroase cazuri, sindromul Smith-Magenis este caracterizat
prin ADHD (autism, deficit de atenţie, hiperactivitate), OCD
(comportament obsesiv-compulsiv), ADD (deficit de atenţie)
şi/sau schimbări bruşte ale dispoziţiei.
Diagnostic citogenetic: Analiza cromozomială convenţională un
permite detectarea anomaliei cromozomiale responsabile de apariţia
sindromului Smith-Magenis. Diagnosticul de certitudine se pune pe baza
rezultatului analizei FISH pentru deleţia 17p11.2.
La unii pacienţi, cu variante ale acestui sindrom, este necesară şi
testarea moleculară pentru mutaţii ale genei RAI1.
Riscul de recurenţă: In mod obişnuit, sindromul Smith-Magenis un
este moştenit. Persoanele cu acest sindrom un au un istoric familial al bolii.
Prognostic: Speranţa de viaţă este aproape normală.

Sindromul Miller-Dieker

Cauza: Microdeleţie 17p13.3 (cromozomul 17, braţul scurt, banda


13, subbanda 3), implicând deleţia genei PAFAH1B1 (cunoscută şi sub
denumirea de LIS1). Pierderea unei alte gene – YWHAE – din aceeaşi
regiune a cromozomului 17, creşte severitatea lisencefaliei la persoanele
cu sindrom Miller-Dieker.
La variatele trăsături ale acestui sindrom contribuie probabil şi alte
gene din regiunea deletată (http://ghr.nlm.nih.gov/condition/miller-dieker-
syndrome).
Incidenţa: 11.7:1.000.000 nou născuţi vii (se consideră că
incidenţa şi prevalenţa reală sunt însă mai mari).
187
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Sexul afectat: Ambele sexe, dar fetele sunt mai afectate decât
băieţii.
Simptomatologie: Sindromul Miller-Dieker (MDS) se
caracterizează prin lisencefalie, o anomalie de dezvoltare a creierului în
timpul vieţii intrauterine. In mod normal, scoarţa cerebrală (situată la
suprafaţa creierului) prezintă mai multe straturi, fiind brăzdată de
numeroase şanţuri şi giri. Persoanele cu lisencefalie au scoarţa cerebrală
netedă, numărul convoluţiunilor fiind foarte scăzut. Deşi scoarţa cerebrală
este netedă, grosimea sa este mult mai mare decât a scoarţei cerebrale
normale. La aceasta se asociază agenezia (lipsa) corpului calos şi
calcificări pe linia mediană a emisferelor cerebrale. In anumite zone ale
creierului, girii au dimensiuni mult mai mari decât la persoanele
sănătoase, în timp ce în alte zone nu există absolut deloc convoluţiuni
cerebrale. In mod normal, în a 3-a şi a 4-a lună de viaţă intrauterină
celulele neuronale şi gliale ale fătului se multiplică şi migrează către
suprafaţa creierului pentru a forma scoarţa cerebrală. Lisencefalia este
determinată de lipsa acestei migraţii celulare. Sindromul MDS este
denumit adesea Miller-Dieker-lisencefalie.
Această anomalie a creierului duce la retard sever al dezvoltării
intelectuale, întârzierea creşterii şi dezvoltării fizice, convulsii epileptice,
rigiditate musculară anormală (spasticitate) asociată cu hipotonie, etc.
Convulsiile debutează în general înaintea vârstei de 6 luni, dar în unele
cazuri sunt prezente încă de la naştere. Cu cât suprafaţa scoarţei cerebrale
este mai netedă, cu atât semnele şi simptomele bolii sunt mai severe.
Trăsăturile faciale specifice sindromului Miller-Dieker sunt:
fruntea înaltă la sugar şi copilul mic, microcefalie, proeminenţa buzei
superioare, micrognatism (bărbie mică, neproeminentă), buze subţiri,
aplatizarea helixurilor auriculare, urechi jos inserate, hipertelorism, nas,
scurt cu rădăcină nazală deprimată şi proeminenţa frontală a narinelor,
proeminenţa pliurilor nazale laterale şi aplatizarea oaselor zigomatice.
Alte semne clinice asociate cu acest sindrom sunt polidactilia,
clinodactilia, criptorhidismul (testicule necoborâte în scrot, la băieţi),
omfalocel, anomalii cardiace şi renale. Rar, persoanele cu sindrom Miller-
Dieker pot prezenta cheiloschizis şi/sau palatoschizis (despicături ale
buzei superioare şi/sau palatului.
Diagnostic: MDS poate fi diagnosticat cu ajutorul tehnicilor de
genetică moleculară (FISH, fiind vizată deleţia genei LIS1), prin RFLP
(analiza polimorfismului lungimii fragmentelor de restricţie), sau CMA
(analiza micromatricelor/microreţelelor cromozomiale) pentru detectarea

188
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

micro-deleţiei cromozomiale (în cazul probelor de sânge, realizarea


testului durează 4-6 săptămâni).
Este posibil şi diagnosticul prenatal, prin analiza cariotipului cu
bandare de înaltă rezoluţie a cromozomilor (mai rar), sau testul FISH
interfazic sau metafazic (pe nuclei, respectiv cromozomi din celulele
recoltate prin amniocenteză sau biopsia vilozităţilor corionice).
Riscul de recurenţă: Intrucât microdeleţia responsabilă de apariţia
sindromului Miller-Dieker se produce cel mai frecvent întâmplător (în
cursul formării celulelor reproducătoare sau în cursul dezvoltării fetale
timpurii) riscul de recurenţă este estimat la mai puţin de 1%. Recurenţa la
membrii aceleiaşi familii este foarte rară. In cazul în care se moşteneşte
genetic, modul de transmitere la descendenţi a sindromului Miller-Dieker
este utozomal dominant, întrucât este suficient să existe o (micro)deleţie
la nivelul unei singure copii a cromozomului 17 (fie de la mamă, fie de la
tată) pentru ca boala să apară. Aproximativ 12% din persoanele cu
sindrom Miller-Dieker moştenesc anomalia cromozomială de la un
părinte purtător (care nu prezintă niciun semn al bolii). In aceste cazuri,
părintele este purtătorul unei translocaţii echilibrate (caz în care nici nu se
pierde, nici nu se câştigă material genetic excedentar); de aceea purtătorul
este sănătos. Când translocaţia echilibrată este transmisă unui descendent,
aceasta poate deveni translocaţie neechilibrată şi la acest descendent poate
să apară boala (indivizii care moştenesc o translocaţie neechilibrată pierd
material genetic de la nivelul braţului scurt al cromozomului 17, ceea ce
va determina apariţia semnelor şi simptomelor caracteristice acestei boli).
Prognostic: Majoritatea copiilor cu sindrom Miller-Dieker nu
trăiesc mai mult de 2 ani. Procentul celor care ating vârsta de 10 ani este
sub 10%. Cel mai în vârstă individ cu sindrom Miller-Dieker a decedat la
vârsta de 17 ani (www.romedic.ro/sindromul-miller-dieker-lisencefalie).

Cariotipul uman în cancer

In 1960, Peter Nowell şi David Hungerford au descoperit pentru


prima dată o anomalie cromozomială asociată cu cancerul, utilizând
analiza citogenetică. Cromozomul minuscul, anormal, descoperit de ei la
pacienţii cu leucemie mieloidă cronică (CML), a fost denumit
cromozomul Philadelphia (Ph). 13 ani mai târziu, utilizând tehnicile de
bandare Q şi G pentru analiza cariotipurilor pacienţilor cu CML, Janet
Rowley (1973) a descoperit că cromozomul Philadelphia se formează
în urma unei translocaţii între cromozomii 9 şi 22. Această translocaţie
are ca rezultat scurtarea cromozomului 22, formându-se cromozomul
189
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Philadelphia, şi creşterea (simultană) în lungime a cromozomului 9


(Fig. 104). Ulterior s-a descoperit că această translocaţie duce la formarea
unei anormale de fuziune, denumită bcr-abl, care codifică o proteină
nouă, anormală. Proteina de fuziune funcţionează ca o moleculă kinazică,
care este constitutivă, sau activă permanent, şi poate activa la rândul ei
proteinele şi enzimele ce controlează ciclul celular (Trask, 2002). Aceasta
interferează aşadar cu reglarea normală a ciclului celular, permiţând
celulelor care exprimă proteina aberantă să se dividă mult mai rapid;
rezultatul este apariţia cancerului.
Prezenţa acestei translocaţii este un test de mare sensibilitate
pentru leucemia mieloidă cronică (CML), deoarece 95% din persoanele
cu CML prezintă această anomalie (restul prezintă fie o translocaţie
criptică, invizibilă în preparatele cromozomiale bandate G, fie o variantă a
translocaţiei, implicând un alt cromozom sau alţi cromozomi). Totuşi,
prezenţa cromozomului Philadelphia nu este suficient de specifică pentru
diagnosticul CML, întrucât acesta este găsit de asemenea în leucemia
limfoblastică acută (ALL) (în 25-30% din cazuri la adulţi şi 2-10% din
cazurile pediatrice) şi ocazional în leucemia mielogenă acută (AML).
De la descoperirea acestei rearanjări cromozomiale particulare, s-a
stabili că mii de alte aberaţii cromozomiale sunt asociate cu cancerul
(Mitelman, 2005; Lobo, 2008). Aceste modificări cromozomiale sunt
dovezi ale dereglărilor genice în cancer şi duc la instabilitatea genomului
(Alberts şi colab., 2003).
O frecvenţă ridicată a aberaţiilor cromozomiale structurale poate fi
cauzată direct de o incidenţă anormal de ridicată a ruperilor dublu-
catenare ale macromoleculei de ADN (Fig. 123). Ruptura cromozomială
poate determina un număr de rearanjări cromozomiale diferite, dintre care
unele dau naştere la anomalii ale segregării cromozomilor în mitoză
(Gisselsson, 2001). De exemplu, deleţiile terminale cauzate de ruperea
unei singure cromatide vor determina formarea unui cromozom derivativ
centric (cu centromer) şi a unui fragment acentric (Fig. 105). Datorită
imposibilităţii de ataşare la fusul mitotic, fragmentul se va pierde la
următoarea diviziune celulară şi va putea fi văzut ca un corpuscul
cromatinic întârziat în metafază sau anafază. O astfel de întârziere este
observată în mod comun în populaţiile celulare expuse radiaţiei ionizante,
dar a fost descrisă şi în numeroase tumori solide, cum sunt cele ale
capului şi gâtului, sau carcinoamele de sân (Steinbeck, 1997).

190
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Cromozom 9 modificat

Cromozom 9
normal Rupere cromozomială
Cromozom 22
modificat
Cromozom 22 (cromozomul
normal Philadelphia)

Fig. 104. Diagrama schematică a translocaţiei care creează cromozomul


Philadelphia. Genele ABL şi BCR sunt localizate pe braţele lungi ale
cromozomilor 9 şi respectiv 22. Ca rezultat al translocaţiei (9;22), se
formează gena de fuziune BCR-ABL pe cromozomul derivat 22
(cromozomul Philadelphia) (Druker, 2008).

Modificările cromozomiale sunt foarte variate în diferitele


cancere, efectele fenotipice determinate de acestea fiind la fel de
variabile.
Deşi modificările cromozomiale sunt foarte variate, ele pot fi
grupate în două categorii generale:
(1) În modificările structurale echilibrate (reciproce), schimbul de
material genetic este egal. Un exemplu de modificare structurală
echilibrată este translocaţia cromozomială ce duce la formarea
cromozomului Philadelphia (Fig. 104). In acest caz, deşi informaţia
genetică a fost rearanjată într-o genă anormală, ea a rezultat dintr-un
schimb egal de ADN.
(2) În modificările structurale neechilibrate sau nereciproce,
schimbul nu este egal, ci se câştigă sau pierde material genetic (Fig. 111-
121). Pierderea sau câştigul variază de la o singură pereche de baze, până
la un cromozom întreg.
Până în prezent, metodele pentru detectarea modificărilor
citogenetice au favorizat diagnosticarea malignităţilor hematologice (sau
191
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

cancerelor sângelui), cum sunt leucemiile (Fig. 108-110); majoritatea


cancerelor umane sunt însă tumori solide. Modificări cromozomiale
echilibrate au fost detectate în circa 30% dintre leucemiile acute, dar
numai în circa 5% din cancerele epiteliale (Mitelman, 2005). Explicaţia
constă în faptul că malignităţile hematologice pot fi detectate mai
timpuriu, când celulele prezintă mai puţine modificări citogenetice. In
schimb, cancerele cu tumori solide sunt adesea diagnosticate mai târziu,
după ce s-a produs o multitudine de mutaţii cromozomiale neechilibrate.
Mutaţiile care conferă avantaje pentru creştere (sau alte avantaje)
celulelor canceroase, se acumulează în diferite perioade în cursul
progresiei cancerului, aşa încât tumorile solide sunt în general heterogene
atunci când este depistat cancerul. Cancerul are origine clonală şi începe
cu mutaţii produse într-o singură celulă, care asigură mediul pentru
creşterea celulară anormală. Pe măsură ce tumora se dezvoltă,
instabilitatea genomului creşte. Telomerele se pot eroda, centromerii se
pot duplica şi se pot produce ruperi dublu catenare (Fig. 121-123).
Instabilitatea genomului determină cariotipuri mai complicate, pe
măsură ce cancerul devine invaziv şi metastatic (Albertson şi colab.,
2003). Această complexitate poate complica procesul de identificare a
mutaţiilor critice timpurii ce au promovat dezvoltarea cancerului şi
instabilitatea genomului. In fapt, pentru identificarea modificărilor
timpurii comune, este necesară caracterizarea multor linii clonale şi
identificarea mutaţiilor comune. Aceste mutaţii (aberaţii) pot fi
identificate utilizând metodele de citogenetică moleculară, incluzând
hibridizarea in situ cu fluorescenţă, screening-ul bazat pe PCR, CNV şi
hibridizarea genomică comparativă.
Mutaţiile comune sunt, cu probabilitate mare, mai relevante
timpuriu în dezvoltarea cancerului. De aceea, identificarea acestor mutaţii
este critică pentru diagnosticul cancerului în stadii timpurii şi pentru a
asigura posibilitatea aplicării de terapii “ţintite”.

192
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Erori de replicare în celulele tumorale Modificări cromozomiale


numerice şi structurale
Celulă Cromozomi Fus mitotic

Ruperi ADN Replicare incompletă

Micronucleu

Formarea Erori induse


de micronuclei de citochineză

Heterogenitate
intratumorală

Fig. 105. Reprezentarea schematică a cauzelor heterogenităţii genetice


intratumorale. De exemplu, în multe cancere colorectale celulele au
pierdut o copie a unei regiuni mici a cromozomului 18 şi această mutaţie
conduce la erori de replicare a ADN în cursul diviziunii celulare. Aceste
defecte de replicare cauzează ruperi în molecula de ADN sau replicarea
incompletă, care pot duce la erori de segregare a cromozomilor în cursul
diviziunii celulare, determinând anomalii cromozomiale numerice şi
structurale în celulele fiice. Segregarea erorilor poate să conducă de
asemenea la modificări cromozomiale structurale prin replicarea aberantă
în micronuclei (organite celulare anormale conţinând fragmente de
cromozomi) sau prin ruperi ale cromozomilor induse în cursul citokinezei
Rundele consecutive de replicare cu erori şi de erori ale segregării
cromozomilor, pot favoriza sau contribui la heterogenitatea genetică
intratumorală (Janssen şi Medema, 2013).
193
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 106. Cariotip 46,XY,t(4;11)(q21;q23) al unui copil (băiat) cu


leucemie limfoblastică acută. Translocaţia identificată în cariotip are ca
rezultat fuziunea genei MLL localizată în banda 11q23 cu gena
MLL2/AF4 localizată în banda 4q21, determinând un transcript himeric
anormal. Acest tip de leucemie are de obicei trăsături clinice agresive,
hiperleucocitoză, un imunofenotip precursor B cu coexpresia markerilor
mieloidici, şi un răspuns slab la chimioterapia convenţională.
Cromozomii derivativi 4 şi 11 sunt indicaţi prin săgeţi.

Fig. 107. Aberaţii cromozomiale în cancerul de vezică


(Abat şi colab., 2014).
194
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 108. Cariotipuri parţiale pentru şase pacienţi (A-F), ilustrând exemple
de aberaţii 1q recurente în mielomul multiplu. (A) Cariotip cu cromozomi
1 normali (în partea stângă) şi der(15)t(1;15)(q10;q10) (în partea dreaptă);
(B) Cromozomi 1 normali (în partea stângă) şi der(12)t(1;12)(q10;q24)
(în partea dreaptă); (C) Cromozomi 1 normali (în partea stângă),
der(8)t(1;8)(q10;p23) (în mijloc) şi der(16)t(1;16)(q10;p10) (în partea
dreaptă); (D) Doi cromozomi 1 normali, o copie suplimentară a 1q (în
partea stângă), un cromozom derivat der(5)t(1;5)(q10;q15) (în mijloc) şi
un cromozom derivat der(16)t(1;16)(q10;p13) (în partea dreaptă; (E)
der(5)t(1;5)(q10;q15) (în mijloc) şi der(17)t(1;17)(q10;q25) (în partea
dreaptă); (F) Trei cromozomi 1 (în partea stângă) cu trei copii normale ale
cromozomului 19 şi un cromozom derivat der(19)t(1;19)(q10;p13) (în
partea dreaptă). Săgeţile indică punctele de fuziune cromozomială
(Sawyer şi colab., 1991).

Ruperile simultane în doi cromozomi diferiţi pot să dea naştere fie


la translocaţii, fie la cromozomi dicentrici. In timp ce translocaţiile
derivative sunt transmise în mod stabil prin diviziunea celulară,
cromozomii dicentrici pot fi întinşi între cei doi poli, formând punţi
anafazice. Aceste punţi se pot rupe ulterior, iar cromozomii sunt transmişi
celulelor fiice cu capete rupte care se pot recombine apoi, în cursul

195
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

interfazei care urmează. In mod similar, cromozomii inelari în care s-a


produs un schimb (de segmente) între cromatidele surori, pot fi întinşi în
anafază, rupţi şi apoi transmişi celulelor fiice ca cromozomi rupţi.
Capetele rupte ale cromozomilor pot fuziona formând noi cromozomi
dicentrici şi inelari, care se pot rupe din nou în cursul următoarei
diviziuni. Astfel, deteriorările cromozomiale pot să aibă ca rezultat nu
numai aberaţii statice, cum sunt translocaţiile, inversiile, deleţiile şi
duplicaţiile; acestea pot să determine de asemenea apariţia de cromozomi
instabili din punct de vedere mitotic.

Fig. 109. Cariotipuri parţiale pentru nouă celule diferite de la un pacient


cu mielom multiplu. Analiza acestor cariotipuri arată: decondensarea
heterocromatinei centromerice a cromozomului 1 şi asocierea hetero-
cromatinei 1q cu 17q25. Se constată duplicaţii ale 1q (săgeată albă)
adăugate copiilor suplimentare ale 1q translocat (săgeată neagră) (A);
Decondensarea subtilă a cromozomilor 1 şi crossing-over al
cromozomilor 1 (B şi C); Crossing-over al der(17)t(1;17)(q10;q24) cu
cromozomul 1 (săgeţi) (D şi E); O copie suplimentară a 1q (G);
Decondensarea cromozomului 1 şi der(17) (H); Cromozomul 1q s-a
desprins din der(17) şi s-a sudat la 7q, lăsând heterocromatina pe 17q24
(săgeată) (I). (Sawyer şi colab., 1991).

196
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 110. Cariotipuri parţiale pentru nouă celule diferite de la un pacient


cu mielom multiplu. Analiza acestor cariotipuri arată decondensarea
heterocromatinei centromerice a cromozomilor 1, formarea unor
configuraţii tri/tetraradiale şi separarea braţelor scurte şi lungi ale
cromozomilor 1 (A); Decondensare a cromozomului 1 (dreapta) (săgeată)
(B); Separarea braţelor scurte şi lungi la ambii cromozomi 1 (săgeţi) (C);
Imperecheri somatice ale cromozomilor derivaţi der (19)t(1;19)(q10;p10)
şi cromozomilor 1 (săgeţi) (D - H); Instabilitate ulterioară a 19p10 şi 1q10
(arrow) (I) (Sawyer şi colab., 1991).

Cromozomii instabili din punct de vedere mitotic pot declanşa o


serie de evenimente de rupere-fuziune-punte (BFB, breakage-fusion-
bridge events). Astfel de cicluri de rupere-fuziune-punte au fost constatate
în multe tumori solide cu anomalii cromozomiale complexe, cum sunt
cele de cap şi gât, pancreas, carcinom ovarian, leiomiosarcom,
osteosarcom, histiocitomul fibros malign, precum şi în tumorile
lipomatoase atipice (Gisselsson şi colab., 2000; Saunders şi colab., 2000).
Ciclurile BFB pot fi iniţiate de scurtarea secvenţelor repetitive telomerice,
ce conduc la afectarea integrităţii capetelor cromozomilor şi la asocieri
telomerice între cromozomi (Artandi şi DePinho, 2000).

197
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 111. Cariotip al unui pacient cu carcinom renal papilar


cu aberaţii numerice minore (trisomie 7, 12, 17, monosomie X)
(http://www.cytopathologie-dna-icm.uni-duesseldorf.de/
background/aneuploidy_5.html).

Fig. 112. Cariotip al unui pacient cu nefroblastom, cu aberaţii structurale


minore ale cromozomilor 1 şi 6 (http://www.cytopathologie-dna-icm.uni-
duesseldorf.de/ background/aneuploidy_5.html).
198
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 113. Cariotip al unui pacient cu carcinom renal papilar cu celule


clare, cu aberaţii numerice şi structurale (http://www.cytopathologie-dna-
icm.uni-duesseldorf.de/ background/aneuploidy_5.html).

Fig. 114. Cariotip al unui pacient cu carcinom renal papilar


cu celule clare, cu o translocaţie neechilibrată t(3p;5q)
(http://www.cytopathologie-dna-icm.uni-duesseldorf.de/
background/aneuploidy_5.html).

199
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 115. Cariotip al unui pacient cu carcinom renal papilar


cu celule cromofile, cu monosomii 1, 2, 6, 10, 13, 17 şi X
(http://www.cytopathologie-dna-icm.uni-duesseldorf.de/
background/aneuploidy_5.html).

Fig. 116. Cariotip al unui pacient cu carcinom renal


papilar, cu trisomii ale cromozomilor 3, 7, 16, 17 şi X
(http://www.cytopathologie-dna-icm.uni-duesseldorf.de/
background/aneuploidy_5.html).
200
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 117. Cariotip al unui pacient cu carcinom renal papilar, cu tetrasomie


7, trisomie 16 şi monosomie X (http://www.cytopathologie-dna-icm.uni-
duesseldorf.de/ background/aneuploidy_5.html).

Fig. 118. Cariotip al unui pacient cu tumoră a stromei gastrointestinale,


cu grad ridicat de instabilitate cromozomială (http://www.cytopathologie-
dna-icm.uni-duesseldorf.de/ background/aneuploidy_5.html).

201
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 119. Aberaţii cromozomiale în celulele tumorale


(Oslo University Hospital; http://www.ous-research.no/lothe/)

1 2 3 4 5 6

7 8 9 10 11 12

18

20 21 22 X Y

Fig. 120. Cariotip cu aberaţii numerice şi structurale multiple,


al unei paciente cu cancer de sân (cei patru cromozomi de pe ultimul rând
sunt cromozomi neidentificaţi prin analiza modelului de bandare)
(University of Pittsburgh; http://cccf.pitt.edu/photos.php).
202
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 121. Ruperi ale cromatidelor şi cromozomilor (săgeţi) în leucemia


limfoblastică acută cu celule T (Boriello şi colab., 2007).

Fig. 122. Aberaţii cromozomiale induse de doxorubicină (medicament


anticanceros din grupul antraciclinelor) în limfocitele umane. Săgeata
indică o asociere tetracromatidică radială şi un punct de rupere
(Leite-Silva şi colab., 2007).
203
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 123. (A) Aberaţii de tip cromatidic observate în metafazele umane


după expunerea la iradiere γ. Triunghiurile gri indică ruperile de
cromatide, iar săgeţile gri indică schimbul de cromatide. (B) Imagini
mărite ale cromozomilor cu ruperi de cromatide. (C) Imagini mărite ale
Magnified schimbului de cromatide. 1 şi 2 schimb de segmente de
cromatide între cromozomi diferiţi; 3 schimb de segmente de cromatide
între braţele aceluiaşi cromozom; 4 schimb rezultat din fuziunea capetelor
rupte ale cromatidelor în cadrul aceluiaşi braţ cromozomial; 5 deleţii non-
terminale ale unui segment cromatidic, cu fuziune a capetelor rupte ale
cromatidei (Bogomazova şi colab., 2011).
204
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Multe boli sunt asociate cu anomalii cromozomiale particulare. De


exemplu, cromozomii din celulele canceroase prezintă frecvent anomalii
de tipul translocaţiilor, în care un fragment de cromozom se rupe şi se
ataşează de capătul altui cromozom. Identificarea unor asemenea anomalii
şi determinarea rolului lor în apariţia bolii şi manifestarea ei este o etapă
importantă în dezvoltarea de metode noi pentru diagnosticarea multor boli
genetice. Cariotiparea convenţională (Anexa F) permite specialistului să
vizualizeze întregul set de cromozomi în alb şi negru, această tehnică
fiind utilă pentru observarea numărului şi formei (morfologiei)
cromozomilor. Interpretarea unui astfel de cariotip nu poate fi însă făcută
decât de un expert, care ar putea avea nevoie de ore pentru examinarea
unui singur cromozom. Prin utilizarea cariotipării spectrale (SKY), chiar
şi un nespecialist poate observa cu uşurinţă cazurile în care un cromozom,
colorat cu o anumită culoare, are ataşat la el un fragment mic al unui
cromozom diferit, colorat cu o altă culoare.
SKY implică prepararea unei colecţii largi de secvenţe scurte de
monocatene de ADN, denumite probe. Fiecare dintre probele individuale
din biblioteca ADN este complementară unei regiuni unice a unui
cromozom şi, împreună, toate probele formează o colecţie de ADN care
este complementară tuturor cromozomilor din genomul uman. Fiecare
probă este marcată cu o culoare fluorescentă care este destinată unui
anumit cromozom. De exemplu, probele care sunt complementare
cromozomului 1 sunt marcate cu molecule galbene, în timp ce probele
complementare cromozomului 2 sunt marcate cu molecule roşii, şi aşa
mai departe. Când aceste probe sunt amestecate cu cromozomii dintr-o
celulă umană, ele hibridizează (se leagă) de ADN din cromozomi.
Pe măsură ce hibridizează, probele fluorescente colorează în fapt întregul
set de cromozomi într-un curcubeu de culori. Specialiştii pot utiliza
computerul pentru a analiza cromozomii coloraţi pentru a determina dacă
vreunul dintre ei prezintă translocaţii sau alte anomalii structurale.

Hibridizarea fluorescentă in situ (FISH)

Hibridizarea in situ cu probe de ADN marcate cu compuşi


fluorescenţi permite detectarea / confirmarea anomaliilor cromozomiale
(sau chiar genice) ce depăşesc capacitatea de rezoluţie a unei analize
citogenetice obişnuite. Proba de ADN (reprezentată de cromozomi
metafazici sau nuclei interfazici) este întâi denaturată (proces prin care se
separă cele două catene complementare ale ADN). In amestecul format de
catenele rezultate în urma denaturării se introduce apoi proba marcată
205
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

fluorescent care se hibridizează cu acestea în situsul “ţintă” în cursul


refacerii structurii bicatenare. Semnalul emis de probă poate fi vizualizat
cu ajutorul unui microscop cu fluorescenţă, ceea ce înseamnă în fapt
posibilitatea analizării probei de ADN (adică a cromozomilor metafazici
sau a nucleilor interfazici) pentru prezenţa sau absenţa semnalului.
Principiul acestei metode de citogenetică moleculară este
hibridizarea prin complementaritate, a unei sonde de ADN monocatenar
(de circa 40 kb) cu o anumită regiune a unui cromozom. Sonda ADN este
marcată fie direct prin încorporarea unui nucleotid-fluorescent, fie
indirect prin încorporarea unui nucleotid modificat ce conţine o moleculă
“reporter” (cum ar fi biotina sau digoxigenina) care este recunoscută de
un ligand specific (streptavidina pentru biotină şi anticorpi specifici pentru
digoxigenină) conjugat cu un flourocrom.
Sondele pot fi clasificate în 4 tipuri, în funcţie de aplicaţia
practică:
- Sonde specifice unui locus dat, pentru detectarea deleţiilor sau
duplicaţiilor submicroscopice; dacă sonda nu se fixează pe
zona cromozomială căreia îi corespunde (absenţa semnalului
colorat), atunci se poate concluziona deleţia (pierderea) acestei
zone; apariţia a două semnale indică o microduplicaţie. Astfel,
se pot decela anomalii segmentare foarte mici, la limita de
rezoluţie a microscopului optic. Acest tip de sonde se folosesc
şi pentru stabilirea precisă a punctelor de ruptură în cazul
translocaţiilor.
- Sonde centromerice (alfoide) pentru identificarea
centromerului unui anumit cromozom; pot fi utilizate în
nucleii interfazici sau pe cromozomii metafazici
- Sonde telomerice.
- Sonde specifice unui cromozom permit “colorarea” particulară
a unui/unor cromozomi (chromosome painting); “pictura
cromozomială” poate evidenţia remanieri cromozomiale mici;
în acest grup se includ şi sondele corespunzătoare ADN
genomic, folosite în hibridizarea genomică comparativă.
Ţintele sunt multiple:
- ADN din cromozomii metafazici; nivelul de rezoluţie este de
ordinul a 1-3 Mb
- ADN din nucleii interfazici ai celulelor fetale; hibridizarea
unor sonde de ADN specifice anumitor cromozomi (de
exemplu, 21, 18, 13, X şi Y) cu nuclei interfazici permite
diagnosticul prenatal rapid (fără cultură) al unor anomalii de
206
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

număr ale cromozomilor respectivi, fără să fie nevoie de


efectuarea cariotipului (de exemplu, trei spoturi fluorescente
obţinute cu sonda pentru cromozomul 21 pune diagnosticul de
trisomie 21); nivelul de rezoluţie este de ordinul 100 Kb.
- Molecule de ADN prealabil “alungite” prin procedee fizice sau
chimice; această metodă permite individualizarea a două sonde
distanţate la 1 Kb.
- Întregul cromozom. Prin folosirea unui amestec de secvenţe ce
corespund diferitelor părţi dintr-un anumit cromozom se poate
obţine colorarea sa integrală cu un anumit fluorocrom
(“chromosome painting”). Metoda a fost ulterior dezvoltată:
folosind sonde cu secvenţe din fiecare cromozom, o
combinaţie de mai mulţi fluorocromi (Multiplex FISH) şi
analiza digitală automată a imaginilor (cu o cameră CCD) este
posibilă colorarea diferită a fiecărui cromozom din cariotip.
O variantă a acestei metode este cariotiparea spectrală (SKY)
ce utilizează combinaţii variate a cinci probe fluorescente, o
cameră specială de luat imagini şi un soft de procesare a
imaginilor ce permite ca fiecare cromozom să aibe o coloraţie
particulară, unică, ce face posibilă detectarea oricărui
rearanjament cromozomial.
- Întregul genom. O metodă larg folosită în studiile citogenetice
în cancer este Hibridizara Genomică Comparativă (CGH):
ADN test (de exemplu, tumoral) este marcat cu un fluorocrom
verde iar ADN normal (control) cu unul roşu; cele două probe,
amestecate, sunt hibridizate cu cromozomi metafazici normali.
Raportul semnalului verde sau roşu pe cromozomii metafazici
hibridizati indică localizarea unei duplicaţii (exces de verde)
sau deleţii (exces de roşu) din ADN test.

De o importanţă majoră este folosirea FISH în diagnosticul


prenatal al aneuploidiei, care se realizează cu celule din lichidul amniotic.
Prin denaturarea ADN din nucleii acestor celule şi hibridizarea cu probe
de ADN marcate fluorescent pentru cromozomii 13, 18, 21, X şi Y
(Fig. 74), pot fi puse foarte uşor şi rapid în evidenţă oricare dintre
trisomiile comune. Rezultatele unei astfel de analize pot fi obţinute în mai
puţin de 24 ore.

207
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

STUDIUL CROMOZOMILOR LA OM PRIN TEHNICILE


DE COLORARE MULTIPLĂ

In ultimii ani, pentru identificarea aberaţiilor numerice şi


structurale complexe ale cromozomilor umani, au fost introduse şi
utilizate cu succes câteva tehnici şi proceduri de cariotipare multicoloră,
cum sunt mFISH, SKY sau CCK (Anexa 2). Aceste tehnici pot fi folosite
pentru studiul cromozomilor în culturi de sânge periferic (Haddad şi
colab., 1998), studiul cromozomilor în leucemii şi tumori solide (Huang şi
colab., 1998) şi în diagnosticul prenatal (Uhrig şi colab., 1999).

Tehnica mFISH pentru detectarea aberaţiilor cromozomiale

mFISH (multicolor Fluorescence In Situ Hybridization) este


considerată o tehnică revoluţionară pentru studiul cromozomilor la om
(şi nu numai). Această tehnică implică colorarea diferită a tuturor
cromozomilor, eliminând astfel inconvenientele unei singure culori sau
ale unui număr limitat de culori.
Spre deosebire de tehnica FISH, care permite colorarea unui
subset limitat de cromozomi, mFISH este o tehnică de colorare
combinatorică, ce permite pseudocolorarea fiecărui cromozom omolog cu
o culoare diferită, unică (Anexa 2).
mFISH utilizează o varietate de coloranţi fluorescenţi ce
reprezintă probe diferite de colorare în acelaşi timp. Aceasta permite
colorarea diferită a tuturor celor 24 de cromozomi umani diferiţi (22
autozomi + X + Y) printr-o singură hibridizare.
Detectarea a cel puţin 24 probe de colorare diferită a
cromozomilor este realizată cu 5 fluorocromi varicolor. Fiecare colorant
este marcat cu unul dintre cei 5 fluorocromi sau cu o combinaţie unică a
acestora (marcare combinatorică).
Tehnica FISH multicoloră este în prezent indispensabilă pentru
descrierea precisă a rearanjărilor cromozomiale complexe.

Tehnica CCK pentru identificarea cromozomilor umani


CCK (Color Changing Karyotyping) este o tehnică elaborată
recent, utilizabilă pentru identificarea tuturor cromozomilor dintr-o celulă
metafazică pe baza diferenţelor de culoare. Acestea sunt posibile datorită
unei proceduri de marcare combinatorică, ce permite hibridizarea

208
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

simultană şi detectarea separată a până la 41 probe diferite de ADN


folosind doar 3 coloranţi fluorescenţi.
Tehnica CCK face posibilă cariotiparea multicoloră a tuturor
cromozomilor umani (Anexa 2), folosind orice microscop convenţional cu
epifluorescenţă echipat cu trei filtre. Captarea imaginii poate fi făcută cu
orice CCD, sau chiar cu o simplă cameră fotografică digitală. Analiza
imaginilor nu impune folosirea de soft-uri specializate, ea fiind posibilă
cu soft-urile comune pentru procesarea imaginii (Adobe Photoshop).
Un avantaj important al tehnicii CCK este acela că hibridizarea
se realizează într-o singură etapă, dar imaginea aceleeaşi metafaze trebuie
să fie captată de două ori: prima imagine va releva numai cromozomii
marcaţi fluorescent, pe când cea de a doua imagine va fi luată după
îndepărtarea lamelei şi adăugarea de anticorpi fluorescenţi pentru
detectarea cromozomilor marcaţi cu haptene (biotină, digoxigenină,
dinitrophenyl).
Etapele aplicării acestei tehnici sunt următoarele:
- probele de colorare ADN marcate cu o combinaţie de
nucleotide marcate fluorescent sau cu haptene, disponibile
comercial, sunt hibridate simultan pe lame;
- se vizualizează imaginea în două etape, fapt posibil datorită
tăriei semnalului fluorescent emis de anticorpii marcaţi folosiţi
pentru detectarea celor trei haptene, care depăşeşte cu mult în
intensitate fluorescenţa emisă de către nucleotidele marcate cu
fluor; vizualizarea anticorpilor marcaţi cu fluor necesită durate
de expunere de 5-10 ori mai mici, făcând astfel ca semnalul
emis de nucleotidele fluorescente să fie nesemnificativ.

CCK este o alternativă la M-FISH şi SKY, şi un instrument de


investigaţie foarte valoros pentru definirea cromozomilor marker, precum
şi a translocaţiilor cromozomiale mici, criptice sau complexe.

Tehnica CM-FISH pentru detectarea aberaţiilor


cromozomiale

Spre deosebire de tehnica mFISH, care necesită marcarea unor


cantităţi mari de ADN (de ordinul microgramelor), nu este informativă în
nucleii interfazici, necesită până la 2-3 zile pentru hibridizare şi folosirea
unor probe nemarcate pentru colorarea cromozomilor umani, ce nu sunt

209
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

disponibile comercial, tehnica CM-FISH (Centromeric Multiplex –


Fluorescence In Situ Hybridization) implică folosirea unor probe unice
(plasmide, PACs) specifice pentru regiunile cromozomiale centromerice
sau subtelomerice, pentru identificarea cromozomilor marker şi a
aneuploidiilor.
Pentru identificarea aneuploidiilor majore prenatale, ca de altfel şi
pentru aberaţiile cromozomiale numerice în tumorile umane poate fi
folosit un set de probe plasmidiale ce poartă secvenţe repetitive specifice
pentru regiunea alfa-satelit a tuturor cromozomilor umani.
Tehnica CM-FISH (elaborată de Henegariu şi colab., 2001)
este considerată ca fiind una de importanţă majoră pentru studiul
cromozomilor umani, deoarece permite identificarea cromozomilor
marker şi a aneuploidiilor pe o singură lamă (într-un singur preparat), în
mai puţin de două ore. Probele pot fi preparate, marcate şi combinate în
orice laborator de citogenetică, folosind tehnicile standard de citogenetică
moleculară, iar analiza poate fi realizată cu orice computer, folosind un
soft comun, cum este Adobe Photoshop.

Testarea genetică prin utilizarea micromatricelor


cromozomiale (chromosomal microarray testing)

Micromatricele cromozomiale (chromosome microarray, CMA)


reprezintă o tehnologie de testare genetică care a evoluat rapid, depăşind
posibilităţile oferite de orice altă tehnică de citogenetică convenţională şi
moleculară.
Această tehnologie este utilizată în principal pentru detectarea
microdeleţiilor şi microduplicaţiilor, deci a variaţiilor numărului de copii
(copy number variation, CNV). Fiecare individ are unele variaţii ale
numărului de copii (ADN), care pot fi benign sau cauzatoare de boală,
moştenite sau noi (de novo). Micromatricele/micro-reţelele mai noi pot să
detecteze de asemenea anomaliile cum sunt disomia uniparentală şi
consangvinitatea, care pot cauza anomalii de dezvoltare.
Efectele CNV asupra stării de sănătate a indivizilor umani sunt în
mare măsură necunoscute, dar se cunoaşte că unele sunt implicate în
anomalii ale dezvoltării, incluzând retardarea mentală, întârzierea
dezvoltării, defecte/malformaţii congenitale la naştere şi autismul
(retardarea mentală şi autismul afectează aproximativ 3-4% din populaţia
generală).
Testarea cromozomială prin utilizarea micromatricelor (Fig. 125)
permite detectarea segmentelor cromozomiale în plus (duplicate) sau lipsă
210
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

(ca urmare a deleţiei), denumite uneori variante ale numărului de copii


(copy number variants, CNVs) (Fig. 124). Acestea includ:

- microdeleţiile şi microduplicaţiile (< 5 Mb) unor segmente


cromozomiale, care sunt prea mici pentru a fi vizibile la
microscop, dar pot conţine gene multiple;
- majoritatea anomaliilor cromozomiale numerice (trisomia,
monosomia, etc);
- majoritatea rearanjărilor neechilibrate ale structurii
cromozomilor (translocaţii, etc).

Dependent de platformă, prin CMA pot fi de asemenea detectate:

- homozigoţia excesivă, sugestivă pentru riscul de boală


recesivă sau cauzată de amprentare.
- creşterea numărului de seturi de cromozomi (triploidia şi
tetraploidia).

Cromozom 100 milioane baze

CNV 30.000 - 3 milioane baze

Genă 3.000 baze

Modificarea secvenţei 1 bază

Fig. 124. Scala de variaţie a genomului uman.


(http://www.nchpeg.org/microarray/what-does-cma-detect)

Ca şi în cazul cariotipării convenţionale, prin testarea CMA este


posibilă şi detectarea mozaicismului (amestec de celule normale şi
anormale), dacă procentul de celule normale sau anormale este mai mare
de 20-25%. Ratele de detectare variază în funcţie de platforma de testare.

211
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Testarea cromozomială prin utilizarea micromatricelor nu permite


însă detectarea:

- modificărilor mici în secvenţa de nucleotide a genelor (mutaţii


punctiforme);
- duplicaţiilor şi deleţiilor foarte mici ale segmentelor de ADN
dintr-o genă (de exemplu, sindromul X fragil);
- rearanjărilor cromozomiale echilibrate (translocaţii echilibrate,
inversii).

Limitările testării CMA depind de asemenea de metodologia


folosită. Majoritatea testelor CMA nu pot detecta mozaicismul sub 20-
25%. Unele platforme nu permit nici detectarea homozigoţiei excesive şi
a triploidiei.
Micromatricele/microreţelele cromozomiale sunt utilizate tot mai
frecvent în multe state ale lumii pentru evaluarea pacienţilor cu întârziere
de creştere, anomalii congenitale multiple şi/sau trăsături dismorfice cu
etiologie necunoscută.

Martor
“Normal” Pacient

Marcare
cu coloranţi Prepararea
fluorescenţi micromatricei

Combinarea
în cantităţi
egale

Hibridizarea sondei
la micromatrice

Fig. 125. Schema utilizării micromatricelor cromozomiale


pentru diagnosticul bolilor genetice.

212
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Micromatricele cromozomiale sunt de asemenea utilizate tot mai


frecvent pentru diagnosticul prenatal (în special în cazurile de sarcini cu
semne ecografice de alarmă), complementar analizelor cromozomiale de
rutină.
Nu în ultimul rând, micromatricele cromozomiale pot fi
instrumente foarte utile de diagnostic atunci când analiza cariotipului a
relevant prezenţa unei rearanjări apparent echilibrate sau a unui
cromozom marker la o persoană cu fenotip anormal.
Testarea se realizează prin marcarea fluorescentă a ADN de la
pacient cu o culoare şi combinarea lui cu o probă martor (control) marcată
cu o culoare diferită. Cele două probe (de la pacient şi respectiv martor)
se amestecă şi se adaugă la un cip ADN (Fig. 125), unde acestea
concurează pentru hibridizarea cu fragmentele de ADN de pe cip. Prin
compararea probei ce trebuie testată cu martorul, analiza realizată cu un
software pentru PC poate determina de unde a fost deletat, sau unde a fost
duplicat material genetic la pacient.
Majoritatea platformelor de testare pentru micromatrice/reţele
cromozomiale permit o rezoluţie >400 kb. Micromatricele cromozomiale
standardizate include regiunile subtelomerice şi toate regiunile pentru
sindroamele de microdeleţie cunoscute, cum sunt cele pentru sindromul
22q11.2 (Velo-cardio-facial/DiGeorge), sindromul Williams (7p11.2), şi
sindromul Smith-Magenis (17p11.2).
Pentru diagnosticul prenatal sunt indicate micromatricele “ţintite”,
care (aşa cum sugerează denumirea) analizează un număr limitat de
regiuni, cunoscute sau suspectate a avea semnificaţie clinică. Ca regulă
generală, micromatricele ţintite sunt asociate cu o probabilitate mai
scăzută de rezultate ambigue. Totuşi, micromatricele pentru întregul
genom pot fi utile pentru identificarea de noi CNV (variaţii ale numărului
de copii) asociate cu trăsături sindromice.

213
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

5 DIAGNOSTICUL PRENATAL

Calea diagnosticului prenatal a fost deschisă în urmă cu jumătate


de secol, când Steele şi Berg (1966) au arătat că se poate determina
constituţia cromozomială a fătului prin cultura şi analiza citogenetică a
celulelor obţinute din lichidul amniotic. Iniţial, diagnosticul prenatal a
fost utilizat pentru analiza cariotipului la gravidele cu risc crescut de a
naşte un copil cu sindrom Down (datorită vârstei înaintate în momentul
concepţiei) (Fig. 16). Perfecţionarea testelor genetice (dar şi creşterea
rezoluţiei ecografiei/ultrasonografiei şi îmbunătăţirea semnificativă a
interpretării imaginilor ecografice) a mărit considerabil aria de utilizarea a
diagnosticului prenatal, acesta fiind folosit în prezent pentru depistarea
în cursul vieţii fetale a numeroase aberaţii cromozomiale (numerice şi
structurale). Astfel, este posibilă depistarea oricărei poliploidii sau
aneuploidii, precum şi a rearanjărilor/restructurărilor cromozomiale
majore. Nu pot fi însă depistate prin analiza cariotipului fetal o serie de
aberaţii cromozomiale de dimensiuni mici, cum sunt microdeleţiile şi
microduplicaţiile, responsabile de apariţia multor sindroame (Tabel 3).
In ultimele două decenii, diagnosticul prenatal (Fig. 129) şi-a
extins în mod semnificativ aria de investigaţie, întrucât extracţia de ADN
din celulele fetale şi analiza acestuia prin tehnici de biologie moleculară a
făcut posibilă identificarea (sau confirmarea existenţei, în cazul în care
există istoric familial) mutaţiilor genice responsabile de apariţia a
numeroase boli genetice ereditare. In prezent, peste 200 de boli genetice
pot fi diagnosticate prin utilizarea metodelor/tehnicilor de diagnostic
prenatal (https://www.genetests.org/).
Diagnosticul prenatal se bazează în cea mai mare măsură pe
utilizarea unor tehnici invazive, cum sunt amniocenteza, biopsia
vilozităţilor coriale, cordocenteza. Recent a devenit însă posibilă
utilizarea unei tehnici neinvazive, bazată pe analiza ADN fetal din
sângele matern.
Diagnosticul prenatal este recomandat în următoarele situaţii:
- risc crescut pentru făt de a dezvolta un sindrom cromozomial/
boală genetică (riscul crescut este apreciat în primul rând prin
existenţa antecedentelor/istoricului familial al bolii), de
exemplu în cazul când unul dintre părinţi este purtător al unei
translocaţii echilibrate, sau când mama este purtătoare a unei
gene legate de X cauzatoare de boală (în acest caz trebuie
determinat sexul fătului);
214
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- vârsta înaintată a mamei;


- pierderi multiple de sarcină;
- expunerea la teratogeni;
- identificarea (prin examen ecografic) unor malformaţii majore
asociate aneuploidiilor – markeri ecografici ai aneuploidiilor
fetale (aproximativ 50% din avorturile recunoscute clinic sunt
cauzate de aberaţii cromozomiale);
- valori anormale ale unor markeri biochimici din serul matern,
de exemplu, ale alfa-fetoproteinei (AFP), gonadotrofinei
corionice umane (HCG) şi estriolului neconjugat (uE3).

Tehnicile folosite în mod curent pentru recoltarea de material


biologic în vederea efectuării cariotipului fetal sunt amniocenteza, biopsia
vilozităţilor corionice şi (mai rar) cordocenteza.

Amniocenteza

Amniocenteza este o procedură (elaborată de Richard Dendrick în


urmă cu 40 de ani şi denumită uneori testul lichidului amniotic) folosită
pentru diagnosticul prenatal al aberaţiilor cromozomiale, dar şi pentru
determinarea sexului. Această procedură implică recoltarea prin puncţie
transabdominală ghidată ecografic (Fig. 126) a unei cantităţi mici (10-20
ml) de lichid amniotic, ce conţine celule fetale. Aceste celule pot fi
folosite imediat, pentru diagnosticul rapid al aneuploidiilor fetale prin
tehnici de citogenetică moleculară (FISH interfazic cu sonde specifice
cromozomilor 13, 18, 21, X şi Y) sau pentru extracţia de ADN în vederea
utilizării tehnicilor moleculare ce permit identificarea/confirmarea
mutaţiilor genice (de exemplu, pentru fenilcetonurie, fibroza chistică,
distrofia musculară Duchenne şi boala Tay-Sachs). Adesea, celulele fetale
din lichidul amniotic recoltat sunt mai întâi cultivate timp de 5-7 zile, în
vederea efectuării analizei cromozomiale sau a extracţiei ADN (fetal)
pentru diagnosticul molecular (în acest caz, rezultatele pot fi cunoscute
după circa 3 săptămâni).
Lichidul amniotic poate fi folosit de asemenea pentru investigaţii
biochimice, în special pentru determinarea nivelului alfa-fetoproteinei
serice, acesta fiind unul dintre markerii biochimici ai malformaţiilor şi
defectelor de dezvoltare a fătului asociate aberaţiilor cromozomiale (de
exemplu, defecte de tub neural, omfalocel, carcinom hepatocelular, ataxia
telangiectasia).

215
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Sondă cu ultrasunete

Lichid amniotic
Lichid
Placenta α-fetoproteină
acetilcolinesterază

Centrifugare

Celule
Studii biochimice
Studii moleculare (ADN)

Cultură de celule
Analize cromozomiale
Studii moleculare (ADN)
Studii biochimice

Fig. 126. Diagnosticul prenatal prin amniocenteză (Binns şi Hsu, 2002;


Prenatal Diagnosis, Encyclopedia of Life Sciences,
Macmillan Publishers Ltd.)

Amniocenteza se realizează, de regulă, între a 14-a şi a 16-a


săptămână de sarcină (în unele state, între a 15-a şi a 20-a săptămână de
sarcină). Uneori se realizează amniocenteza “timpurie”, între a 12-a şi a
14-a săptămână de sarcină (în unele state chiar între a 11-a şi a 13-a
săptămână de sarcină), aceasta implicând însă creşterea riscului de
inducere a avortului (2-3%, faţă de 0.1-0.5%).

Biopsia vilozităţilor coriale

Biopsia vilozităţilor coriale (corionice) este o procedură utilizată


pentru recoltarea de fragmente de vilozităţi coriale (Fig. 127), structuri cu
origine embrionară ce derivă din trofoblast (partea externă a
blastocistului). Celulele trofoblastice pot fi folosite pentru analiza
cromozomială, direct (posibilă datorită activităţii mitotice intense şi
implicit a frecvenţei ridicate a celulelor în metafază) sau indirect (după o
etapă de multiplicare în mediu de cultură). De asemenea, aceste celule pot

216
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

fi utilizate, direct sau indirect, pentru extracţia de ADN fetal în vederea


studiilor moleculare (detectarea mutaţiilor genice).

Sondă cu ultrasunete

Vilozităţi coriale
Peretele uterin
Ac
Placenta
Lichid amniotic Vilozităţi coriale

Sondă cu ultrasunete

Lichid amniotic
Vilozităţi coriale

Peretele uterin
Placenta
Cateter de biopsie
Cervix

Fig. 127. Diagnosticul prenatal prin biopsia vilozităţilor coriale:


(a) transabdominală; (b) transcervicală (Binns şi Hsu, 2002;
Prenatal Diagnosis, Encyclopedia of Life Sciences,
Macmillan Publishers Ltd.)
217
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Biopsia de vilozităţi coriale se efectuează de regulă între a 10-a şi


a 12-a săptămână de sarcină, transabdominal (cu un ac subţire) sau
transcervical (cu un cateter flexibil), sub ghidaj ecografic, în funcţie de
localizarea placentei (Fig. 127). Cantitatea de material biologic recoltată
prin biopsie este mai mare decât în cazul amniocentezei şi de aceea
aceasta este metoda preferată pentru extracţia de ADN, în situaţia în care
se impune diagnosticul molecular.

Cordocenteza

Cordocenteza este procedura prin care se obţine sânge fetal prin


puncţia (sub ghidaj ecografic) rădăcinii cordonului ombilical (Fig. 128).
Această tehnică este similară amniocentezei, dar unghiul de
ghidare este mult mai precis, pentru a penetra vena ombilicală a fătului.
Se aspiră 2-3 ml de sânge fetal (cantitate ce nu determină nicio problemă
hemodinamică fătului), care trebuie verificat pentru confirmarea originii
fetale.

Fig. 128. Diagnosticul prenatal prin cordocenteză


(Binns şi Hsu, 2002; Prenatal Diagnosis, Encyclopedia of Life Sciences,
Macmillan Publishers Ltd.)

Cordocenteza se practică, de obicei după a 20-a săptămână de


sarcină, la pacientele la care s-a înregistrat un eşec al culturii de celule
amniotice, sau la care s-a identificat un mozaicism feto-placentar. De
asemenea, cordocenteza este tehnica utilizată atunci când diagnosticul
ADN nu este posibil pentru o boală ce poate fi identificată prin teste
biochimice.
218
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Pentru obţinerea unor preparate cromozomiale de foarte bună


calitate, sângele fetal este cultivat pentru 72-96 ore.
In cazul utilizării cordocentezei, complicaţiile (de exemplu,
sângerări la locul puncţiei, infecţii) sunt mai frecvente decât în cazul
amniocentezei şi biopsiei de vilozităţi coriale. Riscul de avort asociat
cordocentezei este de 2-3%.

Recoltare Centrifugare
lichid amniotic Teste
biochimice
Făt Lichid
14-16
săpt.
Celule fetale
Placenta Câteva
săptămâni

Cariotipare

Uter Cervix Cultură de celule

Teste
biochimice
Făt Aspirare
8-10 cu un tub
săptămâni prin
cervix
Celule
fetale
Placenta Câteva ore

Vilozităţi coriale Cariotipare

Fig. 129. Reprezentarea schematică a etapelor diagnosticului prenatal.

Diagnosticul prenatal al anomaliilor cromozomiale la făt se poate


realiza fie prin tehnicile de analiză citogenetică convenţională (incluzând
bandarea cromozomilor şi analiza cariotipului), fie prin tehnicile de
citogenetică moleculară (FISH, QF-PCR sau MLPA).

Cariotipul fetal

Alcătuirea cariotipului fetal pentru analiza cromozomilor în


celulele recoltate prin amniocenteză sau biopsia vilozităţilor coriale este
cea mai importantă etapă a diagnosticului prenatal. Deşi calitatea
mitozelor este redusă (în general, aproximativ 300 benzi/genom haploid),
219
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

aceasta este suficientă pentru identificarea anomaliilor cromozomiale


numerice (Tabel 7). Probabilitatea de identificare a anomaliilor
comozomiale structurale este însă redusă.

Tabel 7. Anomaliile cromozomiale detectate la amniocenteză dependent


de vârsta maternă (după Luthardt şi Keitges, 2001).
Vârsta Rata per 1.000 naşteri
Trisomie Trisomie Trisomie XXX XXY Anomaliile
21 18 13 tuturor
cromozomilor
35 3.9 0.5 0.2 0.6 0.5 8.7
36 5.0 0.7 0.3 0.7 0.6 10.1
37 6.4 1.0 0.4 0.7 0.8 12.2
38 8.1 1.4 0.5 0.8 1.1 14.8
39 10.4 2.0 0.8 1.2 1.4 18.4
40 13.3 2.8 1.1 1.5 1.8 23.0
41 16.9 3.9 1.5 1.8 2.4 29.0
42 21.6 5.5 2.1 2.4 3.1 29.0
45 44.2 - - 18.0 7.0 62.0

Mozaicismul cromozomial este rar întâlnit în citogenetica


prenatală, fiind totuşi prezent la circa 5% dintre fetuşii analizaţi în al
doilea trimestru de sarcină. In cazul în care se constată existenţa unei linii
cu trisomie autozomală implicând cromozomii 8, 9, 13, 15, 18, 21, 22 sau,
rar, i(12p) (sindromul Pallister-Killian) (Fig. 130) se impun investigaţii
extinse, deoarece aceste trisomii fetale (chiar în mosaic) pot fi asociate cu
un fenotip anormal/patologic.
In unele cazuri, analiza cariotipului fetal poate evidenţia prezenţa
unui număr normal de cromozomi, asociată cu o rearanjare cromozomială
sau prezenţa unui cromozom marker supranumerar. Semnificaţia
prezenţei unui astfel de cromozom în cariotipul fetal poate fi stabilită
numai prin tehnici de citogenetică moleculară.
Reranjările de novo aparent echilibrate (inversii, translocaţii
reciproce) sunt cel mai adesea fără efect fenotipic (deşi un fenotip
anormal poate să apară dacă o genă importantă pentru procesul de
dezvoltare a fătului este situată la nivelul unui punct de rupere a
cromozomului).

220
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Rearanjările de novo neechilibrate, în funcţie de mărimea


fragmentelor cromozomiale implicate, pot cauza anomalii fetale, sau pot
determina anomalii evidente doar postnatal (dismorfie, retard mental).

Fig. 130. Izocromozom 12p la un pacient cu sindrom Pallister-Killian


(bandare G) (Shen şi colab., 2010).

Tehnici de citogenetică moleculară utilizate pentru diagnosticul


prenatal

Diagnosticul aneuploidiilor fetale este facilitat considerabil în


numeroase cazuri de utilizarea tehnicilor de citogenetică moleculară, cum
sunt hibridizarea in situ cu fluorescenţă (FISH), reacţia de polimerizare în
lanţ cu determinarea cantitativă a produsului amplificării prin emisia de
fluorescenţă (QF-PCR) sau amplificarea simultană (multiplex) a sondelor
ligaturate (MLPA).
FISH foloseşte celulele obţinute prin biopsia vilozităţilor coriale
sau amniocenteză. Această tehnică prezintă marele avantaj al obţinerii
rapide a rezultatului (în 24-48 ore), însă este limitată la diagnosticul
aneuploidiilor 13, 18, 21 şi X.

221
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

QF-PCR şi MLPA implică extracţia de ADN din celulele fetale şi


au aceeaşi aplicaţie ca FISH – diagnosticul aneuploidiilor 13, 18, 21 şi X
– fiind inutilizabile pentru diagnosticul anomaliilor numerice implicând
alţi cromozomi, sau al anomaliilor structurale.
Tehnica FISH cu sonde adaptate poate fi folosită atunci când:
- există un risc de microdeleţie/microduplicaţie a unei regiuni
cromozomiale datorită antecedentelor familiale sau a
descoperirii unor semne ecografice de alarmă pentru
sindroame cu microdeleţie/microduplicaţie;
- unul dintre părinţi prezintă o anomalie cromozomială
echilibrată, în special când fragmentele cromozomiale
implicate sunt mici şi evidenţierea cromozomilor derivaţi este
dificilă.
In astfel de situaţii sunt realizate, pe lângă cariotipul fetal,
hibridizări cu sonde specifice fie regiunilor implicate în sindroamele cu
micro-rearanjări cromozomiale, fie regiunilor implicate în anomalia
parentală.
Tehnicile FISH, M-FISH, CGH şi micromatricele/microreţelele
ADN (DNA microarray) pot fi utilizate pentru identificarea la făt a
cromozomilor marker sau inelari supranumerari, moşteniţi sau formaţi
de novo, precum şi a anomaliilor cromozomiale de novo aparent
echilibrate (asociate sau nu cu semne ecografice de alarmă).
Micromatricele ADN pot fi utilizate şi pentru identificarea
prezenţei unor microdeleţii sau microduplicaţii la punctele de rupere a
cromozomilor, în cazul anomaliilor aparent echilibrate (Covic şi colab.,
2011).

DIAGNOSTICUL PRENATAL NEINVAZIV

Prezenţa ADN fetal în plasma femeilor gravide oferă posibilitatea


diagnosticului prenatal non-invaziv. Utilizarea ADN fetal circulant pentru
detectarea prenatală a aneuploidiilor cromozomiale fetale nu este simplă,
întrucât ADN fetal reprezintă o fracţie minoră a ADN din plasma
maternă. In 2007, s-a arătat că metodele de numărare a moleculelor unice
permit detectarea prezenţei unui făt trisomic, cu condiţia ca acestea să fie
suficient de multe.
Odată cu apariţia secvenţierii masive paralele, pot fi numărate
rapid milioane sau miliarde de molecule de ADN. Utilizând secvenţierea
masivă paralelă au fost detectate din plasma maternă trisomiile fetale 21,
222
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

18 şi 13. Recent, studiile clinice pe scară largă au validat eficienţa acestei


căi de detectare prenatală a aneuploidiilor cromozomiale fetale.
Un studiu relevant a arătat de asemenea că pe baza datelor
obţinute prin secvenţierea ADN din plasma maternă poate fi construită
harta genomică şi mutaţională a unui făt.
Metodele convenţionale pentru diagnostic prenatal implică
recoltarea invazivă de ţesut fetal, utilizând metode cum sunt amniocenteza
şi recoltarea de vilozităţi coriale (CVS). Astfel de metode implică un risc
mic, dar definit pentru făt. Scanarea cu ultrasunere şi analiza biochimică a
serului matern au apărut ca metode neinvazive pentru screening-ul
aneuploidiilor cromozomiale fetale, cum este trisomia 21. Totuşi, astfel de
metode măsoară mai degrabă epifenomenele care sunt asociate cu
afecţiunile, decât miezul patologiei. Ca rezultat, ele pot fi utilizate numai
într-un interval gestaţional relativ scurt şi, în ciuda dezvoltării lor în
cursul anilor, sensibilitatea şi specificitatea mai trebuie încă îmbunătăţite.
Din cauza acestor limitări, în ultimele decenii au fost căutate noi
metode pentru diagnosticul prenatal, sigure şi neinvazive, care să permit
analiza directă a materialului genetic fetal. Căutarea a fost concentrată
asupra izolării de celule nucleate fetale care au intrat în fluxul sanguin
matern. Concentraţiile acestor celule sunt de regulă foarte scăzute, de
ordinul unei singure celule sau a câtorva celule fetale nucleate per
milimetru de sânge matern. Probabil ca rezultat al acestor concentraţii
scăzute, s-a constatat că testarea prenatală realizată prin utilizarea
celulelor fetale circulante are sensibilitate şi specificitate relativ reduse.
In 1997, inspiraţi de prezenţa ADN derivat din tumori în plasma şi
serul paienţilor cu cancer, Lo şi colab. şi-au pus întrebarea dacă, în mod
analog, un astfel de fenomen ar putea fi prezent în sarcină. Ei au
descoperit secvenţele de ADN ale cromozomului Y în plasma şi serul
femeilor purtând fetuşi de sex masculin şi au ajuns la concluzia că ADN
liber din celulele fetale este prezent în plasma şi serul matern.
Măsurătorile ulterioare realizate prin utilizarea reacţiei de polimerizare în
lanţ (PCR) au indicat că ADN fetal liber este prezent în plasma maternă
într-o concentraţie fracţională medie de 3 la sută în primul şi al doilea
trimestru de sarcină. Măsurători mai recente, utilizând tehnicile mult mai
sensibile bazate pe PCR digital au arătat că concentraţia fracţională medie
ar putea să fie de aproximativ 10 la sută. Concentraţiile relativ ridicate de
fracţii de ADN fetal, comparativ cu concentraţiile fracţionale de celule
fetale nucleate în sângele matern, sugerează că diagnosticul prenatal
neinvaziv realizat cu cel dintâi este mai indicat. Un alt avantaj al utilizării
ADN fetal din plasma maternă, comparativ cu celulele fetale nucleate
223
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

circulante, este absenţa persistenţei celui dintâi după naştere. Dimpotrivă,


există numeroase raportări descriind persistenţa celulelor fetale nucleate
în circulaţia maternă după naştere.
Robusteţea diagnosticului prenatal neinvaziv utilizând ADN fetal
liber din plasma maternă este confirmată de numeroasele raportări ce
descriu teste de diagnostic bazate pe detectarea secvenţelor de ADN pe
care fătul le-a moştenit de la tată şi care sunt absente în genomul matern
(Ashoor şi colab., 2012; Bianchi şi colab., 2012; Chen şi colab., 2011).
Exemplele includ diagnosticarea sexului fătului pe baza detectării ADN
cromozomial Y din plasma maternă şi detectarea genei RHD a unui făt
Rhesus D-pozitiv în plasma unei femei gravide Rhesus D-negativ.
Detectarea aneuploidiilor cromozomiale fetale, cum este trisomia
21, este mult mai importantă decât determinarea sexului fătului şi a
genotipului Rh al grupei de sânge deoarece, pe lângă detectarea prezenţei
ADN fetal în plasma maternă, trebuie măsurat de asemenea dozajul
cromozomial fetal implicând cromozomul de interes. Acest din urmă
obiectiv este mult mai dificil din cauză că ADN fetal este prezent ca o
fracţie minoră a ADN din plasma maternă.
Primele investigaţii s-au concentrat asupra analizei unui subset de
acizi nucleici prezenţi în plasma maternă, specifici fătului. Exemplele
includ moleculele de ADN ce poartă modele de metilare (a ADN)
specifice fătului şi moleculele de ARN care sunt transcrise în mod
specific din placentă.
Cu o singură excepţie, metodele menţionate mai sus implică
utilizarea polimorfismelor genetice şi necesită folosirea unor markeri
multipli pentru a asigura acoperirea largă a populaţiei. Metoda care nu
necesită utilizarea polimorfismelor genetice se bazează pe imuno-
precipitarea cromatinei şi procedee complexe de normalizare a datelor.
Aceste etape ar fi greu de realizat în manieră reproductibilă pentru un
diagnostic clinic sau test de screening.
Una dintre metodele propuse implică îmbogăţirea concentraţiei
fracţiei de ADN fetal. O cale de a realiza o astfel de îmbogăţire se
bazează pe observaţia că moleculele de ADN fetal din plasma maternă
sunt mai scurte decât cele materne. Totuşi, cantitatea de ADN fetal ce
poate fi obţinută prin utilizarea acestei abordări este relativ limitată.
O altă metodă implică utilizarea tratamentului cu formaldehidă al
probelor de sânge matern. Această metodă a fost elaborată cu scopul de a
minimiza eliberarea de ADN din celulele sanguine materne şi astfel de a
determina o concentraţie mai ridicată a fracţiei de ADN fetal din plasmă.
Totuşi, această metodă nu s-a dovedit a fi uşor reproductibilă.
224
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

O abordare alternativă pentru detectarea aneuploidiilor


cromozomiale fetale este măsurarea cantitativă a perturbărilor în
reprezentarea genomică a cromozomului implicat, în plasma maternă.
Totuşi, problema este că astfel de perturbări sunt în general foarte mici şi
sunt legate de concentraţia fracţiei de ADN fetal circulant. De exemplu,
s-a arătat că atunci când concentraţia fracţiei de ADN fetal este 10 la sută,
reprezentarea genomică a cromozomului 21 în plasma maternă va fi
crescută cu 5 la sută de prezenţa unui făt cu trisomie 21. Detectarea unei
cantităţi aşa de mici de perturbări necesită folosirea unor metode de
măsurare extrem de precise.
In 2007, s-a demonstrat că tehnicile de numărare a moleculelor
unice utilizând PCR digital, de exemplu, pot fi folosite pentru un astfel de
scop. O astfel de abordare a fost realizată pentru prima dată utilizând
ARN din plasma fetală (derivată din placentă), care este prezent în plasma
maternă. Potenţialul extinderii acestei abordări la ADN plasmatic a fost
explorat de asemenea utilizând amestecuri de ADN şi simulări pe
computer (Barrett şi colab., 2012). Referitor la numărul de molecule ce
trebuie numărate pentru diferitele concentraţii ale fracţiilor de ADN fetal,
s-a sugerat că pentru a realiza detectarea unui făt cu trisomie 21 prin
analiza unei probe de plasmă maternă conţinând 25 la sută ADN fetal ar fi
necesară realizarea a 7680 reacţii de polimerizare în lanţ (PCR) digitale.
Mai mult, pentru fiecare reducere de două ori a concentraţiei fracţiei de
ADN fetal, numărul de molecule care ar trebui să fie numărate ar creşte
de 22 de ori.
In 2008, s-a demonstrat că secvenţierea masivă paralelă a ADN
din plasma maternă permite rezolvarea reprezentărilor genomice ale
diferiţilor cromozomi în plasma maternă şi detectarea perturbărilor unor
astfel de reprezentări atunci când o femeie gravidă poartă un făt trisomic.
Această abordare implică secvenţierea la întâmplare a milioane de
molecule de ADN din plasma maternă. Indicatorii de secvenţe sunt
aliniaţi la genomul uman pentru a determina cromozomul de origine al
unui anumit indicator de secvenţă. Sensibilitatea şi specificitatea acestei
metode sunt de 100 la sută. Metoda este aplicabilă de asemenea pentru
detectarea trisomiei 21 cauzată de o translocaţie Robertsoniană.
Rezultatul utilizării secvenţierii masive paralele pentru detectarea
trisomiei 21 fetale au fost validat de atunci de un număr mare de studii
clinice pe scară largă. Detectarea trisomiilor fetale 13 şi 18 s-a dovedit a fi
mai complicată, datorită conţinutului de GC al cromozomilor implicaţi şi
bias-ului (tendinţa de favorizare a unui anumit rezultat) analitic al
platformei de secvenţiere în raport de conţinuturile de GC. Cu toate
225
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

acestea, utilizarea algoritmilor de bioinformatică care corectează astfel de


bias-uri au permis îmbunătăţirea detectării trisomiilor 13 şi 18.
Detectarea sigură a trisomiilor 13 şi 18 a fost validată în ultimii
ani de numeroase studii pe scară largă.
Utilizarea în viitor a platformelor de secvenţiere a moleculelor
unice care nu necesită o etapă de amplificare ar putea să reducă influenţa
conţinutului de GC şi să îmbunătăţească robusteţea acestei abordări.
Ca rezultat al diferitelor studii pe scară largă, utilizarea
secvenţierii masive paralele a ADN din plasma maternă pentru detectarea
prenatală a aneuploidiilor cromozomiale fetale a fost introdusă ca serviciu
clinic în multe ţări şi este în continuă extindere la nivel global.
Pe lângă detectarea aneuploidiilor cromozomiale fetale, precizia
analitică oferită de procedeele de numărare moleculară, cum este PCR
digital, are implicaţii în diagnosticul prenatal neinvaziv al bolilor
monogenice. De exemplu, în situaţia unei mame care este purtătoare
heterozigotă a unei boli monogenice cu transmitere autozomală recesivă,
doza relativă a versiunilor mutantă şi normală ale genei în genomul
mamei trebuie să fie 1:1. Totuşi, atunci când mama este însărcinată şi
poartă un făt, dozele relative ale celor două versiuni ale genei în plasma
mamei vor fi modificate dependent de genotipul fătului. Dacă fătul este
homozigot pentru gena mutantă, adăugarea celor două doze ale genei
mutante per genom-echivalent de ADN fetal în plasma maternă va înclina
doza relativă în favoarea genei mutante. Dacă fătul este homozigot pentru
gena normală, dozele relative ale genelor mutantă şi normală în plasma
mamei vor fi în favoarea genei normale. In sfârşit, dacă fătul este
heterozigot, raportul de 1:1 al dozelor relative ale genelor mutantă şi
normală va rămâne neschimbat în plasma mamei. Acest concept este
folosit pentru diagnosticul prenatal neinvaziv al hemoglobinopatiilor şi
hemofiliei.
Este de aşteptat ca odată cu utilizarea de rutină a secvenţierii
masive paralele, acest tip de concept să fie aplicat la scară genomică. De
altfel, Lo şi colab. (2007) au demonstrat că prin secvenţierea ADN din
plasma maternă până la echivalentul acoperirii de 65 de ori a genomului
haploid, poate fi asamblat din datele secvenţierii profilul genetic la nivelul
genomului şi profilul mutaţional al fătului. Utilizarea hărţilor genetice ale
mamei şi tatălui pot fi de ajutor în asamblarea hărţii genetice a fătului.
Rezoluţia hărţii genomice a fătului obţinută prin asamblare este limitată
de rezoluţia hărţilor genetice parentale. Această metodă deschide astfel
posibilitatea realizării diagnosticului prenatal pentru multiple boli
genetice printr-un singur test.
226
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

O sinteză referitoare la acurateţea/precizia diagnosticului prenatal


neinvaziv al trisomiei 21 fetale utilizând ADN sau ARN liber în sângele
matern, realizată recent de Verweij şi colab. (2012) a arătat că
sensibilitatea de ansamblu este de 100%. Totuşi, laboratoarele care
efectuează teste de diagnostic prenatal neinvaziv informează potenţialii
clienţi că acurateţea acestora este de 99.9% (comparativ cu 91% în cazul
testului de diagnostic prenatal al aneuploidiilor cromozomiale bazat pe
amniocenteză). Rata de rezultate fals pozitive este aşadar extrem de mică
(<0,005%).
Indicaţiile testului neinvaziv sunt:
- vârsta maternă avansată;
- istoric personal sau familial de anomalii cromozomiale;
- istoric de infertilitate sau de deces intrauterin;
- semne ecografice sugestive pentru anomalii cromozomiale
fetale;
- paciente care au contraindicaţie pentru testele invazive de
diagnostic prenatal;
- paciente cu iminenţă de avort.
In România, diagnosticul prenatal bazat pe analiza ADN fetal din
sângele matern este posibil prin testul denumit “PANORAMA”, care se
poate efectua începând cu săptămâna a 9-a de sarcină. Acest test permite
detectarea trisomiilor 21, 18 şi 13, şi a monosomiei X. Testul detectează
de asemenea sexul genetic al fătului.
Acest test este însă contraindicat/nerecomandat în oricare din
următoarele situaţii:
- sarcini gemelare;
- părinţii sunt înrudiţi (consangvinitate);
- gravidele au efectuat transplant medular;
- sarcini obţinute cu ovulele de la donatoare;
- mame surogat.
Rezultatul testului PANORAMA se emite sub forma “risc scăzut”
(aproape de zero), sau risc înalt (mai mare de 99%).

Etapele de lucru:

- Se recoltează circa 10 ml sânge venos de la mamă (după a 9-a


săptămână de sarcină), într-un tub conţinând EDTA şi 0.225

227
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

ml soluţie 10% de tampon neutru + formaldehidă (4% w/v),


pentru stabilizarea mebranelor celulare şi evitarea lizei
celulelor;
- Se centrifughează probele de sânge la 3.000 g (circa 5.000
rpm, pentru o rază a rotorului de 10.7 cm), în tuburi de
polipropilenă, timp de 10 minute;
- Se transferă plasma şi serul în tuburi curate de polipropilenă şi
se centrifughează din nou la 3.000 g, timp de 10 minute;
- Se colectează supernatantul (cu mare atenţie, pentru evitarea
resuspendării sedimentului) în tuburi curate de polipropilenă;
- Se stochează probele la temperatura de -20ºC până la utilizare;
- Se extrage ADN din probele de plasmă şi ser (400-800 µl)
utilizând kit-ul QIAamp Blood Kit (Qiagen) conform
protocolului recomandat de producător (“blood and body fluid
protocol”).

Detectarea neinvazivă a microdeleţiilor utilizând ADN liber

O metodologie similară celei descrise mai sus permite detectarea


microdeleţiilor. Prin ţintirea specifică a polimorfismelor mono-
nucleotidice (SNPs) în regiunea conţinând microdeleţia, este posibil să se
determine dacă regiunea respectivă este prezentă sau absentă.

PCR digital

PCR digital (Fig. 131) este o metodă nouă pentru detectarea şi


cuantificarea acizilor nucleici, care se bazează pe numărarea moleculelor.
Această metodă oferă o alternativă la reacţia de polimerizare în lanţ cu
detecţie în timp real a produsului PCR acumulat, prin măsurarea
fluorescenţei emise (real-time Q-PCR) pentru cuantificarea absolută şi
detectarea alelelor rare.
Principiul PCR digital este acela al partiţiei unei probe de ADN
sau de ADNc în multe reacţii PCR paralele; unele dintre aceste reacţii
conţin molecula ţintă (pozitive), iar altele nu (negative). O singură
moleculă poate fi amplificată de 1 milion de ori sau mai mult. In cursul
amplificării, se utilizează sonde TaqMan® pentru detectarea ţintelor cu
anumite secvenţe. Atunci când nu este prezentă nicio ţintă, nu se
acumulează niciun semnal. După analiza PCR, fracţia de reacţii negative
este folosită pentru a realiza o numărare perfectă a numărului de molecule
ţintă în probă, fără a fi nevoie de standarde sau martori endogeni.
228
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Sondele TaqMan sunt sonde hidrolitice proiectate să crească


specificitatea PCR cantitativ. Acestea constau într-un fluorofor ataşat
covalent la capătul 5’ al sondei oligonucleotidice şi un “stingător”
(quencher) la capătul 3’. Sunt disponibili câţiva fluorofori diferiţi (de
exemplu, 6-carboxy-fluoresceina sau tetraclorofluoresceina) şi
“stingători” (de exemplu, tetrametilrodamina sau dihidrociclopirolindol
tripeptid). Molecula “stingător” stinge fluorescenţa emisă de fluorofor
atunci când este excitată de sursa de lumină a cycler-ului pe calea FRET
(Fluorescence Resonance Energy Transfer). Atât timp cât fluoroforul şi
“stingătorul” sunt învecinaţi, “stingătorul” inhibă orice semnal
fluorescent.
Principiul sondelor TaqMan se bazează pe activitatea
exonucleazică 5´–3´ a Taq polimerazei pentru a cliva o sondă marcată
dual, în cursul hibridizării la secvenţa ţintă complementară şi detectarea
pe baza fluoroforului. Ca şi în cazul altor metode PCR cantitative,
semnalul fluorescent care rezultă permite măsurători cantitative ale
acumulării produsului în cursul etapelor exponenţiale ale reacţiei de
polimerizare în lanţ; totuşi sonda TaqMan creşte semnificativ
specificitatea detecţiei. Sondele TaqMan sunt proiectate astfel încât să se
alinieze în interiorul unei regiuni amplificate de un set specific de primeri.
Pe măsură ce Taq polimeraza extinde primerul şi sintetizează
catena nouă, activitatea exonucleazică 5´-3´ a Taq polimerazei degradează
sonda ce s-a aliniat la matriţă. Degradarea sondei eliberează fluoroforul
din ea şi rupe vecinătatea strânsă la “stingător”, scoţând fluoroforul de sub
influenţa acestuia şi permiţându-i astfel să emită fluorescenţă. Prin
urmare, fluorescenţa detectată în thermocycler-ul PCR este direct
proporţională cu cantitatea de fluorofor eliberată şi cantitatea de matriţă
ADN prezentă în reacţia de polimerizare în lanţ (PCR).

Preparare Distribuire Reacţie PCR Citire

ADNg, ADNc, ARN, Probă partiţionată Reacţii pozitive Cuantificare


plasmă în mai multe reacţii Reacţii negative absolută

Fig. 131. Schema PCR digital (http://www.lifetechnologies.com).


229
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Compartimentarea moleculelor de ADN la doar o copie per


picătură permite, datorită tăriei semnalului (raportat la semnalul de fond)
detectarea unei secvenţe mutate într-un fond de 200.000 de secvenţe
normale (Fig. 131).
In anul 2006, compania Fluidigm a lansat pe piaţă cipul 12.765
Digital Array IFC (Fig. 132) pentru numărarea cu precizie a moleculelor
ţintă în probe foarte mici (conţinând o singură celulă, sau o singură
moleculă). Acesta permite utilizarea PCR digital în lucrările de rutină.

Fig. 132. Cip-ul Fluidigm, utilizat pentru PCR digital


(http://ddw.net-genie.co.uk/)

In anii următori au fost lansate cipurile Fluidigm 48.48 Dynamic


Array IFC (2007), a cărui arhitectură matricială permite realizarea în
paralel a 2.304 reacţii de polimerizare în lanţ cantitative (qPCR) per cip,
Fluidigm 96.96 Dynamic Array IFC (2008), care este capabil să realizeze
9.216 experimente simultane de RT-PCR (PCR cu detecţie în timp real a
produsului, real-time PCR) în cantităţi de ordinul nanolitrilor, şi respectiv
Fluidigm 48.770 Digital Array IFC (2009), capabil de testarea simultană a
până la 48 de probe individuale şi partiţionarea automată a fiecărei probe
în seturi separate de câte 770 de camere de reacţie, furnizând un total de
36.960 de reacţii simultane de PCR digital.
PCR digital este folosit în prezent atât pentru diagnosticarea unor
boli monogenice (Barrett şi colab., 2012), cât şi pentru diagnosticarea
unei varietăţi de modificări genetice ce apar în cancer, incluzând deleţiile,
amplificările, rearanjările şi mutaţiile punctiforme.
230
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

6 MUTAŢIILE GENICE

Mutaţia genică este definită ca o modificare permanentă şi ereditară


în secvenţa de nucleotide a unei gene. O astfel de modificare are ca rezultat
apariţia unei variante alelice. Unele dintre variantele alelice nu au efect
fenotipic sau acesta este minim; alte variante alelice, produse prin
mutaţie, pot fi însă implicate direct în etiologia unor boli.
Mutaţiile genice pot afecta de la o pereche de baze azotate, până la
câteva mii de baze azotate. In funcţie de aceasta, mutaţiile pot fi încadrate în
două clase: (1) mutaţii simple, care sunt de regulă microleziuni interesând
unul sau câteva nucleotide; (2) modificări ce implică schimburi între două
secvenţe alelice/nealelice de ADN sau recombinări genice aberante, care
generează macroleziuni (deleţii, duplicaţii, inserţii, inversii ale unor
secvenţe mari de nucleotide, sau fuziuni de gene) interesând o parte din
genă sau chiar întreaga genă.
In funcţie de modificarea produsă în secvenţa de nucleotide a genei,
mutaţiile genice pot fi încadrate în trei categorii: (1) substituţii, ce implică de
regulă înlocuirea unei singure perechi de baze (în unele cazuri, printr-un
singur eveniment mutaţional este înlocuită o secvenţă conţinând mai multe
nucleotide, rezultând o formă de conversie genică); (2) deleţii – eliminarea
(pierderea) unuia sau mai multor nucleotide din secvenţa genei (rar, părţi din
genă, de exemplu exoni); (3) inserţii - introducerea (adiţia) unuia sau mai
multor nucleotide în secvenţa genei; rar se pot produce inserţii largi
(prin transpoziţie), amplificarea (expansiunea) unor secvenţe repetitive
trinucleotidice, sau duplicaţia genei.
Majoritatea mutaţiilor sunt modificări stabile/fixe ale secvenţei
ADN. Fac însă excepţie mutaţiile instabile sau dinamice (o clasă de mutaţii
descrise abia în anii 90 ai secolului trecut), în care anumite repetiţii
trinucleotidice (secvenţe repetate în tandem) suferă modificări (de obicei
expansiuni) atunci când sunt transmise în succesiunea generaţiilor. Acestea
reprezintă baza moleculară a aşa numitelor “situsuri cromozomiale fragile”
(Richards, 2001).
În funcţie de tipul secvenţelor (din structura genei) care sunt
afectate, respectiv secvenţe codante (exonii) sau secvenţe necodante
(intronii, secvenţe reglatoare), mutaţiile au efecte variate asupra expresiei
(exprimării) informaţiei ereditare şi implicit asupra sintezei de proteine
(modificarea structurii, sau a cantităţii de proteină sintetizată).
Mutaţiile genice pot să apară: (1) ca rezultat al erorilor în replicarea
ADN (Fig. 133); (2) ca o consecinţă a acţiunii unor agenţi chimici (de

231
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

exemplu, agenţi de intercalare) sau fizici (de exemplu, raze X, gama, UV);
(3) ca rezultat al reacţiilor chimice (spontane) de tipul depurinării,
demetilării sau deaminării (care modifică bazele azotate).

Fig. 133. Situsurile de pe fiecare nucleotidă cunoscute ca fiind modificate


prin lezarea oxidativă (săgeţi roşii), atacul hidrolitic (săgeţi albastre) şi
metilarea necontrolată de către S-adenozilmetionina donoare de grupări
metil (săgeţi verzi); grosimea fiecărei săgeţi indică frecvenţa relativă a
fiecărui eveniment (din Molecular Biology of the Cell, 4th Edition,
Alberts şi colab., 2002).

In cursul replicării ADN se pot produce erori de împerechere a


bazelor azotate, erori de excizie a bazelor azotate împerecheate (poziţionate)
incorect, sau erori de refacere a monocatenelor după ruperea ADN replicat.
Deoarece ADN-polimeraza asigură sinteza unei catene noi de ADN
cu o precizie aproape maximă, erorile de împerechere a bazelor azotate sunt
foarte rare (< 1/106). La această rată a mutaţiilor, numărul de mutaţii genice
apărute în cursul fiecărei mitoze ar fi extraordinar de mare, ceea ce ar avea
consecinţe dramatice pentru organismele umane şi implicit pentru specia
umană. Organismul uman şi-a dezvoltat însă un mecanism de recunoaştere
şi eliminare a erorilor produse în cursul replicării ADN. Acest mecanism de
“corecţie” funcţionează prin recunoaşterea bazelor de pe catena nou
sintetizată împerecheate (poziţionate) incorect, tăierea catenei la nivelul lor
şi înlocuirea cu bazele azotate corecte. Corecţia realizată prin acest
mecanism face ca rata mutaţiilor generate de erorile de replicare să se
reducă la mai puţin de 10-10 per pereche de baze azotate (pb), per diviziune
(mitoză). Ţinând cont de faptul că genomul uman conţine 6 x 109 pb, se
poate trage concluzia că numărul mutaţiilor stabile care apar ca rezultat al
erorilor de replicare este mai mic decât cel al diviziunilor celulare. S-a

232
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

calculat că, la om, mai puţin de una din 1.000 de modificări accidentale ale
bazelor azotate are ca rezultat o mutaţie permanentă.
O mutaţie care scapă procesului de “corecţie” va fi reprodusă în
toate celulele rezultate prin diviziune din celula în care a apărut mutaţia.
Erorile de includere a unor nucleotide în macromolecula de ADN
(Fig. 134) şi erorile de replicaţie a ADN constituie, la nivel molecular,
mecanismele de bază implicate în modificarea informaţiei genetice şi
respectiv apariţia procesului mutaţional.

Timină (ceto) Adenină (amino) Citozină (amino) Guanină (ceto)

Timină (enol) Guanină (ceto) Citozină (imino) Adenină (imino)

Fig. 134. Imperecherea normală a bazelor azotate: timina cu adenina,


respectiv citozina cu guanina (A); împerecherea anormală a formelor
tautomerice ale bazelor azotate: timina cu guanina, respectiv citozina cu
adenina (B).

Mutaţiile genice pot fi consecinţa acţiunii unor factori de mediu,


cum sunt radiaţiile ionizante (X, γ, etc) sau neionizante (UV) şi unele
substanţe chimice (naturale sau sintetice).
Mutaţii genice pot fi cauzate de asemenea de reacţii chimice
spontane de depurinare, demetilare, sau deaminare.
233
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Mutaţiile genice pot fi ereditare, caz în care se transmit în


succesiunea generaţiilor după modelul Mendelian, sau pot să apară după
fertilizare (mutaţii dobândite, sau mutaţii de novo), caz în care nu pot fi
transmise generaţiei următoare. Mutaţiile de novo pot explica cazurile de
copii cu boli genetice pentru care nu există un istoric familial. Mutaţiile
dobândite sau de novo sunt în majoritatea cazurilor cauzate de acţiunea
unor agenţi de stress (fizici sau chimici), sau de erorile apărute în
replicarea ADN în faza S a ciclului celular.
In cazul când o mutaţie genică apare într-o celulă în cursul
dezvoltării embrionare timpurii, organismul individului în care s-a produs
mutaţia respectivă va conţine celule cu acea mutaţie şi celule în care
mutaţia nu este prezentă, situaţie denumită mozaicism.
Unele mutaţii genice sunt foarte rare; altele sunt comune în
populaţie. Mutaţiile genice care apar în mai mult de 1% din populaţie sunt
denumite polimorfisme. Acestea sunt destul de comune pentru a fi
considerate o variaţie normală în ADN. Polimorfismele sunt responsabile
de multe dintre diferenţele normale dintre indivizii umani, cum sunt
culoarea ochilor, culoarea părului, sau tipul sanguin. Deşi multe
polimorfisme nu au efecte negative asupra sănătăţii unei persoane, unele
dintre aceste variaţii pot influenţa riscul de a dezvolta anumite boli.

Substituţia de nucleotide

Inlocuirea unui singur nucleotid din secvenţa de nucleotide a unei


catene de ADN (şi deci a unei perechi de baze din molecula bicatenară de
ADN) reprezintă cel mai frecvent tip de mutaţie întâlnit la om. Aceasta
este o mutaţie punctiformă, care se poate produce prin tranziţie sau
transversie (Fig. 135).
Tranziţia este tipul de substituţie care se realizează prin înlocuirea
unei baze purinice cu o altă bază purinică (A ↔ G) sau a unei baze
pirimidinice cu o altă bază pirimidinică (C ↔ T).
Transversia este tipul de substituţie care se realizează prin
înlocuirea unei baze purinice cu o bază pirimidinică, sau invers (A ↔ T;
A ↔ C; G ↔ T; G ↔ C).
Teoretic, presupunând că substituţia se face la întâmplare,
transversiile ar trebui să fie de două ori mai frecvente decât tranziţiile,
deoarece orice bază poate suferi două transversii dar numai o singură
tranziţie (Fig. 135). În realitate, tranziţiile sunt mai frecvente ca
transversiile. Excesul de tranziţii este probabil rezultatul acţiunii ADN
polimerazei (ce poate încorpora, greşit, în procesul de replicare, mai
234
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

frecvent o bază de acelaşi tip) şi al acţiunii sistemelor de corecţie (care


recunosc mai uşor o încorporare de tipul transversiei, ce antrenează o
modificare mai importantă a moleculei de ADN, decât tranziţia).
Mai mult, ratele de substituţie printre cele 12 perechi posibile de
nucleotide nu sunt omogene, întrucât acestea sunt afectate de tipul
nucleotidelor învecinate imediat şi de conţinutul de ansamblu local în G+C
(Zhang şi Gerstein, 2003).

purine

Tranziţii

adenina guanina

Transversii Transversii

Tranziţii

pirimidine
citozina timina
Fig. 135. Tranziţii şi transversii posibile în secvenţa de nucleotide
a unei gene.

Tranziţiile ce interesează dinucleotidul CpG (sau 5’-CG-3’) sunt mai


frecvente decât cele ce interesează celelalte dinucleotide (TpG sau CpA),
reprezentând circa o treime din toate substituţiile. Acest dinucleotid (CpG)
se găseşte mai ales în regiunile reglatoare ale transcripţiei (promotor), sub
forma unor insule CpG, iar C situată în poziţia 5’ faţă de G este frecvent
metilată. În plus, citozina (C) suferă deseori o dezaminare spontană
transformându-se în uracil (U), un component anormal al ADN, care este
uşor recunoscut şi îndepărtat prin mecanismele de corecţie. Dacă
dezaminarea interesează metil-citozina, aceasta este transformată în timină,
o bază normală din structura ADN; în acest caz eroarea nu va fi uşor de
235
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

recunoscut şi corectat, producând o tranziţie C→T sau G→A, în funcţie de


catena ADN implicată. Dinucleotidul CpG constituie deci “un punct
fierbinte” (hot spot) de producere a mutaţiilor în genomul uman; într-adevăr
tranziţiile în acest dinucleotid au fost găsite, în diferite boli, de 10-20 ori mai
frecvent comparativ cu alte dinucleotide şi circa 30% din toate substituţiile
mononucleotidice sunt de acest tip (Covic şi colab., 2011).

Deleţia sau inserţia de nucleotide

Deleţiile sau inserţiile unui nucleotid, sau mai multor nucleotide,


reprezintă circa un sfert din toate mutaţiile responsabile de producerea
bolilor genetice la om.
Deleţiile sau inserţiile care sunt un multiplu de trei nucleotide,
determină lipsa sau adiţia unor aminoacizi în lanţul polipeptidic/proteină.
Un exemplu bine cunoscut este cel al mutaţiei ∆F508, responsabilă de circa
70% din cazurile de fibroză chistică (deleţia a trei perechi de nucleotide din
gena CF are ca rezultat pierderea fenilalaninei (Phe) din poziţia 508 a
proteinei CFTR.

Secvenţa originală de nucleotide în ADN

Aminoacid
Deleţia unei singure nucleotide

Secvenţă incorectă de aminoacizi, având ca rezultat


producerea unei proteine alterate funcţional

Fig. 136. Mutaţia genică prin deleţia unei nucleotide


(Genetics Home Reference).

Dacă numărul nucleotidelor deletate sau inserate nu este un multiplu


de trei, se produce o decalare a cadrului de lectură al genei, de la locul în
care s-a produs deleţia sau inserţia (Fig. 136 şi 138). Acest tip de mutaţii

236
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

produc frecvent un codon stop (vezi codul genetic; Fig. 137) în aval de locul
deleţiei/inserţiei, rezultând o proteină trunchiată.
Punctele în care se produce un astfel de eveniment mutaţional
(deleţia de nucleotide) sunt nerandomizate (Krawczak şi Cooper, 1991).

Fig. 137. Codul genetic “universal”. Fiecare set de trei baze nucleotidice
din ARN (deci fiecare codon) este tradus într-un aminoacid legat în lanţul
polipeptidic în cursul biosintezei proteinelor. De exemplu, codonul
GUG este tradus în valină, GAG în acid glutamic, etc. Abrevierile
aminoacizilor sunt următoarele: Phe = fenilalanină, Ser = serină, Tyr =
tirozină, Cys = cisteină, Leu = leucină, Trp = triptofan, Pro = prolină, His
= histidină, Arg = arginină, Gln = glutamină, Ile = izoleucină, Thr =
treonină, Asp = asparagină, Lys = lizină, Val = valină, Ala = alanină, Glu
= acid glutamic, Gly = glicină.

S-a constatat că deleţiile de nucleotide sunt de trei ori mai frecvente


decât inserţiile. De asemenea, s-a constatat că frecvenţa deleţiilor de 3 pb
este considerabil mai ridicată decât cea a deleţiilor de 2 pb (Zhang şi
Gersteter, 2003).
237
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

In genomul uman, lungimea medie a deleţiilor de nucleotide este de


4.2 pb, cu o valoare medie de 2 pb, comparabilă cu lungimea medie a
inserţiilor de nucleotide, care are o lungime medie calculată de 4.3 pb şi o
valoare medie identică (2 pb) (Zhang şi Gerstein, 2003).

Secvenţa originală de nucleotide în ADN

Aminoacid Inserţia unei singure nucleotide

Secvenţă incorectă de aminoacizi, având ca rezultat


producerea unei proteine alterate funcţional

Fig. 138. Mutaţia genică prin adiţia (inserţia) unei nucleotide


(Genetics Home Reference).

Secvenţa originală de nucleotide în ADN

Aminoacid Inlocuirea unei singure nucleotide

Secvenţa incorectă cauzează sinteza


Polipeptid unei catene polipeptidice mai scurte

Fig. 139. Mutaţia nonsens (Genetics Home Reference).

Cel mai relevant exemplu al efectului inserţiei de nucleotide este


cel al sindromului X fragil (inserţii în regiunea promotor a genei FMR1).

238
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Secvenţa originală de nucleotide în ADN

Aminoacid

Schimbarea cadrului de lectură cu o bază ADN


are ca rezultat o secvenţă de aminoacizi anormală

Fig. 140. Mutaţia genică cu schimbarea cadrului de lectură


(Genetics Home Reference).

Secvenţa originală de nucleotide în ADN

Aminoacid Repetiţie trinucleotidică


(CAG)

Repetiţia trinucleotidică adaugă în secvenţa


de aminoacizi o serie de glutamină (Gln)

Fig. 141. Mutaţia genică prin expansiunea repetiţiilor de nucleotide


(Genetics Home Reference).

Deleţiile şi inserţiile câtorva nucleotide se produc cel mai adesea la


nivelul unor secvenţe scurte repetate în tandem, printr-un mecanism de
glisare sau derapare replicativă, determinat de împerecherea decalată a
acestor secvenţe repetate. Secvenţele repetate din catena nou sintetizată (de
exemplu, CAG CAG ...), se pot alinia greşit (glisează înainte sau înapoi) faţă
de secvenţele repetitive complementare corespunzătoare ale catenei ADN
239
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

matriţă (de exemplu, GTC GTC ...). În funcţie de direcţia de glisare se


produc în catena nou sintetizată inserţii (prin glisarea spre înapoi), sau
deleţii (prin glisare spre înainte). Acest fenomen de glisare replicativă se
produce frecvent în cazul microsateliţilor sau minisateliţilor, determinând
polimorfismul cunoscut al acestor secvenţe repetate în tandem de un
număr variabil de ori (VNTR). Se consideră că glisarea replicativă (Fig.
140) ar putea fi la originea expansiunii repetiţiilor trinucleotidice (Fig. 141)
ce cauzează boli genetice umane cum sunt sindromul X fragil, distrofia
miotonică, boala Huntington, ataxia Friedreich, etc (Tabelul 8).

Remanieri genice aberante

Remanierile genice aberante se realizează prin schimburi între


secvenţe de ADN identice sau cvasi-identice, alelice sau nealelice, şi
generează deleţii şi inserţii mari, duplicaţii, inversiuni şi conversii genice.
Comparativ cu alte tipuri de mutaţii, remanierile genice sunt mai rar
întâlnite în etiopatogenia bolilor genetice, dar relativ frecvente în anumite
boli. De exemplu, circa 90% din cazurile de amiotrofii spinale infantile şi
circa 60% din cazurile de miopatie Duchenne sunt produse prin deleţii
genice importante.
Remanierile genice se pot produce şi prin evenimente de
recombinare neomologă sau nelegitimă între secvenţe care nu prezintă, sau
au o foarte mică omologie de secvenţă. Este cazul celor mai multe deleţii ale
genei ce codifică distrofina (DMD, cu localizare cromozomială Xp21.2),
implicate în apariţia distrofiilor musculare Duchenne sau Becker), sau a
cardiomiopatiei dilatative familiale.
Mutaţiile codonului iniţiator, mutaţiile cu decalarea cadrului de
lectură, sau mutaţiile non-sens, determină de regulă absenţa formării
proteinei codificată de gena ce a fost modificată, sau producerea unei
proteine trunchiate.
Mutaţiile cu sens greşit modifică semnificaţia unui codon şi
consecinţele lor sunt variabile, dependent de natura schimbării şi amplasarea
în proteină a aminoacidului modificat. Mutaţiile nesinonime pot afecta
stabilitatea proteinei, localizarea intracelulară, maturarea proteinei,
asamblarea ei în structuri multimerice, interacţiunile cu liganzii sau alte
proteine, situsul funcţional pentru activitatea enzimatică, etc (Covic şi
colab., 2011).
Mutaţiile în codonul terminator vor duce la încorporarea adiţională
de aminoacizi în proteină, care va deveni instabilă.

240
Tabelul 8. Boli cauzate de expansiunea unor repetiţii nucleotidice (mutaţii dinamice).

Boala Transmitere Gena Localizare Localizare Secvenţa repetiţiei Repetiţi Repetiţii


a genei a repetiţiei i stabile instabile
Sindromul LX FMR1 Xq27.3 5'UTR (CGG)n 6-54 200-
X fragil 1000
Ataxia Friedreich AR FRDA 9q13-q21.1 Intron 1 (GAA)n ~7-22 200-
1700
Distrofia AD DMPK 19q13 3'UTR (CTG)n 5-35 50-4000
miotonică
Epilepsia AR CSTB 21q22.3 Promotor (CCCCGCCCCGCG)n ~2-3 40-80
mioclonică
Boala Huntington AD HD 4p16.3 Exon 1 (CAG)n ~10-26 36-100
Boala Kennedy XR AR Xq11-q12 Exon 1 (CAG)n 9-35 38-62
Atrofia
musculară
spinală şi bulbară
Atrofia AD DRPLA 12p13.31 Regiunea (CAG)n 3-35 49-88
dentatorubrală- codantă
palidoluysiană
Ataxia AD ATX1 6p23 Regiunea (CAG)n 6-38 39-83
spinocerebelara 1 codantă
Ataxia AD ATX2 12q24 Regiunea (CAG)n 14-31 32-77
spinocerebelară 2 codantă
Boala Machado- AD ATX3 14q32.1 Regiunea (CAG)n 12-39 62-86
Joseph (SCA3) codantă
Ataxia AD CACNA 19p13 Regiunea (CAG)n ~4-17 21-30
spinocerebelară 6 1A codantă
Ataxia AD SCA7 3p12-p21.1 Regiunea (CAG)n 7-35 37-200
spinocerebelară 7 codantă
Ataxia AD SCA8 13q21 Regiunea (CTG)n 15-21 100-152
spinocerebelară 8 codantă
Ataxia AD SCA10 22q13 Intron 9 (ATTCT)n ~10-22 900-
spinocerebelară 4000
10
Ataxia AD PPP2R 5q31-q33 Regiunea (CAG)n ~9-18 55-78
spinocerebelară 2B codantă
12
Ataxia AD TBP 6q27 Regiunea (CAG)n 25-42 50-55
spinocerebelară codantă
17

Prin convenţie internaţională (1993) nomenclatura tripletelor repetitive se face în direcţia 5’→3’.
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Un exemplu relevant de efect al mutaţiilor produse la nivelul


secvenţelor de nucleotide ale genelor este cel a distrofiei musculare
Duchenne/Becker. In gena DMD, care codifică sinteza distrofinei
(proteină localizată mai ales în celulele muşchilor scheletici şi cele ale
muşchiului cardiac, dar prezentă în cantităţi mici şi în celulele nervoase)
(http://ghr.nlm.nih.gov/gene/DMD), au fost detectate mai mult de 1.000
de gene implicate în apariţia distrofiei musculare Duchenne/Becker
(caracterizată prin atrofia/slăbirea progresivă a muşchilor). Majoritatea
mutaţiilor care cauzează aceste afecţiuni sunt deleţii ale unor “blocuri” de
nucleotide din secvenţa genei DMD. Alte mutaţii sunt duplicaţii anormale
ale unor “blocuri” de nucleotide din secvenţa genei sau substituţii de
nucleotide.
Un alt exemplu relevant este cel al mutaţiilor în gena EMD,
responsabile de apariţia distrofiei musculare Emery-Dreifuss. In gena
EMD, care codifică sinteza proteinei emerina (produsă în multe ţesuturi,
dar importantă în mod deosebit pentru funcţionarea normală a muşchilor
scheletici şi a muşchiului cardiac) au fost detectate circa 100 de mutaţii
diferite. Majoritatea acestor mutaţii împiedică sinteza emerinei în celule.
Intrucât emerina interacţionează cu alte câteva proteine din structura
suprafeţei interne a învelişului nuclear, iar aceste proteine sunt implicate
împreună în reglarea activităţii anumitor gene, controlul ciclului de
diviziune celulară şi menţinerea structurii şi stabilităţii nucleului, absenţa
sa are efecte dramatice.
In tabelul 9 sunt prezentate exemple de boli genetice cauzate de
deleţii, duplicaţii şi inversii produse la nivelul genelor.

Tabelul 9. Boli cauzate de deleţii, duplicaţii şi inversii produse la nivelul


genelor (adaptat de Covic şi colab., 2011 după Stankiewicz şi Lupski,
2002).
Mod Localizarea Genă Tip
Boală de cromozomială de
transmitere rearanjament
Sindrom Bartter tip III AD 1p36 CLCNKA/B deleţie
Boala Gaucher AR 1q21 GBA deleţie
Nefronoftizia juvenilă AR 2q13 NPHP1 deleţie
familială
Distrofia musculară AD 4q35 FRG1? deleţie
facio-scapulo-humerală
Atrofia musculară AR 5q13.2 SMN inversie/
spinală duplicaţie

243
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Hiperplazia cortico- AR 6q21.3 CYP21 deleţie


suprarenală congenitală
tip III (prin deficit de
21 hidroxilază)
Aldosteronism AD 8q21 CYP11B1/2 duplicaţie
cu răspuns la tratament
cu glucocorticoizi
(GRA)
β-talasemia AR 11p15.5 β -globină deleţie
α-talasemia AR 16p13.3 α -globină deleţie
Boala polichistică AD 16p13.3 PKD1
renală tip 1 (ADPKD)
Boala Charcot-Marie- AD 17p12 PMP22 duplicaţie
Tooth (CMTA1)
Neuropatia ereditară cu AD 17p12 PMP22 deleţie
sensibilitate la pareze
presionale (HNPP)
Neurofibromatoza tip 1 AD 17q11.2 NF1 deleţie
(NF1)
Nanism hipofizar AR 17q23.3 GH1 deleţie
Deficit farmacogenetic AR 22q13.1 CYP2D6 deleţie/
al CYP2D6 duplicaţie
Ihtioza LX Xp22.32 STS deleţie
Dicromatopsie LX Xq28 RCP şi GCP deleţie
pentru vederea colorată
roşu/verde
Incontinentia pigmenti LX Xq28 NEMO deleţie
Hemofilia LX Xq28 F8 inversie
Distrofia musculară LX Xq28 Emerină deleţie/
Emery-Dreifuss (EMD) şi FLN1 duplicaţie/
inversie
Sindromul Hunter LX Xq28 IDS inversie/
(mucopolizaharidoza deleţie
tip III)

Minisateliţii

Minisateliţii sunt secvenţe foarte scurte (14-65 p.b.) şi repetate în


tandem, dispersate în toţi cromozomii (cu excepţia cromozomilor X şi Y),
ocupând anumite situsuri. Datorită diferenţelor existente la indivizi diferiţi în
ceea ce priveşte lungimea acestor secvenţe repetate în tandem şi poziţia lor în
genom (Fig. 142), aceştia sunt denumiţi frecvent minisateliţi hipervariabili
(sau VNTR, de la “variable number of tandem repeats”). Minisateliţii sunt
diferiţi de microsateliţi, care sunt secvenţe de 1-13 p.b., formate de regulă din

244
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

repetiţia unui dinucleotid (în special AC şi AT), cu o structură foarte


polimorfă şi cu o distribuţie uniformă în genom (pentru microsateliţi se
foloseşte în mod frecvent abrevierea VNDR, de la “variable number of
dinucleotide repeats”, sau STR, de la “short tandem repeats”).
Minisateliţii sunt alcătuiţi dintr-o regiune centrală, cu o secvenţă
identică (ce poate fi pusă în evidenţă cu o sondă specifică) şi regiuni
periferice variabilă. Deoarece numărul de repetiţii al secvenţei unui
minisatelit variază de la o persoană la alta, ei sunt veritabili markeri
genetici individuali.

Individul 1 Individul 2

Individul 1 Individul 2

Fig. 142. Reprezentarea schematică a variaţiei secvenţelor nucleotidice


repetate în tandem (VNTR) la doi indivizi umani şi a detectării acesteia
prin analiza amprentei ADN (DNA fingerprint).

Numărul mare de minisateliţi şi de variante pentru fiecare din ei


fac ca probabilitatea întâlnirii a doi indivizi identici (dar neînrudiţi) cu
acelaşi profil să fie mai mică de 10-20. Minisateliţii reprezintă aşadar o
“amprentă genetică” a fiecărui individ, folosită astăzi în analiza
cromozomială, diagnosticul molecular al bolilor genetice, cartografierea
genomului uman, sau medicina legală.
245
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

7. TEHNICI PENTRU DIAGNOSTICUL MOLECULAR


AL BOLILOR MONOGENICE

Tehnicile moleculare au devenit cruciale nu numai ca instrument


de diagnostic al bolilor genetice ereditare, ci şi al unei varietăţi largi de
afecţiuni neoplastice. După diagnostic, testarea moleculară poate ajuta la
alegerea terapiei adecvate prin identificarea ţintelor terapeutice. Nu în
ultimul rând, tehnicile moleculare sunt instrumente extrem de valoroase
pentru evaluarea prognosticului bolii şi a răspunsului la terapie.
În utimele trei decenii au fost imaginate numeroase metode de
diagnostic molecular, fiecare având avantaje, dezavantaje şi limitări. În
marea lor majoritate, ele se adresează în mod specific unui anumit tip de
leziuni şi, de aceea, decelarea modificărilor patologice ale materialului
genetic presupune, cel mai adesea, utilizarea combinată a mai multor
tehnici/metode.
Metodele de analiză a structurii şi expresiei genice folosite în scop
diagnostic se bazează în mod esenţial pe hibridizarea acizilor nucleici,
fragmentarea şi separarea moleculelor de ADN, amplificarea şi
secvenţierea fragmentelor.

Hibridizarea acizilor nucleici

Investigaţiile moleculare se bazează pe o proprietate naturală a


moleculelor de acizi nucleici, aceea de hibridizare. ADN extras din celule
se află în forma sa nativă, dublu catenară. Încălzirea în soluţie apoasă la o
temperatură apropiată de 100°C sau expunerea la valori înalte de pH
(>13) determină desfacerea legăturilor de hidrogen dintre nucleotidele
complementare, urmată de separarea celor două catene (denaturare).
Procesul invers (renaturare) se produce spontan în condiţiile răcirii lente
până la temperatura de 65°C. Renaturarea nu depinde de sursa catenelor
prezente în soluţie, ci numai de gradul lor de complementaritate
(omologie). Ca atare, introducerea deliberată în mediul de renaturare a
unor catene ADN sau ARN provenind din surse diferite va fi urmată de
formarea de heteroduplexuri ADN-ADN, ADN-ARN, ARN-ARN.
Stabilitatea heteroduplexurilor este direct proporţională cu gradul
de omologie a secvenţelor: omologia perfectă conferă stabilitate maximă.
Asocierea pe baza complementarităţii a unor secvenţe nucleotidice
diferite ca origine se numeşte hibridizare.

246
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Monocatenelor ADN sau ARN introduse deliberat în mediul de


renaturare li se poate ataşa sau încorpora un marker (Fig. 144). În această
situaţie ele capată denumirea de probe sau sonde.
Lungimea probelor variază între 14 şi câteva mii de nucleotide.
Marcarea probelor poate fi realizată izotopic (prin încorporare de 32P, 35S,
125 3
I, H), sau nonizotopic (prin incorporare de biotină sau digoxigenină).
Detectarea marcajului radioactiv se face, de regulă, auto-
radiografic; vizualizarea marcajului nonizotopic comportă cuplarea sondei
cu un agent decelabil prin metoda fluorescenţei (Fig. 144) sau prin
colorimetrie.
Sensibilitatea şi selectivitatea reacţiilor de hibridizare sunt
deosebit de înalte. O probă îşi poate recunoaşte ţinta chiar dacă aceasta se
află în amestec cu alte 10.000 de secvenţe diferite, sau dacă, într-o celulă,
ţinta este prezentă în doar un singur exemplar. Prin ajustarea
corespunzătoare a condiţiilor de hibridizare, o probă poate fi făcută să se
asocieze stabil cu ţinta ei numai dacă între secvenţe există o
corespondenţă perfectă; diferenţele la nivelul unui singur nucleotid sunt în
măsură să determine eşecul hibridizării.
Hibridizarea moleculelor de ARN cu probe ADN furnizează
informaţii despre starea funcţională a genelor (dacă sunt active
transcripţional sau silenţiate), rata transcrierii, nivelurile la care
acţionează mecanismele de control al expresiei genice (transcripţie,
matisare, translaţie).

Aplicaţii ale hibridizării în diagnosticul molecular

Hibridizarea probelor oligonucleotidice specifice alelelor (allele


specific oligonucleotide – ASO)

ASO reprezintă o metodă puternică de diagnostic al bolilor


monogenice produse de mutaţii a căror bază moleculară este cunoscută.
Metoda utilizează ca probe două sau mai multe oligonucleotide sintetice
(cu lungime de 15-20 de baze), dintre care unul corespunde (în sensul
complementarităţii bazelor) secvenţei genice normale, iar celelalte
corespund secvenţelor modificate prin mutaţie. Nucleotidul prin care
diferă probele este plasat în porţiunea lor mediană. În condiţii de
stringenţă maximă, hibridizarea se produce exclusiv între secvenţele
perfect omologe. Hibridizarea cu proba specifică alelei patologice este
confirmatorie pentru diagnostic.

247
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Metoda ASO este larg utilizată în diagnosticul prenatal (antenatal)


al unor afecţiuni produse de mutaţii punctiforme. Un exemplu de boală
genetică al cărei diagnostic poate fi stabilit în primul trimestru al sarcinii
prin analiza ASO este cel al drepanocitozei (anemia falciformă). Boala
este cauzată de o mutaţie punctiformă interesând codonul 6-GAG- al
genei care codifică lanţurile beta-globinice ale hemoglobinei. În urma
mutaţiei, codonul GAG se transformă în GUG (Fig. 143), consecinţa fiind
substituirea acidului glutamic cu valina în poziţia 6 a lanţului aminoacidic
al beta-globinei, care devine astfel nefuncţională. Diagnosticul presupune
utilizarea unei probe complementare cu secvenţa specifică genei normale
(proba conţine în porţiunea centrală tripleta CTC) şi a unei probe în a
cărei secvenţă se află tripleta CAC. Aceasta va interacţiona specific cu
codonul alterat al genei patologice. Dacă ADN extras din celulele
lichidului amniotic hibridizează numai cu proba specifică mutaţiei,
afectarea fetusului este certă (anemia drepanocitară este o boală recesivă);
hibridizarea cu ambele probe relevă starea de heterozigot; reacţia negativă
cu proba pentru gena patologică exclude prezenţa bolii.

Fig. 143. Diagnosticul molecular al drepanocitozei implică confirmarea


prin hibridizare a substituirii codonului GAG cu codonul GUG
(http://www.bbc.co.uk/bitesize/higher/biology/genetics_
adaptation/mutations/revision/1/)

Principala limitare a hibridizării probelor oligonucleotidice


specifice alelelor (ASO) derivă din necesitatea cunoaşterii bazei
moleculare a mutaţiilor cauzatoare de boală, ceea ce înseamnă, de fapt,
cunoaşterea întregii secvenţe nucleotidice a alelei normale şi a celei
248
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

patologice. Diagnosticul ADN direct prin metoda ASO apare, aşadar, a fi


posibil numai în cazul unui număr limitat de boli.
În schimb, această metodă poate fi utilizată ca instrument de
diagnostic ADN indirect al multor afecţiuni genetice, cu condiţia ca gena
raspunzătoare de producerea bolii să se afle în proximitatea unui marker
ADN polimorfic definit din punct de vedere structural. Dacă boala
segregă într-o familie împreună cu o anumită alelă a markerului,
hibridizarea cu proba specifică alelei respective reprezintă dovada
indirectă a existenţei ei în genomul subiectului investigaţiei.

Hibridizarea in situ

Reprezintă o tehnică moleculară în care, după hibridizarea cu


secvenţele specifice din moleculele ADN sau ARN, probele marcate
izotopic sau chimic sunt vizualizate direct pe preparatele celulare sau
cromozomiale (Fig. 144). De precizat că, datorită rezoluţiei insuficiente şi
perioadei lungi de timp necesară obţinerii rezultatelor, tehnicile care
folosesc probe marcate radioactiv tind să fie complet abandonate, în locul
lor impunându-se metoda cunoscută sub numele de “hibridizarea in situ
cu fluorescenţă” (fluorescence in situ hybridization - FISH).
Perfecţionările aduse în ultimii ani metodei FISH au conferit
acestui mijloc de investigaţie calitatea de instrument unic de vizualizare
simultană a trăsăturilor genotipice şi fenotipice la nivelul celulelor
individuale. Metoda FISH este relativ simplă şi nu foarte costisitoare,
poate fi aplicată pe preparate arhivate, timpul de procesare şi analiză este
scurt şi – foarte important – nu alterează morfologia celulelor. În plus,
metoda FISH poate fi folosită în conjuncţie cu tehnicile de
imunofenotipare şi cu citometria în flux (combinaţie numită FICTION),
cu rezultate forte bune în diagnosticul bolilor neoplazice.
Tehnicile FISH îşi găsesc un câmp larg de aplicabilitate. Ele
servesc, printre altele şi la detectarea deleţiilor cromozomiale sub-
microscopice (Fig. 145). Pierderile de material genetic răspunzătoare de
producerea unora dintre sindroamele denumite de microdeleţie
cromozomială au fost detectate pentru prima dată prin metoda FISH.
Astfel, lipsa semnalului fluorescent la nivelul regiunii proximale a
braţului lung al unuia dintre cromozomii 15 a fost asociată cu sindroamele
Prader-Willi şi Angelman. Similar, lipsa semnalelor în regiunile 22q11 şi
11p13, denotând pierderi submicroscopice de material genetic, a fost
asociată cu apariţia sindroamelor velo-cardio-facial, DiGeorge şi respectiv
tumora Wilms.
249
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 144. Principiile hibridizării in situ cu fluorescenţă (FISH). (a)


Elementele de bază ale FISH sunt o sondă de ADN şi o secvenţă ţintă. (b)
Inainte de hibridizare, sonda de ADN (“probe”) este marcată pe căi
variate, cum sunt “nick translation”, “random primed labeling” şi PCR. In
mod obişnuit sunt utilizate două strategii de marcare: marcarea indirectă
(stânga) şi marcarea directă (dreapta). Pentru marcarea indirectă, sondele
sunt marcate cu nucleotide modificate ce conţin o haptenă, în timp ce
marcarea directă utilizează nucleotide ce au fost modificate în mod direct
pentru a conţine un fluorofor. (c) Sonda marcată şi ADN sunt denaturate.
(d) Combinând sonda şi ţinta denaturate este permisă cuplarea (pe bază de
complementaritate a nucleotidelor) secvenţelor de ADN complementare.
(e) Dacă sonda a fost marcată indirect, pentru vizualizarea haptenei
nonfluorescente este necesară o etapă în plus, în care este folosit un
sistem de detectare enzimatică sau imunologică. Chiar dacă hibridizarea
in situ cu fluorescenţă este mai rapidă când se folosesc sonde marcate
direct, marcarea indirectă oferă avantajul amplificării semnalului prin
utilizarea câtorva straturi de anticorpi, care produc astfel un semnal mai
luminos comparativ cu nivelurile de fond (după Speicher şi colab., 2005).

250
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 145. Testarea FISH pentru deleţia unei regiuni a cromozomului 22


(din Fluorescence in situ hybridization, rarechromo.org).

O importanţă specială prezintă metoda FISH pentru investigarea


aspectelor moleculare ale neoplaziilor, deoarece ea s-a dovedit a fi în
măsură să contribuie substanţial la: stabilirea localizării genomice şi la
analiza activităţii genelor implicate în patogeneza cancerului; detectarea
anomaliilor cromozomiale numerice (Tabel 25) şi structurale în celulele
interfazice.
Un exemplu de utilizare a hibridizării in situ cu fluorescenţă
pentru diagnosticul molecular al cancerului este cel al evidenţierii
numărului de copii ale genei HER2 la pacienţii cu istoric familial sau
suspectaţi de cancer de sân (Zojer şi colab., 1997; Arena şi colab., 2010).
Testul FISH se realizează pe ţesut mamar recoltat prin biopsie. Cu cât
numărul de copii ale genei HER2 sunt prezente în celulele din ţesutul
mamar, cu atât este mai mare numărul de receptori pentru HER2 în celule,
aceştia fiind cei ce primesc semnalele care stimulează creşterea şi
proliferarea celulară în cancerul de sân. Rezultatele testului FISH vor
arăta dacă cancerul este “pozitiv” sau “negativ” (rezultat raportat uneori
ca “zero”) pentru HER2.

251
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Potenţialul majorităţii aplicaţiilor hibridizării in situ este sporit


considerabil de detecţia multicoloră a sondelor hibridizate simultan. Acest
avantaj este deosebit de util în cazurile când trebuie diagnosticate în
paralel aberaţii cromozomiale structurale implicând regiuni cromozomiale
diferite, sau mai multe aberaţii numerice (Bishop, 2010).
Un exemplu al puterii de detecţie a FISH este acela al translocaţiei
t(12;21)(p12;q22) în leucemia limfoblastică acută (ALL), care a fost
detectată pentru prima dată prin utilizarea FISH cu sonde pentru
“pictarea” cromozomilor (Anexa 2).
Utilitatea FISH a fost demonstrată de asemenea în diagnosticul
leucemiilor mieloide (prin detectarea cu mare sensibilitate a trisomiei 8) şi
a leucemiei limfocitice cronice (prin detectarea trisomiei 12 cu o eficienţă
mai ridicată decât cea posibilă prin citogenetica convenţională).

Hibridizarea genomică comparativă

Hibridizarea genomică comparativă (CGH) este o variantă


(introdusă în anul 1992) a hibridizării in situ cu fluorescenţă (FISH), ce
utilizează ADN genomic dintr-o probă de material biologic, pentru a
genera o hartă a modificărilor în numărul de copii de ADN (de exemplu,
în genomurile tumorale). CGH este metoda ideală pentru analiza
dezechilibrelor cromozomiale, în care ADN genomic de la un pacient şi
ADN martor extras de la o persoană cu cariotip normal (46,XX sau
46,XY) sunt marcaţi diferit cu fluorocromi verde şi respectiv roşu,
amestecaţi în cantităţi egale şi co-hibridaţi la cromozomii metafazici ai
persoanei de referinţă (martor). Diferenţa relativă între conţinutul ADN de
la persoana normală şi pacient este reprezentată de o diferenţă în
raporturile de fluorescenţă verde : roşie. De exemplu, dacă materialul
cromozomial este prezent în număr identic de copii atât în genomul
persoanei de referinţă, cât şi în cel al pacientului, fluorescenţa observată
este un amestec cu o contribuţie egală a fluorescenţei roşie şi verde. Dacă
din genomul pacientului s-au pierdut cromozomi sau sunt deletate sub-
regiuni ale acestora, culoarea rezultată virează spre roşu. Un câştig
cromozomial în anumiţi cromozomi ai pacientului, cum ar fi amplificarea
oncogenelor, este reflectat printr-o culoare verde mai intensă a
cromozomului respectiv în preparatul metafazic corespunzător persoanei
de referinţă. Raporturile fluorescenţei de-a lungul cromozomilor pentru
martor şi pacient sunt cuantificate folosind analiza digitală a imaginilor.

252
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Unul dintre avantajele principale ale CGH este utilizarea sa ca


instrument de descoperire, deoarece nu necesită cunoaşterea anticipată a
dezechilibrului cromozomial implicat (Park şi colab., 2010).
Hibridizarea genomică comparativă a contribuit în mod
semnificativ la analiza malignităţilor hematologice prin identificarea
amplificărilor de nivel înalt (nerecunoscute anterior), în special în
leucemia limfocitică cronică şi limfomul non-Hodgkin.
In unele cancere, eficienţa acestei tehnici a permis depăşirea
numărului de cazuri analizate prin tehnicile de bandare a cromozomilor.
Pentru rearanjările care nu implică dezechilibre genomice, cum
sunt translocaţiile şi inversiile cromozomiale echilibrate, utilizarea CGH
este însă limitată. In plus, nu pot fi detectate modificările numărului de
copii în întregul genom (modificările de ploidie). De asemenea, CGH nu
furnizează informaţii despre aranjările structurale ale segmentelor
cromozomiale implicate în câştiguri şi pierderi (Bishop, 2010).

Array CGH

In array CGH, cromozomii metafazici sunt înlocuiţi ca ţinte de


numere mari de clone cartate care sunt distribuite în spoturi
(micropicături) pe o lamă de sticlă standard, crescând considerabil
rezoluţia screening-ului pentru câştiguri sau pierderi ale numărului de
copii genomice.
Aray CGH implică marcarea diferenţiată şi co-hibridizarea
genomurilor test (al pacientului) şi respectiv normal (de referinţă/martor),
care sunt utilizate ca sonde, la o micromatrice/microreţea (Fig. 159),
înainte de a fi vizualizate imaginile. Intensităţile relative ale fluorescenţei
sunt calculate pentru fiecare clonă cartată, raportul rezultat al intensităţii
fiind reflectarea diferenţei în numărul de copii ADN. Rezoluţia analizei
este limitată doar de mărimea clonei şi de densitatea clonelor pe
micromatrice. Un avantaj în plus este uşurinţa cu care array CGH poate fi
automatizată pentru aplicaţii de randament înalt. Flexibilitatea desingn-
ului micromatricei a permis dezvoltarea de micromatrice specializate
pentru aplicaţii cum sunt screening-ul telomerelor sau pentru anumite boli
(de exemplu, leucemia cu celule B), însă array CGH este inadecvată
pentru studiul anomaliilor cromozomiale care nu implică modificări ale
numărului de copii, cum sunt inversiile sau translocaţiile echilibrate.
In ciuda acestor limitări, array CGH a devenit una dintre cele mai
utilizate tehnici de citogenetică moleculară pentru diagnosticul pre- şi
postnatal al bolilor genetice/genomice (Tabel 10).
253
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Tabel 10. Sindroamele de (micro)deleţie şi micro(duplicaţie) ce pot fi


diagnosticate prin cariotipare moleculară / array CGH
(http://www.laboratoriogenoma.eu/eng/analyses).
Boala Locus Banda
citogenetică
Sindromul de deleţie 1p36 P21127-10 1p36.33
Sindromul de deleţie 1q21.1, 1.35-Mb N/A 1q21.1
Sindromul de microdeleţie 3q29 DLG1, PAK2 3q29
Sindromul de microdeleţie 15q13.3 N/A 15q13.2-q13.3
Sindromul de microdeleţie 17q21.31 CRHR1, MAPT 17q21.31
Sindromul de deleţie 22q11.2, Distal N/A 22q11.21-q11.23
Sindromul de deleţie 22q13.3 SHANK3 22q13.33
Polipoza adenomatoasă a colonului; APC APC 5q22.2
Hipoplazia adrenală, Congenitală; AHC NR0B1 Xp21.2
Sindromul Alagille 1; ALGS1 JAG1 20p12.2
UBE3A 15q11.2
Sindromul Angelman; AS ATP10A 15q12
MECP2 Xq28
Aniridia; An PAX6 11p13
N/A 16p11.2
Autism
RPL10 Xq28
Autism, Legat de X, susceptibilitate la, 2 NLGN4X Xp22.31-p22.32
Autism, Legat de X, susceptibilitate la, 1 NLGN3 Xq13.1
Autism, Legat de X, susceptibilitate la, 3 MECP2 Xq28
Sindromul de nevus celular bazal
PTCH1 9q22.32
(bazocelular); BCNS
NSD1 5q35.2-q35.3
H19, IGF2 11p15.5
Sindromul Beckwith-Wiedemann; BWS
KCNQ1 11p15.4-p15.5
CDKN1C 11p15.4
Brahidactilie - Sindromul de retardare
Z51342 2q37.3
mentală; BDMR
Sindromul branhio-oto-renal 1; Bor1 EYA1 8q13.3
Agamaglobulinemia Bruton BTK Xq22.1
Sindromul Buschke-Ollendorff N/A 12q14.2-q15
Displazia campomelică SOX9 17q24.3
CECR5,
Sindromul Cat Eye; CES CECR1, 22q11.1
CECR6
Boala Charcot-Marie-Tooth, Demielinizantă,
PMP22 17p12
Tip 1a; CMT1a

254
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Boala Charcot-Marie-Tooth, Legată de X, 1;


GJB1 Xq13.1
CMTX1
Sindromul Charge CHD7 8q12.2
Displazia cleidocraniană; CCD RUNX2 6p12.3
Sindromul Cornelia De Lange 1; CDLS1 NIPBL 5p13.2
TERT 5p15.33
Sindromul Cri-Du-Chat
Z23908 5p15.2
Sindromul Dandy-Walker; DWS ZIC1, ZIC4 3q24
CHD2 15q26.1
Hernia diafragmatică, Congenitală
NR2F2 15q26.2
Sindromul DiGeorge /Sindromul D10S293 10p14
Velocardiofacial, DGS/VCFS NEBL 10p12.31
Sindromul DiGeorge; DGS HIRA, TBX1 22q11.21
DSCR2 21q22.2
Sindromul Down
GATA1 Xp11.23
Sindromul Feingold MYCN 2p24.3
Sindromul de retardare mentală X fragil FMR1 Xq27.3
Sindromul Greig cu cefalopolisindactilie;
GLI3 7p14.1
GCPS
Heterotaxia viscerală, 1, Legată de X; HTX1 ZIC3 Xq26.3
Holoprozencefalia TMEM1 21q22.3
Holoprozencefalia 2; Hpe2 SIX3 2p21
Holoprozencefalia 3; Hpe3 SHH 7q36.3
Holoprozencefalia 4; Hpe4 TGIF1 18p11.31
Holoprozencefalia 5; Hpe5 ZIC2 13q32.3
Hiperglicerolemia GK3P Xp21.2
Hipoparatiroidism, Surditate
GATA3 10p14
neurosenzorială, Boală renală
Ihtioză, Legată de X; XLI STS Xp22.31
Sindromul Jacobsen; JBS N/A 11q23.1-q24.1
Sindromul Johanson-Blizzard; JBS UBR1 15q15.2
Sindromul Joubert Syndrome 4; JBTS4 NPHP1 2q13
Sindromul Kabuki N/A 8p22
Sindromul Kallmann 1; Kal1 KAL1 Xp22.31
Discondroosteoza Leri-Weill; LWD SHOX¹ Xp22.33
Lizencefalia, Legată de X, 1; Lisx1 DCX Xq22.3-q23
Retardarea mentală, Legată de X,
SOX3 Xq27.1
cu panhipopituitarism
Leucodistrofia metacromatică ARSA 22q13.33
HCCS,
Microftalmia sindromică 7; Mcops7 Xp22.2
ARHGAP6

255
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Sindromul Miller-Dieker cu lizencefalie; PAFAH1B1,


17p13.3
MDLS YWHAE, HIC1
NDUFS2
1q23.3
NDUFS1
2q33.3
NDUFS6
5p15.33
NDUFS4
5q11.2
NDUFA12L
Deficienţa mitocondrială complexă I 5q12.1
PTPMT1
11p11.2
NDUFS8,
11q13.2
NDUFV1
18p11.22
NDUFV2
19p13.3
NDUFS7
DMD Xp21.1-p21.2
Distrofia musculară Becker; BMD
DXS7 Xp11.3
Distrofia musculară Duchenne; DMD DMD Xp21.1-p21.2
Sindromul Nail-Patella; NPS LMX1B 9q33.3
Nefronoftizie 1; NPHP1 NPHP1 2q13
Neurofibromatoza, Tip I; NF1 NF1 17q11.2
Neurofibromatoza, Tip II; NF2 NF2 22q12.2
Neuropatia ereditară cu hipersensibilitate
PMP22 17p12
la presiune; HNPP
Sindromul Noonan 1; NS1 PTPN11 12q24.13
Boala Pelizaeus-Merzbacher; PMD PLP1 Xq22.2
Boala polichistică renală, Infantilă, Severă,
PKD1 16p13.3
cu scleroză tuberoasă; PKDTS
RAI1, MFAP4,
Sindromul Potocki-Lupski; PTLS 17p11.2
FLII
Sindromul Potocki-Shaffer ALX4, EXT2 11p11.2
Sindromul Prader-Willi; PWS SIM1 6q16.3
Sindromul Prader-Willi; PWS SNRPN, NDN 15q11.2
Retinoblastom; Rb1 RB1 13q14.2
CDKL5 Xp22.13
Sindromul Rett; Rtt
MECP2 Xq28
Sindromul Rieger, Tip 1; Rieg1 PITX2 4q25
Sindromul Rubinstein-Taybi; RSTS CREBBP 16p13.3
Sindromul Saethre-Chotzen; SCS TWIST1 7p21.1
Regiunea de Determinare a Sexului de pe
SRY Yp11.31
cromozomul Y; SRY
RAI1, MFAP4,
Sindromul Smith-Magenis; SMS 17p11.2
FLII
Sindromul Sotos NSD1 5q35.2-q35.3

256
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

USP9Y, UTY Yq11.21


CDY2B Yq11.221
Insuficienţa spermatogenică, neobstructivă, JARID1D Yq11.222
legată de Y NR_001537, Yq11.223
DAZ3, DAZ1,
DAZ2
Malformaţia mână/picior despicat; tip 1;
SHFM1 7q21.3
SHFM1
Malformaţia mână/picior despicat; tip 3;
FBXW4 10q24.32
SHFM3
Malformaţia mână/picior despicat; tip 4;
TP63 3q28
SHFM4
Malformaţia mână/picior despicat; tip 5;
DLX1, EVX2 2q31.1
SHFM5
Sinpolidactilia 1; SPD1 HOXD13 2q31.1
Sindromul Townes-Brocks; TBS SALL1 16q12.1
Sindromul Trihorinofalangeal, tip I; TRPS1 TRPS1 8q23.3
Sindromul Trihorinofalangeal, tip II; TRPS1 8q23.3
TRPS 2 EXT1 8q24.11
TSC1 9q34.13
Scleroza tuberoasă; TS
TSC2 16p13.3
Sindromul velocardiofacial, VCFS ARVCF, TBX1 22q11.21
Sindromul Williams-Beuren N/A 7q11.23
GTF2IRD1,
MLXIPL,
BAZ1B,
ELN, RFC2,
WBSCR22,
FKBP6,
GTF2I, LAT2,
Sindromul Williams-Beuren; WBS 7q11.23
BCL7B, TBL2,
CLIP2, EIF4H,
LIMK1,
WBSCR27,
WBSCR16,
FZD9,
WBSCR23
Tumora Wilms 1; WT1 WT1 11p13
Wilms Tumor, Aniridie, Anomalii
PAX6 11p13
genitourinare, Retardare mentală, WAGR
WHSC1 4p16.3
Sindromul Wolf-Hirschhorn; WHS
MSX1 4p16.2

257
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 146. Reprezentarea schematică a CGH (A) şi SKY (B). Ambele tehnici
au avantajul deosebit că întregul genom poate fi analizat într-un singur
experiment (din Ried şi colab., 1998). In CGH, hibridizarea simultană a
ADN tumoral marcat diferenţiat (fluorescenţă verde) şi ADN de referinţă/
etalon (fluorescenţă roşie) la cromozomii metafazici normali permite
identificarea şi determinarea poziţiei cromozomiale a modificărilor
numărului de copii de ADN în genomurile tumorale. Regiunile neafectate
de modificările numărului de copii sunt redate în albastru. O fluorescenţă
roşie indicată pierdere cromozomială sau deleţie, în timp ce o fluorescenţă
verde reflectă un câştig de secvenţe de ADN în proba tumorală. SKY (sau
M-FISH) permite vizualizarea simultană a uturor cromozomilor umani în
culori diferite. Schema ilustrează cromozomii metafazici din acelaşi
genom tumoral ipotetic ca în (A). De exemplu, trisomia 7 corespunde
câştigului (de material genetic) detectat prin CGH. Aberaţiile
cromozomiale echilibrate, cum ar fi o translocaţie reciprocă între
cromozomii 1 şi 6, nu afectează numărul de copii; de aceea, ele nu sunt
vizibile prin CGH. Adaptat de Bishop (2010) după Ried şi colab, 1998.

Utilizarea array CGH a schimbat imaginea noastră despre biologia


cancerului, relevând că tumorile de acelaşi tip au modele similare de
câştiguri şi pierderi de ADN, şi că frecvenţa modificărilor creşte odată cu

258
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

progresia tumorii. Tehnicile partenere perfecte pentru array CGH sunt M-


FISH şi SKY, aceste fiind instrumente foarte puternice pentru detectarea
translocaţiilor şi a cromozomilor marker în cariotipurile complexe, în
timp de array CGH poate evidenţia cu precizie ridicată deleţiile şi
amplificările criptice (ascunse).
Avantajele fiecăreia dintre aceste tehnici moleculare sunt
prezentate comparativ în Fig. 146.

Fragmentarea ADN cu enzime de restricţie

Enzimele de restricţie (ER) sunt endonucleaze bacteriene care


scindează moleculele ADN la nivelul unor zone strict specifice generând
fragmente de lungimi variate; acestea sunt denumite fragmente de
restricţie (FR).
O caracteristică esenţială a enzimelor de restricţie o constituie
specificitatea acţiunii lor: o enzimă de restricţie îşi exercită activitatea
endonucleazică numai asupra unei anumite secvenţe nucleotidice (a cărei
lungime este cuprinsă între 4-8 p.b.) (Tabel 11) şi care este denumită situs
de recunoaştere sau de restricţie (SR).
Tehnica digestiei cu ER face posibilă izolarea oricărei regiuni
genomice. Sunt disponibile în prezent câteva sute de ER care pot fi
utilizate în diferite combinaţii pentru obţinerea fragmentului dorit.
Lungimea şi implicit, numărul fragmentelor depind în mare măsură de
dimensiunile situsului de restricţie: cu cât acesta este mai mic, cu atât
frecvenţa lui în genom va fi mai mare.

Tabel 11. Exemple de enzime de restricţie şi situsurile lor de recunoaştere


şi clivare (http://en.wikipedia.org/wiki/Restriction_enzyme).

Secvenţa
Enzima Sursa de recunoaştere/ Modul de clivare
situsul de restricţie
5'GAATTC 5'---G AATTC---3'
EcoRI Escherichia coli
3'CTTAAG 3'---CTTAA G---5'
5'CCWGG 5'--- CCWGG---3'
EcoRII Escherichia coli
3'GGWCC 3'---GGWCC ---5'
Bacillus 5'GGATCC 5'---G GATCC---3'
BamHI
amyloliquefaciens 3'CCTAGG 3'---CCTAG G---5'

259
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Secvenţa
Enzima Sursa de recunoaştere/ Modul de clivare
situsul de restricţie
Haemophilus 5'AAGCTT 5'---A AGCTT---3'
HindIII
influenzae 3'TTCGAA 3'---TTCGA A---5'
5'TCGA 5'---T CGA---3'
TaqI Thermus aquaticus
3'AGCT 3'---AGC T---5'
5'GCGGCCGC 5'---GC GGCCGC---3'
NotI Nocardia otitidis
3'CGCCGGCG 3'---CGCCGG CG---5'
Haemophilus 5'GANTC 5'---G ANTC---3'
HinFI
influenzae 3'CTNAG 3'---CTNA G---5'
5'GATC 5'--- GATC---3'
Sau3AI Staphylococcus aureus
3'CTAG 3'---CTAG ---5'
5'CAGCTG 5'---CAG CTG---3'
PvuII* Proteus vulgaris
3'GTCGAC 3'---GTC GAC---5'
5'CCCGGG 5'---CCC GGG---3'
SmaI* Serratia marcescens
3'GGGCCC 3'---GGG CCC---5'
Haemophilus 5'GGCC 5'---GG CC---3'
HaeIII*
aegyptius 3'CCGG 3'---CC GG---5'
Haemophilus 5'GACGC 5'---NN NN---3'
HgaI
gallinarum 3'CTGCG 3'---NN NN---5'
5'AGCT 5'---AG CT---3'
AluI* Arthrobacter luteus
3'TCGA 3'---TC GA---5'
5'GATATC 5'---GAT ATC---3'
EcoRV* Escherichia coli
3'CTATAG 3'---CTA TAG---5'
5'CAGCAGN25NN 5'---CAGCAGN25 NN---3'
EcoP15I Escherichia coli
3'GTCGTCN25NN 3'---GTCGTCN25NN ---5'
5'GGTACC 5'---GGTAC C---3'
KpnI Klebsiella pneumoniae
3'CCATGG 3'---C CATGG---5'
5'CTGCAG 5'---CTGCA G---3'
PstI Providencia stuartii
3'GACGTC 3'---G ACGTC---5'
Streptomyces 5'GAGCTC 5'---GAGCT C---3'
SacI
achromogenes 3'CTCGAG 3'---C TCGAG---5'
5'GTCGAC 5'---G TCGAC---3'
SalI Streptomyces albus
3'CAGCTG 3'---CAGCT G---5'
Streptomyces 5'AGTACT 5'---AGT ACT---3'
ScaI*
caespitosus 3'TCATGA 3'---TCA TGA---5'

260
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Secvenţa
Enzima Sursa de recunoaştere/ Modul de clivare
situsul de restricţie
5'ACTAGT 5'---A CTAGT---3'
SpeI Sphaerotilus natans
3'TGATCA 3'---TGATC A---5'
Streptomyces 5'GCATGC 5'---GCATG C---3'
SphI
phaeochromogenes 3'CGTACG 3'---C GTACG---5'
Streptomyces 5'AGGCCT 5'---AGG CCT---3'
StuI*
tubercidicus 3'TCCGGA 3'---TCC GGA---5'
5'TCTAGA 5'---T CTAGA---3'
XbaI Xanthomonas badrii
3'AGATCT 3'---AGATC T---5'

Legendă:
* = Nomenclatura: prima literă indică genul bacteriei; a doua literă şi eventual a
treia indică specia; a treia literă indică suşa; cifra indică numărul de ordine.
** = Capete drepte
N = C sau G sau T sau A
W = A sau T

Un exemplu de utilizare a digestiei cu enzime de restricţie ca test


molecular de diagnostic este acela în care pentru diagnosticarea
drepanocitozei (sin. anemia falciformă, sicklemia) se utilizează testul
digestiei ADN cu enzima DdeI. Această enzimă taie numai secvenţele
CTGAG. Mutaţia care cauzează sinteza de hemoglobină S (HbS, mutantă)
este o substituţie la nivelul unei singure perechi de baze (A → T) în
poziţia 6 a genei ce codifică lanţul beta-globinic (Fig. 162). Ca urmare,
codonul GAG, prezent în poziţia respectivă la persoanele care
sintetizează HbA (hemoglobina normală), este înlocuit de codonul GTG,
care determină înlocuirea unui aminoacid în lanţul polipeptidic beta-
globinic şi sinteza HbS (hemoglobină mutantă).
După amplificarea ADN extras din amniocitele fetale (celule
fetale din lichidul amniotic) utilizând PCR, ADN este expus digestiei cu
enzima de restricţie DdeI. Dacă este prezentă mutaţia HbS, ADN nu va fi
tăiat şi va rămâne un singur fragment mare de ADN, respectiv produsul
PCR original de 233 perechi de baze (pb). Dimpotrivă, dacă nu este
prezentă mutaţia, enzima de restricţie va tăia ADN în două fragmente,
unul cu lungimea de 178 pb şi celălalt cu lungimea de 55 pb (Fig 147).
Diagnosticul molecular se pune pe baza rezultatului analizei acestor
fragmente de ADN prin metoda electroforezei în gel de agaroză.

261
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Secvenţa normală a genei pentru beta-globină


Dde I recunoaşte secvenţa CTNAG şi taie ADN

Secvenţa genică mutantă pentru beta-globina HbS (GAG → GTG)


Dde I nu recunoaşte secvenţa (nu taie ADN)

Fig. 147. Schema digestiei cu enzima de restricţie DdeI


pentru diagnosticul drepanocitozei.

Separarea şi identificarea fragmentelor de restricţie

Tehnica Southern blotting

Cele câteva zeci sau sute de mii de fragmente de restricţie care


rezultă din digestia cu enzime de restricţie a genomului uman (de
exemplu, enzima EcoRI generează peste 700.000 de fragmente de
restricţie) pot fi separate prin metoda electroforezei în gel de agaroză.
Moleculele ADN au o încărcătură electrică negativă, datorită grupărilor
fosfat din scheletul glucidofosforic; prin urmare, ele vor migra către anod,
rata deplasării fiind invers proporţională cu greutatea lor moleculară.
Analiza structurii şi conţinutului genetic al fragmentelor rezultate
prin digestie cu enzime de restricţie se realizează prin metoda marcării
radioactive a ADN, cunoscută sub numele de Southern blotting.
Se procedează la denaturarea chimică a fragmentelor ADN incluse
în gel, după care monocatenele sunt transferate prin capilaritate pe o
membrană de nailon sau de nitroceluloză (blotting = pătare, amprentare);
se obţine atfel o replică a modelului de benzi din gelul de agaroză.
Moleculele ADN de pe membrană sunt expuse unor probe ADN sau ARN
marcate radioactiv, complementare cu secvenţa urmărită. Probele vor
forma complexe dublu-catenare stabile în zonele membranei în care se
află secvenţele omologe. Sediul hibridizării e detectat autoradiografic.
Unul dintre domeniile de aplicaţie clinică a analizei Southern
blotting este cel al diagnosticului ADN direct al bolilor produse prin
rearanjări şi deleţii genetice ample. Diagnosticul direct e condiţionat de
262
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

disponibilitatea probelor specifice sau, altfel spus, este posibil numai în


situaţii în care alela normală a genei a fost identificată şi clonată.
Importanţa majoră pentru medicină a analizei Southern blotting
rezultă din capacitatea ei de a detecta polimorfismele lungimii
fragmentelor de restricţie (RFLP) şi prin aceasta, de a funcţiona ca
instrument de diagnostic ADN indirect.

Polimorfismul lungimii fragmentelor de restricţie

Clivarea ADN genomic cu o enzimă de restricţie are ca rezultat


producerea unei serii de fragmente de ADN, de lungimi diferite, care pot
fi detectate prin hibridizare cu sonde ADN (folosind tehnica Southern
blotting).
Dacă un anumit segment de ADN este identic la persoane diferite
(din punct de vedere al secvenţei de nucleotide), folosirea aceleiaşi
enzime de restricţie pentru digestia acestuia ar trebui să aibă ca rezultat
producerea unui număr identic de fragmente, cu aceleaşi lungimi (pentru
fiecare fragment în parte). S-a dovedit că pentru acelaşi segment de ADN,
utilizând aceeaşi enzimă de restricţie, la persoane diferite vor rezulta
fragmente de restricţie în număr diferit şi cu lungimi diferite. Aşadar,
lungimea fragmentelor de restricţie manifestă polimorfism.
Polimorfismul lungimii fragmentelor de restricţie (restriction
fragment length polymorphism) poate fi generat prin două mecanisme:

1) Modificarea situsurilor de restricţie, datorită mutaţiilor


punctiforme (rezultă aşa-numitul polimorfism al unui singur
nucleotid, sau polimorfism mononucleotidic; single nucleotide
polymorphisms – SNPs);
2) Deleţia sau inserţia unor secvenţe de nucleotide.

Analiza variaţiei RFLP este extrem de utilă în analiza bolilor


genetice. Dacă este necesară localizarea cromozomială a genei pentru o
anumită genă, se analizează ADN-ul membrilor unei familii afectate de
boală şi se caută alelele RFLP care manifestă un model similar de
transmitere cu acela al bolii. Odată ce gena responsabilă de boală a fost
localizată, analiza RFLP a altor familii va releva cine prezintă risc de a
face boala şi cine este cu probabilitate ridicată purtător al genelor mutante
(Fig. 148).
Principalele aplicaţii ale RFLP sunt: cartarea cromozomială în
studiile de înlănţuire, diagnosticul prenatal sau presimptomatic al unor
263
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

afecţiuni genetice, identificarea heterozigoţilor în bolile recesive,


evaluarea predispoziţiei genetice în cancer şi bolile multifactoriale.

Cromozomul A
Regiunea detectată

Cromozomul B

Fig. 148. Reprezentarea schematică a utilizării RFLP în analizele de


înlănţuire. Pedigree-ul din această figură ilustrează o familie afectată de
un caracter dominant. Southern blot-urile unui locus RFLP de pe
cromozomul 17 arată înlănţuirea strânsă cu fenotipul bolii. Indivizii III-2
şi III-3 sunt afectaţi şi au primit alela A de la mamă şi alela B de la tatăl
afectat. Deci, locusul pentru boală este strâns înlănţuit cu locusul RFLP
de pe cromozomul 17 (http://bio3400.nicerweb.com/Locked/media/ch22/
RFLP-pedigree.html).

In medicina legală, analiza RFLP este utilizată pentru identificarea


persoanelor şi stabilirea paternităţii şi/sau filiaţiei.
Analiza RFLP poate fi utilizată de asemenea pentru stabilirea
compatibilităţii donator/primitor în cazurile de transplant de organe.

Diagnosticul ADN indirect prin analiza înlănţuirii genelor

În profaza primei diviziuni meiotice cromozomii omologi se


juxtapun pe întreaga lor lungime formând unităţi alcătuite din 4
cromatide, denumite tetrade (excepţie fac cromozomii de sex X şi Y, care
264
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

se asociază prin capetele braţelor scurte). Între cromatidele dispuse central


ale unei tetrade (una aparţinând cromozomului de origine paternă, iar
cealaltă cromozomului de origine maternă) se produc evenimente de
crossing-over, în urma cărora se realizează schimburi reciproce de
material genetic (recombinare intracromozomială). Evenimentele de
crossing-over se produc în fiecare meioză. Segregarea în anafaza celei de
a doua diviziuni meiotice a cromozomilor monocromatidieni este
aleatorie, independentă de originea lor parentală.
Cromozomii sunt colecţii liniare de loci genici care se succed într-
o ordine invariabilă şi care ocupă poziţii fixe, separate prin intervale de
lungimi diferite. Înlănţuirea fizică a locilor aflaţi pe un acelaşi cromozom
este determinată prin termenul de sintenie.
Deşi înlănţuiţi fizic, unii loci sintenici se pot disocia în meioză,
frecvenţa segregării lor independente atingând în această situaţie valoarea
de 50%, care caracterizează segregarea locilor aflaţi pe cromozomi
diferiţi.
Disocierea şi posibilitatea implicită de segregare independentă a
locilor sintenici se datorează evenimentelor de crossing-over.
Locii genici învecinaţi, între care evenimentele de crossing-over
sunt excluse sau se produc cu o frecvenţă redusă, sunt consideraţi a fi
înlănţuiţi genetic. Privită prin prisma consecinţelor ei, înlănţuirea genetică
este definită de situaţia în care doi sau mai mulţi loci genici co-segregă în
meioză cu o frecvanţă care o depăşeşte pe cea a segregării lor
independente.
Un locus genic poate fi ocupat de gena normală sau de una dintre
formele alelice ale acesteia. Ceea ce ia în considerare analiza înlănţuirii
genice este relaţia dintre loci şi nu combinaţia de alele ocupante ale
locilor. Acest fapt este ilustrat de următorul exemplu: un locus marker M
cu două forme alelice – Ma şi Mb – este înlănţuit cu locusul D al unei boli
cu transmitere dominantă. În unele familii alela D poate fi prezentă pe
cromozomul purtător al formei Ma a markerului, iar în altele – pe
cromozomul cu alela Mb; în ambele situaţii gena patologigă va segrega cu
una dintre alelele markerului, indiferent dacă este Ma sau Mb.
Cosegregarea nu semnifică aşadar asocierea bolii cu o anumită alelă a
markerului, ci doar faptul că cei doi loci sunt înlănţuiţi genetic. Asocierea
alelei D cu una sau alta dintre formele markerului se numeşte faza
înlănţuirii; aceasta poate fi determinată prin investigarea familiei
respective. Faza înlănţuirii depinde de alela care s-a întâmplat să fie
prezentă la locusul markerului în momentul producerii mutaţiei morbide
(Ştefănescu şi colab., 1998).
265
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Un fenomen larg răspândit în populaţiile umane, şi a cărei


semnificaţie clinică decurge, în principal, din faptul că analiza lui
informează asupra predispoziţiei genetice la unele boli, este cel cunoscut
sub denumirea de dezechilibru al înlănţuirii (linkage disequilibrium).
Fenomenul este definit de asocierea preferenţială a unor forme alelice
prezente la nivelul a doi loci strâns înlănţuiţi (fracţia de recombinare sub
0,5%). Altfel spus, două alele se află în dezechilibru al înlănţuirii atunci
când frecvenţa într-o populaţie a haplotipului reprezentat de combinaţia
lor o depăşeşte pe cea aşteptată teoretic (calculată pe baza frecvenţei în
populaţia respectivă a celor două alele).
Numeroase boli monogenice au fost localizate pe cromozomi prin
analiza de înlănţuire. Intrucât unele dintre acestea (cum sunt fibroza
chistică sau sindromul X fragil) sunt boli cu incidenţă ridicată, localizarea
lor pe cromozomi a permis şi stabilirea modului de transmitere la
descendenţi (autozomal sau legat de X).
Câteva exemple de boli genetice a căror localizare cromozomială
a fost stabilită prin analiza de înlănţuire sunt prezentate în tabelul 12.
Descoperirea markerilor ADN polimorfici, al căror număr este de
ordinul miilor, a schimbat radical situaţia, conferind analizei înlănţuirii
genice un potenţial informativ cu totul remarcabil şi extinzându-i
considerabil aplicativitatea clinică.

Tabelul 12. Exemple de boli monogenice localizate pe cromozomi prin


analiza de înlănţuire.
Boala Mod Localizare
de transmitere

Anemia falciformă (sicklemia) AR 11p15.5


Ataxia Friedreich AR 9q13-21.1
Ataxia spinocerebeloasă 1 AR 6p
Ataxia telangiectazia AR 11q22-23
Boala Alzheimer AR 21q21-22.1
Boala Huntington AD 4q16.3
Boala polichistică renală a adultului AD 16p13
Boala Tay Sachs AR 15q24.1
Distrofia miotonică AD 19q
Distrofia musculară Duchenne LX Xp21
Fibroza chistică AR 7q31-32

266
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Hemofilia LX Xq28
Hipercolesterolemia cu xantomentoză AD 6p21.3
Neoplazia endrocrină multiplă (1) AD 11q
Neoplazia endrocrină multiplă (2A) AD 10cen
Neoplazia endrocrină multiplă (2B) AD 1q
Neurofibromatoza tip 1 AD 17q11.2
Neurofibromatoza tip 2 AD 22q
Polipoza familială de colon AD 5q21-22
Retinita pigmentară LX Xp11, Xp21
Retinita pigmentară (unele familii) AD 3q21-24
Retinoblastomul AD 13q14
Sindromul Alport LX Xq22
Sindromul Marfan AD 15q
Sindromul X fragil LX Xq27

Legenda: AD = autozomal dominant; AR = autozomal recesiv; LX = legat de X.


Sursa: Genetic Home Reference (http://ghr.nlm.nih.gov/)

Analiza înlănţuirii genelor umane este folosită în prezent pentru:

- determinarea inferenţială a genotipului individual la nivelul


unor loci patologici încă neindentificaţi, pornind de la datele
obţinute prin investigarea cotransmiterii acestora cu markeri
ADN anonimi aflaţi în vecinătate (diagnostic ADN indirect);
- identificarea genelor ale căror mutaţii au ca rezultat
constituirea unui acelaşi fenotip patologic (analiza
heterogenicităţii genetice);
- evaluarea contribuţiei factorilor genetici în determinismul
trăsăturilor complexe şi al bolilor multifactoriale;
- stabilirea localizării cromozomiale a genelor şi măsurarea
distanţei genetice dintre loci prin calcularea fracţiilor de
recombinare (cartografiere genetică).

Analiza înlănţuirii genetice poate funcţiona ca metodă


complementară de investigaţie paraclinică în situaţiile în care detectarea
directă a mutaţiei patologice nu este realizabilă, cu condiţia însă ca în
proximitatea genei afectate să existe markeri ADN polimorfici, preferabil
situaţi la ambele capete ale genei. Când această condiţie este îndeplinită

267
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

metoda îşi dovedeşte utilitatea în diagnosticul prenatal al unor boli


monogenice (fenilcetonuria, fibroza chistică, beta talasemii).

Amplificarea ADN

Reacţia de polimerizare în lanţ (polymerase chain reaction –


PCR)

Reacţia de polimerizare în lanţ (polimerase chain reaction, PCR)


are la bază o tehnologie in vitro care imită capacitatea naturală de
replicare a ADN şi care constă în generarea rapidă şi selectivă a unor
copii multiple ale unei secvenţe nucleotidice ţintă (ADN sau ARN) dintr-
o genă de interes; produsul amplificat PCR este apoi detectat prin diverse
metode. Numărul de copii ale secvenţei ţintă creşte exponenţial cu fiecare
ciclu de amplificare, deoarece fiecare secvenţă nucleotidică nou
sintetizată constituie o matriţă pentru o nouă copie (Fig. 151). Produsul
PCR, care reprezintă o copie a ADN/ARN ţintă original, este denumit
amplicon.
Concepută în 1985, metoda PCR a produs în scurt timp o
adevărată revoluţie în genetica moleculară. Spectaculos a fost impactul
asupra medicinii, în diagnosticul molecular al bolilor genetice şi al
predispoziţiei ereditare la bolile comune.
Procedura este extrem de simplă, economică şi în totalitate
automatizată. Eşantionul ADN, într-o cantitate care poate fi de ordinul a
numai câtorva nanograme, este introdus într-un tub conţinând reactivii:
- o ADN-polimerază termostabilă (Taq, extrasă din bacteria
termofilă Termus aquaticus) (Fig. 149);
- cele 4 dezoxiribonucleotide trifosfat;
- două oligonucleotide sintetice, numite primeri.
Primerii (Fig. 150) a căror secvenţă nucleotidică trebuie să fie
complementară cu secvenţele ADN care flanchează capetele segmentului
ce urmează să fie amplificat, constituie punctele la nivelul cărora se
iniţiază activitatea ADN-polimerazei. Proba este denaturată termic,
primerii hibridizează cu secvenţele complementare şi pornind de la
primeri ADN-polimeraza începe să adauge dezoxiribonucleotide în sensul
5´-3´ pe matriţele reprezentate de monocatenele segmentului ţintă.
Răcirea, în prezenţa excesului de primeri, conduce la hibridizarea acestuia
cu secvenţele nou sintetizate, iar reîncălzirea mediului determină iniţierea
unei noi reacţii de polimerizare.
268
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Singura condiţie pe care o impune efectuarea tehnicii PCR este


cea a cunoaşterii secvenţelor (de nucleotide) cu care primerii trebuie să fie
complementari; această informaţie – atunci când primerii nu sunt
disponibili ca produse comerciale – poate fi obţinută din băncile de date
(în ele fiind înscrise secvenţele marii majorităţi a genomului uman).

ADN genomic Forward Reverse Amestec Tampon PCR ADN polimerază


primer primer de termostabilă
deoxinucleotide (Taq)

Amestec
de reacţie PCR

Fig. 149. Componentele de reacţie PCR.

Fig. 150. Reprezentarea schematică a primerilor “înainte” (forward


primer) şi “invers” (reverse primer) pentru reacţia de polimerizare în lanţ
(http://en.wikipedia.org/wiki/File:Primers_RevComp.svg).

269
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Amplificarea se realizează într-un analizor special (thermoycler),


iar amestecul de reacţie trebuie să conţină următoarele elemente:
- ADN sau ARN ţintă: extras din probă;
- enzima care facilitează sinteza lanţului complementar de acid
nucleic: ADN polimeraza Taq (izolată din Thermophilus
aquaticus) pentru o ţintă ADN sau RTth ADN polimeraza –
pentru o ţintă ARN - care are activitate atât de revers-
transcriptază, cât şi de ADN polimerază (permite realizarea, în
acelaşi amestec de reacţie, atât a transcrierii inverse a ARN
ţintă în ADN complementar, cât şi amplificarea ADNc);
- cofactori enzimatici: Mg2+ şi/sau Mn2+;
- primeri (P1 şi P2): secvenţe scurte, monocatenare, cu
lungimea maximă 20-30 nucleotide (Fig. 150), care se leagă de
o matriţă monocatenară prin împerecherea complementară a
bazelor; servesc ca punct de plecare pentru sinteza lanţului
complementar cu ajutorul ADN polimerazei, marcând
începutul şi sfârşitul regiunii care trebuie să fie amplificată;
- deoxinucleotide (dATP, dGTP, dCTP şi dUTP): folosite pentru
sinteza noii catene ADN prin ataşarea lor la capătul primerilor,
complementar cu matriţa (observaţie: ampliconul va conţine
deoxiuridină în loc de o deoxitimidină, deosebindu-l de ADN
nativ);
- amperaza: enzima care promovează amplificarea selectivă a
ţintei şi distrugerea produşilor de contaminare din cursul
reacţiilor de amplificare anterioare; catalizează clivarea ADN-
ului care conţine deoxiuridină la începutul primului ciclu de
amplificare şi nu degradează ADN-ul sau ARN-ul ţintă.
Reacţia PCR se desfăşoară în 3 etape:
1) Denaturarea: în urma încălzirii amestecului de reacţie la
94ºC, ADN-ul ţintă este separat (denaturat) în 2 catene;
2) Hibridizarea primerilor: ca urmare a scăderii temperaturii la
55-70ºC, primerii se vor ataşa complementar la capetele 3’ ale
celor 2 catene;
3) Elongaţia (alungirea): la temperatura de 72ºC, ADN
polimeraza termostabilă, în prezenţa Mn2+ şi a excesului de
deoxinucleotid-trifosfaţi (deoxiadenozina, deoxiguanozina,
deoxicitidina şi deoxiuridina), va extinde primerii ataşaţi în
lungul matriţei ţintă şi va produce un amplicon ADN.
270
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Analizorul (thermal cycler-ul) va repeta automat acest proces


pentru un număr stabilit de cicluri (de obicei 30-35), la fiecare
ciclu dublându-se cantitatea de amplicon ADN.

La rândul său, procesul global de amplificare, desfăşurat de-a


lungul unui număr definit de cicluri, poate fi divizat în 3 faze:

1) Exponenţială: la fiecare ciclu se dublează cantitatea de


amplicon ADN (se admite o eficienţă de 100% a reacţiei);
2) Lineară: pe măsură ce componentele reacţiei sunt consumate,
se produce o încetinire a reacţiei, iar produşii PCR încep să se
degradeze;
3) Platou (end-point): reacţia este stopată, nu se mai formează alţi
produşi de amplificare, iar dacă faza se prelungeşte mult,
produşii PCR vor suferi o degradare importantă.

Metodele PCR convenţionale au la bază o detecţie a produşilor


PCR în faza de platou a procesului (detecţie end-point). In ultimii ani,
tehnologia PCR a fost revoluţionată prin dezvoltarea metodelor de
detecţie în faza exponenţială (detecţie în timp real: real-time PCR).
Datorită purităţii şi cantităţii meterialului pe care îl produce, PCR
se constituie în metodă preparativă nu numai pentru analiza secvenţei
nucleotidice, ci pentru toate celelalte proceduri utilizate în analiza ADN.
Ca urmare a excepţionalei capacităţi informative cu care este dotată,
metoda PCR s-a impus ca instrument indispensabil de investigare a
patologiei genetice.
După PCR, mutaţiile care produc boli monogenice pot fi detectate
prin câteva metode diferite, incluzând digestia cu endonucleaze şi
electroforeza în gel (aplicabilă atunci când o mutaţie modifică/afectează
un situs de recunoaştere al endonucleazei), electroforeza în gel (utilizată
pentru detectarea deleţiilor) şi hibridizarea la o sondă oligonucleotidică
specifică pentru o mutaţie. Mai rar, pentru identificarea rapidă a unei
mutaţii se foloseşte secvenţierea genică a produsului PCR.
Identificarea mutaţiilor de novo, detectarea rapidă şi precisă a
mutaţiilor cunoscute a fi implicate în determinismul bolilor monogenice
şi al predispoziţiei genetice la boli comune sunt astăzi de neconceput fără
recursul la metoda PCR sau la una din numeroasele ei variante. Pe baza
metodei PCR au fost elaborate programe de screening al familiilor în care
se manifestă predispoziţia la boala coronariană, hipertensiune arterială,
diabet zaharat, precum şi unele forme de cancer.
271
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Denaturare

Hibridizarea
primerilor

Elongare

Creşterea exponenţială a produsului scurt

Fig. 151. Diagrama primelor 4 cicluri de reacţie de polimerizare în lanţ


(PCR) (http://en.wikipedia.org/wiki/File:polymerase-chain-reaction).

272
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Urmărirea în familii a mutaţiilor în gena enzimei de conversie a


angiotensinei şi în gena angiotensinogenului permite identificarea
persoanelor predispuse la infarct miocardic şi respectiv, la boala
hipertensivă.
O altă aplicaţie a metodei PCR, care se impune a fi menţionată
datorită excepţionalului ei impact asupra medicinii, o constituie
diagnosticul prenatal efectuat pe celulele fetale prezente în sângele
gravidei. Este cunoscut că fiecare mililitru de sânge matern conţine câţiva
zeci sau sute de eritrocite nucleate fetale; acestea pot fi sortate după o
prealabilă cuplare cu anticorpi monoclonali (anti-CD71, anti-CD36 şi
anti-glicoforină A), obţinându-se astfel populaţii celulare a căror puritate
atinge 90%. Analiza PCR a acestor celule permite, de exemplu, stabilirea
sexului: produşii de concepţie de sex masculin vor avea răspunsuri
pozitive la primerii complementari cu o secvenţă (DYZ1) specifică
cromozomului Y.

Tehnologia real-time PCR prezintă numeroase avantaje faţă de cea


convenţională:
- acurateţe mai mare a rezultatelor obţinute (efectuarea detecţiei
se realizează în faza precoce a reacţiei, respectiv în faza de
creştere exponenţială a amplificării, când se produce o dublare
exactă a cantităţii de amplicon la fiecare ciclu; detecţia în acest
moment este optimă în sensul că rezultatele se corelează mai
bine cu nivelul iniţial al ţintei, comparativ cu tehnica PCR
convenţional, unde detecţia are loc în faza de platou, după ce
reacţia a fost stopată, iar produşii au început să se degradeze;
- domeniu de linearitate mult extins (sunt necesare mai puţine
diluţii ale probelor);
- limita inferioară de detecţie mult îmbunătăţită (se pot detecta
cantităţi mai mici ale ADN ţintă).

Secvenţierea ADN

Asigurarea gradului maxim de precizie a diagnosticului molecular


este condiţionată de posibilitatea decelării modificărilor unei singure
perechi de baze azotate din structura unei gene (mutaţie punctiformă).
Dacă mutaţiile punctiforme nu pot fi identificate prin alte tehnici, se
recurge la secvenţierea ADN, adică la stabilirea cu exactitate a succesiunii
nucleotidelor dintr-o anumită regiune genomică. Tehnicile de secvenţiere
– una chimică şi alta enzimatică – au fost recent automatizate. Ambele se
273
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

bazează pe separarea segmentelor ADN a căror lungime diferă numai


printr-un nucleotid. În cazul metodei enzimatice secvenţele oligo-
nucleotidice cu lungimi diferite, formate pe baza complementarităţii cu
monocatena de analizat, şi a căror elongare sub acţiunea ADN
polimerazei a fost întreruptă aleatoriu prin încorporare de didezoxi-
ribonucleotide, sunt separate electroforetic (didezoxiribonucleotidele sunt
terminatori specifici ai elongării; ele pot fi încorporate prin capătul 5´
trifosfat, dar nu acceptă formarea de legături fosfodiester cu următorul
dezoxiribonucleotid trifosfat). Produsul fiecărei reacţii de polimerizare
este izolat într-o bandă separată, în funcţie de lungimea sa. Benzile
corespund câte unei baze azotate din secvenţa de analizat, iar succesiunea
benzilor reflectă ordinea nucleotidelor din catena investigată.
Dezvoltarea tehnicilor de secvenţiere a creat premisele elaborării
strategiei cunoscută sub numele de genetica inversă sau clonarea
poziţională. Spre deosebire de genetica clasică, convenţională, care
procedează la identificarea genei patologice pornind de la detectarea şi
caracterizarea produsului ei proteic, în genetica inversă etapa iniţială o
reprezintă stabilirea localizării cromozomiale a genei anormale.
Informaţiile privind amplasarea genomică a genei candidat sunt obţinute
prin testarea eventualei cotransmiteri a bolii cu markeri ADN polimorfici.
Regiunea indicată de analiza înlănţuirii ca fiind sediul genei anormale este
clonată (clonare poziţională), după care fragmentele clonate sunt supuse
secvenţierii. Folosind codul genetic drept dicţionar pentru a converti
secvenţele nucleotidice în secvenţe de aminoacizi, se poate deduce natura
defectului structural, exprimat prin alterarea funcţiei produsului proteic.
Informaţiile stocate în băncile de date permit stabilirea omologiei
dintre proteina presupusă a fi codificată de gena candidat şi alte proteine
umane a căror funcţie nu este cunoscută.
Procedura nu este simplă. În principiu, pentru o aceeaşi secvenţă
genică sunt posibile 6 trame de lectură (3 pentru fiecare monocatenă):
o genă ar putea, aşadar, să codifice 6 lanţuri polipeptidice diferite. Trama
corectă este însă considerată a fi aceea care conţine cel mai mic număr de
codoni stop.
În pofida dificultăţilor cu care s-a confruntat, genetica inversă a
produs o serie de date de importanţă crucială pentru eredopatologie.
Înaltul potenţial informativ al acestei strategii este relevat de identificarea
şi caracterizarea moleculară a genelor şi proteinelor care intervin în
determinismul distrofiei musculare Duchenne şi Becker, al fibrozei
chistice şi al neurofibromatozei tip 1 (Ştefănescu şi colab., 1998).

274
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Metode de detecţie rapidă a mutaţiilor în gene necunoscute

Eficienţa diagnosticului bolilor cauzate de mutaţii produse la


nivelul genelor a crescut semnificativ după elaborarea tehnicilor de
detectare rapidă a mutaţiilor punctiforme încă necaracterizate din punctul
de vedere al naturii şi localizării lor. Principiul acestor metode de
diagnostic molecular se bazează pe faptul că mutaţiile punctiforme induc
alterări ale modelului (pattern-ului) migrării electroforetice a fragmentelor
ADN în interiorul cărora sunt situate.

Analiza polimorfismului conformaţiei monocatenelor (single-


strand conformational polymorphism analysis sau single strand
chain polymorphism – SSCP)

SSCP este o metodă de scanare a moleculelor ADN în vederea


detectării mutaţiilor moştenite sau a mutaţiilor somatice în celulele
canceroase (Tahira şi colab., 2009). Fragmentele obţinute prin secţionarea
cu enzime de restricţie (Tabel 11) a unor regiuni ADN provenite de la
bolnavi şi respectiv de la martori, sunt amplificate prin PCR, denaturate
termic şi supuse migrării electroforetice într-un gel neutru de
poliacrilamidă în care monocatenele adoptă o conformaţie tridimensională
dependentă de secvenţa lor nucleotidică. Substituirea unei singure baze
azotate (mutaţie punctiformă) determină o modificare conformaţională al
cărei rezultat se exprimă prin migrarea diferenţială a uneia sau a ambelor
catene mutante (Scoggan şi Bulman, 2002). Monocatenele a căror
mobilitate electroforetică diferă de cea a moleculelor normale sunt
ulterior analizate prin secvenţiere, pentru a se stabili sediul şi natura
exactă a mutaţiei, deoarece SSCP este capabilă să sesizeze mutaţiile, dar
nu le poate localiza în interiorul fragmentului anormal.
SSCP este o metodă simplă şi relativ sensibilă, ce permite
detectarea a 70-95% din mutaţiile prezente în produşii PCR cu lungimi de
până la 200 pb şi numai 50% din cele prezente în fragmentele de peste
400 pb (Ştefănescu şi colab., 1998).

Analiza heteroduplexurilor (heteroduplex analysis – HA)

Prezenţa simultană a unor secvenţe matriţă normale şi mutante în


mediul reacţiei de polimerizare în lanţ conduce, după efectuarea unui
anumit număr de cicluri, la formarea de heteroduplexuri între cele două
tipuri de monocatene.

275
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Heteroduplexurile diferă de homoduplexuri prin rata migrării


electroforetice în gelul de poliacrilamidă. Alterarea mutaţională a unei
singure perechi de baze este suficientă pentru a produce modificări ale
mobilităţii. Nivelul sensibilităţii acestei metode este de 80-90 % când
lungimea fragmentelor nu depăşeşte 300 pb.

Clivarea chimică a împerecherilor greşite (chemical cleavage


of mismatch – CCM)

Prima etapă a acestei metode o constituie marcarea radioactivă a


moleculelor ADN normale şi mutante; după denaturarea termică,
monocatenele marcate hibridizează formând heteroduplexuri;
împerecherile greşite ale timinelor sunt modificate prin tratament cu
tetraoxid de osmiu, iar cele ale citozinelor prin tratament cu hidroxi-
alanină; împerecherile greşite sunt clivate sub acţiunea piperidinei;
fragmentele clivate sunt detecate autoradiografic după ce au fost separate
prin electroforeză.
CCM permite screening-ul unor fragmente lungi (până la 1.7 Kb),
are capacitatea de a localiza mutaţiile şi de a le stabili natura, iar
sensibilitatea ei poate atinge 100%.
In prezent, metoda este folosită pentru detectarea cu eficienţă
ridicată a mutaţiilor punctiforme, precum şi a inserţiilor şi deteţiilor
(Tambone şi colab., 2006).
Metode de diagnostic molecular sunt dotate cu o putere de
rezoluţie, un grad de acurateţe şi o capacitate informativă cu mult
superioare celor ale metodelor convenţionale. Cel mai important avantaj
al abordării moleculare rezultă însă din faptul că, spre deosebire de toate
celelalte metode de diagnostic (limitate la a surprinde exclusiv trăsăturile
fenotipice), analiza ADN, adresându-se nemijlocit genotipului, este
singura în măsură să detecteze alterările primare – mutaţiile – care se fac
direct răspunzătoare de instalarea stării de boală. Detectând prezenţa
mutaţiilor, analiza ADN permite:

- diagnosticul de certitudine al bolilor genetice.


- diagnosticul prenatal, prin investigarea celulelor din lichidul
amniotic sau din vilozităţile coriale.
- diagnosticul predispoziţiei la bolile comune.
- evaluarea prognosticului în funcţie de tipul mutaţiei decelate.
- screening-ul familial şi populaţional în vederea depistării
heterozigoţilor prin mutaţii recesive.
276
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Principala limitare a diagnosticului ADN este cea impusă de faptul


că modificările răspunzătoare de producerea majorităţii bolilor genetice
prezintă un grad înalt de heterogenitate.
Termenul de heterogenitate genetică se referă la situaţia în care o
aceeaşi boală este produsă de mutaţiile unor gene diferite (de regulă
participarea la realizarea unei aceleiaşi căi metabolice sau la edificarea
unei aceleiaşi structuri celulare). Boala polichistică renală, sindromul
imunodeficienţei combinate severe, xeroderma pigmentosum, sunt câteva
exemple de boli cu heterogenitate genetică.
O heterogenitate genetică extremă a fost descrisă în cazul retinitei
pigmentare şi în cel al sindromului Zellweger, în care numărul locilor
implicaţi este de 14 şi, respectiv, 13. În astfel de situaţii analiza înlănţuirii
genelor este inadevată.

Tehnicile moleculare sunt într-un proces continuu de perfecţionare


(în primul rând tehnologică) pentru depăşirea limitelor actuale de
sensibilitate. Dacă este deja posibilă identificarea printr-un singur test a
1.200 de mutaţii somatice şi a polimorfismelor cheie pentru 150 de gene
asociate cu cancerul, este de aşteptat ca în viitorul apropiat diagnosticul
molecular să poată fi utilizat pe scară largă presimptomatic şi predictiv.

277
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

8 CONSILIEREA GENETICĂ

Consilierea genetică (noţiune introdusă în anul 1947 de Sheldon


Reed) descrie relaţia dintre genetician şi persoanele cărora le furnizează
informaţii referitoare la etiologia, evoluţia şi riscul de recurenţă în bolile
ereditare.
In consilierea genetică (acordarea sfatului genetic) geneticianul
(care trebuie să aibă competenţe în acest domeniu) are următoarele
sarcini:

− stabilirea exactă a diagnosticului citogenetic al afecţiunii;


− stabilirea ponderii factorilor genetici în determinismul bolii;
− prognozarea evoluţiei bolii;
− stabilirea modalităţilor de influenţare a modului de evoluţie a
bolii;
− interpretarea istoricului familial şi medical pentru stabilirea
riscului de apariţie a unei boli (la un anumit individ dintr-o
familie);
− interpretarea testelor genetice;
− determinarea riscului de recurenţă al bolii, dependent de
modul de transmitere în descendenţă a acesteia;
− informarea/educarea (unei persoane sau a mai multor persoane
dintr-o familie) privitor la transmiterea unei anumite afecţiuni,
opţiunile de testare genetică pentru aceasta,
posibilităţile/şansele de prevenire, managementul afecţiunii;
− discutarea cu membrii familiei a opţiunilor reproductive
(atunci când este cazul);
− asigurarea suportului psihologic adecvat, necesar, în special în
cazul bolilor cu impact major asupra pacientului şi/sau
membrilor familiei acestuia.

In numeroase state ale lumii consilierii genetici lucrează ca


membrii ai unei echipe de asistenţă de sănătate (de regulă în clinicile care
oferă diagnostic prenatal, centrele de genetică pediatrică sau pentru
adulţi), rolul lor fiind acela de a furniza informaţii şi de a asigura suportul
necesar familiilor care au membrii cu defecte de naştere sau boli genetice,
şi familiilor care prezintă un risc ridicat pentru o varietate de afecţiuni cu
transmitere ereditară. Un rol de importanţă majoră este acela de a analiza

278
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

modelele de transmitere ereditară şi riscurile de recurenţă, şi în final de a


discuta cu membrii familiei opţiunile posibile.
Consilierii genetici trebuie să fie experţi în educaţie şi să aibă
abilitatea de a traduce limbajul complex al geneticii umane şi medicale
(sau chiar al genomicii) în termeni uşor de înţeles de către membrii unei
familii.
Circumstanţele acordării consilierii genetice pot fi încadrate în una
dintre următoarele două categorii: (1) consilierea genetică premaritală
(sau înainte de concepţie); (2) consilierea genetică postmaritală.
Consilierea genetică trebuie să se acorde înainte de concepţie în
cazul când unul dintre părinţi este purtător (sau ambii părinţi sunt
purtători) al (ai) unei gene/alele responsabile de apariţia unei anumite boli
genetice.
Familiile sau persoanele dintr-o familie pot să apeleze la
consilierea genetică premaritală şi/sau postmaritală din unul dintre
următoarele motive:
− istoric familial pentru o anomalie cromozomială sau afecţiune
(boală) genetică;
− cuplul prezintă tulburări reproductive manifestate prin
sterilitate (feminină sau masculină) sau infertilitate (avorturi
spontane repetate);
− decese perinatale (nou născuţi morţi, cu sau fără malformaţii);
− istoric familial pentru retardare mentală (unul sau mai mulţi
membrii ai familiei au prezentat/prezintă retardare mentală);
− rezultat pozitiv al testului molecular (ADN) pentru o boală
monogenică;
− vârstă înaintată a mamei (peste 35 ani);
− vârstă înaintată a tatălui (peste 40 ani);
− valori anormale ale markerilor din serul matern şi/sau semne
de alarmă evidenţiate de examenul ecografic.
− existenţa consangvinităţii (cupluri formate din persoane cu un
anumit grad de înrudire);
− expunerea la teratogeni a unuia dintre membrii cuplului (sau a
ambilor);
− istoric familial pentru un anumit tip de cancer (sau pentru
tipuri cu etiologie comună);
− testare predictivă pentru boli cu manifestare la vârsta adultă
(sau la o vârstă înaintată).

279
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Etapele consilierii genetice sunt următoarele: (1) stabilirea cu


exactitate a diagnosticului; (2) identificarea componentei genetice
implicate în determinismul afecţiunii analizate (Tabel 13); (3) construirea
pedigree-ului (arborelui genealogic) şi stabilirea modului de transmitere
ereditară a genei/alelei responsabile de apariţia afecţiunii (bolii); (4)
stabilirea riscului de recurenţă al afecţiunii (bolii); (5) comunicarea
concluziilor şi discutarea opţiunilor.

Tabel 13. Analize şi investigaţii necesare pentru identificarea tipului de


boală genetică.
Tipul afecţiunii/bolii Analize şi investigaţii necesare

Boală cromozomială Analiza cromozomială


Afecţiune/boală monogenică Analiza pedigree-ului (arborelui genealogic)
Examinare clinică
Analize biochimice
Analiza ADN
Boală multifactorială Examinare clinică
Analize biochimice
Analiza ADN
Examinare imagistică
Alte analize de laborator (funcţionale, etc)
Boală mitocondrială Analiza pedigree-ului (arborelui genealogic)
Examinare clinică
Analiza ADN
Afecţiune/boală genomică Examen histopatologic
Analiza ADN
Analiza cromozomială

In stabilirea naturii genetice a unei afecţiuni/boli, de maximă


importanţă este ancheta familială (anamneza - totalitatea informaţiilor
cerute bolnavului şi/sau membrilor familiei acestuia, în vederea stabilirii
diagnosticului). Anamneza este structurată în trei etape: (1) materno-
fetală; (2) neonatală; (3) postnatală.
Anamneza materno-fetală urmăreşte obţinerea de informaţii
referitoare la concepţie (antecedente reproductive, vârsta părinţilor în
momentul concepţiei, boli cronice materne, expunerea la agenţi
mutageni/teratogeni, etc) şi evoluţia sarcinii.

280
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Anamneza neonatală vizează obţinerea de informaţii despre tipul


şi durata naşterii, parametrii morfometrici ai nou născutului, prezenţa
unor afecţiuni neonatale.
Anamneza postnatală vizează obţinerea de informaţii despre
dezvoltarea somatică, psiho-motorie şi pubertară.
Anamneza furnizează informaţiile necesare construirii pedigree-
ului, aceasta fiind adesea o etapă din cauza lipsei informaţiilor, a
informaţiilor incerte sau eronate furnizate de proband şi/sau de membrii
familiei acestuia.
Pedigree-ul trebuie să conţină cel puţin trei generaţii, iar în
generaţia din care face parte probandul trebuie incluse toate rudele de
gradul I şi II.
Dată fiind importanţa majoră a diagnosticului corect, în unele
cazuri este utilă consultarea bazelor de date accesibile prin internet (de
exemplu, OMIM, Genetics Home Reference, Orphanet, GeneCards) şi
utilizarea programelor de diagnostic computerizat (care permit şi
diagnosticul diferenţial).
Pentru identificarea componentei genetice implicate în
determinismul afecţiunii analizate se pot realiza diferite investigaţii
paraclinice (Tabel 14). Acestea se aleg în funcţie de diagnosticul de
suspiciune. De exemplu, în cazul unui sindrom plurimalformativ de
etiologie necunoscută, în special în cazul în care acesta este asociat cu
retradul mental, este utilă efectuarea analizei cromozomiale folosind o
tehnică de marcaj cromozomial sau tehnica FISH. In schimb, dacă
diagnosticul clinic sugerează existenţa unei afecţiuni monogenice sau
multifactoriale, efectuarea analizei cromozomiale este inutilă. Intr-un
astfel de caz se impune analiza ADN (Tabel 14).

Tabel 14. Principalele indicaţii ale analizei cromozomiale şi respectiv ale


analizei ADN (adaptat după Gorduza, 2007).
Tipul de analiză Indicaţiile

Analiza cromozomială Sindrom plurimalformativ asociat cu retard mental


Retard mental de etiologie necunoscută
Existenţa în familie a unei anomalii cromozomiale
structurale echilibrate
Avorturi spontane repetate
Nou-născuţi morţi plurimalformaţi
Pacienţi cu disgenezie gonadică ovariană sau
testiculară

281
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Stare intersexuată
Unele tipuri de cancer (leucemii, melanom, cancer
de sân, cancer de colon, carcinom renal, cancer
pulmonar cu celule mici, etc)
Sindroame ale genelor contigue
Analiza ADN * Pacient cu afecţiune monogenică cunoscută sau
suspectată
Prezenţa în familie a unei afecţiuni monogenice
recesivă sau dominantă cu manifestare fenotipică
variabilă
Existenţa în antecedentele familiale a unui copil mort
în perioada neonatală datorită unei suspectate erori
înnăscute de metabolism
Unele afecţiuni/boli multifactoriale
Afecţiune mitocondrială cunoscută sau suspectată

* Testarea genetică/ADN era posibilă la sfârşitul anului 2014 pentru 4.679 de gene
diferite, responsabile de apariţia a 4.104 boli genetice (www.genetests.org).

Analiza datelor clinice şi paraclinice permite stabilirea unui


diagnostic corect, pe baza căruia se face evaluarea prognosticului,
modalităţii de tratament, riscului de recurenţă în cazul afecţiunii
respective, şi se pot stabili opţiunile reproductive ale cuplului care a
solicitat consiliere genetică. Dacă diagnosticul este incorect, pot fi date
informaţii inadecvate şi total greşite, cu consecinţe potenţial dramatice.
Stabilirea riscului de recurenţă (Tabel 16) este o etapă crucială şi
adesea dificilă, necesitând o pregătire medicală şi genetică specială.
Stabilirea categoriei de risc (total, foarte mare, mare, moderat, respectiv
mic) se face dependent de tipul afecţiunii, fiind relativ uşor de făcut în
cazul bolilor cu transmitere monogenică sau mitocondrială şi deosebit de
dificilă în cazul bolilor multifactoriale şi în unele boli cromozomiale.
Stabilirea riscului de recurenţă este de asemenea dificilă în cazul
afecţiunilor/bolilor cu mai multe moduri de transmitere ereditară.
Un exemplu de astfel de afecţiune este retinitis pigmentosa (retinita
pigmentară), care se poate transmite autozomal dominant (AD),
autozomal recesiv (AR), recesiv legat de cromozomul X (RLX), sau
mitocondrial (M). Lista bolilor cu moduri diferite de transmitere ereditară
include şi pierderea senzorineurală a auzului (AD, AR, RLX, M), boala
Charcot-Marie-Tooth (AD, AR, RLX), sindromul Ehlers-Danlos (AD,
AR, RLX), cataracta congenitală (AD, AR, RLX), ihtioza (AD, AR,
RLX), ataxia cerebelară (AD, AR) şi boala polichistică renală (AD, AR).

282
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Ultima etapă a consilierii genetice este aceea a comunicării


concluziilor şi a discutării opţiunilor. Aceasta trebuie realizată de o echipă
ce ar trebui să includă un medic, un genetician şi un psiholog, şi necesită
stabilirea unei relaţii psihologice adecvate cu persoanele ce formează
cuplul care a solicitat consilierea genetică. Comunicarea orală a
rezultatelor (care completează comunicarea scrisă) se face cu respectarea
unor condiţii ce au ca scop reducerea la minim a impactului psihologic.
In cadrul comunicării trebuie subliniate particularităţile bolii
(simptomatologie, evoluţie/progresie, prognostic, tratament, posibilităţi de
profilaxie) şi trebuie explicată natura genetică a afecţiunii şi riscul de
recurenţă al acesteia la următoarele sarcini. De obicei, este utilă
compararea riscului de recurenţă al cuplului respectiv cu riscurile
prezente în populaţia generală (Tabel 15).

Tabel 15. Riscurile pentru anumite afecţiuni în populaţia generală (după


Gorduza, 2007).
Afecţiunea Riscul în populaţia generală

Cancer (în perioada adultă) 1/4


Avort spontan 1/6
Malformaţii congenitale majore 1/33
Handicap mental major 1/50
Deces perinatal 1/30 - 1/100
Deces neonatal 1/150
Deces în primul an de viaţă 1/500

După comunicarea riscului de recurenţă (Tabel 11), geneticianul


trebuie să comunice persoanelor ce formează cuplul care a solicitat
consiliere genetică opţiunile reproductive. Dacă riscul de recurenţă nu
este mult diferit de cel existent în populaţia generală, trebuie combătută
teama nejustificată. Dacă acesta este însă total, foarte mare sau mare,
trebuie discutate opţiunile reproductive. Dacă opţiunea cuplului este aceea
de reducere sau eliminare a riscului, se vor lua în discuţie întreruperea
sarcinii, excluderea altor sarcini, adopţia, fertilizarea in vitro cu diagnostic
preimplantare şi inseminarea artificială. Dacă opţiunea este însă aceea de
ignorare sau acceptare a riscului, trebuie luat în discuţie diagnosticul
prenatal în cazul unei alte sarcini şi (în funcţie de rezultatele acestuia)
eventuala întrerupere de sarcină.
283
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Consilierul genetic trebuie să comunice toate informaţiile


referitoare la riscuri în mod convingător şi cu maximă claritate, astfel
încât să fie exclusă orice confuzie. Este esenţial ca acesta să accentueze că
riscul se aplică fiecărei sarcini şi că riscul (ca şi şansa) nu are memorie
(Turnpenny şi Ellard, 2012). De exemplu, dacă un cuplu are un copil cu o
afecţiune autozomal recesivă (pentru care riscul de recurenţă este de 1:4
sau 25%), nu înseamnă că următorii trei copii vor fi neafectaţi (sănătoşi).
Trebuie să se aibă în vedere faptul că diferitele cupluri sau
persoane pot aprecia în mod diferit riscul (sau riscurile):
- binar – sunt luate în consideraţie două situaţii: condiţia (de
sănătate) se va repeta, sau nu;
- compararea pierderilor şi câştigurilor – condiţia este analizată
din punct de vedere al aspectelor pozitive sau negative ale
reapariţiei/repetării;
- riscul numeric – exprimat fie ca procent (de exemplu, 50%),
fie ca fracţie (de exemplu, 1/2).

La fel de important este să se ţină cont de faptul că a spune, de


exemplu, că riscul de apariţie a unei anomalii este de 1/10, nu sună la fel
cu a spune că probabilitatea de naştere a unui copil normal este de 10:1.
Riscul de recurenţă este în general de 1-5% după un copil afectat,
şi creşte dacă în pedigree sunt două sau mai multe persoane afectate
(Bobrow, 1976).
In cazul descendenţilor verilor primari, incidenţa malformaţiilor
congenitale este de circa 2.5 ori mai mare decât cea normală în populaţia
generală. Mai exact, există un risc de 1:20 ca un copil al unui cuplu
format din veri primari să prezinte malformaţii sau să fie handicapat.
Mărimea riscului (ca valoare) pentru persoanele cunoscute sau
suspectate ca fiind purtătoare a unor mutaţii monogenice este în mod
obişnuit relativ uşor de calculat pe baza principiilor Mendeliene. Calculul
poate să devină mult mai complicat atunci când se încearcă stabilirea
probabilităţii ca un individ să moştenească o anumită genă, transmisă în
succesiunea generaţiilor, folosindu-se la maxim informaţiile furnizate de
membrii neafectaţi dintr-un arbore genealogic (pedigree).
Este un fapt bine cunoscut că niciun risc genetic nu poate fi
estimat în mod satisfăcător dacă diagnosticul nu este extrem de corect.
Consilierul genetic trebuie să fie conştient de faptul că apar în mod
constant situaţii în care condiţii clinice foarte asemănătoare/similar au
moduri de transmitere diferite.

284
Tabel 16. Categorii de risc genetic (adaptat după Gorduza, 2007).
Riscul genetic Situaţia Genotipuri
şi frecvenţa acestora

Doi părinţi afectaţi de o boală recesiv autozomală au toţi copiii homozigoţi  +  → , 


afectaţi aa aa aa aa

Risc total Unul dintre cei doi membrii ai unui cuplu este homozigot pentru o mutaţie  +  → , 
(100%) dominant autozomală – toţi copiii vor fi afectaţi AA nn An An

Unul dintre membrii cuplului (de obicei femeia) este purtător al unei translocaţii
Robertsoniene echilibrate între doi cromozomi omologi (13 sau 21) – toţi copiii
vor prezenta sindrom Patau, respectiv sindrom Down
Ambii membrii ai unui cuplu sunt heterozigoţi pentru o mutaţie dominant  +  → ,  +  , 
autozomală cu penetranţă completă – risc de 75% de a avea copii afectaţi, An An AA An nn
homozigoţi sau heterozigoţi 25% 50% 25%

Ambii membrii ai unui cuplu sunt heterozigoţi pentru o mutaţie dominant  +  → ,  +  , 


autozomală cu penetranţă incompletă – risc cuprins în intervalul 50-75%, An An AA An An, nn
dependent de gradul de penetranţă al mutaţiei; boala va fi prezentă la toţi 25% 25% 25%
descendenţii homozigoţi şi la o parte dintre heterozigoţi 25%

Risc foarte mare Ambii membrii ai unui cuplu sunt afectaţi, femeia fiind heterozigotă pentru  +  → ,  +  , 
(50-75%) o mutaţie dominantă cu transmitere legată de cromozomul X – risc de 75% de XAY XAXn XAY XAXA XnY
a avea copii afectaţi; boala va fi prezentă la toate fetele şi la jumătate dintre băieţi XAXn
25% 25% 25% 25%
Unul dintre membrii unui cuplu este afectat, iar celălalt este heterozigot pentru  +  → ,  +  , 
o mutaţie recesiv autozomală – risc de 50% de a avea copii afectaţi; boala va fi aa Na aa Na
prezentă la copiii cu genotip homozigot recesiv (aa) 50% 50%

Cuplul este format dintr-un bărbat afectat şi o femeie heterozigotă pentru o  +  → ,  +  , 


mutaţie cu transmitere recesivă legată de cromozomul X – risc de 50% de a avea XaY XNXa XaY XaXa XNY XNXa
25% 25% 25% 25%
copii afectaţi; vor fi bolnavi jumătate dintre fete şi jumătate dintre băieţi
Unul dintre membrii cuplului este heterozigot afectat de o boală cu transmitere  +  → ,  +  , 
dominant autozomală cu penetranţă completă – risc de 50% de a avea copii An nn An nn
afectaţi; vor fi bolnavi toţi copiii purtători ai genei dominante 50% 50%

Intr-un cuplu, femeia este sănătoasă, iar bărbatul este afectat de o boală cu +→  + 
transmitere dominantă legată de cromozomul X – risc de 50% de a avea copii XAY XnXn XnY XAXn
afectaţi; vor fi bolnave toate fetele
Unul dintre membrii cuplului este afectat de o boală cu transmitere dominant  +  → ,  +  , 
autozomală cu penetranţă incompletă – risc de 25-50% de a avea copii afectaţi An nn An An nn
50%
Mama este purtătoare a unei translocaţii reciproce echilibrate între cromozomul X
şi un autozom – risc de 20-40% de a avea copii cu sindrom Klinefelter sau
sindrom triplu X
Risc mare
(25-50%) Ambii părinţi sunt sănătoşi, dar purtători heterozigoţi ai unei mutaţii cu  +  → ,  +  , 
transmitere recesiv autozomală – risc de 25% de a avea copii afectaţi Na Na aa NN, Na
(de orice sex) 25% 25% 50%

Ambii părinţi sunt sănătoşi, dar femeia este purtătoare heterozigotă a unei mutaţii  +→ + , 
cu transmitere recesivă legată de cromozomul X – risc de 25% de a avea copii XNY XNXa XaY XNY
afectaţi; jumătate dintre băieţi vor fi afectaţi, iar toate fetele şi jumătate dintre XNXN,
băieţi vor fi sănătoşi XNXa
25% 25% 50%
Ambii membrii ai cuplului (părinţi) sunt afectaţi de o boală multifactorială – risc
de 30-40% de a avea copii bolnavi, dependent de tipul afecţiunii şi de prezenţa
altor cazuri de boală în familie
Risc moderat
Unul dintre membrii cuplului (părinţi) este purtător al unei inserţii echilibrate –
(10-25%)
risc de 10-20% de a avea copii afectaţi
Unul dintre membrii cuplului (părinţi) este afectat de o boală multifactorială, iar
în familie mai există cel puţin două cazuri de boală – risc de 10-20% de a avea
copii afectaţi
Unul dintre membrii cuplului (părinţi) este purtător al unei translocaţii reciproce
echilibrate – risc de 5-10% de a avea copii afectaţi
Unul dintre membrii cuplului este purtător al unei inversii pericentrice – risc de 5-
10% de a avea copii afectaţi
Risc mic
(3-10%) Unul dintre membrii cuplului este purtător al unei translocaţii Robertsoniene
echilibrate ce implică cromozomul 21 – risc de aproximativ 10% de a avea copii
cu sindrom Down
Ambii membrii ai cuplului sunt sănătoşi, iar în familie există cel mult două cazuri
de boală multifactorială – risc de 3-10% de a avea copii afectaţi de boala
multifactorială respectivă, dependent de tipul bolii şi de gradul de rudenie în
raport cu persoanele bolnave
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

ANALIZA PEDIGREE

Când o anumită boală apare şi se manifestă la mai mult de un


individ dintr-o familie, aceasta este un indiciu că boala respectivă poate fi
una ereditară. Intr-o astfel de situaţie trebuie analizat istoricul familial
pentru a determina dacă boala este într-adevăr moştenită şi, dacă aşa este,
pentru a stabili modul de transmitere. Această informaţie poate fi apoi
folosită pentru a face o predicţie privind riscul de reapariţie a bolii în
generaţiile următoare.
O metodă de bază pentru determinarea modului de transmitere
ereditară a oricărui caracter (care poate fi o însuşire fizică, cum este
culoarea ochilor, sau o boală gravă, cum este sindromul Marfan) este
aceea a analizei apariţiei lui la câţiva indivizi din cadrul unei familii, în
decursul a cât de multe generaţii este posibil (Fig. 152 şi 154). In cazul
unui caracter patologic, trebuie examinaţi toţi membri în viaţă ai familiei
pentru a determina care este afectat şi care nu este. De regulă, obţinerea
aceleeaşi informaţii despre rudele mai îndepărtate este mai greu de obţinut
şi aceasta este adesea incompletă.

Fig. 152. Pedigree cu transmiterea unei gene responsabile de o boală


în patru generaţii.

Odată ce istoricul familial a fost stabilit, informaţiile vor fi


exploatate prin scrierea unui arbore genealogic, folosind un set particular
de simboluri standardizate (Fig. 153). Acesta poartă denumirea de
pedigree.

288
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Băiat / bărbat Numărul de copii de sexul


specificat

Fată / femeie
Indivizi afectaţi / bolnavi

Imperechere / căsătorie

Heterozigot pentru o alelă


autozomală recesivă

Părinţi şi copii: un băiat şi


o fată (în ordinea naşterii)
Purtător al unei alele
recesive legată de X

Deces

Avort sau deces perinatal


Gemeni dizigoţi (neidentici) (sex nespecificat)
Gemeni dizigoţi (neidentici)

Subiectul investigaţiei

Metoda de identificare
a persoanelor într-un
pedigree: subiectul
analizei este copilul 2
Gemeni monozigoţi (identici) din generaţia II
sau II-2

Sex nespecificat Împerechere consangvină

Fig. 153. Simbolurile folosite pentru construirea şi analiza unui pedigree


(din Introduction to Genetic Analysis, Tenth Edition, 2012; W.H.
Freeman and Company).

Analiza atentă a pedigree-ului va permite să se stabilească dacă


gena responsabilă de afecţiune/boală este recesivă sau dominantă şi dacă
modul de transmitere este autozomal sau legat de cromozomii de sex.
289
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 154. Pedigree cu transmiterea unei gene responsabile de o boală


în cinci generaţii.

Intr-un pedigree, indivizii de sex masculin sunt reprezentaţi prin


pătrate iar indivizii de sex feminin prin cercuri . Un individ care
manifestă caracterul investigat este reprezentat de un simbol plin (sau
haşurat): sau . O linie orizontală între două astfel de simboluri
semnifică o căsătorie: . Descendenţii sunt legaţi unul de altul printr-
o linie orizontală plasată deasupra simbolurilor (Fig. 153) şi de părinţi
prin linii verticale. Cifrele romane (I, II, III, etc.) simbolizează generaţiile.
Numerele arabe (1, 2, 3, etc.) simbolizează ordinea naşterilor în cadrul
fiecărei generaţii. Astfel, orice individ dintr-un pedigree poate fi
identificat prin combinaţia a două numere (de exemplu, individul II3).

Caractere autozomal dominante şi recesive

Folosind principiile geneticii, informaţia prezentată într-un


pedigree poate fi analizată pentru a determina dacă un caracter fizic dat
este moştenit sau nu, şi care este modul de transmitere ereditară (modul în
care a fost moştenit). In termeni simpli, caracterele pot fi fie dominante,
fie recesive. Un caracter dominant este transmis unui fiu sau unei fiice de
la un singur părinte.
Intr-un pedigree, caracteristicile transmiterii autozomal dominante
a unui caracter sunt:
- Fiecare individ afectat are cel puţin un părinte bolnav (afectat);

290
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- Indivizii afectaţi care se căsătoresc cu indivizi neafectaţi au un


risc de 50% de transmitere a caracterului la fiecare dintre copii
(Fig. 155, Tabel 18);
- Fenotipul anormal apare în fiecare generaţie (continuitate în
succesiunea generaţiilor);
- Boala se manifestă atât la femei, cât şi la bărbaţi, iar alela
mutantă poate fi moştenită şi transmisă cu o probabilitate egală
de către ambele sexe;
- Doi indivizi afectaţi (cu o boală care nu afectează capacitatea
de reproducere) pot avea copii (fete şi/sau băieţi) neafectaţi.

Fig. 155. Pedigree cu transmitere autozomal dominantă a unei gene


responsabile de o boală.

Caracterele recesive sunt transmise copiilor de ambii părinţi, chiar


dacă părinţii pot părea perfect “normali”. Intr-un pedigree, caracteristicile
transmiterii autozomal recesive a unui caracter sunt:
- Un individ afectat poate avea părinţi neafectaţi (sănătoşi);
- Riscul unui cuplu de indivizi normali şi heterozigoţi (A/a) de a
avea un copil bolnav (a/a) este de 25% la fiecare sarcină;
- Dacă un bolnav (a/a) se căsătoreşte cu o persoană sănătoasă,
riscul de a avea copii bolnavi (fete şi băieţi) este 0 dacă aceasta
este homozigotă (A/A), sau 50% dacă aceasta este heterozigotă
(A/a) (Tabel 19);
- Toţi copiii unui cuplu format din doi indivizi afectaţi (a/a)
sunt afectaţi (Fig. 156, Tabel 20);
- De regulă, fenotipul anormal nu apare în fiecare generaţie
(discontinuitate în succesiunea generaţiilor);
- In pedigree-urile ce implică boli rare, părinţii neafectaţi ai unui
individ afectat pot fi înrudiţi consangvine.
291
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 156. Pedigree cu transmitere autozomal recesivă a unei gene


responsabile de o boală.

Explicaţia celor două moduri distincte de transmitere constă în


tipul genei responsabile de o afecţiune (boală), sau care predispune la
apariţia unei afecţiuni (boli). Caracterele dominante sunt exprimate
(manifestate) în cazul condiţiei heterozigote (cu alte cuvinte, orice individ
care va moşteni alela cauzatoare de boală de la unul dintre părinţi, va fi
bolnav). Caracterele recesive sunt exprimate numai în cazul homozigoţiei
alelelor responsabile de boală (vor fi bolnavi indivizii care, prin neşansă,
moştenesc de la ambii părinţi o aceeaşi alelă cauzatoare de boală).
Probabilitatea ca două persoane să fie purtătoare ale aceleiaşi
mutaţii creşte dacă acestea sunt înrudite (Tabelele 17 şi 19), pentru că
fiecare poate moşteni alela mutantă de la un strămoş comun.
S-a constatat că în bolile cu transmitere autozomal recesivă
frecvenţa consangvinităţii parentale este invers proporţională cu frecvenţa
genei recesive: cu cât boala este mai rară, cu atât consangvinitatea la
părinţi este mai frecventă. Astfel, în cazul unei boli cu o frecvenţă de
1:10.000, circa 6% dintre părinţii copiilor bolnavi sunt veri primari,
comparativ cu doar 1% în populaţia generală. Părinţii înrudiţi posedă un
procentaj mai mare de gene identice, comparativ cu populaţia generală.
Deoarece părinţii înrudiţi au un număr mai mare de alele (normale sau
anormale) în comun, consangvinitatea creşte riscul de întâlnire a
heterozigoţilor şi favorizează apariţia indivizilor homozigoţi pentru gene
292
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

recesive. Astfel, dacă frecvenţa heterozigoţilor pentru o afecţiune recesivă


este (într-o populaţie) de 1/50, probabilitatea unui bărbat de a avea un
copil bolnav căsătorindu-se cu o femeie neînrudită este de 1/50 x 1/50 x
1/4 = 1/10.000; dacă s-ar căsători cu o vară primară, riscul de a avea un
copil afectat ar fi de 1/50 x 1/8 x 1/4 = 1/1.600, deci de şase ori mai mare.

Tabelul 17. Coeficientul de înrudire (r) şi consangvinitate (F) în diferite


tipuri de împerecheri între rude (Covic şi colab., 2011).
Tip de împerechere Coeficient Coeficient
de înrudire de consangvinitate
(r) (F)
Tată – fiică;
Frate – soră; 1/2 1/4
Gemeni dizigoţi
Unchi – nepoată; 1/4 1/8
Demi-frate – demi-soră;
Veri de gradul I 1/8 1/16
Demi-unchi – demi-nepoată
Văr de gradul I – vară de gradul II; 1/16 1/32
Demi-veri primari
Veri de gradul II 1/32 1/64
Văr gradul II – vară gradul III 1/64 1/128
Veri de gradul III 1/128 1/256

Tabel 18. Transmiterea dominantă autozomală a unui caracter patologic.


Combinaţii Descendenţi
genotipice Gameţi Fenotipuri
Genotipuri
parentale (indiferent de sex)
n/n + n/n n x n n/n toţi sănătoşi
½ A/n ½ bolnavi
A/n + n/n (A+n) x n
½ n/n ½ sănătoşi
¼ A/A; ½ A/n ¾ bolnavi
A/n + A/n (A+n) x (A+n)
¼ n/n ¼ sănătoşi
A/A + n/n A x n A/n toţi bolnavi
A/A + A/n A x (A+n) ½ A/A; ½ A/n toţi bolnavi
A/A + A/A A x A A/A toţi bolnavi

Legendă: Sănătoşi (n/n) şi bolnavi (A/A; A/n)

293
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Tabel 19. Procentul de gene comune în funcţie de gradul înrudirii.


Gradul Tipul de înrudire Reprezentare Gene
înrudirii în pedigree comune
(%)
părinte - copil 50

fraţi 50

gemeni dizigotici (neidentici) 50


I

gemeni monozigotici (identici) 100

bunic - nepot 25

mătuşă (unchi) - nepot (nepoată) 25


II

fraţi vitregi 25
(un singur părinte comun)
veri primari 12.5

mătuşă de-a doua (soră a unuia dintre 12.5


III bunici) - nepot (nepoată)
unchi de-al doilea (frate al unuia
dintre bunici) - nepot (nepoată)
IV veri primari pe jumătate 6.25

V veri secundari 3.125

294
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

S-a calculat că riscul global de naştere a unui descendent anormal


din căsătoria între veri primari este de 3-5%, faţă de 2-3% în populaţia
generală.

Tabel 20. Transmiterea recesivă autozomală a unui caracter patologic.


Combinaţii Descendenţi
genotipice Gameţi Fenotipuri
Genotipuri
parentale (indiferent de sex)
N/a x N/a (N+a) x (N+a) ¼ N/N; ½ N/a ¾ sănătoşi, din care 2/3
purtători
¼ a/a ¼ bolnavi, indiferent
de sex.
N/a x N/N (N+a) x (N) ½ N/N; ½ N/a Toţi sănătoşi, ½ purtători
a/a x N/N (a) x (N) N/a Toţi sănătoşi şi purtători
a/a x N/a (a) x (N+a) ½ N/a; ½ a/a; ½ sănătoşi şi purtători,
½ bolnavi
a/a x a/a (a) x (a) a/a Toţi bolnavi
Legendă: Sănătoşi (N/N; N/a) şi bolnavi (a/a)

Caractere cu transmitere legată de X

Genele de pe cromozomul X au un model distinctiv de transmitere


la descendenţi. Deoarece bărbaţii sunt hemizigoţi, adică au în celulele lor
o singură copie a cromozomului X, şi deoarece cromozomul Y poartă
doar câteva gene (chiar dacă acele câteva gene pe care le poartă sunt
adesea omologe cu gene plasate pe cromozomul X), mutaţiile recesive se
manifestă în fenotipul bărbaţilor. Uneori gena mutantă este letală, aşa cum
este cea care cauzează distrofia musculară Duchenne.

Fig. 157. Pedigree cu transmitere legată de X a unei gene responsabile


de o boală umană.
295
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Tabel 21. Transmiterea dominantă legată de X a unui caracter patologic.


Combinaţii Descendenţi
genotipice
Gameţi
parentale Genotipuri Fenotipuri

XnY x XAXn (Xn + Y) x (XA + Xn) XAXn, ½ fete bolnave şi ½


XnXn ; fete sănătoase
XAY, ½ băieţi bolnavi şi ½
XnY sănătoşi
XAY x XnXn (XA + Y) x (Xn) XAXn, Toate fetele bolnave,
XnY Toţi băieţii sănătoşi
XAY x XAXn (XA + Y) x (XA + Xn) XAXA, Toate fetele şi ½
XAXn, băieţi bolnavi
XAY;
XnY ½ băieţi sănătoşi
XnY x XAXA (Xn + Y) x (XA) XAXn, Toţi copiii (băieţi
XAY şi fete) bolnavi
XAY x XAXA (XA + Y) x (XA) XAXA, Toţi copiii (băieţi
XAY şi fete) bolnavi
XnY x XnXn (Xn + Y) x (Xn) XNY, Toţi copiii sănătoşi
X NX N

Legendă: Sănătoşi (XnY, XnXn ) şi bolnavi (XAY, XAXn, XAXA)

Tabel 22. Transmiterea recesivă legată de X a unui caracter patologic.


Combinaţii Descendenţi
genotipice
Gameţi
parentale Genotipuri Fenotipuri

XNY x XaXN (XN + Y) x (Xa XN) ¼ XaY, Un sfert din copii


¼ XNY, vor fi bolnavi
¼ XaXN, (aceştia sunt ½
¼ X NX N băieţi), toate fetele
vor fi sănătoase
(½ purtătoare)
XaY x XNXN (Xa + Y) x (XN XN) XNY, Toţi copii vor fi
XaXN sănătoşi, dar toate
fetele vor fi
purtătoare
XaY x XaXN (Xa + Y) x (Xa + XN) ¼ XaY, ½ băieţi sunt bolnavi
¼ XNY;
¼ XaXa, ½ fete sunt bolnave,

296
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

¼ XaXN ½ fete sunt


purtătoare
XNY x XaXa (XN + Y) x (Xa + Xa) XaY, Toţi băieţii bolnavi,
XaXN toate fetele
purtătoare
XaY x XaXa (Xa + Y) x (Xa + Xa) XaY, Toţi copiii (băieţi
XaXa şi fete) bolnavi
X NY x X NX N (XN + Y) x (XN + XN) XNY, Toţi copiii sănătoşi
X NX N

Legendă: Sănătoşi (XNY, XNXN , XNXa) şi bolnavi (XaY, XaXa)

Un pedigree tipic va arăta grupuri de bărbaţi afectaţi (fiecare frate


va avea o probabilitate de a fi afectat de 50%) legaţi de femei purtătoare
neafectate. Nu vor fi cazuri de transmitere directă de la bărbat la bărbat a
genei cauzatoare de boală, deoarece bărbaţii transmit cromozomul lor X
fiicelor şi nu fiilor lor.
Intr-un pedigree, caracteristicile transmiterii dominante a unui
caracter legat de X sunt:
- Părinţii sănătoşi vor avea copii sănătoşi;
- Orice bolnav are (cel puţin) un părinte bolnav;
- Riscul unei femei heterozigote bolnave (XAXn) de a avea copii
bolnavi este de 50%, indiferent de sexul lor;
- Bărbaţii bolnavi (XAY) vor avea toate fetele bolnave şi toţi
băieţii sănătoşi (transmiterea tată → fiu este imposibilă); ca
urmare, frecvenţa femeilor bolnave este de două ori mai mare
decât a bărbaţilor bolnavi (Tabel 21).

Intr-un pedigree, caracteristicile transmiterii recesive a unui


caracter legat de X sunt:
- Bolnavii sunt aproape exclusiv băieţi/bărbaţi (care nu transmit
însă boala);
- Femeile heterozigote sunt (de obicei) neafectate şi pot avea
(indiferent de tipul de căsătorie) băieţi bolnavi;
- Alela mutantă se transmite de la bărbaţi afectaţi la femei
sănătoase şi purtătoare, şi de la acestea la 1/2 dintre băieţi;
- Fenotipul anormal nu este prezent în fiecare generaţie; acesta
apare discontinuu în succesiunea generaţiilor;

297
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

- O femeie sănătoasă, purtătoare heterozigotă a alelei mutante, şi


un bărbat sănătos, pot avea copii bolnavi, aceştia fiind exclusiv
băieţi (Fig. 157 şi Tabel 22);
- Transmiterea tată → fiu nu este posibilă (deoarece fiul
primeşte de la tată cromozomul Y).

Caractere cu transmitere legată de Y

Un caracter legat de Y se transmite de la tată tuturor fiilor săi.


Există foarte puţine caractere anormale (patologice) cu acest mod de
transmitere. Un exemplu este o formă de retinită pigmentară (retinitis
pigmentosa are şi forme cu transmitere autozomală şi legată de X) care se
transmite de la tată exclusiv la băieţi.

Caractere cu transmitere mitocondrială (pe cale maternă)

Există relative puţine boli genetice umane cauzate de mutaţii ale


genelor mitocondriale dar, din cauza transmiterii lor pe cale maternă,
acestea au o model de ereditate foarte deosebit. Intr-un pedigree,
principala caracteristică a transmiterii mitocondriale a unui caracter este
aceea că toţi copiii unei femei afectate vor moşteni şi vor manifesta boala.
Dimpotrivă, nici unul dintre copiii unui bărbat bolnav de o boală cauzată
de mutaţia unei gene mitocondriale nu va moşteni boala (Fig. 158).

Fig. 158. Pedigree cu transmitere mitocondrială a unei boli.

Informaţiile obţinute în urma analizei pedigree-ului (arborelui


genealogic) vor sta la baza calculului riscului de apariţie a unei afecţiuni
la descendenţii dintr-o anumită generaţie. Totodată, aceste informaţii vor
fi folosite în consilierea genetică (sfatul genetic).
Analiza pedigree-ului permite de asemenea estimarea penetranţei
şi respectiv expresivităţii unei anumite gene, responsabilă de o boală.
298
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Analiza corectă a unui pedigree şi evitarea erorilor de interpretare


determinate de fenomenul de penetranţă incompletă poate fi facilitată de
notarea genotipului cert sau presupus (homozigot dominant, homozigot
recesiv, heterozigot, sau hemizigot) al fiecărui individ (Fig. 159-162).

Fig. 159. Pedigree cu transmitere autozomal dominantă


(sunt afectaţi toţi indivizii cu genotip A/a)

Fig. 160. Pedigree cu transmitere autozomal recesivă


(sunt afectaţi toţi indivizii cu genotip a/a)
299
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

In cazul afecţiunilor cu transmitere autozomală, atunci când nu


este posibilă determinarea homozigoţiei (A/A) sau heterozigoţiei (A/a)
genotipul se notează A/-. Această notare se foloseşte şi în cazul în care nu
este importantă cunoaşterea exactă a genotipului (A/A sau A/a), întrucât
prezenţa genei dominante într-o singură copie este suficientă pentru
manifestarea fenotipului bolii.

Fig. 161. Pedigree cu transmitere dominantă legată de X matern


(sunt afectaţi toţi indivizii cu un cromozom X conţinând gena A;
mama poate transmite gena A copiilor de orice sex)

Fig. 162. Pedigree cu transmitere dominantă legată de X patern


(sunt afectaţi toţi indivizii cu un cromozom X conţinând gena A;
tatăl poate transmite gena A exclusiv fetelor)

Totuşi, stabilirea exactă a genotipului indivizilor afectaţi este


foarte importantă în cazul unor boli/sindroame cu transmitere Mendeliană
(de exemplu, cancerul ereditar de sân (Tabel 23), cancerul ereditar de
colon, hipercolesterolemia familială, neurofibromatoza, sindromul
Marfan, displaziile scheletice) în care severitatea semnelor clinice şi a
simptomelor este dependentă de numărul de copii ale genei responsabile
de boală.
300
Tabelul 23. Sindroame cu transmitere ereditară a riscului de dezvoltare a cancerelor.
Sindromul Tumora primară Alte cancere Gena Localizare Funcţia produsului
sau modificări fenotipice genic
asociate

Cancere transmise AD produse de mutaţii germinale cu activarea unor oncogene


Carcinomul cancer renal MET 7q31 receptor transmembranar
renal papilar pentru factorul de creştere
ereditar hepatocitar (HGF)
Neoplaziile cancer medular Tipul 2A: feocromocitoame; RET 10q11.2 receptor
endocrine tiroidian hiperplazia paratiroidelor transmembranar tirozin
multiple tip 2 Tipul 2B: feocromocitoame; kinazic pentru GDNF,
(MEN2) hamartoame ale mucoasei artemina, neurturina
bucale şi linguale şi persefina
Cancere transmise AD produse de mutaţii germinale ce inactiveaza gene supresoare de tumori
Retinoblastom Retinoblastoame osteosarcoame RB1 13q14.3 reglator al ciclului
familial celular şi al transcripţiei
Sindromul tumori Wilms anomalii genitale, aniridie, WT1 11p13 represor al transcripţiei
WAGR retard mintal
von Hippel- cancere renale cu feocromocitoame, VHL 3p25 reglator al translaţiei
Lindau celule clare angioame retiniene,
hemangioblastoame
Carcinoamele carcinoame chisturi bucale, PTCH 9q22.3 receptor trans-
nevoide cutanate pistrui palmo-plantari, membranar pentru
bazocelulare bazocelulare meduloblastoame, semnalizarea prin
fibroame ovariene moleculele Hedgehog
Boala Cowden cancer de polipi intestinali PTEN 10q23.3 fosfataza
sân, tiroidian
Sindromul cancere intestinale cancere ovariene, STK11 19p13.3 serin-treonin kinaza
Peutz-Jeghers cancere testiculare
Polipoza colonică cancere gastro- cancere pancreatice, SMAD4 18q21.1 mediator citoplasmatic
juvenilă intestinale malformaţii cardiace, al semnalizarii pe calea
despicături labiale sau TGF-β
palatine, macrocefalie BMPR1A 10q22.3 receptor serin-treonin
kinazic
Melanomul melanoame cancere pancreatice, nevi CDKN2A 9p21 inhibitor al kinazelor
familial displazici, mole atipice CDK4/6 ce promovează
tranziţia G1 - S a ciclului
celular
CDK4 12q14 protein kinaza ce
stimulează diviziunea
celulară
Neurofibromatoza Neurofibroame neurofibrosarcoame, NF1 17q11.2 reglarea proteinelor G
tip 1 tumori cerebrale RAS-like
Neurofibromatoza neurinoame glioame, ependimoame, NF2 22q12.2 legătura între proteinele
tip 2 acustice, mezotelioame membranare şi
meningioame proteinele citoscheletului
Scleroza hamartoame, rabdomioame, autism, TSC1 9q34 reglarea ciclului celular
tuberoasă cancere renale, epilepsie şi a apoptozei,
astrocitoame TSC2 16p13 menţinerea
citoscheletului
Polipoza cancere tumori duodenale şi gastrice, APC 5q21 reglarea cateninei ß,
adenomatoasă colorectale anomalii retiniene, tumori ale component al cito-
familială cavităţii bucale, osteoame şi scheletului celular
tumori desmoide, medulo-
blastoame şi glioblastoame
(în sindromul Turcot)
Cancerul gastric cancer gastric CDH1 16q22 caderina E implicată
familial în adezivitatea celulară
Neoplaziile tumori pancreatice hiperplazia paratiroidelor, MEN1 11q13 menina interacţionează
endocrine (insulele adenoame pituitare cu factorul de
multiple tip 1 Langerhans) transcripţie JUND
(MEN 1) pe care îl reprimă
Sindromul Li- sarcoame, cancere tumori cerebrale, leucemii TP53 factor de transcripţie,
Fraumeni de sân răspuns la alterările
ADN şi rol în inducerea
CHK2 apoptozei
protein kinaza activată
ca răspuns la alterările
ADN
Cancerul de sân cancere de sân cancere ovariene BRCA1 17q21 repararea rupturilor
şi ovar ereditar ADN bicatenare,
cancere pancreatice, cancere BRCA2 13q12 controlul transcripţiei
de sân la bărbaţi repararea rupturilor
ADN bicatenare
Cancerul cancere colorectale cancere endometriale, MSH2 2p21 repararea erorilor
colorectal ovariene, hepatobiliare şi MLH1 3p21 de împerechere ADN;
nonpolipozic vezicale, glioblastoame PMS2 2q31.1 menţinerea stabilităţii
ereditar (HNPCC) (sindromul Turcot) PMS1 7p22 repetiţiilor simple în
MSH6 2p16 tandem ale ADN
MSH3 5q11-q12
MLH3 14q24.3
Cancere transmise AR produse de mutaţii ce inactivează gene supresoare de tumori
Ataxia limfoame degenerare cerebelară, ATM 11q22 semnalizarea erorilor
telangiectazia sterilitate, imunodeficienţă ADN
Sindromul Bloom tumori solide imunodeficienţa, hipostatură, BLM 15q26.1 ADN-helicaza
anomalii pigmentare, foto-
sensibilitate, infertilitate,
instabilitate cromozomială
Xeroderma cancere cutanate fotosensibilitate, XPB 2q21 componente ale
pigmentosum hipogonadism, uneori XPD 19q13 maşinăriei de reparare
neurodegenerare şi retard XPA 9q22.3 ale leziunilor ADN
mintal XPC 3p25 induse de radiaţiile UV,
XPF 16p13 prin mecanismul de
XPE 11p11-p12 excizie a nucleotidelor
XPG 13q33 (NER)
Anemia Fanconi leucemii pancitopenie, hipoplazia FANCA 16q24.3 componente ale
radiusului, instabilitate FANCC 9q22.3 maşinăriei de reparare
cromozomială, uneori FANCD 3p25.3 a legăturilor ADN
anomalii cardiace şi renale FANCE 6p22-p21 încrucişate
FANCG 9p13
FANCF 11p15
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Penetranţa şi expresivitatea

Penetranţa este probabilitatea ca o boală să apară (să se manifeste)


la un individ atunci când este prezentă o alelă cauzatoare de boală. De
exemplu, dacă toţi indivizii care posedă alela cauzatoare a unei boli cu
transmitere dominantă sunt bolnavi, se spune că alela are o penetranţă de
100%. Dacă doar o pătrime dintre indivizii purtători ai alelei cauzatoare
de boală exprimă simptomele bolii, se spune că penetranţa este de 25%.
In unele boli dominante autozomale, unii heterozigoţi (An) sunt
aparent sănătoşi, gena A neexprimându-se în fenotip. O astfel de situaţie
este caracteristică penetranţei incomplete. Indivizii heterozigoţi aparent
sănătoşi pot avea însă descendenţi la care boala se manifestă complet.
Apare astfel o transmitere dominantă neregulată, similară în unele aspecte
transmiterii autozomale recesive (doi părinţi sănătoşi, pot avea copii
bolnavi; transmitere discontinuă în succesiunea generaţiilor).
In afecţiunile/bolile cu penetranţă incompletă, riscul de recurenţă
este dificil de evaluat, deoarece un individ aparent sănătos, heterozigot,
poate transmite gena mutantă la copii care pot manifesta boala.
Expresivitatea se referă la gama simptomelor posibile pentru o
boală dată. De exemplu, o boală ereditară cum este sindromul Marfan
poate fi asociată cu simptome moderate sau severe, ceea ce face
diagnosticarea dificilă.
Afecţiunile dominante (caracterizate prin anomalii unice) pot
prezenta grade diferite de severitate la membrii aceleiaşi familii sau în
familii diferite. De exemplu, polidactilia poate fi prezentă unilateral,
bilateral, doar la mâini, doar la picioare, sau la toate membrele.
Expresivitatea variabilă poate fi corelată şi cu vârsta de debut a
bolii. Aceasta este determinată de fenomenul de anticipaţie. Aceasta
constă în manifestarea bolii la vârste din ce în ce mai tinere în generaţii
successive şi cu o severitate din ce în ce mai crescută (de exemplu, în
boala Huntington).
Penetranţa incompletă nu trebuie confundată cu expresivitatea
variabilă. In bolile cu expresivitate variabilă pacienţii manifestă
întotdeauna unele dintre simptomele bolii şi pot fi de la moderat afectaţi
până la foarte sever afectaţi. In bolile autozomal dominantecu penetranţă
incompletă, persoana fie manifestă, fie nu manifestă fenotipul bolii.
Penetranţa incompletă şi expresivitatea variabilă sunt fenomene asociate
numai cu transmiterea dominantă şi niciodată cu transmiterea recesivă.
Pedigreee-ul din Fig. 163 ilustrează penetranţa incompletă într-o boală
autozomal dominantă.
305
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fig. 163. Pedigree cu transmitere autozomal dominantă, ilustrând efectele


penetranţei incomplete (https://www.uic.edu/classes/bms/bms655/
lesson4.html).

In acest pedigree există mai multe dovezi ale transmiterii


autozomal dominante:

- Boala este transmisă de la tată (II-3) la fiu (III-5), ceea ce nu


se întâmplă niciodată în cazul caracterelor legate de X.
- Boala apare în trei generaţii consecutive, ceea ce nu se
întâmplă niciodată în cazul caracterelor recesive.
- Copiii de sex masculin şi cei de sex feminin sunt afectaţi cu
(aproximativ) aceeaşi probabilitate.

Totuşi, II-1 nu exprimă boala. Persoana respectivă (de sex


masculin) trebuie să fi moştenit alela mutantă, deoarece ea a transmis-o la
doi dintre copiii săi, III-1 şi III-3.
II-1 este un exemplu clasic de penetranţă incompletă: are alela
pentru boală, dar nu o manifestă.

In medicină, analiza pedigree este o parte esenţială a investigării


unei boli genetice. Informaţia obţinută este importantă în egală măsură
pentru înţelegerea bolii şi pentru consilierea genetică a familiei.
In tabelul 24 se prezintă modul de transmitere ereditară
(autozomal dominant, autozomal recesiv, dominant legat de X, recesiv
legat de X) a celor mai cunoscute şi frecvente boli monogenice.

306
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Tabel 24. Modul de transmitere al unor boli monogenice (*)


Mod de transmitere Afecţiunea / boala / sindromul

Autozomal dominant Acondroplazia


Aniridia
Ataxia cerebelară autozomal dominantă
Ataxia spinocerebelară
Atrofia musculară spinală cu afectarea predominantă
a extremităţilor inferioare
Atrofia palidoluisiană dentatorubrală
Boala Darier
Boala De Vivo
Boala Huntington (coreea)
Boala polichistică renală autozomal dominantă
Boala Steinert (distrofia miotonică)
Boala Upington
Boala Von Hippel-Lindau
Boala Von Willebrand
Cancerul de sân
Cancerul de colon nonpolipozic
Cardiomiopatia hipertrofică
Dermatopatia pigmentosa reticularis
Disfibrinogenemia
Displazia spondiloepimetafizeală
Displazia spondiloepifizeală congenitală
Distrofia corneală Reis-Bucklers
Distrofia musculară oculofaringeală
Eliptocitoza ereditară
Epidermoliza buloasă
Hipercheratoza palmo-plantară
Hipercolesterolemia familială
Hipoalfalipoproteinemia
Hipocondroplazia
Miopatia Bethlem
Neoplazia endocrină multiplă
Osteodistrofia ereditară Albright
Osteogenesis imperfecta
Porfiria intermitentă acută
Porfiria cutanea tarda
Porfiria variegată
Retinoblastomul
Scleroza tuberoasă
Sindromul acropectoral
Sindromul Alport autozomal dominant
Sindromul Arakawa II
Sindromul Axenfeld
Sindromul branhio-oto-renal

307
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Sindromul Buschke-Ollendorff
Sindromul Costello
Sindromul Currarino
Sindromul DiGeorge
Sindromul Feingold
Sindromul Felty
Sindromul Flynn-Aird
Sindromul Gardner
Sindromul Gillespie autozomal dominant
Sindromul Greig
Sindromul Hajdu-Cheney
Sindromul Hay-Wells
Sindromul Jackson-Weiss
Sindromul Kostmann autozomal dominant
Sindromul Langer-Giedion
Sindromul Larsen
Sindromul Liddle
Sindromul Marfan
Sindromul Marshall
Sindromul Miller-Diecker
Sindromul Naegeli-Franceschetti-Jadassohn
Sindromul Nail-Patella
Sindromul Noonan
Sindromul Pallister-Hall
Sindromul papilorenal
Sindromul Petz-Jeghers
Sindromul Romano-Ward
Sindromul Rosselli-Gulienetti
Sindromul Roussy-Levy
Sindromul Rubinstein-Taybi
Sindromul Saethre-Chotzen
Sindromul Schmitt Gillenwater Kelly
Sindromul Short QT
Sindromul Singleton-Merten
Sindromul Stickler
Sindromul Tietz
Sindromul Timothy
Sindromul Treacher-Collins
Sindromul Wallis-Zieff-Goldblatt
Sindromul Worth
Sindromul Zimmermann-Laband
Sindromul Zori-Stalker-Williams
Telangiectasia hemoragică ereditară

Autozomal recesiv Abetalipoproteinemia


Aceruloplasminemia
Acidemia propionică
Aciduria hidroxiglutarică

308
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Aciduria orotică
Acrodermatita enteropatică
Albinismul oculo-cutanat
Alcaptonuria
Alfa-manozidoza
Anemia Fanconi
Ataxia Harding
Atransferinemia
Atrofia musculară spinală
Atrofia musculară spinală distală
Atrofia musculară spinală cu epilepsie mioclonică
progresivă
Beta-talasemia
Boala Jansky-Bielschowsky
Boala Farber
Boala Gaucher
Boala Gunther
Boala Hartnup
Boala Krabbe
Boala Lafora
Boala Letterer-Siwe
Boala Meleda
Boala Niemann-Pick
Boala “ochi de peşte” (fish eye)
Boala Oguchi
Boala Refsum
Boala Salla
Boala Sandhof
Boala Tangier
Boala Tay-Sachs
Boala Unverricht-Lundborg
Boala Urbach-Wiethe
Boala Wilson
BoalaWolman
Cistinoza
Cistinuria
Condrodistrofia
Deficienţa de piruvat carboxilază
Displazia cranio-lenticulo-suturală
Displazia craniodiafizeală
Displazia diastrofică
Displazia oculodentodigitală
Displazia otospondilomegaepifizeală
Displazia renală-hepatică-pancreatică
Displazia spondilo-meta-epifizeală
Drepanocitoza (anemia falciformă)
Eritroderma ihtioziformă congenitală
Fenilcetonuria

309
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Fibroza chistică
Fibroza hepatică congenitală
Galactozemia
Glicogenozele
Hiperlizinemia
Hipermetioninemia
Hiperprolinemia
Hipertriptofanemia
Hipervalinemia
Hiperplazia adrenală congenitală
Hipoplazia pontocerebelară
Homocistinuria
Ihtioza lamelară
Ihtioza tip harlechin
Leucodistrofia metacromatică
Methemoglobinemia
Miopatia nemalinică
Mucopolidoza
Mucopolizaharidoza
Nanismul Mulibrey
Nefronoftizia
Polidistrofia pseudo Hurler
Retinitis pigmentosa (retinopatia pigmentară)
Sarcozinemia
Scleroza laterală primară juvenilă
Sindromul 3C
Sindromul Abdallat-Davis-Farrage
Sindromul Abderhalden-Kaufmann-Lignac
Sindromul Antley-Bixler
Sindromul Bloom
Sindromul CAMFAK
Sindromul Chediak-Higashi
Sindromul Cockayne
Sindromul De Barsy
Sindromul de depleţie a ADN mitocondrial
Sindromul Donohue
Sindromul DOOR
Sindromul Dubowitz
Sindromul Dubin-Johnson
Sindromul ductului Müllerian persistent
Sindromul Ellis-van Creveld
Sindromul GAPO
Sindromul Galloway-Mowat
Sindromul Gillespie
Sindromul Gitelman
Sindromul Griscelli
Sindromul Hermansky-Pudlak
Sindromul Hurler

310
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Sindromul imposibil
Sindromul imunodeficienţei severe autozomal recesiv
Sindromul Jalili
Sindromul Jervell
Sindromul Johanson-Blizzard
Sindromul Kapur-Toriello
Sindromul Kaufman oculocerebrofacial
Sindromul Kindler
Sindromul Köhlschütter-Tönz
Sindromul Kostmann autozomal recesiv
Sindromul Lucey-Driscoll
Sindromul Michels
Sindromul Micro
Sindromul Morquio
Sindromul MORM
Sindromul Lange-Nielsen
Sindromul Laron
Sindromul Laurence-Moon
Sindromul Marden-Walker
Sindromul Meckel
Sindromul Nakajo
Sindromul Netherton
Sindeomul Nezelof
Sindromul Nijmegen
Sindromul Omenn
Sindromul Papillon-Lefevre
Sindromul Pendred
Sindromul Rabson-Mendenhall
Sindromul Raine
Sindromul Rapadilino
Sindromul Roberts
Sindromul Rothmund-Thomson
Sindromul Rotor
Sindromul Sabinas
Sindromul Sanfilippo
Sindromul Senior-Loken
Sindromul Shwachman-Diamond
Sindromul Sly
Sindromul Smith-Lemli-Opitz
Sindromul Sugarman
Sindromul tetra-amelia
Sindromul triplu A
Sindromul urofacial
Sindromul Usher
Sindromul Vici
Sindromul Walker-Warburg
Sindromul Weissenbacher-Zweymüller
Sindromul Werner

311
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Sindromul Wiedemann-Rautenstrauch
Sindromul Wolcott-Rallison
Sindromul Woodhouse-Sakati
Sindromul Young-Madders
Sindromul Yunis-Varon
Sindromul Zamzam-Sheriff-Phillips
Sindromul Zunich-Kaye
Surditatea congenitală
Tirozinemia
Trimetilaminuria
Trombastenia Glanzmann
Xeroderma pigmentosum

Dominant legat de X Sindromul Alport legat de X


Sindromul Rett
Sindromul Göltz
Sindromul X fragil
Incontinentia pigmenti
Rahitismul hipofosfatemic
(rezistent la vitamina D)

Recesiv legat de X Distrofia musculară Duchenne


Distrofia musculară Becker
Hemofilia A
Hemofilia B
Albinismul ocular
Discromatopsiile (daltonismul)
Boala Lesch-Nyhan
Diabetul insipid nefrogen
Deficitul de G6PH
Sindromul imunodeficienţei severe recesiv
legat de X

(*) Surse:

Genetics Home Reference


(ghr.nlm.nih.gov/glossary);

Wikipedia (http://en.wikipedia.org/wiki/Category:Autosomal_dominant_disorders;
http://en.wikipedia.org/wiki/Category:Autosomal_recessive_disorders;
http://en.wikipedia.org/wiki/X-linked_dominant_inheritance;
http://en.wikipedia.org/wiki/X-linked_recessive_inheritance)

Gene Cards
(http://www.genecards.org/cgi-bin/listdiseasecards.pl?type=full)

312
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

9. ANALIZA GENETICĂ A GRUPELOR SANGUINE

Tipul de sânge este un exemplu de caracter monogenic. Fiecare


individ uman are două dintre alelele implicate în determinismul tipului
sanguin pe cromozomii perechii 9 (Fig. 164). Una dintre alele este
moştenită de la mamă, iar cealaltă de la tată. Există trei alele responsabile
de tipul sanguin la om: LA, LB şi l. Uneori, pentru aceste trei alele se
foloseşte o codificare diferită, respectiv IA, IB şi i. Tipul de sânge,
respectiv grupa sanguină a unei persoane, sunt determinate de alelele
moştenite de la fiecare dintre părinţi (Tabel 25).

Fig. 164. Localizarea genelor care determină tipul sanguin la om. Locusul
pentru genele LA, LB şi respectiv l este 9q34. Aceasta este de asemenea
localizarea pentru multe alte gene care pot fi asociate prin linkage genetic
cu grupa de sânge a unui individ uman.

Aşa cum se constată, genele LA şi LB sunt “co-dominante”. Prin


urmare, la indivizii care vor moşteni de la părinţi aceste două alele, se vor
exprima ambele. Ei vor avea aşadar grupa de sânge AB. Deoarece l este

313
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

alelă recesivă, moştenirea ei împreună cu una dintre alele LA sau LB va


determina grupa de sânge A, respectiv grupa de sânge B. Persoana care
moşteneşte de la ambii părinţi alelele l va avea grupa sanguină 0.

Tabel 25. Ereditatea grupelor de sânge din sistemul AB0.


Alela moştenită Alela moştenită Genotipul Tipul de sânge
de la unul din de la celălalt copilului al copilului
părinţi părinte (fenotipul)
LA LA LA LA A
LA l LA l A
LB LB LB LB B
LB l LB l B
LA LB LA LB AB
LB LA LB LA AB
l l ll 0

Dependent de genotipul părinţilor, la copii sunt posibile


combinaţii diferite ale alelelor pentru tipul sanguin şi prin urmare tipul lor
sanguin poate fi diferit de cel al părinţilor (Tabel 26).

Tabel 26. Tipurile de sânge posibile la copii, în funcţie de genotipul şi


tipul de sânge al părinţilor.
Tipul de sânge Tipul de sânge Tipurile de sânge
al unuia din părinţi al celuilalt părinte posibile la copil
şi genotipul lui şi genotipul lui

Tip A: alelele sunt LA LA sau LA l Tip A: alelele sunt LA LA sau LA l Tip A sau 0
Tip A: alelele sunt LA LA sau LA l Tip B: alelele sunt LB LB sau LB l Tip A, sau B,
sau AB, sau 0
Tip A: alelele sunt LA LA sau LA l Tip AB: alelele sunt LA LB Tip A, sau B,
sau AB
Tip A: alelele sunt LA LA sau LA l Tip 0: alelele sunt l l Tip A, sau 0
Tip B: alelele sunt LB LB sau LB l Tip B: alelele sunt LB LB sau LB l Tip B, sau 0
Tip B: alelele sunt LB LB sau LB l Tip AB: alelele sunt LA LB Tip A, sau B,
sau AB
Tip B: alelele sunt LB LB sau LB l Tip 0: alelele sunt l l Tip B, sau 0
Tip AB: alelele sunt LA LB Tip AB: alelele sunt LA LB Tip A, sau B,
sau AB
Tip AB: alelele sunt LA LB Tip 0: alelele sunt l l Tip A, sau B
Tip 0: alelele sunt l l Tip 0: alelele sunt l l Tip 0

314
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Doi părinţi cu sânge de tip 0 pot avea copii numai cu sânge de tip
0. Doi părinţi cu sânge de tip A pot avea copii cu sânge de tip A sau de tip
0. In mod similar, doi părinţi cu sânge de tip B pot avea copii cu sânge de
tip B sau de tip 0. Un părinte cu sânge de tip A şi unul cu sânge de tip B
pot avea copii cu oricare dintre cele patru tipuri de sânge (A, B, AB sau
0). Dacă unul din părinţi are sânge de tip A, iar celălalt are sânge de tip
AB, ei pot avea copii cu sânge de tip A, de tip B, sau de tip AB. Dacă
unul din părinţi are sânge de tip A, iar celălalt are sânge de tip 0, ei pot
avea copii fie cu sânge de tip A, fie de tip 0 (Fig. 165; Tabel 26).

Alele posibile moştenite de la mamă


Alele posibile moştenite de la tată

Fig. 165. Genotipul şi respectiv grupa sanguină a copilului


în funcţie de alele moştenite de la părinţi.

Conform calculului probabilistic, în cazul unei perechi formate din


doi indivizi cu grupa de sânge AB, 50% din copii vor avea aceeaşi grupă
de sânge ca părinţii (AB), 25% vor avea grupa de sânge A, iar 25% vor
avea grupa de sânge B. Această probabilitate derivă din combinarea la
întâmplare (randomizată) a ovulelor şi spermatozoizilor. Distribuţia reală
a tipului sanguin la copii poate fi însă diferită de cea care rezultă din

315
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

calculul probabilistic. De exemplu, în cazul a doi părinţi cu grupa de


sânge AB care au patru copii, este posibil ca toţi patru să aibă grupa de
sânge A, chiar dacă probabilitatea unei astfel de situaţii este scăzută
(0.254 = 0.4%).
Conceptul de probabilitate este extrem de important în genetică şi,
de asemenea, în înţelegerea evoluţiei, inclusiv a evoluţiei umane. Faptul
că oricare alelă poate fi transmisă sau nu generaţiei următoare dă naştere
la fluctuaţii în frecvenţa alelelor într-o populaţie. In timp, aceste fluctuaţii
pot avea ca rezultat pierderea unei alele (evoluţia prin derivă genetică la
întâmplare).
Uneori apar cazuri în care ereditatea tipului de sânge se abate de la
determinismul genetic cunoscut. Un astfel de caz este acela în care o
mamă şi fiul său aveau aceeaşi grupă de sânge, respectiv AB, iar bărbatul
cu statut de tată avea grupa de sânge 0. Intrucât toate testele genetice au
confirmat paternitatea sa, a trebuit să se găsească o explicaţie la o astfel
de situaţie. O explicaţie posibilă este aceea a existenţei unei alele rare,
denumită “cis-AB”, al cărei purtători manifestă atât fenotipul A cât şi
fenotipul B ca rezultat al expresiei unei singure alele. Aşadar, într-un
astfel de caz este posibil ca o mamă cu genotip cis-AB / 0 şi un tată cu
genotip 0 / 0 (ll) să aibă un copil cu grupa sanguină AB.

Frecvenţa alelelor pentru tipul de sânge şi a fenotipurilor AB0

Alela cea mai frecventă la nivelul întregii populaţii umane este LA


(I ), urmată de l (i) şi de LB (IB). Se consideră că LA este cea mai veche,
A

l provenind din aceasta printr-o deleţie. Deoarece LB este a treia ca


frecvenţă, se consideră că această alelă a apărut ultima, probabil tot în
urma unei mutaţii a alelei l. Frecvenţele fenotipurilor AB0 în populaţia
globală şi respectiv în populaţia din România sunt prezentate în
Tabelul 27.

Tabel 27. Frecvenţa la nivel populaţional a grupelor sanguine din sistemul


AB0.
Grupa sangvină Frecvenţa (%)
(tipul de sânge) Populaţia globală Populaţia din România
0 46 34
A 40 41
B 10 19
AB 4 6
316
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Se consideră că grupa sanguină A are frecvenţele cele mai ridicate


în Europa în special în ţările scandinave (Suedia, Norvegia) şi Europa
Centrală. Totuşi, această grupă sanguină are cea mai mare pondere în
unele populaţii aborigene din Australia şi la indienii “picioare negre” din
Montana (SUA).
Grupa sanguină B are cea mai mare frecvenţă în nordul Indiei şi
Asia Centrală. Frecvenţa ei scade atât spre est, cât şi spre vest, ajungând
la doar câteva procente în Spania, de exemplu. Se consideră că această
grupă era absentă la vechile populaţii din America şi Australia, înainte de
pătrunderea europenilor pe continentele respective.

Subgrupe AB0
La grupa A, considerată a fi cea mai veche, s-a constatat o lipsă de
omogenitate în privința afinității pentru aglutininele specifice α. S-au
descris astfel mai multe subgrupe A: A1, A2, A3, A5,... Am, Aq, Ad, Ax.
Subgrupa A1 este grupa A clasică. Existența acestor subgrupe se
datorează unor alele diferite LA. Cu cât indicele subgrupei este mai mare,
cu atât capacitatea de sinteză a antigenului A este mai mică, rămânând și
o cantitate de antigen H neconvertit în A. Rezultă deci fenotipuri
intermediare între A și 0, cu hematii de grupă A ce prezintă și antigen H,
specific grupei 0. Subgrupele cele mai frecvente sunt A2 și A3. Existența
alelelor modificate LA poate fi pusă și ea pe seama vârstei acesteia.
Partea “pozitivă” sau “negativă” a tipului de sânge al unei
persoane este determinată de o genă separată, denumită factorul Rh.
Fiecare individ uman are două copii ale genei pentru factorul Rh, pe
cromozomii perechii 1. Există două variante (alele) ale genei pentru
factorul Rh: pozitivă şi negativă. Rh-ul unei persoane este determinat de
alelele pe care el/ea le-au moştenit de la fiecare din părinţi. Diferitele
posibilităţi sunt prezentate în Tabelul 28.

Tabel 28. Ereditatea tipului de Rh.


Alela moştenită Alela moştenită Tipul Rh
de la unul din părinţi de la celălalt părinte al copilului
+ + +
- - -
+ - +

317
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Aşa cum se constată, gena pentru Rh pozitiv este dominant asupra


genei pentru Rh negativ. Tipul Rh al unei persoane este negativ numai
dacă ea a moştenit două gene pentru factor Rh negativ.

Sistemul Rh

Sistemul Rh (Rhesus sau CDE) clasifică sângele uman după


prezenţa sau absenţa unor proteine specifice pe suprafaţa hematiilor.
Determinarea statutului Rh ţine cont de cea mai frecventă dintre acestea:
factorul D, sau antigenul D.
Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt
consideraţi Rh+ (pozitiv), ceilalţi Rh- (negativ). Spre deosebire de
sistemul AB0, în sistemul Rh absenţa antigenului nu presupune existenţa
anticorpilor specifici; indivizii Rh- nu au în mod normal în ser anticorpi
anti D.
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel
că “grupa sanguină” este exprimată prin adăugarea semnului + sau - la
grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste informaţii reprezintă
minimul necesar în practica medicală pentru realizarea unei transfuzii.

Genetica sistemului Rh

Factorul D este codificat de o genă D (1p36.2-p34). Aceasta


determină direct sinteza antigenului D, şi are o alelă recesivă d. Deci
indivizii cu fenotip Rh+ pot avea genotip DD sau Dd, pe când cei Rh-
doar dd. În aceeaşi zonă a cromozomului mai există şi un locus pentru
altfel de alele: C, c, E, e (locusul CE). Ordinea pe cromozom este C-E-D,
şi din acest motiv se tinde către înlocuirea prescurtării CDE cu CED.
Alelele C, c, E, e, D, d se transmit înlănţuit. Astfel, pot exista 8
haplotipuri (haplotipul reprezintă configuraţia genelor pe un singur
cromozom dintr-o pereche): Dce, DCe, DcE, DCE, dce, dCe, dcE, dCE.
C, c, E şi e nu se exprimă decât când în genotip nu există D.

Frecvenţa fenotipurilor Rh

La nivelul populaţiei globale, frecvenţa fenotipurilor Rh+ este de


84%, iar cea a fenotipurilor Rh- este de 16% (Tabel 29). Există abateri
remarcabile de la medie în cazul unor populaţii. De exemplu, la africani,
asiatici şi eschimoşi, frecvenţa fenotipului Rh+ este peste 95%. Media
pentru populaţia europeană se consideră a fi 85% Rh+ şi respectiv 15%
318
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Rh-. La populaţia din România frecvenţele sunt apropiate de media


globală şi europeană, cu 86% Rh+ (Fig. 166).

Tabel 29. Distribuţia populaţiei după tipul de sânge şi Rh în diferite state


ale lumii.
Ţara Populaţia Distribuţia după tipul de sânge şi Rh (%)
0+ A+ B+ AB+ 0- A- B- AB-
România 22.356.000 28 37 14 7 5 6 2 1
Africa de Sud 49.320.000 39 32 12 3 7 5 2 1
Arabia 28.686.633 48 24 17 4 4 2 1 0.23
Saudită
Australia 21.262.641 40 31 8 2 9 7 2 1
Austria 8.210.281 30 33 12 6 7 8 3 1
Belgia 10.414.336 38 34 8.5 4.1 7 6 1.5 0.8
Brazilia 198.739.269 36 34 8 2.5 9 8 2 0.5
Canada 33.487.208 39 36 7.6 2.5 7 6 1.4 0.5
Danemarca 5.500.510 35 37 8 4 6 7 2 1
Estonia 1.299.371 30 31 20 6 4.5 4.5 3 1
Finlanda 5.250.275 27 38 15 7 4 6 2 1
Franţa 62.150.775 36 37 9 3 6 7 1 1
Germania 82.329.758 35 37 9 4 6 6 2 1
Islanda 306.694 47.6 26.4 9.3 1.6 8.4 4.6 1.7 0.4
India 1.166.079.217 36.5 22.1 30.9 6.4 2.0 0.8 1.1 0.2
Irlanda 4.203.200 47 26 9 2 8 5 2 1
Israel 7.233.701 32 34 17 7 3 4 2 1
Marea 61.113.205 37 35 8 3 7 7 2 1
Britanie
Norvegia 4.660.539 34 42.5 6.8 3.4 6 7.5 1.2 0.6
Noua 4.213.418 38 32 9 3 9 6 2 1
Zeelandă
Olanda 16.715.999 39.5 35 6.7 2.5 7.5 7 1.3 1
Polonia 38.482.919 31 32 15 7 6 6 2 1
Portugalia 10.707.924 36.2 39.8 6.6 2.9 6.0 6.6 1.1 0.5
Spania 40.525.002 36 34 8 2.5 9 8 2 0.5
SUA 307.212.123 37.4 35.7 8.5 3.4 6.6 6.3 1.5 0.6
Suedia 9.059.651 32 37 10 5 6 7 2 1
Turcia 76.805.524 29.8 37.8 14.2 7.2 3.9 4.7 1.6 0.8
Media 38 34 9 3 7 6 2 1

Compatibilitate

Problema compatibilităţii se pune atunci când se doreşte realizarea


unei transfuzii sanguine. Clasic, în sistemul AB0, există noţiunile de
donator universal (cu referire la grupa 0, care nu are aglutinogene) şi de
primitor universal (cu referire la grupa AB, care nu are aglutinine). Ele nu
319
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

sunt însă utile decât pentru transfuzii cu volum redus de sânge, mai mic
de 500 ml. În cazul transfuziei a peste 500 ml, se foloseşte exclusiv sânge
izogrup, adică de aceeaşi grupă cu a primitorului. Aceasta pentru că, deşi
de exemplu grupa 0 nu are aglutinogene, are totuşi aglutinine. Acestea
devin de ajuns de diluate în sângele primitorului pentru a nu da reacţii
sesizabile, dar la volume mari contactul lor cu aglutinogenele unui
primitor de grupă A, B sau AB poate determina aglutinarea intravasculară
a eritrocitelor.

Fig. 166. Distribuţia populaţiei din România după grupa de sânge şi Rh.

În afară de sistemul AB0, în cazul unei transfuzii este obligatoriu


să se ţină seama şi de grupa Rh+. Sângele Rh+ poate fi primit doar de
indivizi Rh+, pe când cel Rh- se poate administra la Rh- şi Rh+ fără
nicio problemă, deoarece în sistemul Rh nu există anticorpi în absenţa
factorului antigenic. Este de menţionat că totuşi, teoretic, indivizii Rh- ar
putea primi o dată în viaţă sânge Rh+, urmând ca după aceea să dezvolte
anticorpi antiRh. Această variantă este însă evitată cu mare atenţie în
practică, deoarece poate duce la erori ulterioare cu consecinţe grave.

320
Anexa 1.
Etapele de lucru pentru alcătuirea cariotipului la om folosind cultura de sânge periferic.

se adaugă proba se adaugă o substanţă


de ţesut pentru stimularea mitozei

se adaugă colcemid se transferă celulele într-un tub


se incubează sau colchicină pentru şi se centrifughează pentru
2-3 zile stoparea mitozei concentrarea în straturi
în metafază

se cultivă într-un mediu


de cultură

se plasează o picătură
pe lamă şi se efectuează
un frotiu

se transferă într-un tub


conţinând fixator

se adaugă colorant
se decupează cromozomii se identifică
pentru evidenţierea
şi se aranjează în cariotip şi se fotografiază
cromozomilor
metafazele
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Anexa 2
Cromozomi coloraţi Giemsa (stânga sus), respectiv prin tehnicile FISH
(stânga mijloc) şi SKY (dreapta sus şi mijloc); imaginile de pe rândul de
jos reprezintă colorarea multiplă la nivel de benzi cromozomiale.

322
Anexa 3.
Reprezentarea schematică a Southern blotting-ului.

ARN sau ADN Soluţia trece prin gel şi


filtru, fiind absorbită de
- şerveţelele de hârtie
Markeri de mărime
marcaţi cu 32P Migrare Şerveţele
de hârtie
Burete
+

Electroforeză

Gel

Sonda hibridizată la Se introduce filtrul


Expunerea unui Soluţie salină
secvenţa complementară într-un pliculeţ de plastic Filtru de nitroceluloză
film pentru raze X
sigilabil
la filtru

Gel Filtru

Se îndepărtează Hibridizare cu sonda


sonda nelegată de acid nucleic ADN transferat
Autoradiogramă marcată cu 32P pe filtru
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Abat D., Demirhan O., Inandiklioglu N., Tunc E., Erdogan S., Tastemir
D., Uslu I.N., Tansug Z., 2014. Genetic alterations of chromosomes,
p53 and p16 genes in low- and high-grade bladder cancer. Oncology
Letters 8(1): 25-32.
Abdel-Rahman W.M., Katsura K., Rens W., Gorman P.A., Sheer D.,
Bicknell D., Bodmer W.F., Arends M.J., Wyllie A.H., Edwards P.A.,
2001. Spectral karyotyping suggests additional subsets of colorectal
cancers characterized by pattern of chromosome rearrangement. Proc.
Natl. Acad. Sci. USA 98: 2538-2543.
Albertson D.G., Collins C., McCormick F., Gray J.W., 2003.
Chromosome aberrations in solid tumors. Nature Genetics 34: 369-
376.
Anamthawat-Jónsson K., Heslop-Harrison J.S., Schwarzacher T., 1996.
Genomic in situ hybridization for whole chromosome and genome
analysis. In: In situ Hybridization: A Laboratory Companion. Clark M.
(Ed.), Chapman and Hall, London.
Antonarakis S.E., Lyle R., Dermitzakis E.T., Reymond A., Deutsch S.,
2004. Chromosome 21 and Down syndrome: from genomics to
pathophysiology. Nat. Rev. Genet. 5(10): 725-738.
Aradhya S., Manning M.A., Splendore A., Cherry A.M., 2007. Whole-
genome array-CGH identifies novel contiguous gene deletions and
duplications associated with developmental delay, mental retardation,
and dysmorphic features. Am. J. Med. Genet. A. 143A: 1431-1441.
Arakaki D.T., Sparkes R.S., 1963. Microtechnique for culturing
leukocytes from whole blood. Cytogenetics 2: 57-60.
Arden K.C., Pathak S., Frankel L.S., Zander A., 1985. Ag-Nor staining in
human chromosomes: differential staining in normal and leukemic
bone-marrow samples. Intl. J. Cancer 36(6): 647-649.
Arnoldus E.P.J., Wiegant J., Noordermeer I.A., Wessels J.W., Beverstock
G.C., Grosveld G.C., van der Ploeg M., Raap A.K., 1990. Detection of
the Philadelphia chromosome in interphase nuclei. Cytogenet. Cell
Genet. 54: 108-111.
Arrighi F.F., Hsu T.C., 1971. Localization of heterochromatin in human
chromosomes. Cytogenetics 10: 81-86.
Ashoor G., Syngelaki A., Wagner M., Birdir C., Nicolaides K.H., 2012.
Chromosome-selective sequencing of maternal plasma cell-free DNA

324
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

for first-trimester detection of trisomy 21 and trisomy 18. Am. J.


Obstet. Gynecol. 206, 322.e1–5.
Auf Maur P., Berlincourt-Böhni K., 1979. Human lymphocyte cell cycle:
studies with the use of BrUdR. Human Genetics 49(2): 209-215.
Azofeifa J., Fauth C., Kraus J., Maierhofer C., Langer S., Bolzer A.,
Reichman J., 2000. An optimized set probe for the detection of small
interchromosomal aberrations by use of 24-color FISH. Am. J. Hum.
Genet. 66: 1684-1688.
Bain A.D., Gauld I.K., 1964. The use of thymus and spleen in the
demonstration of chromosomes postmortem in fetuses and infants.
Brit. J. Exp. Path. 45: 530-532.
Bain A.D., Insley J., Douglas D.M., Gauld I.K., Scott H.A., 1965.
Normal/trisomy 13-15 mosaicism in two infants. Arch. Dis. Childh.
40: 442-445.
Ballif B.C., Kashork C.D., Shaffer L.G., 2000. FISHing for mechanisms
of cytogenetically defined terminal deletions using chromosome-
specific subtelomeric probes. Eur. J. Hum. Genet. 8: 764-770.
Banfalvi G., 2008. Cell cycle synchronization of animal cells and nuclei
by centrifugal elutriation. Nature Protocols 3: 663-673.
Bansal V., Suresh S., Suresh I., Jagadeesh S., Fazal G.J., 2010. Genetic
counseling in chromosomal abnormalities. J. Prenat. Diagn. Ther. 1:
14-19.
Barch M., Knutsen T., Spurbeck J., 1997. The AGT Cytogenetics
Laboratory Manual, Raven Press, New York.
Barenboim-Stapleton L., Yang X., Tsokos M., Wigginton J.M., Padilla-
Nash H., Ried T., Thiele C.J., 2005. Pediatric pancreatoblastoma:
histopathologic and cytogenetic characterization of tumor and derived
cell line. Cancer Genet. Cytogenet. 157: 109-117.
Barr M.L., 1965. Sex chromatin techniques. In: Human Chromosome
Methodology, Yunis J.J. (ed.), Academic Press, New York, London.
Barrett A.N., McDonnell T.C., Chan K.C., Chitty L.S., 2012. Digital PCR
analysis of maternal plasma for noninvasive detection of sickle cell
anemia. Clin. Chem. 58(6): 1026-1032.
Barth T.F.E., Döhner H., Werner C.A., Stilgenbauer S., Schlotter M.,
Pawlita M., Lichter P., Möller P., Bentz M., 1998. Characteristic
pattern of chromosomal gains and losses in primary large B-cell
lymphomas of the gastrointestinal tract. Blood 91(11): 4321-4330.
Bayani J., Squire J.A., 2001. Advances in the detection of chromosomal
aberrations using spectral karyotyping. Clin. Genet. 59: 65-73.

325
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Bayani J., Squire J.A., 2002. Applications of SKY in cancer cytogenetics.


Cancer Invest. 20: 373-386.
Bayani J., Squire J.A., 2004. Traditional banding of chromosomes for
cytogenetic analysis. Curr. Protocols Cell Biol. 22.3.1-22.3.7.
Becak W., Becak M.L., Schmidt B.J., 1963. Chromosome trisomy of
group 13-15 in two cases of generalized congenital analgesia. Lancet
1: 664-665.
Beckert W.H., Garner J.G., 1966. Staining sex chromatin: Biebricht
scarlet and fast green as a mixture versus their use in sequence.
Biotechnic. Histochem. 41(2):141-148.
Beheshti B., Karaskova J., Park P.C., Squire J.A., Beatty B.G., 2000.
Identification of a high frequency of chromosomal rearrangements in
the centromeric regions of prostate cancer cell lines by sequential
Giemsa banding and spectral karyotyping. Mol. Diagn. 5: 23-32.
Bejjani B.A., Saleki R., Ballif B.C., Rorem E.A., Sundin K., Theisen A.,
Kashork C.D., Shaffer L.G., 2005. Use of targeted array-based CGH
for the clinical diagnosis of chromosomal imbalance: Is less more?
Am. J. Med. Genet. A. 134: 259-267.
Bella J.L., Gonsalvez J., 1994. Banding human chromosomes using a
combined C-banding fluorochrome staining technique. Biotech.
Histochem. 69: 243-248.
Bennet R.L., Steinhaus K.A., Uhrich S.B., 1995. Recommendations for
standardized human pedigree nomenclature. Am. J. Hum. Genet. 56:
745-752.
Bennett R.L., Steinhaus French K., Resta R.G., Lochner Doyle D., 2008.
Standardized human pedigree nomenclature: update and assessment of
the recommendations of the National Society of Genetic Counselors. J.
Genet Counseling 17(5): 424-433.
Berger R., Bernard O.A., 2007. Jumping translocations. Genes
Chromosom. Cancer 46(8): 717-723.
Berr C., Borghi E., 1990. Risk of Down syndrome in relatives of trisomy
21 children. A case-control study. Ann. Genet. 33: 137-140.
Bhattacharyya S., Borthakur A., Dudeja P.K., Tobacman J.K., 2008.
Carrageenan induces cell cycle arrest in human intestinal epithelial
cells in vitro. J. Nutr. 138: 469-475.
Bianchi D.W., Platt L.D., Goldberg J.D., Abuhamad A.Z., Sehnert A.J.,
Rava R.P., 2012. Genome-wide fetal aneuploidy detection by maternal
plasma DNA sequencing. Obstet. Gynecol. 119: 890-901.
Bianchi D.W., Williams J.M., Sullivan L.M., Hanson F.W., Klinger
K.W., Shuber A.P., 1997. PCR quantitation of fetal cells in maternal
326
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

blood in normal and aneuploid pregnancies. Am. J. Hum. Genet. 61:


822-829.
Binns V., Hsu N., 2002. Prenatal Diagnostic. Encyclopedia of Life
Sciences. Macmillan Publishers Ltd., Nature Publishing Group.
Branzei D., Foiani M., 2008. Regulation of DNA repair throughout the
cell cycle. Nat. Rev. Mol. Cell. Biol. 9(4): 297-308.
Brown W.T., Nolin S., Houck G.E., Ding X., Glicksman A., Li S., 1996.
Prenatal diagnosis and carrier screening for fragile X by PCR. Am. J.
Med. Genet. 64(1): 191-195.
Butler L.J., France N.E., Jacoby N.M., 1967. An infant with multiple
congenital anomalies and a ring chromosome in group C (X-6-12). J.
Med. Genet. 4: 295-298.
Carr D.H., Walker J.E., 1961. Carbol fuchsin as a stain for human
chromosomes. Biotech. Histochem. 36(4): 233-236.
Caspersson T., Farber S., Foley G.E., Kudinowski J., Modest E.J.,
Simonsson E., Wagh U., Zech L., 1968. Chemical differentiation along
metaphase chromosomes. Exp. Cell Res. 49: 219-222.
Caspersson T., Zech L., Johansson C., 1970. Differential banding of
alkylating fluorochromes in human chromosomes. Exp. Cell Res. 60:
315-319.
Castoldi G.L., 1963. Chromosome preparations from the intestinal
mucosa. Experientia 19: 549-551.
Chaves R., Adega F., Santos S., Guedes-Pinto H., Heslop-Harrison J.S.,
2002. In situ hybridization and chromosome banding in mammalian
species. Cytogen. Genome Res. 96 (1-4): 113-116.
Chen E.Z., Chiu R.W., Sun H., Akolekar R., Chan K.C., Leung T.Y.,
Jiang P., Zheng Y.W.L., Lun F.M.F., Chan L.Y.S., Jin Y., Go A.T.J.I.,
Lau E.T., To W.W.K., Leung W.C., Tang R.Y.K., Au-Yeung S.K.C.,
Lam H., Kung Y.Y., Zhang X., van Vugt J.M.G., Minekawa R., Tang
M.H.Y., Wang J., Oudejans C.B.M., Lau T.K., Nicolaides K.H., Lo
D.Y.M., 2011. Noninvasive prenatal diagnosis of fetal trisomy 18 and
trisomy 13 by maternal plasma DNA sequencing. PLoS ONE 6:
e21791.
Chen J.H., Tsou T.C., Chiu I.M., Chou C.C., 2010. Proliferation
inhibition, DNA damage, and cell-cycle arrest of human astrocytoma
cells after acrylamide exposure. Chem. Res. Toxicol. 23(9):1449-1458.
Chen T.R., Ruddle F.H., 1971. Karyotype analysis utilizing differential
stained constitutive heterochromatin of human and murine
chromosomes. Chromosoma 34: 51-72.

327
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Chernay P.R., Hsu L.Y.F., Streicher H., Hirschhorn K., 1971. Human
chromosome identification by differential staining: G group (21-22-Y).
Cytogenet. 10(3): 219-224.
Cheung S.W., Shaw C.A., Scott D.A., Patel A., Sahoo T., Bacino C.A.,
Pursley A., Li J., Erickson R., Gropman A.L., 2007. Microarray-based
CGH detects chromosomal mosaicism not revealed by conventional
cytogenetics. Am. J. Med. Genet. A. 143A: 1679-1686.
Chiarelli B., Sarti Chiarelli M., Shafer D.A., 1972. Chromosome banding
with trypsin. Genetica 43(2): 190-194.
Cho R.J., Huang M., Campbell M.J., Dong H., Steinmetz L., Sapinoso L.,
Haqmpton G., Elledge S.J., Davis R.W., Lockhart D.J., 2001.
Transcriptional regulation and function during the human cell cycle.
Nat. Genet. 27: 48-54.
Chudoba I., Plesch A., Lörch T., Lemke J., Claussen U., Senger G., 1999.
High resolution multicolor-banding: a new technique for refined FISH
analysis of human chromosomes. Cytogenet. Cell Genet. 84: 156-160.
Ciarleglio L.J., Bennett R.L., Williamson J., Mandell J.B., Marks J.H.,
2003. Genetic counseling throughout the life cycle. J. Clin. Invest.
112: 1280-1286.
Cocoş R., Bohîlţea L.C., Raicu F., Neagoş D., 2006. Metode şi Principii
în Genetica Moleculară. Ed. Medicală, Bucureşti.
Coleman A.E., Schröck E., Weaver Z., du Manoir S., Yang F., Ferguson-
Smith M.A., Ried T., Janz S., 1997. Previously hidden chromosome
aberrations in T(12;15)-positive BALB/c plasmacytomas uncovered by
multicolor spectral karyotyping. Cancer Res. 57: 4585-4592.
Coller H.A., 2007. What’s taking so long? S-phase entry from quiescence
versus proliferation. Nat. Rev. Mol. Cell. Biol. 8(8): 667-670.
Comings D.E., 1978. Mechanisms of chromosome banding and
implications for chromosome structure. Ann. Rev. Genet. 12: 25.
Cotter P.D., Drexler K., Corley A.L., Covert S.M., Moland J.S., Govberg
I.J, Norton M.E., 2005. Prenatal diagnosis of minute supernumerary
marker chromosomes. Gynecol. Obstet. Invest. 60: 27-38.
Covic M., Ştefănescu D., Sandovici I., 2011. Genetica Medicală, ediţia
a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, Bucureşti.
Creasy M., 1974. Prenatal mortality of trisomy 21 (Down’s syndrome).
Lancet 303: 473-474.
Cremer T., Lichter P., Borden J., Ward D.C., Mannuelidis L., 1988.
Detection of chromosome aberrations in metaphase and interphase
tumor cells by in situ hybridization using chromosome-specific library
probes. Hum. Genet. 80: 235-246.
328
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Dai H., van’t Veer L., Lamb J., He Y.D., Mao M., Fine B.M., Bernards
R., van de Vijver M., Deutsch P., Sachs A., Stoughton R., Friend S.,
2005. A cell proliferation signature is a marker of extremely poor
outcome in a subpopulation of breast cancer patients. Cancer Res.
65: 4059-4066.
D’Amours G., Kibar Z., Mathonnet G., Fetni R., Tihy F., D´esilets V.,
Nizard S., Michaud J.L., Lemyre E., 2012. Whole-genome array CGH
identifies pathogenic copy number variations in fetuses with major
malformations and a normal karyotype. Clin. Genet. 81: 128-141.
Darlington C.D., La Cour L.F., 1976. The handling of chromosomes.
George Allen & Unwin Ltd., London.
De Boulle K., Verkerk A.J.M.H., Reyniers E., Vits L., Dendrickx J., Van
Roy B., 1993. A point mutation in the FMR-1 gene associated with
fragile X mental retardation. Nat. Genet. 3: 31-35.
Delhanty J.D.A., 2010. Human Cytogenetics. In: Embryos, Genes, and
Birth Defects (Second Edition), P. Ferretti, A. Copp, C. Tickle & G.
Moore (eds.), Willey.
Devaney S.A., Palomaki G.E., Scott J.A., Bianchi D.W., 2011.
Noninvasive fetal sex determination using cell-free fetal DNA. J. Am.
Med. Assoc. 306: 627-636.
Drets M.E., Shaw M.W., 1971. Specific banding patterns of human
chromosomes. Proceedings of the National Academy of Sciences 68:
2073-2077.
Dutrilaux B., 1973. Nouveau systeme de marquage chromosomique:
Les bands T. Chromosoma 41: 395-402.
Dutrillaux B., de Grouchy J., Finaz C., Lejeune J., 1971. Mise en
evidence de la structure fine des chromosomes humaines par digestion
enzymatique (pronase en particulier). Comptes Rendus Hebdomadaires
des Seances de l’Academie des Sciences, Serie D. 273: 587-588.
Ehrich M., Deciu C., Zwiefelhofer T., Tynan J.A., Cagasan L., Tim R.,
Lu V., McCullough R., McCarthy E., Nygren A.O., Dean J., Tang L.,
Hutchison D., Lu T., Wang H., Angkachatchai V., Oeth P., Cantor
C.R., Bombard A., van den Boom D., 2011. Noninvasive detection of
fetal trisomy 21 by sequencing of DNA in maternal blood: a study in a
clinical setting. Am. J. Obstet. Gynecol. 204: 205.e1-11.
Eichenbaum S.Z., Krumins E.J., 1983. A simple and reliable method of
chromosome banding for prenatal cytogenetics using bromodeoxy-
uridine pulse. Prenat. Diagn. 3(4): 291-296.
Elles R., Wallace A., 2010. Molecular Diagnosis of Genetic Disease,
3rd Ed., Clifton, Humana Press.
329
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Evans M.I., 2006. Prenatal Diagnosis. McGraw-Hill.


Evans M.I., Wapner R.J., 2005. Invasive prenatal diagnostic procedures.
Semin. Perinatol. 29: 215-218.
Faas B.H., van der Burgt I., Kooper A.J., Pfundt R., Hehir-Kwa J.Y.,
Smits A.P., de Leeuw N., 2010. Identification of clinically significant,
submicroscopic chromosome alterations and UPD in fetuses with
ultrasound anomalies using genome-wide 250k SNP array analysis.
J. Med. Genet. 47: 586-594.
Fan H.C., Blumenfeld Y.J., Chitkara U., Hudgins L., Quake S.R., 2008.
Noninvasive diagnosis of fetal aneuploidy by shotgun sequencing
DNA from maternal blood. Proc. Natl. Acad. Sci. USA 105: 16266-
16271.
Fan H.C., Quake S.R., 2007. Detection of aneuploidy with digital
polymerase chain reaction. Anal. Chem. 79: 7576-7579.
Fan Y.S., Jayakar P., Zhu H., Barbouth D., Sacharow S., Morales A.,
Carver V., Benke P., Mundy P., Elsas L.J., 2007. Detection of
pathogenic gene copy number variations in patients with mental
retardation by genomewide oligonucleotide array comparative
genomic hybridization. Hum. Mutat. 28: 1124-1132.
Ferguson-Smith M.A., Bianchi D.W., 2010. Prenatal diagnosis: past,
present, and future. Prenat. Diagn. 30: 601-604.
Fox M., Zeiss I.M., 1961. Chromosome preparation from fresh and
cultured tissues using a modification of the drying technique.
Francke U., Kung F., 1976. Sporadic bilateral retinoblastoma and 13q-
chromosomal deletion. Med. Pediatr. Oncol. 2: 379-385.
Franke U., Oliver N., 1978. Quantitative analysis of high-resolution
trypsin-Giemsa bands on human prometaphase chromosomes. Hum.
Genet. 45: 137-165.
Friedman J.M., 2009. High-resolution array genomic hybridization in
prenatal diagnosis. Prenat. Diagn. 29: 20-28.
Friedman J.M., Baross A., Delaney A.D., Ally A., Arbour L., Armstrong
L., Asano J., Bailey D.K., Barber S., Birch P., 2006. Oligonucleotide
microarray analysis of genomic imbalance in children with mental
retardation. Am. J. Hum. Genet. 79: 500-513.
Garini Y., Macville M., du Manoir S., Buckwald R.A., Lavi M., Katzir
N., Wine D., Bar-Am I., Schrock E., Cabib D., Ried T., 1996. Spectral
karyotyping. Bioimaging 4: 65-72.
Geigl J.B., Uhrig S., Speicher M.R., 2006. Multiplex-fluorescence in situ
hybridization for chromosome karyotyping. Nat. Prot. 1: 1172-1184.

330
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

German J., 1993. Bloom syndrome: a Mendelian prototype of somatic


mutational disease. Medicine 72: 393-406.
Gersen S.L., Keagle M.B., 2005. The Principles of Clinical Cytogenetics.
Humana Press, Totowa, NJ.
Ghanta S., Mitchell M.E., Ames M., Hidestrand M., Simpson P., Goetsch
M., Thilly W.G., Struble C.A., Tomita-Mitchell A., 2011. Non-
invasive prenatal detection of trisomy 21 using tandem single
nucleotide polymorphisms. PLoS ONE 5, e13184.
Gisselsson D., Pettersson L., Hoglund M., Heidenblad M., Gorunova L.,
Wiegant J., Mertens F., Dal Chi P., Mitelman F., Mandahl N., 2000.
Chromosomal breakage-fusion-bridge events cause genetic intratumor
heterogeneity. Proc. Natl. Acad. Sci. USA 97: 5357-5362.
Göhring G., Michalova K., Beverloo B.H., Betts D., Harbott J., Haas
O.A., Kerndrup G., Sainati L., Bergstraesser E., Hasle H., Starý J.,
Trebo M., van den Heuvel-Eibrink M.M., Zecca M., van Wering E.R.,
Fischer A., Noellke P., Strahm B., Locatelli F., Niemeyer C.M.,
Schlegelberger B., 2010. Complex karyotype newly defined: the
strongest prognostic factor in advanced childhood myelodysplastic
syndrome. Blood 116(19): 3766-3769.
Goldberg J.D., Norton M.E., 2000. Genetic and prenatal diagnosis. In:
Callen P.W. (ed.) Ultrasonography in obstetrics and gynecology. 4th
ed., W.B. Saunders, Philadelphia, p. 18-37.
Gordon D.J., Resio B., Pellman D., 2012. Causes and consequences of
aneuploidy in cancer. Nature Reviews Genetics 13: 189-203.
Gorduza E.V., 2007. Compendiu de Genetică Umană şi Medicală. Ed.
Tehnopress, Iaşi.
Granic A., Padmanabhan J., Norden M., Potter H., 2010. Alzheimer
A(beta) peptide induces chromosome mis-segregation and aneuploidy,
including trisomy 21: requirement for Tau and APP. Mol. Biol. Cell
21(4): 511-520.
Greenstein R.M., Reardon M.P., Chan T.S., 1977. An X-autosomal
translocation in a girl with Duchenne muscular dystrophy (DMD):
evidence for DMD gene location. Pediatr. Res. 11: 457.
Greulich K.M., Kreja L., Heinze B., Rhein AP., Weier H.U.G.,
Brückner M., Fuchs P., Molls M., 2000. Rapid detection of radiation-
induced chromosomal aberrations in lymphocytes and hematopoietic
progenitor cells by mFISH. Mutation Research 452: 73-81.
Guanciali-Franchi P., Calabrese G., Morizio E., Fantasia D., Colosimo A.,
Rinaldi M.M., Cristini L., Simonelli A., Lonardo F., Turci A.,
Zatterale A., Lagana C., Stuppia L., Sabatino G., Palka G., 2004.
331
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Identification of 14 rare marker chromosomes and derivatives by


spectral karyotyping in prenatal and postnatal diagnosis. Am. J. Med.
Genet. 127: 144-148
Gustashaw K.M., 1991. Chromosome Stains. In: The ACT Cytogenetics
Laboratory Manual, Second Edition, Barch M. (Ed.). The ssociation of
Cytogenetic Technologists, Raven Press, Ltd., New York.
Hadad B.R., 1998. Identification of de novo chromosomal markers and
derivatives by spectral karyotyping. Hum. Genet. 103: 619-625.
Hahn W.C., Stewart S.A., Brooks M.W., York S.G., Eaton E., Kurachi
A., Beijersbergen R.L., Knoll J.H., Meyerson M., Weinberg R.A.,
1999. Inhibition of telomerase limits the growth of human cancer cells.
Nat. Med. 5: 1164-1170.
Hall A., Bostanci A., Wright C.F., 2010. Non-invasive prenatal diagnosis
using cell-free fetal DNA technology: applications and implications.
Public Health Genomics 13: 246-255.
Hall J.G., 1990. Genomic imprinting: review and relevance to human
diseases. Am. J. Hum. Genet. 46: 857-873.
Hannig V., Schroer R.J., Martens P., Phelan M.C., 1984. Chromosome 4p
deletion with substitution of unknown chromosomal segment and
clinical signs of Wolf syndrome. Proc. Greenwood Genet. Center 3:
19-21.
Harden D.G., Brunton S., 1965. The skin culture technique. In: Human
Chromosome Methodology, Yunis J.J. (ed.), Academic Press, New
York, London.
Harden D.G., Klinger H.P., 1985. An International System for Human
Cytogenetic Nomenclature, Karger S. (Ed.), Basel, Switzerland.
Harper J.W., 2002. A phosphorylation-driven ubiquitination switch for
cell-cycle control. Trends Cell Biol. 12(3): 104-107.
Harper P.S., 1993. Genetic counselling: An introduction. In: Practical
genetic counseling. 4th ed., Butterworth Heinemann Ltd., Oxford, p.
3-17.
Harris C.P., Lu X.Y., Narayan G., Singh B., Murty V.V., Rao P.H., 2003.
Comprehensive molecular cytogenetic characterization of cervical
cancer cell lines. Genes Chromosomes Cancer 36: 233-241.
Hartl D.L., 1994. Genetics. Third Edition, Jones and Bartlett Publishers,
Boston, London.
Hartl D.L., Jones E.W., 1998. Genetics. Principles and Analysis. Fourth
Edition, Jones and Bartlett Publishers, Boston, Toronto, London,
Singapore.

332
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Hecht F., 1988. Fragile sites, cancer chromosome breakpoints, and


oncogenes all cluster in light G bands. Cancer Genet. Cytogenet. 31:
17-24.
Hecht F., Hecht B., 1990. Chromosome abnormalities and genetic
counseling. Am. J. Hum: Genet. 46(2): 400-401.
Helmrich A., Lee S., O’Brien P., Dorken B., Lowe S.W., Schrock E.,
Schmitt C.A., 2005. Chromosomal aberrations in INK4a/ARF
defective primary lymphomas predict chemosensitivity in vivo.
Oncogene 24: 4174-4182.
Henegariu O., Artan S., Greally J.M., Chen X-N., Korenberg J.R., Vance
G.H., Stubbs L., Bray-Ward P., Ward C., 2001. Cryptic translocation
identification in human and mouse using several telomeric multiplex
FISH (TM-FISH). Laboratory Investigation 81(4): 483-491.
Henegariu O., Bray-Ward P., Artan S., Vance G.H., Qumsyieh M., Ward
D.C., 2001. Small marker chromosome identification in metaphase and
interphase using centromeric multiplex FISH (CM-FISH). Cytometry
43: 101-109.
Henegariu O., Heerema N.A., Bray-Ward P., Ward D.C., 1999. Colour-
changing karyotyping: an alternative to M-FISH/SKY. Nat. Genet.
23: 263-264.
Henegariu O., Heerema N.A., Wright L.L., Bray-Ward P., Ward D.C.,
Vance G.H., 2001. Improvements in cytogenetic slide preparation:
controlled chromosome spreading, chemical aging and gradual
denaturing. Cytometry 43: 92-100.
Heng H.H.Q., Spyropoulos B., Moens P., 1997. FISH technology in
chromosome and genome research. BioEssays 19: 75-84.
Heng H.H.Q., Stevens J.B., Liu G., Bremer S.W., Ye C.J., 2004. Imaging
genome abnormalities in cancer research. Cell Chromosome 3: 1-18.
Heng H.H.Q., Ye C.J., Yang F.T., Ebrahim S., Liu G., Bremer S.,
Thomas M.C., Ye J., Chen T.J., Tuck-Muller C., Yu J.W., Krawetz
S.A., Johnson A., 2003. Analysis of marker or complex chromosomal
rearrangements present in pre-and postnatal karyotypes utilizing a
combination of G-banding, SKY and FISH. Clin. Genet. 63: 358-367.
Hermsen M., Snijders A., Alonso Guervós M., Tänzer S., Körner U.,
Baak J., Pinkel D., Albertson D., Meijer G., Schrock E., 2005.
Centromeric chromosomal translocations show tissue-specific
differences in adenocarcinomas versus squamous cell carcinomas.
Oncogene 24: 1571-1579.
Hertzog Z.I., 1998. Genetică Umană. Principii şi Metode. Ed. Sitech,
Craiova.
333
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Hilgenfeld E., Montagna C., Padilla-Nash H., Stapleton L., Heselmeyer-


Haddad K., Ried T., 2001. Spectral karyotyping in cancer
cytogenetics. In: Molecular Analysis in Cancer. Series: Methods in
Molecular Medicine, Wiley-Liss Inc., Vol. 68, pp. 29-44.
Hilgenfeld E., Padilla-Nash H., Schröck E., Ried T., 1999. Analysis of B-
cell neoplasias by spectral karyotyping (SKY). Curr. Top. Microbiol.
Immunol. 246: 169-174.
Hochstenbach R., Ploos van Amstel H.K., Poot M., 2006. Microarray-
based genome investigation: Molecular karyotyping or segmental
aneuploidy profiling? Eur. J. Hum. Genet. 14: 262-265.
Hook E.B., Cross P.K., Schreinemachers D.M., 1983. Chromosomal
abnormality rates at amniocentesis and in live-born infants. JAMA
249: 2034.
Howarth K., Blood K., Ng B., Beavis J., Chua Y., Cooke S., Pole J., Chin
S., Ichimura K., Collins V.P., Ellis I., Caldas C., Carter N., Edwards
P.A.W., 2008. Chromosome translocations in breast cancer. Breast
Cancer Res. 10 (Suppl. 2):P6.
Hoyer J., Dreweke A., Becker C., Gohring I., Thiel C.T., Peippo M.M.,
Rauch R., Hofbeck M., Trautmann U., Zweier C., 2007. Molecular
karyotyping in patients with mental retardation using 100K single-
nucleotide polymorphism arrays. J. Med. Genet. 44: 629-636.
Hultén M.A., Patel S.D., Tankimanova M., Westgren M.,
Papadogiannakis N., Jonsson A.M., Iwarsson E., 2008. On the origin
of trisomy 21 Down syndrome. Molecular Cytogenetics 1:21.
Hultén M.A., Patel S., Jonasson J., Iwarsson E., 2010. On the origin of the
maternal age effect in trisomy 21 Down syndrome: the oocyte
mosaicism selection model. Reprod. 139: 1-9.
Isvoranu M., Bohîlţea L.C., 2004. Genetică Umană. Manual pentru
Lucrări Practice. Ed. Regis Group, Bucureşti.
Jackman J., O’Connor P.M., 2001. Methods for synchronizing cells at
specific stages of the cell cycle. Current Protocols in Cell Biology.
Jacobs P.A., Browne C., Gregson N., Joyce C., White H., 1992. Estimates
of the frequency of chromosome abnormalities detectable using
moderate levels of banding. J. Med. Genet. 29: 103-108.
Järvelä I., Savukoski M., Ammälä P., von Koskull H., 1998. Prenatally
detected paternal uniparental chromosome 13 isodisomy. Prenat.
Diagn. 18(11): 1169-1173.
Jauch A., Daumer C., Lichter P., Murken J., Schroeder-Kurth T., Cremer
T., 1990. Chromosomal in situ suppression hybridization of human

334
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

gonosomes and autosomes and its use in clinical cytogenetics. Hum.


Genet. 85: 145-150.
Jenkins J., Calzone K.A., 2007. Establishing the essential nursing
competencies for genetics and genomics. Journal of Nursing
Scholarship 39: 10–16.
Kallhoff-Munoz V., Hu L., Chen X., Pautler R.G., Zheng H., 2008.
Genetic dissection of (gamma)-secretase-dependent and-independent
functions of presenilin in regulating neuronal cell cycle and cell death.
J. Neurosci. 28(44): 11421-11431.
Kallioniemi A., Kallioniemi O.P., Sudar D., Rutovitz D., Gray J.W.,
Waldman F., Pinkel D., 1992. Comparative genomic hybridization for
molecular cytogenetic analysis of solid tumors. Science 258: 818-821.
Kallioniemi O.P., Kallioniemi A., Sudar D., Rutovitz D., Gray J.W.,
Waldman F., Pinkel D., 1992. Comparative genomic hybridization: a
rapid new method for detecting and mapping DNA amplifications in
tumors. Semin. Cancer Biol. 4: 41-46.
Kanayama H., Lui W.O., Takahashi M., Naroda T., Kedra D., Wong F.K.,
Kuroki Y., Nakahori Y., Larsson C., Kagawa S., Teh B.T., 2001.
Association of a novel constitutional translocation t(1q;3q) with
familial renal cell carcinoma. J. Med. Genet. 38: 165-170.
Kaur H., Kaur M.G., Nitika S., Sudan M., Uppal M.S., 2009.
Chromosomal instability in the lymphocytes of breast cancer patients.
Indian J. Hum. Genet. 15: 13-18.
Keagle M.B., Gersen S.L., 2005. The Principles of Clinical Cytogenetics.
Second Edition, Humana Press.
Kingston H. M., 2007. Genetic Assessment and pedigree analysis. In:
D. L. Rimoin, J. M. Connor, R. E. Pyeritz, & B. R. Korf (Eds.), Emery
and Rimoin’s principles and practice of medical genetics (5th ed.).
Philadelphia: Elsevier.
Kitsberg D., Selig S., Brandeis M., Simon I., Keshet I., Driscoll D.J.,
Nicholls R.D., Cedar H., 1993. Allele-specific replication timing of
imprinted gene regions. Nature 364: 459-463.
Kleeman L., Bianchi D.W., Shaffer L.G., Rorem E., Cowan J., Craigo
S.D., Tighiouart H., Wilkins-Haug L.E., 2009. Use of array
comparative genomic hybridization for prenatal diagnosis of fetuses
with sonographic anomalies and normal metaphase karyotype. Prenat.
Diagn. 29: 1213-1217.
Klinger H.P., Ludwig K.S., 1957. A universal stain for the sex chromatin
body. Stain Technol. 32: 235-244.

335
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Knight S.J., Horsley S.W., Regan R., Lawrie N.M., Maher E.J., Cardy
D.L., Flint J., 1997. Development and clinical application of an
innovative fluorescence in situ hybridization technique which detects
submicroscopic rearrangements involving telomeres. Eur. J. Hum.
Genet. 5: 1-8.
Knutsen T., Gobu V., Knaus R., Padilla-Nash H., Augustus M.,
Strausberg R.L., Kirsch I.R., Sirotkin K., Ried T., 2005. The
interactive online SKY/M-FISH & CGH database and the Entrez
cancer chromosomes search database: linkage of chromosomal
aberrations with the genome sequence. Genes Chromosom. Cancer 44:
52-64.
Kodish E., Weisner G.L., Mehlman M., Murray T.. 1998. Genetic Testing
for Cancer Risk. J. Am. Med. Assoc. 279: 179-181.
Kotin R.M., Menninger J.C., Ward D.C., Berns K.I., 1991. Mapping and
direct visualization of a region-specific viral DNA integration site on
human chromosome 19q13-qter. Genomics 10: 831-834.
Kovaleva N.V., 2007. Parental mosaicism for trisomy 21. Problems with
its detection and an approach to determining its population rate.
Genetic Testing 11: 341-344.
Kremer E.J., Pritchard M., Lynch M., Yu S., Holman K., Baker E., 1991.
Mapping of DNA instability at the fragile X to a trinucleotide repeat
sequence p(CCG)n. Science 252: 1711-1714.
Krishnan A., Paika D., Frei E., 1976. Cell cycle synchronization of
human lymphoid cells in vitro by 2,3-dihydro-1h-imidazol[1,2-b]
pyrazole. Cancer Res. 36(1): 138-142.
Kucheria K., Jobanputra V., Talwar R., Ahmed M.E., Dada R.,
Sivakumaran T.A., 2002. Detection of human aneuploidies in prenatal
and postnatal diagnosis using molecular cytogenetics. Indian J. Hum.
Genet. 8: 11-4.
Kytola S., Rummukainen J., Nordgren A., Karhu R., Farnebo F., Isola J.,
Larsson C., 2000. Chromosomal alterations in 15 breast cancer lines
by comparative genomic hybridization and spectral karyotyping.
Genes Chromosomes Cancer 28: 308-317.
Lau C.C., Harris C.P., Lu X.Y., Perlaky L., Gogineni S., Chintagumpala
M., Hicks J., Johnson M.E., 2004. Frequent amplification and
rearrangement of chromosomal bands 6p12→p21 and 17p11.2 in
osteosarcoma. Genes Chromosomes Cancer 39: 11-21.
Lejeune J., Turpin R., Gauthier M., 1959. Le mongolisme, premier
exemple d’aberration chromosomique humaine. Ann. Genet. 1: 41.

336
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Lemieux N., Drouin R., Richer C.L., 1990. High-resolution dynamic and
morphological G-bands (GBG and GTG): A comparative study. Hum.
Genet. 85: 261-266.
Lengauer C., Kinzler K.W., Vogelstein B., 1998. Genetic instabilities in
human cancers. Nature 396: 643-649.
Lerman C., Croyle R.T., 1995. Genetic Testing for Cancer Predisposition:
Behavioral Science Issues. J. Nat. Cancer Inst. Monographs.17: 63-65.
Levan A., Fredga K., Sandberg A., 1964. Nomenclature for centromeric
position on chromosomes. Hereditas 52: 201-220.
Lichter P., Cremer T., Tang C.J.C., Watkins P., Manuelidis L., Ward
D.C., 1988. Rapid detection of human chromosome 21 aberrations by
in situ hybridization. Proc. Natl. Acad. Sci. USA 85: 9664-9668.
Liehr T., 2006. Multicolor FISH in human cytogenetics. Cytogenet.
Genome Res. 114: 183-389.
Lichter P., Cremer T., Tang C-J.C., Watkins P., Manuelidis L., Ward
D.C., 1988. Rapid detection of human chromosome 21 aberrations by
in situ hybridization. Proc. Natl. Acad. Sci. USA 85: 9664-9668.
Lindvall C., Nordenskjold M., Porwit A., Bjorkholm M., Blennow E.,
2001. Molecular cytogenetic characterization of acute myeloid
leukemia and myelodysplastic syndromes with multiple chromosome
rearrangements. Haematologica 86: 1158-1164.
Liotta L., Petricoin E., 2000. Molecular profiling of human cancer. Nat.
Rev. Genet. 1: 48-56.
Lo Y.M., 2009. Noninvasive prenatal detection of fetal chromosomal
aneuploidies by maternal plasma nucleic acid analysis: a review of the
current state of the art. B.J.O.G. 116: 152-157.
Lo Y.M., Lun F.M., Chan K.C., Tsui N.B., Chong K.C., Lau T.K., Leung
T.Y., Zee B.C., Cantor C.R., Chiu R.W., 2007. Digital PCR for the
molecular detection of fetal chromosomal aneuploidy. Proc. Natl.
Acad. Sci. USA 104: 13116-13121.
Lo Y.M., Tsui N.B., Chiu R.W., Lau T.K., Leung T.N., Heung M.M.,
Gerovassili A., Jin Y., Nicolaides K.H., Cantor C.R., Ding C., 2007.
Plasma placental RNA allelic ratio permits noninvasive prenatal
chromosomal aneuploidy detection. Nat. Med. 13: 218-223.
Lu X.Y., Harris C.P., Cooley L., Margolin J., Steuber P.C., Sheldon M.,
Rao P.H., Lau C.C., 2002. The utility of spectral karyotyping in the
cytogenetic analysis of newly diagnosed pediatric acute lymphoblastic
leukemia. Leukemia 16: 2222-2227.
Lu X.Y., Phung M.T., Shaw C.A., Pham K., Neil S.E., Patel A., Sahoo T.,
Bacino C.A., Stankiewicz P., Kang S.H., 2008. Genomic imbalances
337
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

in neonates with birth defects: High detection rates by using


chromosomal microarray analysis. Pediatrics. 122: 1310-1318.
Lui W.O., Kytola S., Anfalk L., Larsson C., Farnebo L.O., 2000.
Balanced translocation (3;7)(p25;q34): another mechanism of
tumorigenesis in follicular thyroid carcinoma? Cancer Genet.
Cytogenet. 119: 109-112.
Lun F.M., Tsui N.B., Chan K.C., Leung T.Y., Lau T.K., Charoenkwan P.,
Chow K.C., Lo W.Y., Wanapirak C., Sanguansermsri T., Cantor C.R.,
Chiu R.W., Lo Y.M., 2008. Noninvasive prenatal diagnosis of
monogenic diseases by digital size selection and relative mutation
dosage on DNA in maternal plasma. Proc. Natl. Acad. Sci. USA 105:
19920-19925.
Mahoney M., 1999. Genetic and post pregnancy counseling. In: Rodeck
CH, editor. Fetal medicine: Basic science and clinical practice. 1st ed.
London: Churchill Livingston, p. 327-331.
Malone F.D., Canick J.A., Ball R.H., Nyberg D.A., Comstock C.H.,
Bukowski R., 2005. First-trimester or second-trimester screening, or
both, for Down’s syndrome. N. Engl. J. Med. 353: 2001-2011.
Manning M., Hudgins L., 2007. Use of array-based technology in the
practice of medical genetics. Genet. Med. 9: 650-653.
Marshall C.R., Noor A., Vincent J.B., Lionel A.C., Feuk L., Skaug J.,
Shago M., Moessner R., Pinto D., Ren Y., 2008. Structural variation of
chromosomes in autism spectrum disorder. Am. J. Hum. Genet. 82:
477-488.
Marshall R., Newnham R.E., Rawstron J.R., Ellis J.R., Stevens L.J., 1964.
Features of 13-15 trisomy syndrome with normal karyotype. Lancet
1: 556
Mastenbroek S., Twisk M., van Echten-Arends J., 2007. In vitro
fertilization with preimplantation genetic screening. N. Engl. J. Med.
357: 9-17.
Mathew S., Rao P.H., Dalton J., Downing J.R., Raimondi S.C., 2001.
Multicolor spectral karyotyping identifies novel translocations in
childhood acute lymphoblastic leukemia. Leukemia 15: 468-472.
Matthaei A., Werner W., Gerlach E.M., Körner U., Tinschert S., Nitz I.,
Herr A., Rump A., Bartsch O., Hinkel K.G., Schröck E., Oexle K.,
2005. Small reciprocal insertion detected by spectral karyotyping
(SKY) and delimited by array-CGH analysis. European J. Med.
Genetics 48: 328-338.
Maximilian C., Ionescu B., 1978. Citogenetică medicală umană. Ed.
Academiei, Bucureşti.
338
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

McFadden D.E., Friedman J.M., 1997. Chromosome abnormalities in


human beings. Mutat. Res. 396(1-2): 129-40.
McKinlay Gardner R.J., Sutherland G.R., 1996. Chromosome
abnormalities and genetic counseling. Oxford Monographs on Medical
Genetics, Vol. 29, Oxford University Press, New York.
McNamara G., Difilippantonio M.J., Ried T., 2005. Microscopy and
image analysis. In: Current Protocols in Human Genetics (ed.
Miranker L.), John Wiley & Sons, New York.
Mehra S., Mesner H., Minden M., Chaganti R.S., 2002. Molecular
cytogenetic characterization of non-Hodgkin lymphoma cell lines.
Genes Chromosomes Cancer 33: 225-234.
Melcher R., Koehler S., Steinlein C., Schmid M., Mueller C.R., Luehrs
H., Menzel T., Scheppach W., Moerk H., Scheurlen M., Koehrle J.,
Al-Taie O., 2002. Spectral karyotype analysis of colon cancer cell
lines of the tumor suppressor and mutator pathway. Cytogenet.
Genome Res. 98: 22-28.
Miller D.T., Adam M.P., Aradhya S., Biesecker L.G., Brothman A.R.,
Carter N.P., Church D.M., Crolla J.A., Eichler E.E., Epstein C.J.,
Faucett W.A., Feuk L., Friedman J.M., Hamosh A., Jackson L.,
Kaminsky E.B., Kok K., Krantz I.D., Kuhn R.M., Lee C., Ostell J.M.,
Rosenberg C., Scherer S.W., Spinner N.B., Stavropoulos D.J.,
Tepperberg J.H., Thorland E.C., Vermeesch J.R., Waggoner D.J.,
Watson M.S., Lese Martin C., Ledbetter D.H., 2010. Consensus
Statement: Chromosomal Microarray Is a First-Tier Clinical
Diagnostic Test for Individuals with Developmental Disabilities or
Congenital Anomalies. Am. J. Hum. Genet. 86(5): 749-764.
Milyavsky M., Tabach Y., Shats I., Erez N., Cohen Y., Tang X., Kalis M.,
Kogan I., Buganim Y., Goldfinger N., Ginsberg D., Harris C.C.,
Domany E., Rotter V., 2005. Transcriptional programs following
genetic alterations in p53, INK4A, and H-Ras genes along defined
stages of malignant transformation. Cancer Res. 65: 4530-4543.
Ming J.E., Geiger E., James A.C., Ciprero K.L., Nimmakayalu M., Zhang
Y., Huang A., Vaddi M., Rappaport E., Zackai E.H., 2006. Rapid
detection of submicroscopic chromosomal rearrangements in children
with multiple congenital anomalies using high density oligonucleotide
arrays. Hum. Mutat. 27: 467-473.
Mitelman F., 1995. ISCN. An International System for Human
Cytogenetic Nomenclature. S. Karger, Basel, Switzerland.
Mitelman F., 2000. Recurrent chromosome aberrations in cancer.
Mutation Research 462: 247-253.
339
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Mitelman F., 2005. Cancer cytogenetics update 2005. Atlas of Genetics


and Cytogenetics in Oncology and Haematology.
Miyake N., Shimokawa O., Harada N., Sosonkina N., Okubo A., Kawara
H., Okamoto N., Kurosawa K., Kawame H., Iwakoshi M., 2006. BAC
array CGH reveals genomic aberrations in idiopathic mental
retardation. Am. J. Med. Genet. A. 140: 205-211.
Mohr B., Illmer T., 2005. Structural chromosomal aberrations in the colon
cell line HCT 116 – results of investigations based on spectral
karyotyping. Cytogenet. Genome Res. 108: 359-361.
Moore K.L., Barr M.L., 1955. Smears from the oral mucosa in the
detection of chromosomal sex. Lancet 11: 57-58.
Moorhead P.S., Nowell P.C., Mellman W.J., Battips D.M., Hungerford
D.A., 1960. Chromosome preparations of leukocytes cultured from
human peripheral blood. Exp. Cell. Res. 20: 613-616.
Muller R., 1995. Cell cycle regulation of the cyclin A, cdc25C and cdc2
genes is based on a common mechanism of transcriptional repression.
EMBO J. 14: 4514-4522.
Munné S., Chen S., Colls P., 2007. Maternal age, morphology,
development and chromosome abnormalities in over 6000 cleavage-
stage embryos. Reprod. Biomed. Online 14: 628-634.
Muravenko O.V., Amosova A.V., Samatadze T.E., Popov K.V., Poletaev
A.I., Zelenin A.V., 2003. 9-aminoacridine: An efficient reagent to
improve human and plant chromosome banding and to standardize
chromosome image analysis. Cytometry 51(1): 52-57.
Nagamori H., Ohno Y., Uchima E., Kajiwara M., Nakazato M., Une Y.,
Takeda K., 1986. Sex determination from buccal mucosa and hair root
by the combined treatment of quinacrine staining and the fluorescent
Feulgen reaction using a single specimen. Forensic Sci. Intl. 31(2):
119-128.
Nagashima Y., Misugi K., Tanaka Y., Ijiri R., Nishihira H., Nishi T.,
Kigasawa H., Kato K., 1999. Pancreatoblastoma: a second report on
cytogenetic findings. Cancer Genet. Cytogenet. 109: 178-179.
Nanjangud G., Rao P.H., Hegde A., Teruya-Feldstein I., Donnelly G., Qin
J., Jhanwar S.C., Zelenetz A.D., Chaganti R.S., 2002. Spectral
karyotyping identifies new rearrangements, translocations, and clinical
associations in diffuse large B-cell lymphoma. Blood 99: 2554-2561.
Nasmyth K., 2002. Segregating sister genomes: the molecular biology of
chromosome separation. Science 297: 559-65.
Neagoş D., Bohîlţea L., Creţu R., Anton M., 2012. Genetica Umană
Practică. Ed. Medicală, Bucureşti.
340
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Niimura Y., Gojobori T., 2002. In silico staining: reconstruction of


Giemsa bands from the whole human genome sequence. Proc. Natl.
Acad. Sci. USA 99(2):797-802.
Ning Y., Laundon C.H., Schröck E., Buchanan P., Ried T., 1999. Prenatal
diagnosis of a mosaic extra structurally abnormal chromosome by
spectral karyotyping. Prenat. Diagn. 19: 480-482.
Nishio J., Aoki M., Nabeshima K., Iwasaki H., Naito M., 2012.
Characterization of giant marker and ring chromosomes in a
pleomorphic leiomyosarcoma of soft tissue by spectral karyotyping.
Oncology Reports 28(2): 533-538.
Nolin S.L., Brown W.T., Glicksman A., Houck G.E., Gargano A.D.,
Sullivan A., 2003. Expansion of the fragile X CGG repeat in females
with premutations or intermediate alleles. Am. J. Hum. Genet. 72:
454-464.
Nordgren A., Farnebo F., Johansson B., Holmgren G., Forestier E.,
Larsson C., Soderhall S., Nordenskjold M., Blennow E., 2001.
Identification of numerical and structural chromosome aberrations in
15 high hyperdiploid childhood acute lymphoblastic leukemias using
spectral karyotyping. Eur. J. Haemathol. 66: 297-304.
Nordgren A., Heyman M., Sahlen S., Schoumans J., Soderhall S.,
Nordenskjold M., Blennow E., 2002. Spectral karyotyping and
interphase FISH reveal abnormalities not detected by conventional G-
banding. Implications for treatment stratification of childhood acute
lymphoblastic leukemia: detailed analysis of 70 cases. Eur. J.
Haemathol. 68: 31-41.
Nowell P.C., 1960. Phytohemagglutinin: an initiator of mitosis in cultures
of normal human leukocytes. Cancer Res. 20: 462-466.
Nowell P.C., Hungerford D., 1960. A minute chromosome in human
chronic granulocytic leukemia. Science 132: 1497.
Omori F., Messner H.A., Ye J., Nell J., Gronda M., Heng H.H.Q., 1999.
Non-targeted integration of recombinant adeno-associated virus in
human cells detected by fluorescence in situ hybridization. Human
Gene Therapy 10: 537-543.
Opitz J.M., 2000. Human pedigree studies. Am. J. Med. Genet.
92(4): 298-299.
Osborne C.K., Boldt D.H., Estrada P., 1984. Human breast cancer cell
cycle synchronization by estrogens and antiestrogens in culture.
Cancer Res. 44(4): 1433-1439.

341
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Padilla-Nash M., Barenboim-Stapleton L., Difilippantonio M.J., Ried T.,


2007. Spectral karyotyping analysis of human and mouse
chromosomes. Nature Protocols 1: 3129-3142.
Padilla-Nash H.M., Heselmeyer-Haddad K., Wangsa D., Zhang H.,
Ghadimi B.M., Macville M., Augustus M., Schröck E., Hilgenfeld E.,
Ried T., 2001. Jumping translocations are common in solid tumor cell
lines and result in recurrent fusions of whole chromosome arms. Genes
Chromosom. Cancer 30: 349-363.
Padilla-Nash H.M., Nash W.G., Padilla G.M., Roberson K.M., Robertson
C.N., Macville M., Schröck E., Ried T., 1999. Molecular cytogenetic
analysis of the bladder carcinoma cell line BK-10 by spectral
karyotyping. Genes Chromosom. Cancer 25: 53-59.
Palmer C.G., Funderburk S., 1965. Secondary constrictions in human
chromosomes. Cytogenet. 4: 261-276.
Palomaki G.E., Deciu C., Kloza E.M., Lambert-Messerlian G.M.,
Haddow J.E., Neveux L.M., Ehrich M., van den Boom D., Bombard
A.T., Grody W.W., Nelson S.F., Canick J.A., 2012. DNA sequencing
of maternal plasma reliably identifies trisomy 18 and trisomy 13 as
well as Down syndrome: an international collaborative study. Genet.
Med. 14: 296-305.
Pan Y., Kytola S., Farnebo F., Wang N., Lui W.O., Nupponen N., Isola J.,
Visakorpi T., Bergerheim U.S., Larsson C., 1999. Characterization of
chromosomal abnormalities in prostate cancer cell lines by spectral
karyotyping. Cytogenet. Cell Genet. 87: 225-232.
Pang E., Wong N., Lai P.B., To K.F., Lau J.W., Johnson P.J., 2002.
Consistent chromosome 10 rearrangements in four newly established
human hepatocellular carcinoma cell lines. Genes Chromosomes
Cancer 33: 150-159.
Papageorgiou E.A., Karagrigoriou A., Tsaliki E., Velissariou V., Carter
N.P., Patsalis P.C., 2011. Fetal-specific DNA methylation ratio
permits noninvasive prenatal diagnosis of trisomy 21. Nat. Med. 17:
510-513.
Park J.H., Woo J.H., Shim S.H., Yang S.J., Choi Y.M., Yang K.S., Cha
D.H., 2010. Application of a target array comparative genomic
hybridization to prenatal diagnosis. BMC Med. Genet. 11: 102.
Park S., Gerald M.D., 1971. Fluorescent staining of human chromosomes.
N. Engl. Med. 284: 788-789.
Parker M.J., Budd J.L., Draper E.S., 2003. Trisomy 13 and trisomy 18
in a defined population: epidemiological, genetic and prenatal
observations. Prenat. Diagn. 23(10): 856-860.
342
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Patau K., 1965. Identification of chromosomes. In: Human Chromosome


Methodology, Yunis J.J. (ed.). Academic Press, New York.
Patau K., Smith D.W., Therman E., Inhorn S.L., Wagner H.P., 1960.
Multiple congenital anomaly caused by an extra autosome. Lancet 1:
790-793.
Pellestor F., Anahory T., Hamamah S., 2005. The chromosomal analysis
of human oocytes. An overview of established procedures. Hum.
Reprod. Update 11: 15-32.
Pellestor F., Andreo B., Anahory T., Hamamah S., 2006. The occurrence
of aneuploidy in human: lessons from the cytogenetic studies of
human oocytes. Eur. J., Med. Genet. 49: 103-116.
Perou C.M., Sorlie T., Eisen M.B., van de Rijn M., Jeffrey S.S., Rees
C.A., Pollack J.R., Ross D.T., Johnsen H., Akslen L.A., Fluge O.,
Pergamenschikov A., Williams C., Zhu S.X., Lonning P.E., Borresen-
Dale A.L., Brown P.O., Botstein D., 2000. Molecular portraits of
human breast tumours. Nature 406: 747-752.
Peschka B., Leygraaf J., Hansmann D., Hansmann M., Schrock E., Ried
T., Engels H., Schwanitz G., Schubert R., 1999. Analysis of a de novo
complex chromosome rearrangement involving chromosomes 4, 11,
12, and 13 and eight breakpoints by conventional cytogenetic,
fluorescence in situ hybridization and spectral karyotyping. Prenat.
Diagn. 19: 1143-1149.
Peter J., 1974. Hot aceto-orcein for staining human chromosomes. J.
Genet. 61(3): 251.
Peters D., Meng M., Li X., Ge H., Chen F., Han M., Zhang Y., Kang D.,
Xie W., Gao Z., Pan X., Dai P., Chi F., Chen S., Liu P., Zhang C., Cao
J., Jiang H., Xu X., Wang W., Duan T., 2011. Noninvasive prenatal
diagnosis of a fetal microdeletion syndrome. N. Engl. J. Med. 365:
1847-1848.
Phelan M.C., Blackburn W., Rogers R.C., Crawford E.C., Cooley N.R.
Jr., Schrock E., Ning Y., Ried T., 1998. FISH analysis of a complex
chromosome rearrangement involving nine breakpoints on
chromosomes 6, 12, 14 and 16. Prenat. Diagn. 18: 1174-1180.
Phillips J.L., Ghadimi B.M., Wangsa D., Padilla-Nash H., Worell R.,
Hewitt S., Walther M., Linehan W.M., Klausner R.D., Ried T., 2001.
Molecular cytogenetic characterization of early and late renal cell
carcinomas in von Hippel-Lindau disease. Genes Chromosom. Cancer
31: 1-9.
Phillips S.E., 2001. Genetic Counselling. Encyclopedia of Life Sciences.
Macmillan Publishers Ltd. Nature Publishing Group.
343
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Pihan G.A., Doxsey S.J., 1999. The mitotic machinery as a source of


genetic instability in cancer. Semin. Cancer Biol. 9: 289-302.
Pinkel D., Landegent J., Collins C., Fuscoe J., Segraves R., Lucas J., Gray
J., 1988. Fluorescence in situ hybridization with human chromosome
specific libraries: detection of trisomy 21 and translocation of
chromosome 4. Proc. Natl. Acad. Sci. USA 85: 9138-9142.
Polani P.E., 1964. Chromosome anomalies. Annu. Rev. Med. 15:93-114.
Pons M., Cigudosa J.C., Rodriguez-Perales S., Bella J.L., Gonzalez C.,
Gamallo C., Quintanilla M., 2005. Chromosomal instability and
phenotypic plasticity during the squamous-spindle carcinoma
transition: association of a specific t(14;15) with malignant
progression. Oncogene 24: 7608-7618.
Popescu A., 2005. Genetica. Metode de Laborator. Ed. AcademicPres,
Cluj-Napoca.
Popescu A., 2012. Dicţionar de Genetică Moleculară şi Inginerie Genetică
Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.
Popescu A., 2013. Genetică. Ed. Universităţii din Piteşti.
Popescu N.C., 2000. Comprehensive genetic analysis of cancer cells. J.
Cell. Mol. Med. 4: 151-163.
Portnol M.F., Joye N., Van den Akker J., Morlier G., Taillemite J.L.,
1988. Karyotype of 1142 couples with recurrent abortions. Obstet.
Gynecol. 72: 31-34.
Puck T.T., 1962. Cellular culture applied to human genetics. In:
Methodology in Human Genetics, Burdette W.J. (ed.). Holden-Day
Inc., San Francisco.
Qi L., Strong M.A., Karim B.O., Huso D.L., Greider C.W., 2005.
Telomere fusion to chromosome breaks reduces oncogenic
translocations and tumor formation. Nat. Cell. Biol. 7: 706-711.
Rabin K.R., Whitlock J.A., 2009. Malignancy in children with trisomy
21. Oncol. 14(2): 164-173.
Raicu P., Anghel I., Popescu C., Duma D., Nicolaescu M., Taisescu E.,
1973. Lucrări Practice de Genetică. Centrul de multiplicare al
Universităţii din Bucureşti.
Raicu P., Anghel I., Stoian V., Duma D., Taisescu E., Badea M.,
Gregorian E., 1983. Genetica. Metode de laborator. Ed. Acad.
R.S.R, Bucureşti.
Raicu P., Nachtigal M., 1969. Citogenetica. Principii şi metode. Ed.
Academiei, Bucureşti.
Rao P.H., Cigudosa J.C., Ning Y., Calasanz M.J., Iida S., Tagawa S.,
Michaeli J., Klein B., Dalla-Favera R., Jhanwar S.C., Ried T.,
344
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Chaganti R.S., 1998. Multicolor spectral karyotyping identifies new


recurring breakpoints and translocations in multiple myeloma. Blood
92: 1743-1748.
Rao P.H., Harris C.P., Yan Lu X., Li X.N., Mok S.C., Lau C.C., 2002.
Multicolor spectral karyotyping of serous ovarian adenocarcinoma.
Genes Chromosomes Cancer 33: 123-132.
Rennstam K., Baldetorp B., Kytola S., Tanner M., Isola J., 2001.
Chromosomal rearrangements and oncogene amplification precede
aneuploidization in the genetic evolution of breast cancer. Cancer Res.
61: 1214-1219.
Resta R., Biesecker B.B., Bennett R.L., Blum S., Hahn S.E., Strecker
M.N., Williams J.L., 2006. A new definition of Genetic Counseling:
National Society of Genetic Counselors' Task Force report. J. Genet.
Couns. 15(2): 77-83.
Rhoads G.G., Jackson L.G., Schlesselman S.E., de la Cruz F.F., Desnick
R.J., Golbus M.S., 1989. The safety and efficacy of chorionic villus
sampling for early prenatal diagnosis of cytogenetic abnormalities. N.
Engl. J. Med. 320: 609-617.
Ried T., 1996. Metaphase preparation of normal human chromosomes
with spectral karyotyping. Science 273: 494-497.
Ried T., Lengauer C., Cremer T., Wiegant J., Raap A.K., van der Ploeg
M., Groitl P., Lipp M., 1992. Specific metaphase and interphase
detection of the breakpoint region in 8q24 of Burkitt lymphoma cells
by triple-color fluorescence in situ hybridization. Genes Chromosom.
Cancer 4: 69-74.
Rieger R., Michaelis A., Green M.M., 1976. Glossary of Genetics and
Cytogenetics. Classical and Molecular, VEB Gustav Fischer
Verlag, Jena.
Rizvi A.A., 2008. 46,XX man with SRY gene translocation: cytogenetic
characteristics, clinical features and management. Am. J. Med. Sci.
335(4): 307-309.
Rodriguez-Perales S., Martinez-Ramirez A., de Andres S.A., Valle L.,
Urioste M., Benitez J., Cigudosa J.C., 2004. Molecular cytogenetic
characterization of rhabdomyosarcoma cell lines. Cancer Genet.
Cytogenet. 148: 35-43.
Rooney D.E., Czepulkowski H., 1986. Human Cytogenetics: A Practical
Approach. ILR Press, Oxford, England.
Rosenberg C., Knijnenburg J., Bakker E., Vianna-Morgante A.M., Sloos
W., Otto P.A., Kriek M., Hansson K., Krepischi-Santos A.C., Fiegler
H., 2006. Array-CGH detection of micro-rearrangements in mentally
345
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

retarded individuals: Clinical significance of imbalances present both


in affected children and normal parents. J. Med. Genet. 43: 180-186.
Rowley J.D., 1973. A new consistent chromosomal abnormality in
chronic myelogenous leukemia identified by quinacrine fluorescence
and Giemsa staining. Nature 243: 290-293.
Rowley J.D., 1998. The critical role of chromosome translocations in
human leukemias. Annu. Rev. Genet. 32: 495-519.
Rowley J.D., Reshmi S., Carlson K., Roulston D., 1999. Spectral
karyotype analysis of T-cell acute leukemia. Blood 93: 2038-2042.
Saccone S., Caccio S., Kusuda J., Andreozzi L., Bernardi G., 1992.
Identification of the gene-richest bands in human chromosomes. Gene
174: 85-94.
Saccone S., De Sario A., Della Valle G., Bernardi G., 1992. The highest
gene concentrations in the human genome are in T-bands of metaphase
chromosomes. Proc. Natl. Acad. Sci. USA 89: 4913-4917.
Sait S.N., Qadir M.U., Conroy J.M., Matsui S., Nowak N.J., Baer M.R.,
2002. Double minute chromosomes in acute myeloid leukemia and
myelodysplastic syndrome: identification of new amplification regions
by fluorescence in situ hybridization and spectral karyotyping. Genes
Chromosomes Cancer 34: 42-47.
Saito Y., Uchida N., Tanaka S., Suzuki N., Tomizawa-Murasawa M.,
Sone A., Najima Y., Takagi S., Aoki Y., Wake A., Taniguchi S.,
Shultz L.D., Ishikawa F., 2010. Induction of cell cycle entry eliminates
human leukemia stem cells in a mouse model of AML. Nat.
Biotechnol. 28: 275-280.
Sandalinas M., Marquez C., Munne S., 2002. Spectral karyotyping of
fresh, non-inseminated oocytes. Mol. Hum. Reprod. 8: 580-585.
Sasaki M.S., Makino S., 1963. The demonstration of secondary
constrictions in human chromosomes by means of a new technique.
Ann. J. Human Genet. 15: 24-33.
Sawinska M., Ladon D., 2004. Mechanism, detection and clinical
significance of the reciprocal translocation t(12;21)(p12;q22) in the
children suffering from acute lymphoblastic leukaemia. Leuk. Res.
28(1): 35–42.
Sawyer J.R., Tricot G., Lukacs J.L., Binz R.L., Tian E., Barlogie B.,
Shaughnessy J. Jr., 2005. Genomic instability in multiple myeloma:
evidence for jumping segmental duplications of chromosome arm 1q.
Genes Chromosomes Cancer 42: 95-106.
Schaeffer A.J., Chung J., Heretis K., Wong A., Ledbetter D.H., Lese
Martin C., 2004. Comparative genomic hybridization-array analysis
346
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

enhances the detection of aneuploidies and submicroscopic imbalances


in spontaneous miscarriages. Am. J. Hum. Genet. 74: 1168-1174.
Schoumans J., Ruivenkamp C., Holmberg E., Kyllerman M., Anderlid
B.M., Nordenskjold M., 2005. Detection of chromosomal imbalances
in children with idiopathic mental retardation by array based
comparative genomic hybridisation (array-CGH) J. Med. Genet. 42:
699-705.
Schreck R.R., Disteche C.M., 2010. Chromosome banding techniques. In:
Current Protocols in Human Genetics. Dracopoli N.C., Haines J.L.,
Korf B.R. (eds.), John Wiley.
Schröck E., du Manoir S., Veldman T., Schoell B., Wienberg J.,
Ferguson-Smith M.A., Ning Y., Ledbetter D.H., Bar-Am I., Soenksen
D., Garini Y., Ried T., 1996. Multicolor spectral karyotyping of
human chromosomes. Science 273: 494-497.
Schröck E., Padilla-Nash H., 2000. Spectral karyotyping and multicolor
fluorescence in situ hybridization reveal new tumor-specific
chromosomal aberrations. Semin. Hematol. 37: 334-347.
Schröck E., Veldman T., Padilla-Nash H., Ning Y., Spurbeck J., Jalal S.,
Shaffer L.G., Papenhausen P., Kozma C., Phelan M.C., Kjeldsen E.,
Schonberg S.A., O’Brien P., Biesecker L., du Manoir S., Ried T.,
1997. Spectral karyotyping refines cytogenetic diagnostics of
constitutional chromosomal abnormalities. Hum. Genet. 101: 255-262.
Schröck E., Zschieschang P., O'Brien P., Helmrich A., Hardt T., Matthaei
A., Stout-Weider K., 2006. Spectral karyotyping of human, mouse, rat
and ape chromosomes – applications for genetic diagnostics and
research. Cytogenet. Genome Res. 114: 199-221.
Schwarzacher T., Heslop-Harrison J.S., 2000. Practical in situ
hybridization. Oxford: Bios.
Scott S.A., Cohen N., Brandt T., Toruner G., Desnick R.J., Edelmann L.,
2010. Detection of low-level mosaicism and placental mosaicism by
oligonucleotide array comparative genomic hybridization. Genet. Med.
12: 85-92.
Seabright M.A., 1971. A rapid technique for human chromosomes. Lancet
2: 971-972.
Sehnert A.J., Rhees B., Comstock D., de Feo E., Heilek G., Burke J.,
Rava R.P., 2011. Optimal detection of fetal chromosomal
abnormalities by massively parallel sequencing of cell-free fetal DNA
from maternal blood. Clin. Chem. 57: 1042-1049.

347
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Seleznev Y.V., 1972. Modification of Giemsa’s method of staining


human chromosomes to detect their linear differentiation. Bull. Expt.
Biol. Med. 73(4): 481-483.
Shaffer L.G., Beaudet A.L., Brothman A.R., Hirsch B., Levy B., Martin
C.L., Mascarello J.T., Rao K.W., 2007. Microarray analysis for
constitutional cytogenetic abnormalities. Genet. Med. 9: 654-662.
Shaffer L.G., Bejjani B.A., Torchia B., Kirkpatrick S., Coppinger J.,
Ballif B.C., 2007. The identification of microdeletion syndromes and
other chromosome abnormalities: Cytogenetic methods of the past,
new technologies for the future. Am. J. Med. Genet. C. Semin. Med.
Genet. 145C: 335-345.
Shaffer L.G., Tommerup N., 2005. ISCN 2005: An International System
for Human Cytogenetic Nomenclature. Basel, Switzerland, S. Karger.
Sharma A.K., Sharma A., 1965. Chromosome techniques, London.
Shaw-Smith C., Redon R., Rickman L., Rio M., Willatt L., Fiegler H.,
Firth H., Sanlaville D., Winter R., Colleaux L., 2004. Microarray
based comparative genomic hybridisation (array-CGH) detects
submicroscopic chromosomal deletions and duplications in patients
with learning disability/mental retardation and dysmorphic features.
J. Med. Genet. 41: 241-248.
Shen Y., Irons M., Miller D.T., Cheung S.W., Lip V., Sheng X.,
Tomaszewicz K., Shao H., Fang H., Tang H.S., 2007. Development of
a focused oligonucleotide-array comparative genomic hybridization
chip for clinical diagnosis of genomic imbalance. Clin. Chem. 53:
2051-2059.
Sherr C.J., 1996. Cancer cell cycles. Science 274: 1672-1677.
Sherr C.J., Roberts J.M., 1999. CDK inhibitors: positive and negative
regulators of G1-phase progression. Genes Dev. 13: 1501-1512.
Shing D.C., Morley-Jacob C.A., Roberts I., Nacheva E., Coleman N.,
2002. Ewing’s tumor: novel recurrent chromosomal abnormalities
demonstrated by molecular analysis of seven cell lines and one
primary culture. Cytogenet. Genome Res. 97: 20-27.
Sidransky D., 1995. Molecular Markers in Cancer Diagnosis. J. Nat.
Cancer Inst. Monographs. 17: 27-29.
Slater D.J., Hilgenfeld E., Rappaport E.F., Shah N., Meek R.G., Williams
W.R., Lovett B.D., Osheroff N., 2002. MLL-SEPTIN6 fusion recurs in
novel translocation of chromosomes 3, X, and 11 in infant acute
myelomonocytic leukaemia and in t(X;11) in infant acute myeloid
leukaemia, and MLL genomic breakpoint in complex MLL-SEPTIN6

348
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

rearrangement is a DNA topoisomerase II cleavage site. Oncogene


21: 4706-4714.
Sjogren H., Dahlenfors R., Stenman G., Mark J., 2003. Observations by
G-banding and multicolor spectral karyotyping in a salivary gland
basal cell adenoma. Virchows Arch. 442: 86-87.
Sluder G., 2005. Two-way traffic: centrosomes and the cell cycle. Nat.
Rev. Mol. Cell Biol. 6(9): 743-748.
Smidt-Jensen S., Philip J., 1991. Comparison of transabdominal and
transcervical CVS and amniocentesis: sampling success and risk.
Prenat. Diagn. 11: 529-537.
Smith D.W., Patau K., Therman E., 1960. A new autosomal trisomy
syndrome: multiple congenital anomalies caused by an extra
chromosome. J. Pediatr. 57: 338-345.
Smith D.W., Patau K., Therman E., Inhorn S.L., DeMars R.I., 1963. The
D1 trisomy syndrome. J. Pediatr. 62: 326.
Smith L., Plug A., Thayer M., 2001. Delayed replication timing leads to
delayed mitotic chromosome condensation and chromosomal
instability of chromosome translocations. Proc. Natl. Acad. Sci. USA
98: 13300-13305.
Solomon B.D., Balachandar D., Perry K., Carrillo-Carrasco N., Markello
T.C., Rais-Bahrami K., 2008. Trisomy 21 in one of extremely low
birth weight twins. J. Neonat. Perinat. Med. 1(3): 193-196.
Spahis J., 2002. Human genetics: constructing a family pedigree. Am. J.
Nursing 102(7): 44-49.
Sparks A.B., Struble C.A., Wang E.T., Song K., Oliphant A., 2012. Non-
invasive prenatal detection and selective analysis of cell-free DNA
obtained from maternal blood: evaluation for trisomy 21 and trisomy
18. Am. J. Obstet. Gynecol. 206: 319.e1–9.
Speicher M.R., Ballard S.G., Ward D.C., 1996. Karyotyping human
chromosomes by combinatorial multi-fluor FISH. Nat. Genet. 12:
368-375.
Spikes A., Hegmann K., Smith J.L., Shaffer L., 1995. Use of fluorescence
in situ hybridization to clarify a complex chromosomal rearrangement
in a child with multiple congenital anomalies. Am. J. Med. Genet. 57:
31-34.
Spurbeck J.L., Adams S.A., Stupca P.J., Dewald G.W., 2004. Primer on
medical genomics. XI. Visualizing human chromosomes. Mayo Clin.
Proc. 79: 58-75.
Stark B., Jeison M., Bar-Am I., Glaser-Gabay L., Mardoukh J., Luria D.,
Feinmesser M., Goshen Y., 2002. Distinct cytogenetic pathways of
349
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

advanced-stage neuroblastoma tumors, detected by spectral


karyotyping. Genes Chromosomes Cancer 34: 313-324.
Stein C.K., 1998. Modified Giemsa-11 staining protocol for
chromosomes of human and hybrid cells. Somat. Cell Mol. Genet.
24(3): 191-195.
Steinberg C., Zacal E.H., Eunpu D.L., 1984. Recurrence rate for de novo
translocation Down syndrome: A study of 112 families. Am. J. Med.
Genet. 17: 523-584.
Stern R.C., 1997. The Diagnosis of Cystic Fibrosis. N. Engl. J. Med. 336:
487-491.
Suda Y., Faden R.B., 1991. A modified McClintock method for making
temporary slides permanent. The Science Reports of the Tohoku
University, Fourth Series, Biology 40(1): 39-45.
Sumner A., 1972. A simple method for demonstrating centromeric
heterochromatin. Exp. Cell Res. 75: 304-306.
Sumner A.T., 1997. Microdensitometry – measurement of staining in
cells. Microscopy and analysis 50: 9-10.
Sumner A.T., Evans H.J., Buckland R.A., 1971. New technique for
distinguishing between human chromosomes. Nat. New Biol. 7:
231-232.
Sy S.M., Fan B., Lee T.W., Mok T.S., Pang E., Yim A., Wong N., 2004.
Spectral karyotyping indicates complex rearrangements in lung
adenocarcinoma of nonsmokers. Cancer Genet. Cytogenet. 153: 57-59.
Ştefănescu D.T., Călin G.A., Ştefănescu F.C., 1998. Genetică Medicală.
Progrese Recente. Ed. Tehnică, Bucureşti.
Tanemura M., Suzumori K., Nishikawa N., Ishihara Y., 2001. Multicolor
spectral karyotyping for complex chromosomal rearrangements in
repeated abortion or congenital anomalies. Prenat. Diagn. 21:
1123-1128.
Tchinda J., Volpert S., Neumann T., Kennerknecht I., Ritter J., Buchner
T., Berdel W.E., Horst J., 2002. Novel der(1)t(1;19) in two patients
with myeloid neoplasias. Cancer Genet. Cytogenet. 133: 61-65.
Telenius H., Pelear A.H., Tunnacliffe A., Carter N.P., Behmel A.,
Ferguson-Smith M.A., Nordenskjold M., Pfragner R., Ponder B.A.J.,
1992. Cytogenetic analysis by chromosome painting using DOP-PCR
amplified flow sorted chromosomes. Genes Chromosom. Cancer 4:
257-263.
Thangavelu M., Finn W.G., Yelavarthi K.K., Roenigk H.H. Jr.,
Samuelson E., Peterson L.A., Kuzel T.M., Rosen S.T., 1997.
Recurring structural chromosome abnormalities in peripheral blood
350
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

lymphocytes of patients with mycosis fungoides/Sézary syndrome.


Blood: 89 (9)
Theisen A., Rosenfeld J.A., Farrell S.A., Harris C.J., Wetzel H.H.,
Torchia B.A., Bejjani B.A., Ballif B.C., Shaffer L.G., 2009. aCGH
detects partial tetrasomy of 12p in blood from Pallister-Killian
syndrome cases without invasive skin biopsy. Am. J. Med. Genet. A.
149A: 914-918.
Thuresson A.C., Bondeson M.L., Edeby C., Ellis P., Langford C.,
Dumanski J.P., Anneren G., 2007. Whole-genome array-CGH for
detection of submicroscopic chromosomal imbalances in children with
mental retardation. Cytogenet. Genome Res. 118: 1-7.
Tjio J.G., Levan A., 1956. The chromosome numbers of man. Hereditas
42: 1-6.
Tjio J.G., Whang J., 1965. Direct chromosome preparations of bone
marrow cells. In: Human Chromosome Methodology, Yunis J.J. (ed.).
Academic Press, New York.
Tobey R.A., Valdez J.G., Crissman H.A., 1988. Synchronization of
human diploid fibroblasts at multiple stages of the cell cycle. Expt.
Cell Res. 179(2): 400-416.
Tonon G., Roschke A., Stover K., Shou Y., Kuehl W.M., Kirsch I.R.,
2000. Spectral karyotyping combined with locus-specific FISH
simultaneously defines genes and chromosomes involved in
chromosomal translocations. Genes Chromosomes Cancer 27:418-423.
Trask B.J., 2002. Human cytogenetics: 46 chromosomes, 46 years and
counting. Nature Reviews Genetics 3: 769-778.
Tsui N.B.Y., Akolekar R., Chiu R.W.K., 2010. Synergy of total PLAC4
RNA concentration and measurement of the RNA single-nucleotide
polymorphism allelic ratio for the noninvasive prenatal detection of
trisomy 21. Clin, Chem. 56: 73-81.
Tsui N.B., Kadir R.A., Chan K.C., Chi C., Mellars G., Tuddenham E.G.,
Leung T.Y., Lau T.K., Chiu R.W., Lo Y.M., 2011. Noninvasive
prenatal diagnosis of hemophilia by microfluidics digital PCR analysis
of maternal plasma DNA. Blood 117: 3684-3691.
Turnpenny P., Ellard S., 2012. Elements of Medical Genetics. 14th
edition. Elsevier, Chrchill, Livingstone.
Tyson C., Harvard C., Locker R., Friedman J.M., Langlois S., Lewis
M.E., Van Allen M., Somerville M., Arbour L., Clarke L., 2005.
Submicroscopic deletions and duplications in individuals with
intellectual disability detected by array-CGH. Am. J. Med. Genet. A.
139: 173-185.
351
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Van Brabant A.J., Stan R., Ellis N.A., 2000. DNA helicases, genomic
instability, and human genetic disease. Annu. Rev. Genomics Hum.
Genet. 1: 409-459.
Varley J.M., 1977. Patterns of silver staining of human chromosomes.
Chromosoma 61(3): 207-214.
Varvel N.H., Bhaskar K., Patil A.R., Pimplikar S.W., Herrup K., Lamb
B.T., 2008. A(beta) oligomers induce neuronal cell cycle events in
Alzheimer’s disease. J. Neurosci. 28(43): 10786-10793.
Veldman T., Vignon C., Schrock E., Rowley J.D., Ried T., 1997. Hidden
chromosome abnormalities in haematological malignancies detected
by multicolor spectral karyotyping. Nat. Genet. 15: 406-410.
Ventura A., Kirsch D.G., McLaughlin M.E., Tuveson D.A., Grimm J.,
Lintault L., Newman J., Reczek E.E., Weissleder R., Jacks T., 2007.
Restoration of p53 function leads to tumour regression in vivo. Nature
445(7128): 661-665.
Vermeesch J.R., Fiegler H., de Leeuw N., Szuhai K., Schoumans J.,
Ciccone R., Speleman F., Rauch A., Clayton-Smith J., Van
Ravenswaaij C. Guidelines for molecular karyotyping in constitutional
genetic diagnosis. Eur. J. Hum. Genet. 2007;15: 1105-1114.
Vincent I., Pae C.I., Hallows J.L., 2003. The cell cycle and human
neurodegenerative disease. In: Progress in Cell Cycle Research, Meijer
L., Jezequel A., and Roberge M. (eds.), Vol. 5, pp. 31-41.
Vissers L.E., de Vries B.B., Osoegawa K., Janssen I.M., Feuth T., Choy
C.O., Straatman H., van der Vliet W., Huys E.H., van Rijk A., 2003.
Array-based comparative genomic hybridization for the genomewide
detection of submicroscopic chromosomal abnormalities. Am. J. Hum.
Genet. 73: 1261-1270.
Wang L., Wang R., Herrup K., 2007. E2F1 works as a cell cycle
suppressor in mature neurons. J. Neurosci. 27(46): 12555-12564.
Wapner R., Thom E., Simpson J.L., Pergament E., Silver R., Filkins K.,
2003. First-trimester screening for trisomies 21 and 18. N. Engl. J.
Med. 349: 1405-1413.
Weber B., 2002. Cancer genomics. Cancer Cell 1: 37-47.
Weiss L.A., Shen Y., Korn J.M., Arking D.E., Miller D.T., Fossdal R.,
Saemundsen E., Stefansson H., Ferreira M.A., Green T., 2008.
Association between microdeletion and microduplication at 16p11.2
and autism. N. Engl. J. Med. 358: 667-675.
Wiley J., Posekany K., Riley R., Holbrock T., Silverman J., Joshi V.,
Bowyer S., 1995. Cytogenetic and flow cytometric analysis of a
pancreatoblastoma. Cancer Genet. Cytogenet. 79: 115-118.
352
GENETICĂ UMANĂ ŞI MEDICALĂ - PRINCIPII ŞI METODE DE LABORATOR

Win T.N., Roberts S., Laws D., 2007. Duane syndrome associated with
the Cat Eye syndrome: a case report. Eye 21: 289-291.
Wong A., Lese Martin C., Heretis K., Ruffalo T., Wilber K., King W.,
Ledbetter D.H., 2005. Detection and calibration of microdeletions and
microduplications by array-based comparative genomic hybridization
and its applicability to clinical genetic testing. Genet. Med. 7: 264-271.
Yatsenko S.A., Cheung S.W., Scott D.A., Nowaczyk M.J.M.,
Tarnopolsky M., Naidu S., Bibat G., Patel A., Leroy J.G., Scaglia F.,
Stankiewicz P., Lupski J.R., 2005. Deletion 9q34.3 syndrome:
genotype-phenotype correlations and an extended deletion in a patient
with features of Opitz C trigonocephaly. J. Med. Genet. 42: 328-335.
Ye J., Lu W., Moens P., Liu G., Bremer S., Wang Y., Hughes M.,
Krawetz S.A., Heng H.H.Q., 2001. The combination of SKY and
specific loci detection with FISH or Immunostaining. Cytogenet. Cell
Genet. 93: 195-202.
Yunis J.J., 1976. High resolution of human chromosomes. Science 191:
1268-1270.
Zalatnai A., 2005. Potential role of cell cycle synchronizing agents in
combination treatment modalities of malignant tumors. In Vivo 19(1):
85-91.
Zhang J., Li H., Yabut O., Fitzpatrick H., D’Arcangelo G., Herrup K.,
2010. Cdk5 supresses the neuronal cell cycle by disrupting the E2F1-
DP1 complex. J. Neurosci. 30(15): 5219-5228.
Zwicker J., Lucibello F.C., Wolfraim L.A., Gross C., Truss M., Engeland
K., Senderowicz A.M., 2004. Targeting cell cycle and apoptosis for
the treatment of human malignancies. Curr. Opin. Cell Biol. 16(6):
670-678.

353