Suport Curs Biochimie II

CAPITOLUL I
VITAMINE
Vitaminele sunt compusi organici care nu pot fi sintetizati de organismul

uman si trebuie inclusi in mod obligatoriu in dieta zilnica.
Caracterstice:
Sunt indispensabile pentru cresterea si functionarea organismului;
Pot fi introduse in organism ca atare sau sub forma de percursori, care vor fi
transformati in vitamine;
Aportul de vitamine trebuie sa fie mic (de ordinul mg), dar zilnic;
Cand aportul alimentar este insuficient apar simptome care caracterizeaza starea
de deficienta.
Cauzele deficientelor:
1. aport alimentar insuficient.
2. absorbtie inadecvata: perturbarea absorbtiei lipidelor (intalnita in obstructii
biliare) poate determina hipovitaminoze: A, D, E si K.
3. utilizare inadecvata datorata:
- absentei unor proteine ce functioneaza ca transportori pentru anumite vitamine;
- imposibilitatea de a sintetiza forma activa a vitaminei din percursori.
4. necesitati crescute: crestere, sarcina, lactatie, covalescenta.
5. excretie crescuta: boli renale.
6. deficienta indusa de medicamente: administrare de isoniazid pentru
tratamentul tuberculozei provoaca hipovitaminoza B6. Isoniazidul este un
antagonist al piridoxalfosfatului, un cofactor enzimatic derivat din vitamina B 6.
Surse de vitamine
1. Toate vitaminele exista in hrana; insa nu se cunoaste nici un produs natural
care sa contina toate vitaminele in cantitati suficiente.
2. unele vitamine pot fi sintetizate si de catre microorganismele intestinale, dar
in cantitati insuficiente.
Clasificarea enzimelor:
In functie de solubilitate vitaminele se clasifica in :
a. vitamine liposolubile: A, D,E, K –pot fi privite ca derivati poliizoprenici.
b. vitamine hidrosolubile: B, C
I.1. Vitamine liposolubile

Caracteristici comune:
- Din punct de vedere structural sunt derivati izoprenici;
- Sunt prezente in alimentele grase;
- Sunt absorbite din tubul digestiv cu substantele grase si patrund in
organism impreuna cu acestea, de aceea tulburari ale metabolismului
lipidic vor afecta absorbtia vitaminelor determinand carente;
- Pot fi depozitate in organism la nivelul ficatului aparand manifestari
toxice ale hipervitaminozelor (vitaminele A si D).
1
I.1.1. Vitamina A – retinolul
Este vitamina de crestere, aparare a epiteliilor, antixerooftalmica. Se cunosc
doua forme: A1- retinol si A2- dehidroretinol
A1- retinol
Fiind o vitamina liposolubila absorbtia are loc la nivelul intestinului

subtire prin mecanismul de absorbtie a lipidelor.
Este introdusa in organism sub forma de provitamina, cat si sub forma de
vitamina.
Provitaminele A se numesc caroteni, se gasesc in rosii si morcovi si sunt
transformate in vitamina A la nivelul intestinului.
Carotenii sunt un grup de hidrocarburi polinesaturate, cel mai abundent
fiind ß carotenul. Structura ii confera liposolubilitate, iar sistemul de duble
legaturi conjugate ii confera anumite proprietati spectrofotometrice. Are
culoarea rosie- portocalie. In mucoasa intestinului subtire, sub actiunea unei
dioxigenaze, a grasimilor si a bilei, ß carotenul este scindat in doua molecule de
retinal.
Vitamina A circula in plasma legata la o proteina transporatatoare
specifica denumita retinol-binding protein (RBP) sau prealbumina.
Principalul depozit de vitamina A al organismului este ficatul.
Rolul fiziologic al vitaminei A
Acidul retinoic este implicat in sinteza glicoproteinelor.
Retinolul intervine in procesele de reproducere, analog modului de actiune al
hormonilor steroizi, prin stimularea sintezei unor proteine specifice la nivelul
glandelor sexuale.
Vitamina A este esentiala pentru:
- Protejarea mucoaselor si epiteliilor diminuand riscul malignizarii.
- Mecanismul fiziologic al vederii.
Hipovitaminoza A se manifesta prin xeroftalemie, keratomalcie, probleme
ale acomodarii vederii la intuneric, alterarii la nivelul dintilor (smaltul dintilor
isi modifica structura, iar continutul in dentina este mai scazut.
Cantitati mari de vitamina A sau provitamina A duc la hipervitaminoze
caracterizate prin colorarea tegumentelor si mucoaselor in galben, greata,
varsaturi. Starile de intoxicatie cu vitamina A se datoreaza faptului ca aceasta
tinde sa se acumuleze la nivelul membranelor celulare.
O stare de hipervitaminoza A cronica este intalnita la eschimosi care se hranesc
cu cantitati mari de ficat de urs, una din cele mai bogate surse de vitamina A.
2
I.1.2.Vitaminele D
Sinonime: vitamina antirahitica
Denumire chimica: ergocalciferol, calciferol.
Structura chimica: ergocalciferol (D2):
Formula chimica: C28H44O

Structura chimica: colecalciferol (D3):
Formula chimica: C27H44O

Exista mai multe vitamine D, notate de la 1 la 6, cu structura chimica si actiune
fiziologica asemanatoare.
Vitaminele din grupul D se gasesc numai in organismul animal. In plante se
gasesc provitaminele corespunzatoare, sterinele, din care sub influenta radiatiilor
ultraviolete se formeaza vitaminele D. Cea mai importanta dintre sterine este
ergosterolul, care se gaseste in cantitate mare in drojdia de bere si in
mucegaiul Claviceps purpureea, care prin expunere la radiatii ultraviolete se
transforma in vitamina activa - vitamina D2.
Vitamina D2 este insolubila in apa, solubila in solventi organici. Este relativ
stabila la incalzire si la actiunea oxigenului. Este distrusa numai la 180 o. Este
mai stabila in mediu alcalin decat in mediu acid.
Vitamina D3 (forma naturala) se formeaza prin iradierea cu ultraviolete a unui
component al sebumului, secretat de piele. Este de culoare alba, cristalizabila,
solubila in grasimi si solventi organici si incalzita la 180 o isi pierde activitatea.
Surse:
Cele mai bogate produse in vitamina D sunt untura de peste, ficatul mamiferelor
si pasarilor. Se gaseste si in lapte, unt, galbenus de ou. Laptele de vaca si untul
obtinute vara sunt mai bogate in vitamina D decat cele obtinute iarna, deoarece
vara actiunea razelor ultraviolete asupra sterinelor este mai intensa.
Absorbtie si metabolism.
3
Absorbtia are loc la nivelul intestinului subtire in prezenta bilei si a sarurilor
biliare, a lipazei biliare, a celei intestinale si a grasimilor.
De la nivelul mucoasei intestinale, vitamina D este transportata de sange in
diferite organe, cum ar fi: ficatul, rinichii, plamanii, muschiul cardiac iar cea
mai importanta depunere are loc in piele.
Eliminarea vitaminei D se face pe cale digestiva.
O cantitate redusa este excretata prin bila, dar se reabsoarbe in totalitate.
Rolul vitaminei D
Cel mai important rol pe care il are vitamina D este acela ca previne si
vindeca rahitismul. Ea mentine in organism echilibrul fosfo-calcic, favorizand
osificarea.
Vitamina D mareste rezistenta organismului fata de infectii si contribuie
la buna functionare a unor glande cu secretie interna, ca: tiroida, paratiroidele,
hipofiza.
Mai nou s-a descoperit ca vitamina D are si o actiune antihistaminica ,
impiedicand in doze mari bronhospasmele de inhalare de aerosoli care contin
histamina.
Un alt rol important al vitaminei D, este acela ca, aceasta contribuie la
cresterea nivelului lipidelor totale sanguine.
Cantitatea de vitamina necesara adultului este de 100 U.I./zi, fiind
asigurata printr-o alimentatie echilibrata si prin expunere la lumina solara.
La copii, cantitatea de vitamina D necesara variaza in functie de varsta acestora,
astfel: la copii intre 1 si 12 ani sunt suficiente 400 U.I. sau o lingurita de untura
de peste zilnic, peste 12 ani, 800- 1.000 U.I./zi.
Nevoia de vitamina D creste in rahitism, tetanie, spasmofilie, carii dentare,
fracturi, stari infectioase si in tuberculoza cutanata.
Hipoavitaminoza. Lipsa vitaminei D duce la boala numita rahitism. Aceasta este
o boala a copilariei caracterizata prin tulburari de crestere si calcifiere a osului.
Aparitia rahitismului este favorizata de catre expunerea insuficienta a copilului
la lumina soarelui (razele ultraviolete produc transformarea provitaminei D din
piele in vitamina), alimentatia artificiala, lipsa de aer.
In rahitism, datorita unei lipse de calcifiere, oasele devin moi si fara rezistenta,
deformandu-se, astfel ca oasele lungi, in special cele ale membrelor inferioare,
din cauza greutatii corpului iau forma de paranteza sau X. Aceste curburi sunt
cunoscute sub denumirea de genu valgum si genu varum. De asemenea la
nivelul toracelui se constata unele modificari datorita carentei de vitamina D si
anume, apare ingrosarea epifizara a coastelor "mataniile costale" toracele
semanand cu cel de gaina.
Din cauza cresterii defectuoase a oaselor, rahiticii raman cu o statura mai mica si
cu un mers leganat.
Tratamentul si prevenirea rahitismului constau in alimentatie bogata in vitamina
D, precum si in expunerea la soare. O alta metoda de tratament este cura helio-
marina, care are o importanta deosebita pentru copii.
4
I.1.3.Vitamina E
Sinonime: vitamina fertilitatii
Denumire chimica: tocoferol
Structura chimica:
Formula chimica: C29H50O2

Descoperire. Vitamina E a fost izolata din germenii de grau de catre Evans si
Emerson in anul 1936.
Vitamina E, sau vitamina fertilitatii, exista in natura sub trei
forme: a (alfa), b (beta) si g (gamma) - tocoferol dintre care cel mai activ este
alfa-tocoferol.
Vitamina E este o substanta solubila in metanol, alcool etilic si acetona, cu
aspect de ulei vascos, galbui. Este rezistenta la caldura si sensibila fata de razele
ultraviolete si oxigen.
Surse
Vitamina E este sintetizata numai de regnul vegetal. Se gaseste in semintele
cerealelor (grau, porumb, ovaz), in legumele proaspete (salata verde, mazare
verde). In semintele oleaginoaselor apare sub forma de a, b si g - tocoferoli. Sub
forma de provitamine, se afla in fructele intens colorate.
Alimentele de origine animala care contin cantitati importante de vitamina sunt:
ficatul, pestele, slanina, iar cantitati mai reduse se gasesc in lapte, unt, oua.
Rolul vitaminei E
Avand proprietati antioxidante, tocoferolul patrunde in membrana celulelor
in vederea neutralizarii radicalilor liberi, care ar putea slabi cea mai importanta
linie de aparare a celulei.
Vitamina E intervine in functionarea normala a glandelor sexuale, in buna
dezvoltare a fatului si in formarea si functionarea normala a sistemului muscular
si nervos.
Conform rezultatelor unor cercetari recente, functia tocoferolului mai
intervine si in prevenirea aterosclerozei, a maladiilor cardiace, in formarea
cataractei si in imbatranirea rapida a tuturor tesuturilor.
Cantitatea necesara de vitamina pentru adult este de 25-30 mg/zi si poate
fi asigurata in general de o ratie alimentara echilibrata.
Sarcina si lactatia cresc nevoile de vitamina E.
Hipoavitaminoza. Insuficienta de vitamina E in alimentatie duce la tulburarea
functiei sexuale, glandele seminale degenereaza, iar la femei produce sterilitate.
De asemenea provoaca boli ale muschilor si nervilor, iar cantitatea de colesterol
5
in sange creste. La adulti lipsa vitaminei produce si o discreta scadere a duratei
de viata a globulelor rosii.
Pentru prevenirea carentei de tocoferol se recomanda o dieta alimentara bogata
in vitamina si, in caz de nevoie, administrare medicamentoasa comform
indicatiilor medicului.
Vitamina E se administreaza in cazuri de avorturi spontane si in distrofiile
neuro-musculare.
Hiperavitaminoza. Tocoferolul, nu este un preparat toxic. In cazul administrarii
dozelor mari, poate aprea o stare provizorie de greata, meteorism, diaree, iar la
unele persoane poate creste tensiunea arteriala.
I.1.4.Vitamina K
Sinonime: antihemoragica
Denumire chimica: fitomenadiona, filochinona, farnochinona
Structura chimica:
Descoperire. Vitamina K a fost descoperita in anul 1920, de catre cercetatorul

danez, Henrik Dam, numele fiindu-i data de catre acesta in anul 1935 tinandu-se
seama de proprietatea importanta pe care o are, si anume, aceea de a coagula
sangele (Koagulationvitamin). Este o vitamina indispensabila vietii, rezistenta la
caldura, dar nu si la lumina, sensibila la oxidanti, aer poluat, radiatii si raze X,
aspirina, biseptol, penicilina, neoxazol, kanamicina.
In functie de origine, vitamina K se clasifica in: vitamina K1 (filochinona)
care se gaseste in vegetalele verzi, K2 (farnochinona) aflata in alimentele de
origine animala si K3 (menadiona) contine produsi sintetici, farmaceutici
Surse. Vitamina K1 (filochinona) se gaseste in: spanac, mazare,morcov, cartofi,
porumb, patrunjel, urzici, varza, salata, conopida, kiwi, fructe de catina, fragi,
cereale si in unele uleiuri vegetale;
Vitamina K2 (farnochinona) se gaseste in: ficat de porc, galbenus de ou, lapte de
vaca, untura de peste, branzeturi fermentate, soia.
Absorbtie si metabolim. Vitamina K este absorbita la nivelul intestinului subtire,
in prezenta sarurilor biliare, daca mucoasa intestinala si functia hepatica sunt
normale. Transportul acestei vitamine se face pe cale sanguina ducandu-se la
6
diferite organe. Mici cantitati se depun in ficat, muschi, splina, aceste rezerve
acoperind nevoia organismului maxim o saptamana.
Eliminarea vitaminei K se realizeaza prin ficat.
Necesarul de vitamina pentru un adult este de 2mg/zi.
Rolul vitaminei K. Cel mai important rol pe care vitamina K il are, este acela ca
intervine in procesul de coagulare al sangelui. Pe langa acest rol esential,
vitamina ajuta la mentinerea sanatatii oaselor, a cicatrizarii ranilor, functionarii
ficatului, in diferite tulburari hepatice (icter, hepatita), urticarie, precum si in
refacerea organismului dupa antibiotice
Hipoavitaminoza. Carenta de vitamina K, apare la nou-nascuti prin lipsa florei
intestinale, deoarece placenta nu lasa sa treaca decat o cantitate mica de vitamina
din sangele mamei la fat. De asemenea in momentul folosirii indelungate de
antibiotice sau sulfamide, precum si a uleiului de parafina apare o inhibare si
distrugerea florei intestinale
Lipsa de vitamina duce si la tulburari ale coagularii sangelui, aparand hemoragii
spontate la nivelul pielii (hematoame), mucoaselor ( epistaxis- scurgere de sange
din nas), hematurie.
Tratamentul in scop profilactic, consta intr-o alimentatie bogata in produse care
contin vitamina K, iar in cazul administrarii de sulfamide sau antibiotice se
recomanda respectarea stricta a indicatiilor medicului.
I.2.Vitamine hidrosolubile
I.2.1.Vitaminele B
Termenul de vitamina B a fost introdus la inceputul secolului XX pentru a
denumi factorul carential al bolii beri-beri.
Astazi se stie ca nu este vorba despre o vitamina B, ci de un complex de
vitamine, ce au urmatoarele particularitati comune:
- provenienta (drojdia de bere);
- solubilitatea in apa;
- rolul nutritional fundamental, in activitatea metabolismului celular;
Vitamina B se gaseste in cantitati suficiente in alimentatia rationala si corect
preparata. Unele vitamine B sunt sintetizate de catre organism. Vitaminele B
participa la procesele de oxidoreducere, la metabolismul glucidelor, lipidelor,
proteinelor, intervin in functiile sistemului nervos si a unor glande endocrine.
I.2.1.1.Vitamina B1
Sinonime: vitamina antiberiberi, factor antinevritic
Denumire chimica : tiamina
Structura chimica:
Formula chimica: C12H12N4OS2+2Cr

7
Descoperire. Primele cercetari privind vitamina B1 au fost facute pe puii de
gaina (1896-1897), de catre Eijkman acesta aratand ca in taratele de orez exista
factorul esential a carui lipsa din alimente produce la om boala denumita beri-
beri, nestiind insa, ca acesta este o vitamina. Abia in anul 1911, Casimir Funk a
izolat-o din taratele de orez dandu-i numele de vitamina, nume atribuit apoi
tuturor reprezentantilor acestei clase. Mai tarziu, in anul 1936, a fost sintetizata
de catre Williams si s-a constatat ca din punct de vedere chimic vitamina B1 este
constituita din unirea a doi nuclei, unul tiazolic (nucleu care contine sulf, de
unde si denumirea de tiamina) si celalalt pirimidinic.
Tiamina este un produs alb cristalizat, cu miros caracteristic, stabil in aer, foarte
solubil in apa si insolubil in grasimi. Este sintetizata de bacterii si de plante. Se
extrage si din drojdia de bere.
Surse. Vitamina B1 se gaseste in cantitati importante in tarata de grau si orez,
embrionii gramineelor, in organele interne ale animalelor (ficat, rinichi, inima).
Cea mai mare cantitate de timina se regaseste in drojdia de bere proaspata si mai
ales uscata.
Flora intestinala (flora microbiana colibacilara, bacilii fermentatiei lactice,
bacilul bifidus si unele levuri) sintetiteaza de asemenea vitamina B 1, dar in
cantitati insuficiente fata de nevoile organismului.
Absorbtie si metabolim. Retinerea maxima a vitaminei B1 are loc la nivelul
intestinului subtire. Pentru absorbtia ei, acidul clorhidric al secretiei gastrice
constituie un factor esential; in absenta lui, tiamina este distrusa de bila, de sucul
pancreatic si de substantele alcaline.
Dupa ce vitamina B1 este absorbita, aceasta este transportata de catre plasma in
tesuturi sub forma libera sau combinata. La nivelul ficatului si al rinichiului
tiamina sufera un proces de fosforizare, transformandu-se in carboxilaza, forma
sub care se depoziteaza.
Corpul omului contine 30-100 mg de vitamina B1, organele cele mai bogate
fiind inima, creierul, ficatul.
Eliminarea tiaminei are loc pe cale renala.
Rolul vitaminei B1. Vitamina B1 este necesara bunei functionari a sistemului
nervos central si mai ales al celui periferic. Ea joaca un rol insemnat in
mecanismul umoral al excitatiei nervoase impreuna cu acetilcolina.
Pe langa acest rol important, tiamina mai are si unul nutritiv al
miocardului, motiv pentru care se numeste "vitamina inimii".
Tiamina contribuie la functionarea normala a aparatului digestiv, prin
mentinerea tonusului musculaturii si a peristaltismului acestuia. De asemenea,
participa la sinteza proteinelor si este necesara dezvoltarii intestinale.
Vitamina B1 are o actiune antagonista vitaminei A si de protejare a
vitaminei C. Ea favorizeaza depunerea de glicogen in ficat, fiind in corelatie cu
insulina.
8
Cantitatea necesara de vitamina B1 pentru un adult este 1-2 mg/zi. Copiii
sub un an au nevoie de 1 mg de vitamina B1/zi si pe masura ce acestia cresc si
cantitatea de tiamina pe zi creste, apropiindu-se de cea a adultului.
La femeile insarcinate sunt necesare circa 2,5mg/zi, iar in timpul lactatiei 2,5 -
3mg/zi. Ridicarea cantitatii de vitamina, este recomandata si in unele stari
patologice ale sistemului nervosca: nevrite, polinevrite, tulburari ale
metabolismului.
Hipoavitaminoza. Carenta de vitamina B1 se manifesta prin tulburari nervoase,
scaderea capacitatii de munca fizica, si intelectuala, a memoriei, iritabilitate,
insomnie, tulburari cardiace, ameteli.
Forma cea mai severa a carentei de vitamina B1 se manifesta prin boala
numita beri beri, care la noi se intalneste destul de rar.
Tratamentul carentei vitaminice consta in alcatuirea unei ratii alimentare
bogate in vitamina B1. Pentru folosirea ca medicament a vitaminei B1, chiar daca
aceasta nu este toxica, este necesara o prescriptie medicala.
I. 2.1.2.Vitamina B2
Sinonime: vitamina hidrosolubila de crestere
Denumire chimica : riboflavina
Structura chimica:
Formula chimica: C17H20N4O6

Descoperire. In 1879 Blyth identifica in lapte o substanta de culoare galbena pe
care o numeste lactocrom. In anul 1933 aceasta este izolata, iar in anul 1935 este
sintetizata de catre Kareer.
Denumirea de riboflavina a fost data de catre Comisia de chimie si farmacie.
Vitamina B2 se prezinta sub forma de ace fine, de culoare galben-portocalie, cu
gust amar, este termostabila (rezista si la 120 de grade C), solubila in apa si
alcool, cu solubilitate crescuta in mediul alcalin. Este foarte sensibila la lumina.
Surse. Vitamina B2 este foarte raspandita in regnul vegetal si animal. Produsele
de origine vegetala bogate in riboflavina, sunt legumele verzi(spanac, mazare,
laptuci, fasole verde, ardei gras), nucile, prunele uscate, caisele uscate, strugurii.
Sursele principale de origine animala bogate in vitamina, sunt: ficatul, splina,
rinichiul, carnea de peste, icrele, branza, laptele.
Cea mai mare cantitate de vitamina B2 se afla in drojdia de bere. In cantitati
reduse aceasta este sintetizata si de flora intestinala.
9
Absorbtie si metabolism. Vitamina B2 este retinuta in organism la nivelul
mucoasei intestinului subtire, apoi, pe calea venei poate ajunge in circulatia
sanguina si este depozitata in ficat, rinichi si in musculatura activa.
In tesuturile organismului apare atat sub forma de riboflavina libera cat si sub
forma de flavoproteine sau coenzime.
Eliminarea riboflavinei are loc pe cale renala si cale digestiva, iar in cantitati
mici eliminarea se face prin transpiratie.
Rolul vitaminei B2. Vitamina B2 este unul din constituientii celulari esentiali
care actioneaza sub forma de combinatie proteica in fenomenele de respiratie
celulara si intervine in procesle de dehidrogenare. De asemenea, este un factor
important al cresterii, fiind o componenta principala a unor enzime cu rol
fundamental in functionarea organismului
Sub forma pura, joaca un rol important in mecanismul vederii, alaturi de
vitamina A. Este necesara bunei functionari a epidermului, a epiteliului digestiv
si a celui respirator, iar in metabolismul proteinelor, are rol important, mai ales
in sinteza hemoglobinei.
Cantitatea de vitamina B2 necesara adultului este de 1,83 mg/zi, femeia gravida
are nevoie de 2,5 mg/zi si in timpul lactatiei 3 mg/zi, iar sugarul de minim 0,4-
0,5 mg/zi.
Hipoavitaminoza. Carenta de vitamina B2, legata in principal de o malabsorbtie
digestiva, de un aport alimentar insuficient sau de un consum excesiv de alcool,
poate antrena leziuni ale pielii si ale mucoaselor.
Organele de simt sufera si ele: scade acuitatea vizuala si auditiva, cu
diminuarea campului vizual si dificultati de vedere la lumina slaba. Carenta de
vitamina B2 declanseaza si aparitia unor tulburari psihice manifestate printr-o
emotivitate crescuta, scaderea tonusului muscular, tremuraturi, ameteli si a unor
tulburari digestive manifestate prin inapetenta si eliminarea de fecale bogate in
grasimi nedigerate (steatoree).
La sugar provoaca oprirea cresterii.
Profilaxia avitaminozei B2 se face printr-o ratie alimentara care sa aiba si
produse care contin aceasta vitamina, in raport cu necesitatile organismului cat
si prin tratarea afectiunilor care produc manifestarile lipsei acesteia.
Hiperavitaminoza. Nu se cunoaste existenta unei hiperavitaminoze B2.
I.2.1.3. Vitamina B3
Sinonime: vitamina PP,

Denumire chimica : niacina
Formula chimica: C6H5N2O
Descoperire. A fost descoperita initial in contextul cautarii unui tratament
pentru vindecarea pelagrei. In 1937 carenta acestei vitamine a fost recunoscuta
oficial drept cauza a pelagrei.
Vitamina PP este stabila la lumina , la caldura si la oxidare.
10
Surse. Principalele surse de vitamina B3 sunt: carnea (rinichii, ficatul), pestele,
cerealele, drojdia de bere si ciupercile.
Hipoavitaminoza. Carenta de vitamina PP, descrisa sub numele de pelagra, este
rara si este rezultata fie prin aporturi alimentare insuficiente, fie din interactiuni
medicamentoase (unele antituberculoase si antiparkinsoniene). Ea se traduce
prin oboseala, pierdere a apetitului, prin tulburari cutanate, digestive, psihice si
hematologice si se trateaza prin administrare medicamentoasa de vitamina B3.
Hiperavitaminoza. Acidul nicotinic, administrat in cantitati mari este toxic.
Sinonime: factor hepatic , pantetonatul de calciu

Denumire chimica: acidul pantotenic
Structura chimica:
Formula chimica: C9H17NO5

Acidul pantotenic a fost numit astfel dupa cuvantul grecesc pantoten care
semnifica peste tot, deoarece acest acid este omniprezent in natura. In grupa
vitaminelor solubile in apa si sintetizate de plantele verzi si multe alte
microorganisme, vitamina B5 este cea care ajunge in tesuturile animalelor care
le consuma, mai ales in ficat si oua.
Acidul pantotenic este un component important al coenzimei A, o
substanta care ajuta organismul sa elimine toxinele provenite din insecticide si
medicamente.
Acidul pantotenic este o substanta uleioasa, alb-galbuie, solubila in apa si
etanol, cu gust amar. Vitamina B5 este stabila la aer si la lumina, dar instabila la
caldura. Pierderile maxime la prelucrarile culinare sunt de cea 50%. Efecte
negative asupra ei au si conservarea produselor, actiunea cofeinei, a
sulfamidelor, somniferelor, alcoolului.
Surse. Alimentele ce contin vitamina B5 sunt: drojdia de bere, organele de
vita, cerealele integrale, arahidele, laptisorul de matca, somonul, galbenusul de
ou, ciupercile, conopida, legumele verzi.
Rolul vitaminei B5. Are rol in metabolismul celular si, impreuna cu alte
vitamine, contribuie la dezvoltarea energiei provenite din glucide, grasimi si
proteine. De asemenea, participa la mentinerea starii de sanatate a aparatului
digestiv, a ficatului si a epiteliilor, intervine in procesele de crestere, in
prevenirea aparitiei dermatitelor (bolilor de piele), incetineste imbatranirea,
stimuleaza activitatea diferitelor glande si sporeste productia de hormoni a
suprarenalelor.
11
Necesarul zilnic de vitamina B5 este de 5-15 mg. Copiii trebuie sa
consume intre 3-8 mg, adolescentii si adultii intre 10-15 mg. Studiile recente
recomanda 30-50 mg/zi. Folosirea terapeutica a vitaminei B5 poate ajunge la
100 mg/zi.
Hipoavitaminoza. Carentele de vitamina B5 apar in situatii exceptionale,
cand denutritia este considerabila. In cazurile mai usoare, pot aparea simptome
precum: stresul, senzatia de oboseala permanenta, insomnie ce alterneaza cu
somnolenta, dermatita, greata, hipoglicemie.
Hiperavitaminoza. Nici un efect toxic nu e cunoscut.
Sinonime: adermina, vitamina antidermatoasa

Denumire chimica: piridoxina
Structura chimica:
Formula chimica: C8H11NO3

Descoperire. Vitamina B6 a fost descoperita in 1939 de Harris si Folker si, pe
baza constitutiei sale chimice a fost denumita piridoxina. Piridoxina este o baza
cristalina sub forma de pulbere, incolora, cu gust amar solubila in apa si alcool,
sensibila la lumina. Fiind solubila in apa este rezistenta la fierbere pastrandu-se
aproape in totalitate.
In grupul vitaminelor B6 exista trei substante cu acelasi efect: piridoxina,
piridoxalul si piridoxamina. Cei doi derivati -piridoxalul si piridoxamina- sunt
naturali, iar piridoxina poate fi sintetica.
Surse. Vitamina B6 se gaseste in alimente de origine animala cum ar fi,
rinichiul, splina, ficat, inima, creier, lapte si de origine vegetala in, grau,
porumb, taratele acestora, sfecla, varza, struguri, mere, portocale, coacaze,
agrise, prune.
Vitamina B6 poate fi sintetizata si de flora intestinala.
Absorbtie si metabolism. Vitamina B6 reprezentata de cei trei factori cu actiune
vitaminica (piridoxina, piridoxalul, piridoxamina), se incorporeaza rapid, daca
se gaseste sub forma libera, la nivelul intestinului. Forma legata cu proteinele
este inghitita numai dupa ce a fost hidrolizata.
In sange se gaseste predominant sub forma legata, ca piridoxal-fosfat sau
piridoxamin-fosfat, fiind transportata de acesta la toate organele si tesuturile,
unde participa in formarea a unor numeroase enzime si la metabolismul unor
substante de o importanta deosebita. Cea mai mare cantitate de vitamina B6 este
depozitata in ficat.
12
Eliminarea piridoxinei are loc prin urina.
Rolul vitaminei B6. Aceasta vitamina este necesara la sinteza hemogoblinei, la
incorporarea fierului in molecula si la formarea globlulelor rosii.
In reglarea activitatii nervoase are o atributie importanta. Astfel, la nivelul
sinapselor din sistemul nervos central, prin decarboxilarea acidului glutamic in
prezenta vitaminei, se formeaza acidul gama-aminobutiric care diminueaza
intensitatea proceselor de excitatie, favorizand instalarea proceselor de inhibitie.
Piridoxina intervine in metabolismul acizilor grasi nesaturati si contribuie
la scaderea colesterolului, impiedicand depunerea sa in peretii arterelor. De
asemenea, vitamina B6 previne si vindeca tulburarile hepatice si musculare.
Cantitatea de vitamina necesara adultului este de 2-4 mg/24h. Pentru
femeile insarcinate cantitatea necesara este de 5-6mg/24h.
Hipoavitaminoza. Pana in prezent nu se cunoaste o hipoavitaminoza B6 pura, ci
o polihipoavitaminoza, asa incat multiplele tulburari care apar ca dermite,
eczeme, anemii, nu pot fi atribuite exclusiv lipsei de vitamina B6
Carenta provocata de piridoxina, se manifesta prin capacitatea scazuta de
aparare a organismului, prin dureri abdominale, greutate la efort muscular.
Sinonime: vitamina H, coenzima R,
Denumire chimica: biotina
Structura chimica:
Formula chimica: C10H16N2O3S

Descoperire. Vitamina B7 a fost izolata in anul 1936 de catre Kögl si Tonnis din
ou, iar in 1940 din ficat de catre Vigneaud, ambele cu proprietati asemanatoare.
Cele doua substante au fost denumite alfa-, respectiv beta-biotina, prima
gasindu-se in galbenus, a doua in ficat.
Este usor solubila in apa, stabila la caldura, rezistenta la acizi si baze, dar
sensibila la actiunea alcoolilor.
Surse. Vitamina B7 provine din alimentatie: drojdie de bere, carne, creier,
inima, ficat si rinichi, galbenus de ou, produse lactate, lapte, anumite legume,
cerealele integrale, porumbul, melasa, papadie, nuci, ciuperci, spanac, rosii,
morcovi, dar ea mai este sintetizata partial si de catre flora intestinala.
13
Absorbtie si metabolism. In natura biotina se gaseste legata de o proteina, iar in
intestine este separate prin hidroliza. Incorporarea are loc la nivelul intestinului
subtire si este vehiculata de sange in organism mai ales la ficat, creier si piele.
Eliminarea vitaminei are loc prin urina si fecale.
Rolul vitaminei B7. Ajuta la degradarea acizilor grasi, glucozei, aminoacizilor,
intervine in sinteza acizilor grasi si a proteinelor, stimuleaza cresterea parului si
intarzie caderea acestuia, impiedica incaruntirea prematura si calmeaza durerile
musculare.
Hipoavitaminoza. Probabilitatea ca organismul sa sufere de carenta de biotina
este practic nula, cu exceptia incapacitatii genetice de a absorbi aceasta
vitamina. Pierderea apetitului, oboseala, aparitia unor dermatite semnaleaza
aceasta carenta.
Reactiile clinice si de laborator dispar dupa administrarea a 150 micrograme de
biotina zilnic, timp de 5-6 zile.
Hiperavitaminoza. Luata in doze mari, vitamina B7 sau H nu este toxica.
I.2.1.7.Vitamina B9
Denumire chimica: acid folic
Structura chimica:
Formula chimica: C19H19N7O6

Descoperire. In anul 1931 Wills a extras din drojdia de bere o substanta care s-a
dovedit ca are activitate asupra anemiei macrocitare. Ulterior a fost semnalata si
in frunzele verzi de spanac, fapt pentru car e a fost numita acid folic (folium=
frunza).
In anul 1947 Johnson arata ca acidul folic este identic cu acidul pteroilglutamic.
Vitamina B9 se prezinta sub forma de cristale galben-portocalii.
Surse. Acidul folic se gaseste in lamai, banane, ficat, rinichi, oua, drojdie de
bere si in unele bacterii, ca de exemplu Bacillus subtilis.
Absorbtie si metabolism. Vitamina B9 este vehiculata de sange in ficat acesta
fiind considerat ca si depozit temporar.
Rolul vitaminei B9. Acidul folic stimuleaza formarea globulelor rosii si albe.
Are o atributie importanta in sinteza acizilor nucleici, a proteinelor precum si in
cresterea si reproducerea celulara. Previne aparitia cancerului la plamani, colon
si uter si protejeaza fatul de anomalii congenitale care pot afecta creierul si
coloana vertebrala.
Vitamina B9 participa la formarea acidului clorhidric in stomac si prin aceasta
stimuleaza pofta de mancare.
14
Necesarul de vitamina B9 este de 150- 200μg, iar la gravide acesta creste la 400
μg pe zi
Hipoavitaminoza B9. Carenta de vitamina B9 provoaca aparitia unei
anemii cu hematii imature de dimensiuni mari (macrocitara, megaloblastica).
Concomitent, pierderea puterilor se asociaza cu scaderea numarului de globule
albe, aparitia inflamatiei limbii (glosita).
Lipsa acidului folic mai apare si la sugari, in diferite boli intestinale, la
alcoolicii cirotici, in miofibroza, carcinom.
La bolnavii cu stari de carenta este necesara o cantitate medie de 50-100
μg/zi.

Sinonime: ciancobalamina
Formula chimica: C63H88CoN14O14P
Descoperire. A fost izolata in 1948 din ficat si din culturile de Streptomyces
griseus, sub forma de cristale de culoare rosie. B12 se gaseste in toate produsele
animale indeosebi in ficat. Ea este relativ stabila la caldura si la aer dar mai
sensibila la lumina si la radiatiie ultraviolete precum si la acizi si baze, rezista la
120sC
Surse. Cobalamina, se gaseste in cantitati mici in alimentele de origine animala,
cum ar fi: ficatul, rinichii, creierul, splina, muschii, pestele, ouale si laptele.
Produsele de origine vegetala sunt lipsite total de vitamina B12. De asemenea
flora intestinala elaboreaza cantitati mari de vitamina, dar acestea nu se pot
folosi, deoarece la nivelul colonului factorul intrinsec care permite incorporarea
vitaminei lipseste.
Absorbtie si metabolism. Vitamina B12 din alimente se inghite la nivelul
jejunului impreuna cu factorul intrinsec al lui Castle secretat de mucoasa
gastrica si numai in prezenta acestuia. Acesta se uneste cu vitamina B12 si
formeaza factorul antipernicios sau antianemic ce trece in sange, care il
vehiculeaza la tesuturi, in special la ficat, rinichi, splina, creier, plamani.
Important este faptul ca vitamina B12 nu se afla in tesuturi, in plasma, si in ser
sub forma libera, ci sub forma legata.
Daca factorul Castle lipseste atunci, vitamina din alimente se elimina.
In cazul in care apar tulburari de absorbtie intestinala, absorbtia vitaminei nu are
loc. De asemenea, inglobarea cobalaminei mai poate fi impiedicata si de paraziti
intestinali aflati in prima parte a intestinului, unde are loc procesul de captare.
Eliminarea vitaminei B12 se face prin fecale. In stare normala urina nu o
contine.
Rolul vitaminei B12. Actiunea vitaminei nu este inca complet cunoscuta, insa
ceea ce se stie este faptul ca vitamina B12 are o actiune anabolica in
metabolismul proteinelor si al lipidelor, de unde rezulta rolul important pe care
il are in mecanismului de crestere si inmultire celulara. Asa se explica de ce
15
aceasta vitamina este contraindicata in boli canceroase deoarece stimuleaza
cresterea tumorilor.
Cobalamina exercita si o actiune de protectie fata de supraincarcarea grasa
a ficatului prin rolul pe care il joaca in sinteza colinei.
Vitamina B12 intervine in mod activ in eritropoeza, favorizand procesele
de maturare si de eliberare in circulatie a eritrocitelor. Indirect, contribuie la
cresterea eritroblastelor, fiind un factor ajutator in sinteza acidului
dezoxiribonucleic si a cromoproteinelor.
Impreuna cu acidul folic, vitamina B12 participa la sinteza hemoglobinei.
Maduva osoasa galbena sub influenta vitaminei B12 este inlocuita cu maduva
hematogena.
Necesarul de vitamina B12 este considerat a fi de 15-30 μg/zi, din care se
considera ca se resorb 2-5 μg/zi.
In timpul sarcinii, mai ales in prima ei perioada, necesarul de vitamina este
crescut deoarece fatul are nevoie de aceasta pentru dezvoltarea lui. De
asemenea, sugarii si copiii au nevoie de o cantitate suplimentara de vitamina,
intrucat aceasta are un efect stimulator asupra cresterii fiziologice normale a
organismului.
Hipoavitaminoza. Carenta de vitamina B12 apare prin aport insuficient a
acesteia, din cauza absentei factorului intrinsec Castle, precum si prin inhibarea
florei intestinale in urma administrarii prelungite de antibiotice.
Simptomele lipsei de cobalamina sunt: digestive (inapetenta, greturi, diaree) si
generale (astenie).
O carenta severa duce la anemie Biermer, numita si anemie pernicioasa. Ea se
carecterizeaza prin lipsa de maturizare a hematiilor, datorita insuficientei
sintezei factorului anteanemic (Castle) la nivelul mucoasei gastrice.
Anemia Biermer este de fapt un sindrom carential complex consecutiv unei
gastrite sau anaclorhidrie, in urma careia nu se utilizeaza nici proteinele, nici
vitaminele din grupul B si uneori nici vitamina PP.
Prin tratament cu vitamina B12 se constata o evolutie rapida a tuturor
hematiilor.
I.2.2. Vitamina C
Sinonime: vitamina antiscorbutica
Denumire chimica: acidul ascorbic
Structura chimica:
Formula chimica: C6H8O6
16
Descoperire. Inca din secolul IV i.H., Hipocrate, parintele medicinei a
mentionat existenta maladiei numita scorbut. Ulterior s-a vazut ca aceasta aparea
frecvent la navigatori, remarcandu-se existenta unei legaturi intre scorbut si
alimentatie. In 1970 medicul Kramer arata ca scorbutul poate fi tratat cu salata
verde, legume si sucuri de fructe proaspete.
Din 1928 pana in 1933, echipa de cercetatori maghiara compusa din Joseph L.
Svirbely si Albert Szent-Györgyi si,americanul Charles Glen King, izoleaza
pentru prima data vitamina C si arata ca este acid ascorbic.
In 1933-1934, chimistii britanici Sir Walter Norman Haworth si Sir Edmund
Hirst si, polonezul Tadeus Reichstein, reusesc sa sintetizeze vitamina, fiind
prima creata articifial. Acest lucru a facut posibila producerea industriala si, in
acelasi timp, ieftina a vitaminei C. Haworth a primit in anul 1937 Premiul Nobel
pentru Chimie pentru munca depusa de el. Forma sintetica a vitaminei este
identica cu cea naturala.
In 1934, compania farmaceutica elvetiana Hoffmann-La Roche a fost prima care
a produs sintetic, industrial, vitamina C, sub numele de marca Redoxon.
In natura vitamina C se gaseste sub 3 forme: acidul ascorbic, acidul
dehidroascorbic si ascorbigenul.
Acidul ascorbic este o substanta solida, cristalizata, alba, solubila in apa.
Este usor distrus de caldura si de substantele alcaline; alimentele fierte vreme
indelungata pierd vitamina in intregime.
Surse. Vitamina C este una dintre cele mai raspandite vitamine din regnul
vegetal. Sursele cele mai bogate in vitamina C sunt legumele: ardeiul gras,
hreanul, salata verde, spanacul, conopida, varza alba, tomatele, prazul si
fructele: macesele, coacazele negre, visinile, afinele, merele, catina.
Alimentele de origine animala ca: ficatul, carnea, laptele contin vitamina C in
cantitate mica, iar in ou nu se gaseste deloc.
Muraturile, mai ales varza si gogonelele, isi pastreaza aproape integral
continutul ridicat de acid ascorbic pana la sfarsitul primaverii, iar zeama lor,
preluand o parte din vitamina C din legume, poate fi consumata.
Absorbtie si metabolism. Captarea vitaminei C are loc la nivelul intestinului
subtire si apoi aceasta este transportata pe cale sanguina in tot organismul.
Acumularea de acid ascorbic in organism se face in cantitate foarte mica, ceea
ce se impune ca el sa fie hranit incontinuu cu un aport exogen.
Vitamina C este transportata mai ales la organele cu activitate intensa ca,
glandele endocrine suprarenale, hipofiza, glandele sexuale. In tesuturi se gaseste
sub forma redusa, acidul dehiplasmatic; in sange, globulele sunt mai bogate in
vitamina decat plasma.
Calea majora de eliminare a acidului ascorbic este urina; foarte putina se
evacueaza prin plamani si sub forma de CO2. Inlaturarea prin fecale este nula.
Eliminarea vitaminei C este marita in cadrul administrarii medicamentelor
antitermice ( aspirina), barbiturice, sulfamide, salicilati.
17
Rolul vitaminei C. Ca participant la hidroxilare, vitamina C este necesara la
producerea de colagen in tesutul conjunctiv. Aceste fibre sunt omniprezente in
intreg organismul, asigurandu-i acestuia o structura stabila, dar flexibila. Unele
tesuturi au un procentaj mai ridicat de colagen in continut, in special pielea,
membranele mucoase, dintii si oasele.
Vitamina C participa la formarea calusului fibros dupa fracturi si la
procesul de calcifiere, alaturi de vitamina D. Contribuie la sinteza corticoizilor si
favorizeaza coagularea sangelui, resorbtia fierului din intestin; are rol in
maturarea eritrocitelor, al leucopoiezei si al trobocitopoezei. Previne anemia,
stimuleaza pofta de mancare si usureaza adaptarea organismului la frig. De
asemenea impiedica depunerea grasimilor la nivelul ficatului si asigura functia
normala a celulei hepatice.
Ratia zilnica de vitamina C este de aproximativ 75 de mg/24h sau de
1mg/kilocorp pentru barbati, 70 mg/24h pentru femei. In timpul sarcinii ratia de
acid ascorbic creste la 100 mg/zi, iar in perioada lactatiei la 150 mg/zi. La copii
necesarul de vitamina este de 1,5-2 mg/kilocorp, in functie de varsta.
In cazuri patologice cu metabolismul crescut, in maladii infectioase,
tuberculoza, cantitatile utile de acid ascorbic sunt crescute.
Hipoavitaminoza. Carenta in vitamina C, este responsabila de
aparitia scorbutului, o forma de avitaminoza. Scorbutul era o afectiune foarte
des intalnita la marinarii care plecau in voiaje lungi sau pe perioada iernii, din
cauza ca fructele si legumele nu puteau fi pastrate proaspete pentru foarte mult
timp. El se traduce prin oboseala si anemie, dureri osteoarticulare, edeme,
gingivita si pierderea dintilor, hemoragii, imunitate scazuta.
La copii, scorbutul este numit uneori Boala lui Barlow, dupa Sir Thomas
Barlow (1845-1945), un fizician britanic care a descris-o pentru prima
data. Boala lui Barlow reprezinta ansamblul manifestarilor morbide provocate la
sugar si copilul mic de carenta in vitamina C. Aceasta apare datorita alaptarii
artificiale la sugari si copii pana la un an, sau a unui mod de viata lipsit de
vitamina C. Din aceasta cauza apar tulburari in cresterea oaselor, oprirea in
dezvoltare, scaderea puterii de aparare a organismului.
Cercetari recente au arata faptul ca deficienta de acid ascorbic este insotita de o
acumulare de colesterol in sange si in tesuturi.
Administrarea de vitamina C este prescrisa pe cale orala in tratamentul
carentelor corespunzatoare, al starilor de oboseala, al unor tulburari capilare si
venoase, iar pe cale intravenoasa in caz de methemoglobinemie (crestere
anormala a concentratiei sangvine de methemoglobina, molecula incapabila sa
transporte oxigenul).
Hiperavitaminoza. Apare la cantitati mari de vitamina C (2g/zi) si provoaca
crampe, dureri musculare, insomnie si stari de agitatie. De asemenea se
formeaza calculi de oxalat in caile urinare.
I.3. Diagnosticul de laborator
18
I.3.1. Determinarea vitaminei A
Vitamina A este o vitamina liposolubila obtinuta din doua clase de compusi:
- vitamina A naturala preformata: retinolul si compusii sai;
- precursorii de vitamina A (provitamina A): beta carotenul si compusii inruditi.
Retinolul este indispensabil vazului (mai ales vederii crepusculare); de
asemenea este necesar pentru cresterea si diferentierea tesuturilor, cresterea
osoasa, procesul de reproducere, dezvoltarea embrionara, sinteza
glicoproteinelor, prevenirea cancerului si afectiunilor cardiovasculare. Impreuna
cu anumiti carotenoizi, vitamina A creste imunitatea scazand riscul infectiilor.
Deficitul de vitamina A apare intr-o dieta saraca in produse lactate si
vegetale sau in sindroame de malabsorbtie. Acesta reprezinta principala cauza
de orbire datorata distrugerii corneei in tarile subdezvoltate din Africa, Orientul
Mijlociu si Asia de Sud-Est. Printre manifestarile carentei de vitamina A se
numara modificari degenerative ale ochilor (xeroftalmie) si pielii (descuamari).
Pot fi afectate de asemenea epiteliile traheale, bronsice, ale tractului urinar,
ductelor pancreatice, uterului si glandelor salivare; se poate inregistra si o
scadere a imunitatii. Primul semn al deficitului de vitamina A este hemeralopia
(pierderea acuitatii vizuale in lumina slaba).
Excesul de vitamina A poate fi toxic la persoanele tratate timp indelungat cu
suplimente alimentare ce contin vitamina A. Manifestarile intoxicatiei cu
vitamina A sunt diverse: piele uscata, glosita, voma, alopecie, hipercalcemie,
demineralizari osoase, adenopatii, hiperlipidemie, amenoree, cresterea tensiunii
intracraniene cu edem papilar (manifestari de pseudotumor cerebri), fibroza
hepatica cu hipertensiune portala. Femeile insarcinate care iau vitamina A in
exces pot avea un fat cu malformatii congenitale (craniofaciale, cardiace) sau
pot suferi un avort spontan. Doze crescute de derivati sintetici ai retinolului sunt
teratogene. Carotenul in exces poate determina o colorare portocalie a pielii ce
poate fi confundata cu icterul. Toate manifestarile intoxicatiei cu vitamina A
sunt reversibile dupa incetarea aportului excesiv.
Recomandari pentru determinarea vitaminei A – suspiciune clinica de deficit
sau exces; monitorizarea tratamentului cu vitamina A.
Pregatire pacient – à jeun (pe nemancate) minimum 8 ore; se va evita consumul
de alimente ce contin vitamina A cu 48 ore inaintea recoltarii pentru pacientii
peste 6 luni si cu 24 ore inaintea recoltarii pentru cei <6 luni.
Specimen recoltat – sange venos.
Recipient de recoltare – vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator.
Prelucrare necesara dupa recoltare – se separa serul prin centrifugare, se
congeleaza imediat si se acopera cu o folie de aluminiu in vederea protejarii de
lumina; probele recoltate in afara laboratorului vor fi transportate in recipientul
destinat probelor congelate.
Metoda – cromatografie de lichide sub inalta presiune (HPLC).
Valori de referinta
0.3 – 0.8 mg/L (300-800 μg/L).
19
Interpretarea rezultatelor
Obtinerea unor valori scazute indica un deficit de vitamina A datorat unui aport
scazut sau malabsorbtiei. O valoare <200 μg/L impune tratament cu vitamina A
(recomandare OMS), iar scaderea sub 100 μg/L indica un deficit sever.
Valorile peste 1200 μg/L indica hipervitaminoza A si posibila toxicitate.
Limite si interferente
Ingestia acuta de alcool poate determina niveluri serice crescute de vitamina A.
Nerespectarea conditiilor de recoltare à jeun sau administrarea unor suplimente
de vitamine poate avea drept consecinta obtinerea unor valori fals crescute.
I.3.2.Determinarea vitaminei B1
Vitamina B1, numita si tiamina, este o vitamina hidrosolubila care sub forma de
pirofosfat are rol de coenzima in reactiile de decarboxilare, esentiale pentru
metabolismul protidic si glucidic. Este indispensabila pentru activitatea
cerebrala si mielinizarea nervilor periferici. In ser circula in parte legata de
albumina; pana la 85% din cantitatea de tiamina este preluata de eritrocite;
excesul se elimina prin urina.
Rezerva organismului la adultul sanatos este de 30 mg de tiamina, fiind necesar
un aport de 0,5mg/1000kcal/zi pentru a asigura aceasta rezerva. Daca se
intrerupe aportul alimentar deficitul de vitamina B1 se instaleaza in 10 pana la
21 de zile.
Semnele precoce ale deficitului de tiamina includ anorexie, scadere in greutate,
hipotonie musculara, apatie, confuzie si iritabilitate. Manifestarile tardive ale
deficitului sunt insuficienta cardiaca congestiva (“beri-beri umed”),
polineuropatie cu reflexe diminuate, parestezii, atrofie musculara (“beri-beri
uscat”) si sindromul Wernicke-Korsakoff, caracterizat prin dementa, ataxie si
oftalmoplegie.
Exista si un deficit infantil la copiii alaptati timp indelungat fara diversificarea
alimentatiei. La gravide se poate instala un deficit usor datorita nevoilor crescute
de tiamina. Majoritatea alcoolicilor cronici prezinta deficit de tiamina, datorat
atat interferentelor alcoolului cu metabolismul tiaminei, cat si nutritiei precare.
Nu s-au raportat cazuri de intoxicatii cu doze orale de tiamina. In cadrul
administrarii parenterale a unor doze mari, poate surveni decesul prin inhibarea
centrului respirator.
Recomandari pentru determinarea vitaminei B1 – persoane cu tulburari
comportamentale, modificari oftalmologice, tulburari de mers, delir,
encefalopatie, nutritie necorespunzatoare, alcoolici (pentru diagnosticarea unui
deficit) .
Pregatire pacient – à jeun (pe nemancate) minimum 8 ore; se va evita consumul
de alimente ce contin vitamina B1 cu 48 ore inaintea recoltarii pentru pacientii
peste 6 luni si cu 24 ore inaintea recoltarii pentru cei <6 luni.
Recipient de recoltare – vacutainer ce contine EDTA ca anticoagulant.
Cantitate recoltata – cat permite vacuumul.
20
Prelucrare necesara dupa recoltare – proba nu se centrifugheaza si se
congeleaza imediat.
Valori de referinta – <49 μg/L.
Scaderi: boala beri-beri; sindromul Wernicke-Korsakoff; nutritie deficitara;
alcoolism; insuficienta cardiaca.
Cresteri: intoxicatia cu tiamina (numai in cazul administrarii parenterale).
1.3.3 .Determinarea vitaminei B2

Cunoscuta si sub denumirea de riboflavina, vitamina B2 se prezinta sub forma a
doua coenzime – mononucleotid-flavinica si dinucleotid-adenin-flavinica – care
participa la reactii importante de oxido-reducere.
Dieta oricarui individ contine o cantitate suficienta de vitamina B2, astfel incat
nu se cunosc efectele unui deficit sever. Deficitul moderat de riboflavina este
des intalnit, dar nu ridica probleme medicale importante. Se poate asocia cu
deficitul de tiamina si niacina.
Deficitul prelungit (ariboflavinoza) se manifesta prin stomatita angulara,
cheilita, glosita, dermatita seboreica, anemie normocitara, cheratita; aceasta din
urma constituie cea mai problematica manifestare a deficitului deoarece pot
aparea opacifieri si ulceratii corneene. La copii deficitul poate conduce la retard
de crestere.
Nu se cunosc cazuri de intoxicare cu vitamina B2 datorita excretiei urinare
rapide.
Recomandari pentru determinarea vitaminei B2 – persoane care prezinta
semne de ariboflavinoza.
Pregatire pacient – à jeun (pe nemancate); ultima masa trebuie sa fie in urma cu
12-14 ore (se poate bea apa).
Valori de referinta – 180-295 μg/L.
Concentratiile scazute indica o carenta alimentara de riboflavina.
Vitamina B6, denumita si piridoxina, este o vitamina hidrosolubila formata din 6
vitameri, dintre care piridoxal fosfatul constituie forma biologic activa. Participa
ca si coenzima in peste 100 de reactii metabolice: transaminari, decarboxilari,
faza initiala a sintezei porfirinelor, mobilizarea glicogenului din depozite,
aminoacid transsulfurari si sinteza neurotransmitatorilor.
Deficitul de piridoxina apare de obicei impreuna cu deficitul de alte vitamine si
proteine, in special la alcoolici. Semnele si simptomele deficitului sunt
reprezentate de anemie sideroblastica, crize de epilepsie, modificari EEG;
21
depresie, confuzie, iritabilitate, dermatita seboreica, posibil tulburari de
coagulare.
Niveluri crescute de piridoxal fosfat se intalnesc in hipofosfatazie, boala
caracterizata prin scaderea nivelului seric al fosfatazei alcaline si modificari
scheletale.
Administrarea de vitamina B6 in doze mari este utila in unele anomalii ereditare
ale metabolismului aminoacizilor. Homocisteinuria, asociata cu un risc crescut
de afectiuni cardiovasculare, raspunde la administrarea de acid folic, vitamina
B12 si uneori de piridoxina.
Doze mari de piridoxina la adult (>100mg/zi) pot produce neuropatie senzoriala
periferica si posibil leziuni cutanate.
Recomandari pentru determinarea vitaminei B6 – persoane care prezinta
simptomele deficitului de piridoxina; stabilirea eficientei tratamentului cu
vitamina B6; diagnosticul si evaluarea hipofosfataziei.
Pregatire pacient – à jeun (pe nemancate); ultima masa trebuie sa fie in urma cu
12-14 ore (se poate bea apa).
Cantitate recoltata – cat permite vacuumul.
Prelucrare necesara dupa recoltare – proba nu se centrifugheaza si se
congeleaza imediat.
Valori de referinta – 8.7-27.2 μg/L.

Cobalamina este formata dintr-un tetrapirol plan cu un atom de cobalt central, o
grupare nucleotidica (5,6-dimetilbenzimidazol) sub nivelul planului si o parte
prostetica deasupra planului. In functie de gruparea prostetica se identifica mai
multe forme de cobalamina: metilcobalamina, care predomina in plasma si in
citoplasma, adenozilcobalamina, care predomina intramitocondrial, si
ciancobalamina, care este un preparat farmacologic stabil care trebuie convertit
in alte forme pentru a fi activ metabolic. Pentru a fi activa cobalamina trebuie
redusa din starea naturala oxidata (Co3+ sau Co2+). Cobalamina redusa (Co+) are
doua roluri cunoscute la om: transformarea metilmalonat CoA in succinil CoA
(ca parte a oxidarii acizilor grasi), reactie catalizata de metilmalonil CoA mutaza
– dependenta de cobalamina si metilarea homocisteinei la metionina, reactie
catalizata de metionin sintetaza si care necesita prezenta de metiltetrahidrofolat,
metilcobalamina servind drept cofactor. Deficienta cobalaminei determina
acumularea de metilmalonil CoA, homocisteina si metiltetrahidrofolat, cu
scaderea formei active, tetrahidrofolatul, ducand la alterarea sintezei ADN,
rezultatul final fiind oprirea in diferite stadii ale interfazei a precursorilor
hematopoietici. Consecinta este aparitia anemiei megaloblastice care se poate
22
asocia cu leziuni ireversibile ale SNC (prin deficit de metilare a proteinelor
SNC).
Cobalamina este eliberata de proteinele de legare din alimente de catre pepsina
la pH-ul acid din stomac, se leaga de transcobalamina (TC) I salivara; in duoden
cobalamina este eliberata sub actiunea proteazelor pancreatice si se leaga de
factorul intrinsec (FI) (inclusiv cobalamina excretata biliar) produs de celulele
parietale gastrice. Complexul cobalamina-FI este endocitat la nivelul celulelor
ileale prin intermediul cubilinei si megalinei, apoi este splitat si cobalamina se
leaga de TC II (sintetizata in ficat), acest complex parasind bazolateral celulele
ileale si intrand in circulatie la cateva ore dupa ingestie. O parte din cobalamina
este internalizata la nivelul ficatului prin intermediul receptorilor pentru TC II,
iar clearance-ul continua in circulatia sistemica, mai ales la nivelul rinichiului,
cu un timp de injumatatire de 90 minute. ~70% din cobalamina plasmatica este
legata de TC I (produsa de leucocite), acest complex nefiind preluat de tesuturi
(timp de injumatatire 9-10 zile). Continutul total de cobalamina al organismului
este de 2.5 mg la adult, in timp ce pierderile zilnice (biliare si urinare) sunt de
numai 1 µg. Deficitul alimentar de vitamina B12 este extrem de rar, exceptand
vegetarianismul strict, copiii nascuti din mame cu deficienta sau in cazul dietei
restrictive din fenilcetonurie. Absorbtia intestinala insuficienta reprezinta
principala cauza de deficit de vitamina B12.
Recomandari pentru determinarea vitaminei B12 serice
• Anemie megaloblastica,• Gastrita atrofica cronica, • Gastrectomie, • Boli ale
ileonului terminal (boala Crohn, limfom, rezectie etc.), • Alcoolism
cronic, • Dieta vegetariana prelungita (ani),
• Ingestia prelungita (ani) de inhibitori ai pompei de protoni/blocanti de
receptori H2,
• Pacienti cu SIDA.
Pregatire pacient – à jeun (pe nemancate), inaintea unei eventuale injectii cu
vitamina B12, efectuarii testului Schilling sau administrarii de radionuclizi.
Metoda – imunochimica cu detectie prin electrochemiluminiscenta (ECLIA).
Valori de referinta – 197-771 pg/mL (141-489 pmol/L).
Cresteri:
• Insuficienta renala, tratament cu vitamina B12, leucemie mieloida cronica,
leucemie acuta promielocitara, leucemie limfatica cronica, unele cazuri de
leucemie monocitara, policitemie vera, cancer metastatic adesea cu reactie
leucemoida sau afectare hepatica, hepatom (crestere marcata a TC I),hepatita
acuta/cronica, ciroza, insuficienta cardiaca congestiva severa, diabet, obezitate.
Scaderi:
Deficit de cobalamina subclinic (biochimic)
Deficit de cobalamina clinic (simptomatic) – anemie megaloblastica si/sau
manifestari neurologice. Cauze: Deficit nutritional (rar), anemia pernicioasa
23
(boala autoimuna caracterizata prin atrofia corpului si fundului gastric, pierderea
factorului intrinsec si prezenta de autoanticorpi anti-celule parietale gastrice si
anti-factor intrinsec), deficienta ereditara de factor intrinsec (anemia pernicioasa
ereditara), malabsorbtia vitaminei B12 din alimente (chirurgie gastrica, pacienti
varstnici cu gastrita atrofica cronica si aclorhidrie, infectia cu Helicobacter
pylori), insuficienta pancreatica, sindromul Zollinger-Ellison, competitia
biologica pentru vitamina B12: proliferarea bacteriana a intestinului subtire
(anomalii structurale: diverticuli, stricturi, fistule, ansa oarba, sau ale motilitatii:
disfunctia autonoma din diabet); infestarea cu Diphyllobothrium latum.
Cauze rare: hipotirodismul primar (50% din pacienti dezvolta aclorhidrie),
deficit sever de TC I, infectie HIV (dezvolta aclorhidrie cu scaderea eliberarii
cobalaminei din alimente), tratament anticonvulsivant, contraceptive orale,
mielom multiplu, scleroza multipla, hairy cell leukemia, anemie aplastica,
mielodisplazie, hemoglobinurie paroxistica nocturna, boala Gaucher;
hemodializa.
I.3.5. Determinarea 25-0H vitaminei D
Vitaminele D sau calciferolii sunt sintetizate din provitamine prin clivajul

inelului B din molecula sterolica in timpul expunerii la lumina solara. Cele mai
importante vitamine D sunt vitamina D2 (ergocalciferol) si vitamina D3
(colecalciferol).
Vitamina D2 este forma derivata din plante (ergosterol sau provitamina D2).
Vitamina D3 provine fie din alimente de origine animala (in special pestele gras
sau uleiul de peste) sau suplimente nutritionale, fie este sintetizata la nivel
cutanat din 7-dehidrocolesterol (provitamina D3) sub actiunea radiatiilor
ultraviolete. Rata de formare a vitaminei D depinde in principal de durata si
intensitatea expunerii. Folosirea cremelor de protectie solara, chiar si cu un SPF
de 15, reduce productia acestei vitamine cu 99.9%. Formarea cutanata excesiva
este prevenita prin conversia fotosensibila a vitaminei D in tachisterol sau
lumisterol. Atat vitamina D2 cat si vitamina D3 nu au activitate biologica
semnificativa, de aceea este nevoie sa fie metabolizate in forme hormonal
active.
Activarea are loc in doua etape, mai intai la nivel hepatic si apoi la nivel renal.
Vitamina D avand o structura liposolubila este transportata in circulatie sub
forma unui complex cu o alfa1 globulina specifica – proteina transportoare a
vitaminei D (VDBP = vitamin D binding protein). La nivel hepatic vitamina D
sufera prima hidroxilare pentru a forma 25-OH vitamina D (calcidiol), un
metabolit cu activitate biologica limitata.
25 hidroxivitamina D, cu un timp de injumatatire prelungit (2-3 saptamani),
constituie principalul rezervor circulant si cel mai bun indicator al statusului
global al vitaminei D.
24
Mai mult de 95% din 25-OH vitamina D dozabila in ser este reprezentata de 25-
OH vitamina D3; 25-OH vitamina D2 creste in ser la nivele masurabile doar la
pacientii care iau medicatie continand vitamina D2.
Nivelul exact al 25-OH vitaminei D care reflecta o rezerva optima a
organismului este necunoscut. Un deficit usor sau moderat poate fi asociat cu
osteoporoza sau hiperparatiroidism secundar. Deficitul sever conduce la
insuficienta mineralizarii tesutului osos nou format (osteoidului), avand drept
consecinta dezvoltarea rahitismului la copil si a osteomalaciei la adult. Deoarece
se dezvolta in perioada de crestere osoasa rahitismul are drept consecinta
aparitia unor deformatii osoase caracteristice. Modificarile testelor de laborator
in rahitism includ: hipocalcemie, hipofosfatemie, cresterea fosfatazei alcaline si
a parathormonului. La adult deficitul de vitamina D este asociat cu dureri osoase
si un risc crescut de fracturi.
Consecintele deficitului de vitamina D asupra altor organe decat osul nu sunt pe
deplin intelese, dar ar putea include o susceptibilitate crescuta fata de infectii,
disconfort muscular, rezistenta la insulina, diabet zaharat de tip I, hipertensiune
arteriala, insuficienta cardiaca, depresie, schizofrenie, autism, scleroza multipla,
sindrom nefrotic, risc crescut de preeclampsie si de afectiuni maligne: cancer de
colon, prostata, san, ovar, limfom non-nonhodgkinian.
Cauzele unui nivel suboptim de 25-OH vitamina D includ:
 expunere insuficienta la soare;
 aport alimentar inadecvat;
 deficit de absorbtie a vitaminei D la nivel intestinal (ciroza biliara, sindrom de
intestin scurt, insuficienta pancreatica exocrina, boala Crohn, fibroza chistica ,
boala celiaca);
 catabolizare crescuta a vitaminei D (tratament cu barbiturice si
anticonvulsivante, hiperparatiroidism primar);
 pierderi crescute de vitamina D (sindrom nefrotic, dializa peritoneala);
 reducerea activitatii 25-hidroxilazei hepatice secundara unor boli hepatice
severe.
Deficitul de vitamina D este mult mai frecvent decat se credea pana acum, in
special in randul adolescentilor, femeilor si varstnicilor. Astfel, numeroase studii
au aratat ca mai mult de 50% dintre varstnicii institutionalizati si de asemenea
un procent similar de femei care urmeaza tratament pentru osteoporoza prezinta
nivele inadecvate de vitamina D. De asemenea persoanele care locuiesc in
regiunile din latitudinea nordica, cele cu tenul de culoare inchisa datorita unui
continut crescut de melanina, cele care datorita unor obiceiuri religioase isi
limiteaza expunerea la soare, pacientii obezi sau cu boli cronice severe, nou-
nascutii din mame cu deficit asociaza un risc crescut de a dezvolta deficit de
vitamina D.
Tratamentul deficitului de vitamina D consta in administrarea urmatoarelor
preparate:
25
-colecalciferol (vitamina D3); administrarea zilnica timp de 3 luni a 1000 UI
determina o crestere cu 10 ng/mL a nivelului seric de 25-OH vitamina D;
-ergocalciferol (vitamina D2); administrat sub forma unor capsule de 50 000 UI.
In comparatie cu prevalenta crescuta a deficitului de vitamina D,
hipervitaminoza D este rara si este depistata numai in cazurile de expunere
prelungita la doze mari de vitamina D. Aceasta conditie se caracterizeaza clinic
prin anorexie, greata, varsaturi, diaree, hipotonie, nefrolitiaza, tulburari de ritm
cardiac, iar ca modificari ale testelor de laborator se inregistreaza hipercalcemie
si hiperfosfatemie severe, precum si valori scazute ale parathormonului.
Recomandari pentru determinarea 25-0H vitaminei D
– diagnosticul deficitului de vitamina D;
– diagnosticul diferential al cauzelor de rahitism si osteomalacie;
– monitorizarea terapiei de substitutie cu vitamina D;
– diagnosticul hipervitaminozei D.
Cauze de respingere a probei
• specimen hemolizat
• specimen icteric, lipemic
• specimen contaminat bacterian.
Metoda – metoda imunochimica cu detectie prin chemiluminiscenta; este
masurata vitamina D totala (vitamina D3, vitamina D2 si alti metaboliti
hidroxilati ai vitaminei D).
Valori de referinta
Carenta: < 10 ng/mL
Nivel insuficient: 10-30 ng/mL
Nivel optim: 30-100 ng/mL
Toxicitate: >100 ng/mL.
Nivelul seric de 25-OH vitamina D reflecta ingestia de vitamina D din
alimentatie si sinteza cutanata din provitamine sub influenta razelor ultraviolete;
este influentat de varsta, sex, rasa si locatie geografica. De asemenea nivelul de
25-OH vitamina D poate avea variatii sezoniere (valorile din sezonul rece pot fi
cu 40-50% mai scazute decat cele din sezonul cald datorita reducerii expunerii la
radiatiile ultraviolete). Concentratiile metabolitilor vitaminei D sunt crescute in
timpul sarcinii.
Cunoasterea factorilor de influenta a condus la stabilirea unor valori “normale”
in functie de sezon, pe esantioane de populatie din anumite zone geografice.
Abordarea mentionata furnizeaza un “interval de referinta“ insa acesta nu se
suprapune cu intervalul optim pentru starea de sanatate daca de fapt un procent
semnificativ din populatia de referinta este deficitar in vitamina D. De mai mare
utilitate in practica clinica ar putea fi valoarea prag pentru un status nutritional
adecvat,sub care un individ poate fi considerat ca avand deficit de vitamina D.
Cativa cercetatori preocupati de aceasta problema au incercat sa stabileasca o
26
corelatie intre concentratiile serice de 25-OH vitamina D si cele ale altor markeri
biologici, cum ar fi calciul si parathormonul.
Desi nu exista un consens asupra valorilor optime de 25-OH vitamina D,
majoritatea specialistilor defineste deficitul de vitamina D printr-un nivel seric
<20 ng/mL (50 nmol/L). Valorile <10 ng/mL indica un deficit sever. In urma
studiilor efectuate s-a constatat ca absorbtia intestinala a calciului creste cu 45-
65% in cazul in care se obtine o crestere a nivelului seric de 25-OH vitamina D
de la 20 la 32 ng/mL (de la 50 la 80 nmol/L). Din acest motiv valorile cuprinse
intre 20 si 29 ng/mL pot fi considerate ca un indicator de insuficienta relativa a
vitaminei D, in timp ce un nivel >30 ng/mL este adecvat atat pentru absorbtia
intestinala optima a calciului (ce mentine echilibrul mineral osos) cat si pentru
corectarea hiperparatiroidismului secundar. Pentru a se atinge valorile optime
aportul zilnic de vitamina D trebuie sa fie de minimum 800 UI (mai mare decat
recomandarile actuale).
Intoxicatia cu vitamina D se observa de obicei la valori serice ale 25-OH
vitaminei D >150 ng/mL (374 nmol/L). Determinarea nivelului de 25-OH
vitamina D este utila pentru diagnosticul diferential cu afectiunile
granulomatoase, in special sarcoidoza, in care pacientii prezinta de asemenea
hipercalcemie, hiperfosfatemie si un nivel redus de PTH (prin conversia
ectopica a 25-OH vitaminei D in 1,25-(OH)2 vitamina D), insa valorile 25-OH
vitaminei D sunt mult mai mici decat in hipervitaminoza D.
Limite si interferente
Obtinerea unor valori >10 ng/mL de 25-OH vitamina D in prezenta unui tablou
clinic sugestiv pentru deficitul de vitamina D impune determinarea 1,25-
(OH)2 vitamina D impreuna cu testarea functiei renale.
I.3.6. Determinarea vitaminei E
Vitamina E (tocoferolul) este un antioxidant larg raspandit in produsele
alimentare, care contribuie la mentinerea normala a membranelor celulare, a
sistemului vascular si nervos si ofera protectie ca antioxidant pentru vitamina A.
Sunt cunoscute 8 forme naturale ale vitaminei E denumite tocoferoli, cu
structura biochimica asemanatoare si cu aceleasi actiuni fiziologice. Forma cea
mai activa si mai eficace biologic este α- tocoferolul in functie de care se
stabileste necesarul in vitamina E.
Vitamina E este solubila in grasimi si in alcool, rezista la temperaturi de pana la
250ºC, dar este sensibila la lumina si oxigen. Valori ale temperaturii foarte
crescute sau foarte scazute reduc cantitatea de tocoferol continuta in alimente cu
pana la doua treimi. Vitamina E poate fi de asemenea distrusa prin pasteurizarea
laptelui, prin contactul alimentelor cu bicarbonat de sodiu si prin pastrarea
acestora timp indelungat. Astfel, carnea refrigerata pierde in cateva zile toata
cantitatea de vitamina E detinuta initial. Faina alba are un continut cu 80% mai
scazut decat faina integrala. Se recomanda ca uleiurile vegetale sa fie obtinute
prin presare la rece si nu prin rafinare, deoarece aceasta operatie se face la
temperaturi crescute si determina pierderi importante de tocoferol.
27
In prezent actiunile specifice ale vitaminei E nu sunt pe deplin elucidate.
Tocoferolii functioneaza ca antioxidanti, indeparteaza radicalii liberi, protejeaza
integritatea lipidelor nesaturate din membrananele celulare si protejeaza
retinolul de actiuni oxidante. Vitamina intervine in procesul de reproducere
asigurand buna functionare a glandelor sexuale si endocrine, faciliteaza
depozitarea glicogenului in ficat si in muschi, inclusiv in muschiul cardiac. De
asemenea vitamina E are un rol important in sinteza prostaciclinei in celulele
endoteliale si inhiba formarea de tromboxani in trombocite, reducand astfel
agregarea trombocitelor la suprafata epiteliului vascular. Aceste efecte asupra
agregarii trombocitare sunt importante in ceea ce priveste riscurile pentru
ateroscleroza coronariana si tromboza.
Necesarul zilnic de vitamina E este direct proportional cu varsta si cantitatea de
acizi polinesaturati din alimentele consumate, putand fi asigurat in general de o
dieta echilibrata. Batranii, femeile insarcinate si cele care alapteaza au nevoie de
un aport suplimentar de vitamina E. Nou-nascutilor trebuie sa li se administreze
tocoferol pana la aparitia propriei flore intestinale, deoarece laptele matern este
sarac in aceasta vitamina.
Deficientele de vitamina E pot aparea ca urmare a unei alimentatii
necorespunzatoare sau a unui sindrom de malabsorbtie intestinala. Persoanele cu
risc, in special copiii, sunt pacientii cu boli intestinale, boli pancreatice,
colestaza cronica, boala celiaca, fibroza chistica si limfangiectazie intestinala.
Colangiopatiile care pot duce la sindrom de malabsorbtie de vitamina E includ
atreziile biliare intra- si extrahepatice, numarul redus congenital de canalicule
biliare intrahepatice, displazie arteriohepatica, si embriopatii asociate cu virusul
rubeolic. In plus, nivele serice scazute de vitamina E pot fi intalnite in
abetalipoproteinemie, probabil ca urmare a incapacitatii enterocitele persoanelor
afectate de a forma lipoproteine cu densitate mica (VLDL) si chilomicroni.
Carenta de vitamina E determina anemie hemolitica (datorita fragilitatii crescute
a eritrocitelor si scaderii duratei de viata a acestora), afectiuni neurologice cu
evolutie lent progresiva, caracterizate prin ataxie, areflexie, pierderea
sensibilitatii proprioceptive si vibratorii (neuropatii motorii si senzoriale
reversibile), distrofii musculare, cresterea cantitatii de colesterol in ser si in
muschi, precum si instalarea aterosclerozei. Carenta de vitamina E se intalneste
mai des la batrani si la malnutriti cu diferite boli cronice, sindromul
ameliorandu-se la tratamentul parenteral cu vitamina E.
Prematurii care au nevoie de o atmosfera imbogatita cu oxigen au un risc crescut
de displazie bronhopulmonara, iar suplimentarea cu vitamina E reduce
severitatea si impiedica aparitia acestei afectiuni.
Tratamentul precoce cu vitamina E poate intarzia sau preveni neuropatia cu
ataxie, care se dezvolta in timpul abetalipoproteinemiei, avand, de asemenea, un
28
efect favorabil asupra cazurilor moderate si severe de retinopatie indusa de
prematuritate sau abetalipoproteinemie.
Hipervitaminoza E apare la doze farmaceutice foarte mari (300-800 mg/zi),
putand conduce la oligospermie, azoospermie in cazul barbatilor, iar la femei
involutie ovariana si tulburari ale ciclului menstrual.
Recomandari pentru determinarea vitaminei E
–evaluarea deficitului de vitamina E in boala hemolitica la prematuri;
-investigarea afectiunii neuromusculare prezente la sugarii si adultii cu colestaza
cronica;
-monotorizarea pacientiilor cu nutritie parenterala pe perioada indelungata;
-pacienti cu sindrom de malabsorbtie intestinala a lipidelor (fibroza chistica, by-
pass intestinal);
-evaluarea persoanelor cu neuropatii motorii si senzoriale.
Pregatire pacient – à jeun (pe nemancate) ; se va evita consumul de alcool cu 24
ore inainte de recoltare.
Prelucrare necesara dupa recoltare – se separa serul prin centrifugare, se
congeleaza imediat si se acopera cu o folie de aluminiu in vederea protejarii de
lumina; probele recoltate in afara laboratorului vor fi transportate in recipientul
destinat probelor congelate.
Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat, lipemic, decongelat
sau neprotejat fata de lumina.
Valori de referinta – 1-12 ani: 3-9 mg/L; 13-19 ani: 6-10 mg/L; >19 ani: 5-18
mg/L.
Obtinerea unor valori serice scazute de vitamina E se inregistreaza ca urmare a
unei alimentatii necorespunzatoare sau a unui sindrom de malabsorbtie. O
valoare sub limitele intervalului de referinta impune tratament cu vitamina E. In
suplimentarea organismului cu vitamina E trebuie avut in vedere faptul ca
absorbtia intestinala a acestei vitamine este de numai 30%.
Toxicitatea vitaminei E nu a fost stabilita in mod clar, insa ingestia cronica
excesiva a fost implicata in etiologia tromboflebitei, desi acest lucru nu a fost pe
deplin dovedit.
29
CAPITOLUL II
HORMONII
II.1. Consideratii generale:
Activitatea armonioasa a tuturor partilor organismului si a relatiilor sale cu

mediul inconjurator este asigurata de sistemul nervos. Sistemul de comunicare
de tip hormonal imbunatateste activitatea de comunicare de tip nervos in
interiorul organismului, sistemul endocrin fiind un elegant mecanism de
"verificari si balante" care actioneaza prin anse de feed-back ce faciliteaza
functionarea normala a organismului. Hormonii sunt substante chimice
(peptide, proteine, steroizi) produse si secretate de celule specializate ce
actioneaza pe diferitele celule "tinta" aflate local sau la distanta. Specificitatea
actiunii hormonale este determinata de prezenta receptorilor specifici de pe
celulele "tinta" iar raspunsul celular este determinat de programarea genetica
particulara a celulei respective astfel incat acelasi hormon are actiuni diferite pe
tesuturi diferite.
Glandele endocrine sunt unitati functionale formate din mai multe celule care
pot secreta hormoni, localizate in diferite regiuni ale corpului alcatuind sistemul
endocrin. Fiecare glanda are o functie specifica care contribuie la mentinerea
echilibrului mediului intern si a supravietuirii organismului uman.
Desi exista si tesut endocrin difuz (ex. : epiteliul gastrointestinal) sunt cateva
glande endocrine majore sau centri de control ai sistemului endocrin : hipofiza,
hipotalamusul, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, pancreasul endocrin,
testiculele, ovarele si epifiza.
Glanda hipofiza este denumita si "glanda sefa" datorita rolului important pe

care il au unii din hormonii secretati de ea in controlul secretiei celorlalte glande
ca si a legaturii directe pe care o are cu centrul de control al sistemului nervos -
hipotalamusul (prin sistemul sanguin port hipotalamo - hipofozar). Hipofiza
este situata intr-o depresiune a osului sfenoid (os component al craniului)
numita şa turceasca si este alcatuita din 3 parti : o parte anterioara care
secreta sase hormoni peptidici (hormonul de crestere - STH cu rol important in
dezvoltarea oaselor si a cartilagiilor, patru hormoni cu rol in controlul activitatii
glandelor suprarenale - ACTH, tiroida - TRH, ovare si testicule - FSH si LH si
prolactina cu rol in dezvoltarea sanilor si lactatie), o parte intermediara care
secreta hormonul melanostimulant (melatonina este un pigment aflat in celulele
pielii si care determina aspectul bronzat al acesteia) si o parte posterioara care
este responsabila de eliberarea in circulatie a hormonilor : vasopresina sau
hormonul diuretic deoarece are rol in absorbtia apei de la nivelul rinichilor,
absenta lui duce aparitia diabetului insipid, boala in care pacientul are o urina
foarte diluata si in cantitate mare si oxitocina - hormon care stimuleaza celulele
30
musculare ale uterului gravid si contribuie la expulzia fatului si care de
asemenea determina prin actiunile lui si ejectia laptelui.
Hipotalamusul, componenta a sistemului nervos central este considerat si

glanda endocrina deoarece secreta hormoni care asigura controlul nervos al
hormonilor secretati de hipofiza si implicit si al celor al altor glande endocrine.
Tiroida, glanda situata in regiunea gatului intre trahee si laringe produce si

secreta trei hormoni tiroxina (T4) si triiodotironina (T3) - importanti pentru
cresterea si dezvoltarea normala si armonioasa a organismului, cu efecte pe
metabolismul glucidelor, proteinelor si lipidelor cu producere de energie,
calcitonina fiind cel de-al treilea hormon tiroidian, rolul principal fiind
prevenirea cresterilor de calciu seric peste limita normala.
Paratiroidele in numar de patru, situate la polii lobilor tiroidieni secreta

parathormonul - hormonul metabolismului fosfo-calcic (rol in dezvoltarea
osului, dar mai ales in contractia tuturor muschilor - extirparea paratiroidelor
este incompatibila cu supravietuirea).
Glandele suprarenale, aflate la polul superior al rinichilor produc si elibereaza

in circulatia sanguina numitii hormoni mineralocorticoizi - aldosteronul care
retine sodiul in organism, glucocorticoizi - cortizolul, important pentru
metabolizarea glucidelor, proteinelor si grasimilor, in crestere si dezvoltare, in
apararea impotriva infectiilor, mici cantitati de hormoni sexuali androgeni.
Pancreasul endocrin are rol in reglarea valorilor glucozei sanguine prin

hormonii sai insulina (anomaliile in secretie sau in raspunsul celulelor tinta la
actiunile ei duc la diabet zaharat) si glucagonul.
Testiculele secreta hormoni androgeni - testosteronul care determina

dezvoltarea si mentinerea caracterelor secundare masculine (pilozitate, aspect
fizic, voce etc.), promoveaza cresterea, participa la formarea spermei, determina
caracterul agresiv si cresterea libidoului.
Ovarele produc hormoni steroizi - importanti in dezvoltarea caracterelor sexuale

secundare feminine, in dezvoltarea si mentinerea functiei reproductive a femeii,
estrogenii care actioneaza pe musculatura uterina, cresc libidoul, scad nivelul
colesterolului ceea ce duce la protectie impotriva ateromatozei vasculare si
progesteronii cu rol in dezvoltarea tesutului mamar, a modificarilor
endometrului in timpul ciclului menstrual.
Epifiza secreta melatonina importanta in mecanismul somn - veghe.
31
II.2. Clasificarea hormonilor
 Dupa sediul sintezei si actiunii
1) Hormoni endocrini- ajung de la celula producatoare la celula tinta prin sange

2) Hormoni paracrini- actioneaza pe celule invecinate celulei tinta fara a
ajunge in circulatia sangvina
3) Hormoni autocrini- secretati de o celula in spatiul extracelular si actioneaza
ca molecule semnal pentru celula care i-a produs (celula secretoare si celula tinta
sunt identice)
OBS. Un hormon poate actiona endocrin fata de un tesut si paracrin fata de altul
ex. Somatostatina
 Dupa natura chimica
1) derivati din aminoacizi (Tyr-dopamina, catecolaminele, hh. tiroidieni si

Trp- melatonina)
2) peptide si proteine mici (sub 200 aa): GnRH, TRH, vasopresina, ocitocina,
PTH, leptina etc.
3) glicoproteine mari: insulina, TSH, LH, FSH, eritropoetina
4) derivati dintr-un nucleu steroidic (hh. steroizi): glucocorticoizi,
mineralocorticoizi, sexuali
5) derivati vitaminici: retinoizii, calcitriol (pseudosteroizi)
6) derivati din acidul arahidonic: prostaglandine, tromboxani, leucotriene,
lipoxine
 Dupa solubilitate
1) hormoni liposolubili (steroizi, pseudosteroizi, tiroidieni, retinoizi)

2)hormoni hidrosolubili (catecolamine, peptide, proteine)
Tabel 1. Hh. liposolubili versus hh. hidrosolubili
hh. liposolubili hh. Hidrosolubili
-au receptori -au receptori

intracelulari (nucleari sau membranari (la sup.
citoplasmatici) celulelor)
- Nu necesita mesageri -necesita mesageri secunzi
secunzi
-mecanism: -mecanism:
moduleaza exprimarea moduleaza activitatea unor
genelor si proteine
sinteza proteinelor
32
- exercita o - exercita o
reglare cantitativa a reglare calitativa (a
concentratiei de proteine activitatii proteinelor)
-actiune mai lenta -actiune mai rapida
DE CE?
- stingerea semnalului -stingerea semnalului
hormonal este lenta (ore) hormonal este rapida (sec,
min)
- circula transportati de -circula liber in singe
proteine
II.3. Organizarea si reglarea sistemului endocrin

Secretia hormonala este continua, cu variatii corespunzataoare
necesitatilor homeostaziei (variatii ce vizeaza amplitudinea) si reprezinta doar o
veriga a unui mecanism de reglare mult mai complex.
Hormogeneza este controlata pentru majoritatea glandelor, de catre
adenohipofiza (hipofiza anterioara, prin substante denumite tropine; hipofiza
este reglata la randul ei de catre hipotalamus prin intermediul unor peptide
numite „factori de eliberare sau inhibitie a eliberarii”.
Factorul declansator al mecanismului de reglare este efectul fiziologic produs de
hormon in testurile tinta, in interdependenta cu concentratia hormonului si
amplitutinea secretiei hormonale. Controlul este realizat de axa hipotalamus
→hipofiza →glanda endocrina printr-un mecanism de feed-back negativ.
Hormonogeneza este controlata deasemenea si prin mecanism neurogen, cu 4-
traductori neuroendocrini (hipotalamus, MSR, epifiza, pancreas) care asigura
transformarea informatiei nervoase (codificare de tip electric, prin potentialul de
actiune) in mesaj hormonal (codificare chimica). Este mai puternica decat
reglarea prin feed-back, fiind o reglare in cascada; centrii superiori de control
utilizeaza cantitati mult mai mici de hormon decat cele ce reprezinta raspunsul
periferic al celulei tinta.
Mecanismul reglator este activ in cazul principalilor hormoni glandulari.
Constituie exceptie mecanismul de reglare a doua glande endocrine importane:
paratiroide ce secreta parthormonul si insulele Langerhans ale pancreasului
endocrin ce secreta insulina si glucagonul. Reglarea in aceste cazuri se exercita
direct, efectul metabolic produs de hormoni fiind sistemul reglator al functiei
acestor glande (hipo/ hiper calcemia respectiv hipo/ hiper glicemia).
II.4. Mecanismul de actiune al hormonilor
II.4.1.Receptorii endocrini
Pot fi de două tipuri:
33
Receptorii membranari pentru hormonii hidrosolubili care nu pot traversa
suprafaţa lipidică hidrofobă membranară a celulei, sunt împărţiţi la rândul lor în
mai multe clase:
1. Receptori cu activitate tirozin kinazică (de exemplu receptorii pentru insulină
şi IGF-1).
2. Receptori cu activitate serin/treonin kinazică (de exemplu receptorii pentru
activină, inhibină).
3. Receptori cu activitate guanilat ciclazică (receptorul pentru factorul atrial
natriuretic).
4. Receptori cuplaţi canalelor ionice (receptori nictonici acetilcolinergici).
5. Receptori cuplaţi cu proteina G (receptorii adrenergici, colinergici
muscarinici, pentru hormonii glicoproteici, parathormon, glucagon).
6. Receptori pentru citokine (de exemplu receptorii pentru GH, prolactină şi
leptină).
În primele patru categorii intră molecule bifuncţionale care pot funcţiona
şi ca enzime sau canale ionice, dar pot lega şi hormoni. În schimb, ultimele două
categorii au nevoie în vederea transmiterii informaţiei mesagerilor secunzi, de
recrutarea unor molecule intermediare (fie proteina G, fie alte kinaze precum
cele din familia tirozin-kinazelor Janus- JAK). Receptorii membranari folosesc
ca al doilea mesager intracelular fie AMPc, fie diacilglicerol, fie inozitol
trifosfatul, aceştia declanșând o cascadă de evenimente de tipul activării altor
protein kinaze sau fosfataze care vor culmina cu recrutarea de proteine nucleare
şi reglarea transcripţiei.
Receptorii nucleari sunt folosiţi de către hormonii lipofilici, molecule
mici care traversează rapid membrana celulară fie pasiv, fie cu ajutorul unei
proteine transportatoare. Liganţii acestor receptori nu sunt codificaţi la nivel
genomic şi pot fi reprezentaţi de una din următoarele categorii:
 Hormoni clasici:
o Hormonii tiroidieni;
o Progesteron;
o Testosteron;
o Estradiol;
o Cortizol;
o Aldosteron;
 Vitamine : vitamina D, acidul trans- retinoic sau acidul 9-cis retinoic;
 Produşi ai metabolismului intermediar: acizi graşi, acizi biliari;
 Xenobiotice.
Receptorii hormonilor steroidieni au o structură similară, ceea ce denotă

existenţa unei molecule ancestrale din care derivă. Unii dintre ei se leagă de
ligantul propriu intracitoplasmatic (receptorii glucorticoizilor,
progesteronului, testosteronului sau mineralocorticoizilor) după care suferă
homodimerizare şi intră în nucleu acționând ca factori de transcripţie; alţii se
34
leagă de ligant direct în nucleu (receptorul hormonilor tiroidieni, al
estrogenilor sau acidului retinoic) acționând de obicei după
heterodimerizare.
Legarea dimerilor de secvenţe specifice ale ADN-ului denumite HRE
(hormone response elements) se face prin intermediul unui domeniu înalt
conservat al receptorului. Unii hormoni steroidieni şi hormonii tiroidieni au şi
un efect rapid, nongenomic asupra celulelor ţintă care se realizează probabil
prin intermediul canalelor ionice sau al unor receptori membranari.
Reglarea receptorilor hormonali

Funcţia sistemului endocrin depinde foarte mult de reglarea la nivel tisular
şi aceasta se realizează prin modificarea numărului receptorilor, în sens
pozitiv sau negativ (up- respectiv down regulation) şi/sau desensibilizarea
acestora.
Mecanisme posibile:
 Creşterea sau scăderea sintezei receptorilor;
 Internalizarea receptorilor membranari după legarea ligantului;
 Decuplarea receptorului de la căile de transmitere intracelulare
(desensibilizare).
Ultima situaţie implică de obicei fosforilarea receptorului.

Reglarea poate fi omoloagă, prin efectul liganţilor direct asupra
receptorilor proprii sau heteroloagă, atunci când hormoni diferiţi
acţionează asupra receptorilor altor hormoni (de exemplu acţiunea
estrogenilor asupra receptorilor oxitocinici).
Interacţiunea dintre hormoni şi receptorii proprii depinde de numărul
receptorilor, concentraţia hormonului circulant şi afinitatea ligantului
pentru receptor. Aceasta din urma se poate defini ca fiind concentraţia
hormonului la care jumătate din numărul total de receptori este ocupată.
În mod normal, aproximativ 5% din numărul total de receptori ai unei
celule sunt ocupaţi la un anumit moment, iar răspunsul biologic maximal
apare chiar şi în condiţiile ocupării unei fracţiuni reduse din numărul
total de receptori. S-ar putea ridica întrebarea de ce o reducere minimă în
numărul de receptori ai unei celule sau o mică schimbare a concentraţiei
unui hormon poate avea influenţe semnificative asupra răspunsului său
biologic. Dacă numărul de receptori este redus, şansele de legare a
hormonului la aceştia scad şi ca atare este nevoie de o concentraţie mai
ridicată a hormonului respectiv pentru a avea acelaşi grad de ocupare a
receptorilor.
II.4.2. Mecanismul de actiune al hormonilor liposolubili
Include raspunsul mediat de receptori intracelulari exemplificat de actiunea
hormonilor steroizi asupra sintezei proteinelor specifice. Pentru acestia,
receptorul specific exista in citoplasma celulelor tinta.
35
Dupa acest mecanism actioneaza hormonii steroizi si tiroidieni.
In conditii fiziologice legarea hormonului steroid la receptorul
citoplasmatic conduce la modificari conformationale in complexul steroid-
receptor (SR), fenomen denumit „activare” sau „transformare”. Ea este urmata
de translocarea SR in nucleu si interactiunea cu ADN nuclear, care va influenta
sinteza proteica.
Receptorul glucocorticoid, din superfamilia receptorilor sterozi/ tiroxina, se
gaseste in citoplasma, intr-un complex inactiv cu o proteina de soc termic
(HSP), care mascheaza o secventa peptidica din structura receptorului proteic ce
constituie domeniul de legare la ADN. Aceasta reprezinta starea inactiva a
receptorului.
Cand un hormon glucocorticoid se leaga specific de receptor, acesta se modifica
conformational. Complexul receptor- hormon glucocortcoid este transportat in
nucleu. Aici receptorul dimerizeaza si se leaga la secventele reglataore ale ADN,
determinad activarea unor gene specifice si consecutiv, sinteza proteinelor
specifice (majoritar enzime specifice reactiilor metabolice).
Unele efecte ale steroizilor (vasodilatatia indusa de estrogeni) sunt prea
rapide pentru a fi urmarea unei sinteze proteice specifice. S-ar parea ca sunt
implicate proteine transmembranare apartinanad receptorilor cuplati cu proteina
G (cea mai mare superfamilie de receptori de membrana celulara).
II.4.3. Mecanismul de actiune al hormonilor hidrosolubili
Hormonii proteici si catecolaminele nu pot traversa membrana celulara, fiind
molecule mari hirosolubile. Ca urmare, se fixeaza de receptorii membranari
care sunt formati din 3 domenii.
36
Receptorul membranar are un domeniu extern la care se leaga molecula,
un domeniu transmermbranar si un domeniu citoplasmatic. Elementul esential al
procesului de transmitere a semanalului celular este fosforilarea intermediarilor
proteici de semnalizare de catre proteinkinaze si desfosforilarea acestora de catre
proteinfosfataze.
1. receptorii tirozin –kinazici, sunt receptori –enzime, care la activare
functioneaza direct ca enzime, asociere cu molecule adaptor ce initiaza calea
semnal:
- Calea Ras (ex. calea Ras-MAPK pentru insulina), Ras=proteina Ras
Sarcomas, o proteina mica atasata membranei; MAPK=mitogen activated
protein Kinases. Calea Ras poate fi comuna unor receptori complet diferiti
(receptorul pentru insulina si receptorul pentru ECG, epidermal growth
factor), si de asemenea raspunsurile celulare vor fi si ele diferite, de caile
par interconectate intre ele.
- Calea fosfatidilinozitid 3-kinaza (PI3) – este activata de receptori ce
raspund la un numar foarte mare de hormoni, inclusiv insulina →
activarea glicogensintetazei.
- Calea receptorilor JAK /STAT (pentru interferon).
2. receptori asociati cu proteine G, ce actioneaza indirect, regland activitatea
unei alte proteine legata de membrana citoplasmatica (o enzima sau un canal
ionic). Interactiunea dintre receptori si proteina tinta este mediata de o a treia
proteina trimerica. Caile semnal initiate prin acest mecanism sunt:
- Calea AMPc – pentru epinefrine;
- Calea GMPc – pentru hormoni si oxid nitric;
- Calea fosfatidilinozitol – pentru hormoni si factori de crestere,
utilizeaza si ea o enzima membranara, fosfolipaza C si rezulta alti
mesageri secunzi decat AMPc, adica inozitol trifosfat si
diacilglicerol.
In cazul catecolaminelor, semnalul epinefrinic este transmis:
 Pe o cale mediata de proteina G utilizand AMPc ca mesager
secund. Acesta e sintetizat din ATP sub actiunea adenilatciclazei,
atasata de membrana citoplasmatica. AMPc este continuu degradat,
fiind hidrolizat la AMP.
 Catecolaminele si hormonii proteici pot utiliza ca mesager secund
Ca, care va fi eliberat prin canale ionice deschise si va creste rapid
concentratia de calciu citosolic. Ca2+ formeaza cu o proteina
asemanatoare cu troponina C, calmodulina, un complex ce va
activa numeroase proteinkinaze (asa se produce de ex., contractia
fibrelor musculare netede sau, in mod similar, scindarea
glicogenului).
37
II. 5. Hormoni tiroidieni
Hormonii tiroidieni sunt derivati iodati de aminoacizi. Sunt compusi de

tironina reprezentati de tiroxina (T4) si triiodotironina (T3). Activitatea
hormonilor tiroidieni depinde atat de substituientii din pozitiile 3,5, 3',5' cat si de
conformatia globala a moleculei.
Biosinteza hormonilor tiroidieni.

Biosinteza hormonilor tiroidieni este complexa, unica si aparent
ineficienta. Hormonii tiroidieni sunt sintetizati si stocati ca reziduuri ale
aminoacizilor tiroglobulinei, glicoproteina ce constituie cea mai mare parte a
coloidului folicular tiroidian.
Etapele importante in biosinteza, stocarea, eliberarea si interconversia
hormonilor tiroidieni sunt urmatoarele:
1. captarea iodului ionic (I-) in tiroida;
2. oxidarea iodului si iodarea reziduurilor tirozil pe molecula de
tiroglobulina;
3. cuplarea reziduurilor de iodotirozina prin legatura eterica, cu producerea
iodotironinelor;
4. resorbtia coloidului tiroglobulinic din lumen in celula;
5. proteoliza tiroglobulinei si eliberarea T4 si T3 in sange;
6. reciclarea I in celula tiroidiana prin deiodarea mono- si diiodotirozinelor
si reutilizarea I-;
7. conversia T4 la T3 in tesuturile periferice si in tiroida.
1.Captarea iodului
Iodul din dieta ajunge in circulatie sub forma de iodura. Concentratiile normale
in plasma sunt foarte mici (0,2 - 0,4 μg/dL sau 15 - 30 nM). Raportul
concentratiilor dintre iodul tiroidian si cel plasmatic este in mod obisnuit intre
20 - 50, dar poate sa depaseasca chiar 100, atunci cand tiroida este stimulata.
Iodul este transferat in celula tiroidiana prin transport activ de catre o proteina
membranara numita NIS (sodium-iodide-symporter, simporterul sodiu-iod).
38
Tirotropina (TSH), hormon hipofizar, stimuleaza NIS care este controlat si prin
mecanism autoreglator. Concentratii reduse de iod tiroidian cresc captarea
iodului. Administrarea iodului, dimpotriva scade expresia NIS. Transportul
iodului in tiroida este inhibat de unele saruri, cum ar fi tiocianatul si percloratul.
NIS a fost identificat in numeroase alte tesuturi, in care concentratia iodului este
mai mare decat in sange. In placenta si glanda mamara rolul iodului ar fi de
asigurare a necesitatilor adecvate pentru fat si nou nascut.
2.Oxidarea iodului si iodarea tirozinei
Iodarea reziduurilor de tirozina necesita o stare inalta de oxidare a speciilor
diiodate. Oxidarea iodurii la forma activa este realizata de tiroidperoxidaza, o
enzima legata de membrana, concentrata in apropierea suprafetei apicale a
celulelor tiroidiene. TSH ar putea stimula organificarea iodurii prin activarea
unor receptori cuplati cu proteine Gq, cu cresterea calciului intracelular.
3. Formarea T4 si T3 din iodotirozine
T4 se formeaza prin cuplarea a 2 reziduuri de diiodotirozil, iar T3 din
monoiodotirozil si diiodotirozil. Aceste reactii oxidative sunt catalizate aparent
de peroxidaza mentionata anterior. Rata sintezei depinde de concentratia TSH si
de disponibilitatea iodurii.
4. 5. 6.
Intrucat T4 si T3 sunt sintetizate ca si componente ale tiroglobulinei, proteoliza
acesteia este o parte importanta a procesului de secretie a hormonilor tiroidieni.
Acest proces incepe cu endocitarea coloidului din lumenul folicular prin
suprafata apicala a celulei cu participarea receptorului pentru tiroglobulina
numit megalina. Tiroglobulina intracelulara apare ca picaturi coloidale fuzionate
aparent cu lizozomii continand enzime proteolitice. Se considera ca pentru
eliberarea hormonilor, tiroglobulina este scindata complet in aminoacizii
constituenti. Tiroglobulina are 5.500 reziduuri de aminoacizi. Relativa
ineficienta a biosintezei hormonilor tiroidieni rezulta si din faptul ca numai 2 - 5
din aceste numeroase reziduuri de aminoacizi sunt reprezentate de tiroxina.
Degradarea tiroglobulinei este stimulata de TSH.
Hormonii astfel procesati parasesc celula prin membrana bazala. In mod
obisnuit, tot iodul este reutilizat. Activarea intensa a proteolizei prin TSH poate
transfera in circulatie o anumita cantitate de iodura acompaniata de urme de
iodotirozine.
7. Conversia tiroxinei (T4) la triiodotironina (T3) in tesuturile periferice
Productia normala zilnica de T4 este intre 70 - 90 μg, iar cea de T3 intre 15 -
30 μg .T3 este produsa in tiroida, dar este generata si prin monodeiodarea
periferica a T4, proces responsabil pentru formarea pana la 80% din T3
circulanta. Conversia majora a T4 la T3 are loc in ficat. Atunci cand se
administreaza T4 la hipotiroidieni in doze care normalizeaza concentratiile
plasmatice de T4, are loc si normalizarea T3. Transformarea tiroxinei la T3 se
face prin iodotironil 5'deiodaza, enzima prezenta sub 2 izoforme distincte,
exprimate si reglate diferentiat in tesuturile periferice. Cele mai multe tesuturi
39
utilizeaza T3 derivat din hormonul circulant. Creierul si hipofiza sunt exceptii,
deoarece T3 este produs local. Indepartarea iodului din pozitia 5 (inelul intern)
produce 3,3',5', triiodotironina (T3invers, reverse T3, rT3), care este metabolic
inactiv. Concentratiile plasmatice normale de T4 sunt intre 4,5 - 11 microg/1dL,
iar cele de T3 intre 60 - 180 ng/1dL (de 100 de ori mai mici).
Transportul plasmatic al hormonilor tiroidieni
In plasma iodul se gaseste 5% ca iodura si 95% ca iod organic. Cea mai
mare parte a iodului organic (90-95%) se gaseste sub forma de tiroxina, iar 5%
ca T3.
Transportorul major al hormonilor tiroidieni este TBG (thyroxine-binding
globulin). TBH este o glicoproteina acida care leaga T4 molecula/molecula cu
foarte mare afinitate. T3 are afinitate mai redusa pentru TBH.
T4, dar nu T3 se leaga si de transtiretina (thranstiretin; thyroxine-binding
prealbumin, proteina care leaga retinol). Tiroxina se cupleaza si cu
albumina, atunci cand transportorii specifici sunt saturati. O mutatie punctiforma
specifica a genei albuminei poate creste deosebit de mult afinitatea albuminei
pentru tiroxina, fenomen prezent in hipertiroxinemia familiala disalbuminemica.
Este o boala autozomal dominanta. Tiroxina leaga de asemenea,
apolipoproteinele din HDL2 si HDL3, fara sa se cunoasca semnificatia acestui
fenomen.
Concentratiile hormonilor tiroidieni liberi reprezinta 0,03% pentru T4 si 0,3%
pentru T3 din totalul hormonilor tiroidieni plasmatici. Legarea de proteinele
plasmatice protejeaza hormonii de inactivare prin metabolism si excretie si
prelungesc t1/2. Diferentele de afinitate ale celor 2 hormoni tiroidieni se reflecta
si in t1/2care difera de 10 - 100 ori.
In reglarea functiei tiroidiene conceptul de hormon liber este pe prim plan,
intrucat numai forma nelegata este metabolic activa. Dobandeste astfel
importanta interactiunea unor factori fiziologici si patologici cu legarea de
proteinele transportoare. Legarea tiroxinei la TBG creste sub actiunea
estrogenilor si a modulatorilor selectivi ai receptorilor pentru estrogeni, a
metadonei, heroinei, clofibratului si 5 fluorouracil. Legarea creste si in unele
boli hepatice, porfirie si SIDA. Bolile acute si cronice scad legarea, iar dintre
medicamente acest efect il au glucocorticoizii, androgenii, salicilatii, acidul
mefenamic, fenitoina si carbamazepina, furosemida, L-asparaginaza. Intrucat
hipofiza are rolul major in reglarea nivelelor circulante ale hormonilor tiroidieni,
aceste interactiuni produc de obicei modificari minime ale fractiunii libere.
Inactivare si excretie
T3 are t1/2 aproximativ 1 zi. T4 este eliminata lent din organism cu t 1/2 de 6 -
8 zile. T½ este scurtat in hipertiroidism la 3 - 4 zile si prelungit in hipotiroidism
la 9 - 10 zile. Clearance-ul T4 este prelungit in sarcina prin legarea crescuta la
TBG. Estrogenii cresc continutul TBG in acid sialic si leaga mai intens
hormonul de transportor. Ficatul este locul major de degradare neiodativa a
hormonilor tiroidieni. T4 si T3 formeaza conjugati glucuronici si sulfati si sunt
40
excretati in bila. O fractie a conjugatilor este hidrolizata in intestin si
reabsorbita. De asemenea, in colon, poate continua hidroliza cu eliminarea
hormonilor liberi prin fecale. Ruta majora de metabolizare a T4 este deiodarea
la T3 sau rT3.
Controlul biosintezei si secretiei hormonilor tiroidieni
Controlul biosintezei si secretiei hormonilor tiroidieni este integrat in axa
hipotalamo-hipofizo- tiroidiana. Secretia de TSH poate fi inhibata de
somatostatina, doze mari de glucocorticoizi si dopamina. TSH stimuleaza
biosinteza si eliberarea hormonilor tiroidieni. Iodul exercita un control esential
asupra acestor procese. La concentratii mici stimuleaza biosinteza hormonilor
tiroidieni, iar la concentratii mari o blocheaza (v. efect Wolff-Chaikoff).
Hormonii tiroidieni circulanti (T3 si T4) prin feed-back, intervin inhibitor asupra
TSH si TRH.
Receptorii hormonilor tiroidieni
Receptorii hormonilor tiroidieni actioneaza ca factori de transcriere similar
receptorilor pentru hormonii steroizi. Receptorii hormonilor tiroidieni sunt
localizati primordial la nivel nuclear, pe elemente de recunoastere specifice. In
stare bazala blocheaza transcrierea in cele mai multe situatii. Activarea
transcrierii are loc prin atasarea ligandului (T3) si formarea de heterodimeri,
impreuna cu molecule coreglatoare. Tiroxina (T4) este relativ inerta ca ligand.
Receptorii hormonilor tiroidieni, TRα si TRβ sunt codificati de doua gene
distincte, cu multiple izoforme.
Hormonii tiroidieni au ca tinte farmacologice suplimentare receptorii
membranari si mitocondriile.
Efectele hormonilor tiroidieni
Hormonii tiroidieni influenteaza cresterea si dezvoltarea si intervin in reglarea
consumului de energie. Creierul este organul pe care se exercita de la inceput
efectele asupra dezvoltarii. Hormonii tiroidieni regleaza expresia a numeroase
gene specifice, cum ar fi proteina bazica a mielinei. Influenteaza migrarea
neuronala, proiectia axonala, sinaptogeneza si mielinizarea.
Efecte importante au hormonii tiroidieni si asupra aparatului cardiovascular. T3
creste expresia genei alfa a lanturilor grele ale miozinei sarcomerice si reduce
expresia genei beta. Hormonii tiroidieni regleaza pozitiv Ca 2+-ATP-aza
reticulului sarcoplasmic cardiac. Prin aceasta influenteaza contractilitatea
cardiaca. Modificari ale functiei contractile se observa atat in hipertiroidism
(evidentiate prin stres ecocardiografie), cat si in hipotiroidism (disfunctie
diastolica ameliorata de tiroxina).
Efectele cardiovasculare ale hormonilor tiroidieni sunt directe si indirecte.
Aparatul cardiovascular participa major in starile disfunctionale tiroidiene.
Hipertiroidism Hipotiroidism
Tahicardie Bradicardie
Debit bataie crescut
Indice cardiac crescut Indice cardiac scazut
41
Hipertrofie cardiaca Exudat pericardic
Presiunea pulsului crescuta Presiunea pulsului scazuta
Cresterea tensiunii arteriale
Rezistenta periferica scazuta Rezistenta periferica
crescuta
Hormonii tiroidieni pot avea efecte directe nongenomice pe aparatul
cardiovascular. Astfel T3 este relaxant pe musculatura neteda vasculara.
Patologia tiroidiana.
Functional, bolile tiroidiene se caracterizeaza prin deficit sau exces.
Hipertiroidismul caracterizeaza doua boli importante ale tiroidei: boala Graves
(Basedow) si gusa toxica nodulara. Boala Graves este o gusa toxica difuza, cu
patogeneza autoimuna. Anticorpii IgG, citostimulatori, produc independent de
TSH, hipertrofia tiroidiei si hipersecretia hormonilor tiroidieni. De asemenea
sunt responsabili de oftalmopatia tiroidiana exoftalmica. Criza tirotoxica
reprezinta manifestarea extrema a hipertiroidismului si impune tratament de
urgenta.
Hipotiroidismul poate fi primar prin afectarea primordiala a glandei tiroide, sau
secundar (central), prin procese patologice hipofizare sau hipotalamice.
Hipotiroidismul poate aparea la nou nascut si copil (cretinism). La adult cea mai
frecventa cauza primara de hipotiroidism este tiroidita Hashimoto, de natura
inflamatoare autoimuna. Evolutia necontrolata a insuficientei tiroidiene duce la
mixedem si, in extremis, la coma mixedematoasa.
Morfologic, hipertrofia tiroidiana realizeaza gusa. Aceasta apare frecvent ca
manifestare a deficitului de iod (distrofia endemica tireopata in zonele endemic
sarace in iod). Gusa poate fi normofunctionala, hipo- sau hiperfunctionala.
Nodulii tiroidieni sunt frecvent prezenti in tesutul glandular. Ei pot fi
nefunctionali (reci), sau functionali (calzi). Unii din noduli sunt activi,
independent de controlul prin TSH (autonomi). Dupa natura procesului
proliferativ sunt benigni sau maligni.
Cancerul tiroidian, cu variante morfologice si clinice impune o abordare
terapeutica complexa.
II.6. Hormoni pancreatici

Activitatea endocrina a pancreasului (glanda mixta, exo- si endocrina) este
realizata de portiunea insulara, alcatuita din „insulele lui Langerhans” in numar
de aproximativ 1,5 milioane.
Insulele pancreatice sunt constituite din 4 tipuri de celule, fiecare tip fiind
responsabil de secrectia cate unui hormon:
 celule A (α) secreta glucagonul si reprezinta 25% din totalul celulelor;
 celule B (ß) secreta insulina si reprezinta 70% din totalul celulelor;
 celule D (δ, celule delta) secreta somatostatina si sunt mai putin de 5% din
totalul celulelor;
42
 celule PP (γ, celule gamma) foarte putine ca numar, 3 – 5%, secreta
polipeptidul pancreatic
 celule epsion care produc ghrelina - <1%.
Insulina si glucagonul sunt factorii principali de reglare a homeostaziei
glicemice, iar somatostatina regleaza secretia de insulina si de glucagon.
Polipeptidul pancreatic (cu un lant din 36 de aminoacizi) se pare ca intervine
in secretia de biacarbonat de catre pancreas si regleaza unele functii ale
tractului gastrointestinal.
Hormonii pancreatici apartin grupei hormonilor peptidici si proteinici.
II.6.1. Insulina
Insulina este hormonul ce domina etapa anabolica a metabolismului.
Este principalul hormon cu actiune hipoglicemianta, favorizand in perioadele de
alimentare depozitarea excesului caloric sub forma de lipide, glucide si proteine.
Insulina este incriminata in actiuni mitogene specifice factorilor de crestere,
influenteaza cresterea fetala, regenerarea tesuturilor, etc.
Structura
Este o proteina mica cu 51 resturi aminoacidice. Este formata din doua
lanturi polipeptidice, unite prin punti disulfurice:
lantul A, format din 21 aminoacizi lantul B, format din 30 aminoacizi.
Cele doua lanturi sunt legate prin punti disulfurice (A7-B7 si A20-B 19), o a
treia punte disulfurica leaga restul Cys-A6 cu restul Cys-A11. Diferentele cele
mai mici sunt intre insulina umana si cea de porc. In prezenta ionilor de
Zn2+ insulina formeaza agregate (dimeri, tetrameri, hexameri). In pancreas
insulina este sub forma de hexamer.
Biosinteza
Insulina este sintetizata de catre celulele B sub forma unui precursor
reprezentat de un lant polipeptidic pre-pro-insulina (109 aminoacizi). Aceasta
etapa are loc in ribozomi. Ulterior la nivelul reticulului endoplasmatic are loc
indepartarea peptidului semnal (23 de aminoacizi) numit „pre' de la capatul N-
terminal. Apoi in aparatul Golgi este indepartat peptidul de legatura C (31
aminoacizi) numit 'pro' precum si doua dipeptide de la nivelul jonctiunii
peptidului C cu cele 2 catene A si respectiv B.
43
Complexitatea structurala a proinsulinei este necesara stabilirii corecte a
puntilor disulfurice din insulina.
Insulina, peptidul C si o cantitate mica de proinsulina sunt incorporate in
granulele secretorii si sunt eliberate impreuna in circulatie.
Reglarea secretiei
Principalul factor reglator al secretiei de insulina este glicemia, in mod normal,
glicemia, este de 80-110 mg/dl.
Secretia de insulina este influentata de o serie de factori, unii activand secretia,
iar altii inhiband-o.
Factorii mai importanti care activeaza secretia de insulina sunt:
- prezenta aminoacizilor, in special arginina, lizina si leucina
- cresterea glicemiei, raspunsul maxim in ceea ce priveste eliberarea de insulina
se obtine la o glicemie de 300-500 mg/dl
- prezenta altor monozaharide ca manoza, fructoza
- GIP (gastric inhibitory polypeptid), polipeptid eliberat de mucoasa duodenala
si jejunala la ingestia de glucoza. Prin aceasta se explica faptul ca glucoza
administrata oral induce secretia de insulina mai puternic decat glucoza
administrata intravenos.
Inhibitorii secretiei de insulina sunt:

- somatostatina, produsa de celulele D pancreatice, prin actiune paracrina
44
- adrenalina prin oc-receptori
Metabolizarea
Timpul de injumatatire al insulinei este de 3-5 minute, dupa care este
inactivata in ficat prin doua mecanisme:
- desfacerea puntilor disulfurice interlant printr-o reactie de schimb cu
glutationul, enzima reactiei fiind glutation-insulin transhidrogenaza:
4 GSH + insulina - rezulta -2 GSSG + lantul A + lantul B
- hidroliza in prezenta unei proteaze specifice.
Mecanisme de actiune
Insulina este un hormon important ce controleaza procesele fundamentale de
stocare si mobilizare a rezervelor energetice. Nu exista un anumit tesut tinta,
specific pentru insulina. Toate celulele au receptori pentru insulina (5xl0 3 -
20xl03 ). Distributia ubicuitara a receptorilor insulinei si efectele celulare foarte
variate nu permit o explicare unitara a acestor actiuni, de aceea s-au adoptat mai
multe modele privind mecanismul de actiune al insulinei:
Insulina determina activarea unui sistem efector intracelular si formarea de
mesageri secunzi. Mai multi mesageri secunzi au fost suspectati ca fiind
mesageri intracelulari, independent de o proteina G, prin activarea, printr-un
mecanism inca neelucidat, a unei fosfolipaze C. Substratul acestei enzime este
un glicozil-fosfatidil inozitol. Sub actiunea fosfolipazei C se formeaza
diacilglicerolul si glicozil-fosfoinozitol din care ulterior se formeaza inozitol-1 -
fosfat si glucozamina. Mesagerii formati activeaza o fosfoproteinfosfataza,
enzima ce determina defosforilarea unor proteine.
Multe din efectele metabolice ale insulinei sunt antagonice cu cele promovate
de AMPc. Insulina scade continutul intracelular de AMPc prin inhibarea
adenilat ciclazei sau stimularea unei fosfodiesteraze, creste continutul de GMPc.
2) Activitatea protein kinazica-tirozin specifica a receptorului sau activat
determina fosforilarea a cate doua resturi de tirozina din domeniul catalitic al
subunitatilor p. Domeniul kinazic activat al receptorului initiaza o cascada de
fosforilari si defosforilari care determina inductia sau represia sintezei unor
proteine reglatoare. Aceste proteine exprima efectele celulare specifice insulinei.
3) Insulina determina prin endocitoza-exocitoza redistribuirea unor proteine
intre membrana plasmatica si citoplasma, proteine ce faciliteaza transportul
substantelor nutritive in celula. Exemple in acest sens suntproteina transportoare
a glucozei, cea pentru aminoacizi, receptorul LDL (lipoproteine cu densitate
mica), etc.
Efectele insulinei, pot fi grupate in:
• efecte asupra metabolismului glucidic, lipidic si proteic
• efecte asupra permeabilitatii membranelor celulare
• efecte de crestere: proliferarea si diviziunea celulara, diferentierea
celulara, regenerarea (repararea) celulara.
45
a) Efectele insulinei asupra metabolismului glucidic
Una din modalitatile prin care insulina actioneaza ca hormon hipoglicemiant
este favorizarea patrunderii glucozei din sange in tesuturi (numite insulino-
dependente). Asfel insulina mediaza transportul transmembranar de glucoza in
tesutul adipos, tesutul muscular si altele.
Translocarea transportorului de glucoza de catre insulina (pentru tesuturile insulino-dependente
Exista si tesuturi insulino-independente, care pot capta glucoza din sange fara
prezenta insulinei, acestea sunt: creierul, eritrocitele, cristalinul, rinichiul
celulele p-pancreatice, etc. Insulina, indirect, favorizeaza influxul de glucoza in
hepatocite. In aceste celule transportorul pentru glucoza functioneaza ca o poarta
dependenta numai de gradienrul de concentratie a glucozei intre spatiul
extracelular si cel intracelular. In hepatocite insulina induce sinteza de
glucokinaza. Fosforilarea rapida a glucozei in hepatocite determina influxul de
glucoza in ficat si depozitarea ei ca glicogen sau convertirea in acizi grasi. Acizii
grasi incorporati in triacilgliceroli, sunt exportati ca VLDL (lipoproteine cu
densitate foarte mica) in tesutul adipos.
In ficat, insulina reprima actiunea fosfoenolpiruvat carboxikinazei, enzima
determinata de viteza in gluconeogeneza. Insulina favorizeaza toate caile de
utilizare a glucozei in muschi, ficat, tesut adipos. In tesutul adipos glucoza
furnizeaza glicerolfosfat ce este utilizat ca precursor in biosinteza
triacilglicerolilor.
b) Efectele insulinei asupra metabolismului lipidic
46
In general pe metabolismul lipidic insulina exercita actiuni antilipolitice si
lipogenetice. Insulina faciliteaza influxul de glucoza in adipocite precum si
transformarea glucozei in glicerolfosfat. Se activeaza lipoproteinlipaza care
hidrolizeaza triacilglicerolii transportati in VLDL sau chilomicroni. Este
inhibata lipaza hormon sensibila. Insulina are actiune anticetogenica (scade
productia de acid acetoacetic si acid β-hidroxibutiric)
c) Efectele insulinei asupra metabolismului proteinelor

Pe metabolismul proteic insulina faciliteaza transportul aminoacizilor cu
radical neutru in muschi si sinteza proteica. Insulina influenteaza sinteza unor
proteine specifice, intervenind la nivelul transcrierii genelor.
d) Efectele insulinei ca factor de crestere

Insulina stimuleaza proliferarea unor tipuri celulare, actionand ca factor de
crestere. Atat insulina cat si receptorul sau prezinta analogie structurala cu IGF
(I si II, insuline-like growth factors). Receptorul insulinic prezinta activitate
proteinkinazica, asemanator altor receptori ai factorilor mitogeni.
Diabetul zaharat
Absenta insulinei cauzata fie de distrugerea celulelor p pancreatice, fie prin
secretie defectoasa, fie prin lipsa de raspuns a receptorilor tisulari la insulina,
determina diabetul zaharat.
Diabetul insulino-dependent, IDDM (insulino-dependent diabetes mellitus)
Este cunoscut ca diabet al insuficientei insulinice (tip I). Aproximativ 10%

dintre bolnavii de diabet au acest tip de diabet. Se dezvolta in copilarie sau
adolescenta printr-un proces autoimun. Producerea IDDM este in general
mostenita sau poate fi rezultatul unei infectii virale sau a unui episod traumatic.
Deficienta de insulina poate fi preintampinata prin injectarea de insulina.
Secretia de glucagon este crescuta in aceasta situatie. Este favorizata proteoliza
proteinelor musculare mai ales din muschii scheletici, iar aminoacizii rezultati
sunt utilizati pentru gluconeogeneza hepatica, in muschi glucoza este putin
utilizata. Cresterea concentratiei glucozei in sange este acompaniata de cresterea
eliminarilor urinare de glucoza precum si pierderea de apa prin diureza
osmotica.
Prin lipsa insulinei in tesutul adipos este favorizata hidroliza triacilglicerolilor cu
formare de glicerol pentru gluconeogeneza hepatica.
Concentratia de corpi cetonici in sange in IDDM netratat creste. Prin aceasta
pH-ul sanguin scade ceea ce conduce la cetoacidoza diabetica.
Acumularea de glucoza, corpi cetonici in sange si starea de deshidratare duc la
cresterea osmolaritatii sangelui. Toate acestea pot conduce la modificari in
functionarea creierului, care duc la coma diabetica.
47
Diabetul insulino-independent, NIDDM (noninsulin-dependent diabetes
mellitus)
Este cunoscut ca diabet al ineficientei insulinei (tip II). Aproximativ 90% din
bolnavii de diabet au acest tip de diabet. Rezistenta la insulina este o
caracteristica a obezitatii. Diferenta care se stabileste fata de diabetul de tip I
este aceea ca in acest caz nu se dezvolta cetoacidoza. De obicei acest tip de
diabet apare la persoane adulte.
II.6.2. Glucagonul
Hormonul este sintetizat in celulele A pancreatice. Are actiune antagonica
insulinei, fiind hiperglicemiant. Asemanator insulinei se sintetizeaza dintr-un
precursor pre-pro-glucagon. Timpul de injumatatire al glucagonului este de 5
minute. Este degradat in ficat. Factorul reglator al secretiei este glicemia.
Secretia de glucagon este stimulata de aminoacizi si agonisti P-adrenergici.
Factorii care inhiba secretia de glucagon sunt glucoza si somatostatina.
Glucagonul actioneaza in celulele tinta crescand concentratia de AMPc
intracelular. Actiunile metabolice ale glucagonului sunt opuse insulinei.
Pe metabolismul glucidic este stimulata glicogenoliza si gluconeogeneza.
Gluconeogeneza hepatica este stimulata prin activarea enzimelor cheie ale
gluconeogenezei: fosfoenolpiruvat carboxikinaza, fructozo 1,6 bisfosfataza si
glucozo 6-fosfataza. Ritmul glicolizei se micsoreaza prin conversia enzimelor
glicolitice in forme inactive.
Pe metabolismul lipidic este stimulata lipoliza prin activarea lipazei hormon-
sensibile. In hepatocit metabolismul lipidic este trecut pe ß-oxidarea acizilor
grasi si cetogeneza.
Principalul stimul pentru glucagon este hipoglicemia.
In diabet si inanitie nivelul glucagonului este crescut, iar cel al insulinei este
scazut.
Actiunii hipoglicemiante a insulinei i se opune actiunea mai multor hormoni
(adrenalina, cortisol, hormonul somatotrop). Exista astfel un mecanism defensiv
foarte bine pus la punct pentru ca hipoglicemia este letala (afecteaza creierul).
in muschi metabolismul glucidic nu este influentat de glucagon.
In diabet glucagonul produce o serie de complicatii in lant, ca de exemplu:
inhiba glicoliza si stimuleaza gluconeogeneza, mobilizeaza triacilglicerolii din
tesutul adipos, astfel tesuturile utilizeaza mai multi acizi grasi decat glucoza.
II.6.3. Somatostatina
Se numeste asa deoarece a fost descoperita intai in hipotalamus ca factor de
inhibitie a eliberarii hormonului somatotrop (hormon de crestere). Ulterior a fost
identificata si in pancreas (produsa de catre celulele D insulare), in tractul
gastrointestinal, etc.
Este sintetizata sub forma unui precursor si dupa unele prelucrari se
transforma in hormon activ. Exercita actiune paracrina, inhiband secretia de
48
glucagon si insulina in celulele pancreatice vecine. Somatostatina actioneaza si
in celulele din tesuturile tubului digestiv regland activitatea secretinei,
colecistokininei, GIP (gastric inhibitory polypeptid)
II.6.4. Polipeptidul pancreatic
Este secretat de către celulele de tip P.P. insulare. Secreţia de P.P este stimulată
de câţiva hormoni – VIP, GIP, secretină, bombezină şi inhibată de somatostatin.
Principala acţiune a P.P. este inhibarea secreţiei de suc pancreatic şi creşterea
motilităţii gastrice şi intestinale. Acţiunea completă a P.P-ului nu este complet
cunoscută.
II.7. Hormoni implicati in reglarea calciului,magneziului si fosforului

Paratiroidele sunt glande endocrine de mici dimensiuni, avand greutate de 150g,
situate pe fata posterioara a lobilor tiroidieni. Ele secreta parathormonul, PTH,
principalul hormon implicat in homeostazia calciului. Sunt glande endocrine
descoperite cu intarziere la om, probabil, din cauza dimensiunilor lor reduse
II.7.1.Hormonul paratiroidian
PTH este un polipeptid alcătuit din 84 de aminoacizi, a cărui genă este
localizată pe cromozomul 11. Aceasta codifică un precursor denumit pre-
proPTH, care are pe lîngă cei 84 de aminoacizi o secvenţă pre sau secvenţa
semnal, alcătuită din 23 de aminoacizi şi un reziduu alcătuit din 6 aminoacizi,
secvenţa pro.
Secvenţa semnal este clivată în interiorul reticulului endoplasmatic iar
secvenţa pro la nivelul aparatului Golgi, PTH-ul matur, PTH (1-84) fiind
concentrat la nivelul granulelor secretorii intracelulare. Orice modificare a
calciului plasmatic ionic este detectată şi influențează secreția de PTH prin
intermediul unui sistem de tip feedback negativ.
La nivelul celulelor principale paratiroidiene se găseşte un receptor
sensibil la calciu (CaSR), din familia receptorilor cuplați cu proteina G.
Hipercalcemia hipocalciurică familială benignă (HHFB), apare ca urmare a unor
mutații inactivatoare ale receptorului sensibil la calciu de la nivelul celulelor
paratiroidiene. O creştere a Ca2+ plasmatic stimulează, prin legarea la acest
receptor, fosfolipaza C (PLC) şi inhibă adenilat ciclaza (AC), creşterea
fosfatidilinozitolului trifosfat (PI3) şi reducerea concentrației AMPc va avea un
efect de inhibare a eliberării PTH. Reversul acestui fenomen se produce odată cu
scăderea Ca2+.
Secreția de PTH poate fi modificată de catecolamine (acestea stimuleaza
secretia de PTH prin intermediul receptorilor beta-adrenergici) sau de ionii de
Mg (hipomagneziemia prelungita inhiba secretia PTH). Expresia genei PTH şi
deci sinteza acestuia este influențată de Ca2+, dar mai ales de 1,25 (OH)2D3.
Creşterea acestei forme active a vitaminei D, inhibă dramatic transcripţia genei
PTH. Analogii de vitamina D sunt folosiți în tratamentul hiperparatiroidismului
secundar la pacienții dializați cu osteodistrofie renală.
Metabolizarea şi mecanismul de acțiune al PTH
49
PTH intact are un timp de înjumătățire în circulație de 2-4 minute, fiind
metabolizat predominant la nivel hepatic şi renal. Atât la aceste nivele cât şi la
nivelul glandelor paratiroide, PTH-ul intact (1-84) suferă o degradare
proteolitică în fragmentul carboxiterminal (considerat inactiv) şi cel amino
terminal. PTH-ul intact şi fragmentul carboxiterminal pot fi eliberate şi de la
nivelul glandei paratiroide, ultimul putându-se acumula în insuficența renală
cronică. Acțiunea clasică a PTH se realizează prin intermediul porțiunii
aminoterminale dar in prezent se discută şi despre funcția fragmentului
carboxiterminal şi a altor fragmente derivate din hormonul intact, care par a nu
fi metabolic inerte, avînd probabil chiar receptori proprii. Prezența concomitentă
în plasmă a acestor fragmente circulatorii şi a hormonului integru este
responsabilă de dificultățiile dozării PTH.
Kiturile de dozare a PTH-ului integru implică metode imunoradiometrice
cu doi anticorpi specifici sau tehnici de imunochemilumininscență. Valorile
normale ale PTH cu aceste metode sunt cuprinse între 10 şi 60 pg/mL (1-6
pmol/L).
Mecanismul de acţiune al PTH
Acţiunea PTH la nivel tisular se realizează prin intermediul a două tipuri
de receptori:
 Receptorii de tip 1 pentru PTH şi peptidul înrudit (PTH related
peptide - PTHrp), abundenţi la nivel renal şi osos, fac parte din
superfamilia receptorilor cuplaţi cu proteina G
 Receptorii de tip 2 cu afinitate strictă pentru PTH.
Principala funcţie a PTH este aceea de a regla nivelul plasmatic al Ca
ionic printru-un efect concertat la trei nivele:
1. Intestinal – creşterea absorbţiei de Ca2+ şi fosfor dar indirect prin
stimularea sintezei renale de 1,25 (OH)2 D3, metabolitul activ al vitaminei D
(calcitriol).
2. Renal - creşterea resorbţiei Ca2+, predominant la nivelul nefronului
distal, concomitent cu scăderea resorbţiei tubulare de fosfor (mai ales la nivel
proximal) şi bicarbonaţi.
3. Osos – efectul este complex, direct și indirect, putând fi sumarizat în
creşterea turn-overului osos prin stimularea formării dar mai ales a resorbţiei
osoase. PTH-ul determină creșterea numărului osteoblastelor și osteoclastelor.
Expunerea continuă la nivele crescute de PTH (de exemplu în
hiperparatioridism) va determină în primul rând creșterea resorbției osoase;
administrat intermitent şi în doze care să creeze concentraţii serice mari pentru
1-2 ore, zilnic, PTH va stimula mai mult formarea osoasă. Osteoblastele au
receptori ptr PTH și reprezintă mecanismul principal prin care acesta își exercită
efectul osteoformator; osteoclastele ce induc resorbție osoase nu au astfel de
receptori și vor fi recrutate și activate de citokinele eliberate de la nivelul
osteoblastelor.
50
O alta actiune biologica majora a PTH este si mobilizarea colagenului cu
cresterea hidroxiprolinei in sange.
Tuburarile secretiei de PTH se manifesta prin:
a. Hiperparatiroidism (primar, secundar, tertiar, paraneoplazic) are ca
manifestari biochimice: hipercalcemia, hipofosfatemia prin demineralizare
osoasa cu apritia de calculi renali sau chiste osoase, cu cresterea fosfatazei
alcaline, semn unei activitatii osteoclastice crescute.
b. Hipoparatiroidism postoperator datorita ablatiei paratiroidiene
accidentale sau a necrozei ischemice a acestora si se manifesta prin
hipocalcemie (calciu seric < 5 mg%, tetanie, mineralizarea excesiva scheletata)
si hiperfosfatemie.
Pseudohipoparatiroidismul apare datorira unui defect al receptorului
pentru PTH.
II.7.2. Calcitonina.
Este secretata de celulele parafoliculare (sau C)cu origine in creasta
neurala si dispuse in spatiul dintre foliculii tiroidieni.
Structura chimica
Calcitonina este un polipeptid, fiind constituita din 32 resturi de
aminoacizi, cu GM=3600.
Reglarea secretiei. Calciul ionizat este cel mai important reglator al
secretiei de calcitonina, cresterea calciului ionizat determinand stimularea
secretiei de calcitonina. Hormonii gastrointestinali, cum ar fi gastrina exercita un
puternic efect de stimulare a secretiei.
Activitatea biologica este data de un fragment format din primii 7
aminoacizi. Aceasta realizeaza contactul cu receptorul membranar specific, ce
formeaza un inel printr-o punte de sulf 1Cis-Cis7. Receptorii se gasesc in
osteoclaste si in tubul contort proximal renal.
Calcitonina inhiba in mod direct reabsorbtia osteoclastica a osului si scade
concentratia plasmatica a calciului. De asemenea, reduce reabsorbtia renala a
calciului. Aceste efecte se manifesta rapid, in decurs de cateva minute. Efectele
sunt opuse celor realizate de parathormon, calcitonina realizand hipocalcemie
prin: -mineralizarea osoasa crescuta si stimularea a osteioblastelor, cresterea
eliminarii urinare a calciului, inhiba sinteza de 1,25 DHCC.
Totusi, rolul exact al calcitoninei in homeostazia calciului este inca
neclar. A fost sugerat faptul ca acest hormon ar avea rol important in
minimalizarea cresterii postprandiale a calciului.
Faptul ca la pacientii cu deficit de calcitonina (dupa tiroidectomie) si la
cei cu exces de calcitonina (carcinomtiroidian) nu se inregistreaza tulburari ale
homeostaziei calciului, sugereaza faptul ca acest hormon nu este un reglator
important al homeostaziei calciului la pacientii sanatosi.
Timpul de injumatatire T1/2 al calcitoninei este de 4 -11 minute.
Datorita efectelor sale asupra osteoclastelor, calcitonina se administreaza
in patologia osoasa cu fenomene de osteoliza.
51
II.7.3.Calcitriolul
Reprezinta forma finala, activata a vitaminei D si i se atribuie semnificatia

de hormon. Vitaminele D sunt considerate astazi de fapt, „ prehormoni D”.Se
cunosc mai multe vitamine D , (D2-D7) provenite din provitaminele respective.
Ceea ce s-a considerat a fi vitamina D1 corespundea, de fapt, unui amestec de
vitamine D2 si un alt compus sterolitic.
Vitamina D regleaza metabolismul calciului (in mod direct) si al
fosforului (in mod indirect).
Daca provitaminele D provin din regnul vegetal sau animal,
colecalciferolul, vitamina D3 poate fi sdintetizat de organismul uman avand ca
percursor colesterolul, sub actiunea UV.
Structura provitaminelor si vitaminelor D
 Provitaminele D sunt steroli cu 19 atomi de carbon in structura tetraciclica

de baza (ciclopentanoperhidrofenantren) avand o grupare hidroxil in
pozitia 3, doua duble legaturi conjugate in pozitiile 5 si 7 si difera prin
natura radicalului din pozitia 17.
 Prin deschiderea suferita la ciclul B si rotirea ciclului A cu 180˚ se obtin
vitaminele D, (D2 este ergocalciferolul iar vitamina D3 este
colecalciferolul, aceasta din urma fiind de importanta mai mare pentru
om).
 Vitaminele D se depoziteaza in ficat, rinichi, plamani, creier, tegumente
(aici gasindu-se alaturi de provitamine, mai mult in straturile profunde ale
pielii). Rezeverele constituite in ficat sunt limitate. Vitaminele D nu sunt
active biologic ca atare ci dupa transformari ale structurilor.
52
 Calcitrolul (1α25-dihidroxicolecalciferolul) este metabolitul cel mai activ
al calciferolului, el poseda o activitate de 2 ori mai intensa decat
calcifediolii, derivatii activi 25-hidroxilati ai vitaminelor D, si de 5 ori
mai intensa decat calciferolul (D3).
Biosinteza si catabolismul calcitrolului
 O prima transformare (activare) a vitaminelor D se realizeaza in
microzomii hepatici unde o hidroxilaza specifica, a carei activitate este
dependenta de prezenta Mg2+, introduce o grupare hidroxil in pozitia 25.
Se obtin hidroxicole- si respectiv, ergocalciferol (25-HCC si 25-HEC).
Calciferolii si derivatii activi 25-hidroxilati (calcifedioli) sunt forme de
depozit si circulante ale vitaminei D.
 In tesutul renal, (si mai redus, si in placenta, in tesut osos si cartilaginos)
la nivel mitocondrial, are loc o a doua hidroxilare, in pozitia 1 sau 24 cu
hidroxilaze specifice. Se obtin 1α25-dihidroxicolecalciferol (1α25-DHCC
si 1α25-DHEC) precum si 24,25-dihidroxicalciferoli (calcitroli).
1,25-dihidroxicolecalciferol (1,25-DHCC)
(calcitriol)
53
Transformarea in calcitrol este controlata de scaderea calcemiei si acctiunea
parathoprmonului (PTH). Din acest motiv, calcitriolul poate fi socotit, pe drept,
o substanta cu semnificatia de hormon. Calcitriolul este vehiculat in plasma
legat de DBP D- binding protein si se acumuleaza in celulele mucoasei
intestinale, in oase si in tubii renali.
Degradarea calcitriolului este foarte rapida, fiind inactivat renal prin hidroxilari
suplimentare.
Actiunea biologica, biochimica si fiziologica
Mecansimul de actiune al formelor active ale vitaminelor D (forme hidroxilate
denumite „hormon D”) este asemanator cu cel al hormonilor steroizi.
Calcitriolul indeplineste, alaturi de PTH si calcitonina, un rol major in reglarea
metabolismului calciului.
Scaderea concentratiei Ca2+ duce la eliberarea PTH, care, la randul sau,
stimuleaza complexul 1α-hidroxilazic. Calcitriolul isi regleaza, prin feed-back,
propria sinteza. Acest mecanism este intalnit si in cazul hormonilor steranici.
Hormonul D creste absorbtia jejunala a calciului ionic prin reglarea sintezei unei
proteine fixatoare de calciu CBP, calbindina, care asigura transportul activ
(absorbtia) Ca2+ in jejun, precum si a unei ATP-aze Ca-dependenta (de ex.
actinomicina, un blocant al sintezei proteice, inhiba sinteza vitaminei D).
Calcitriolului i se atribuie urmatoarele roluri:
- Reabsorbtia crescuta a Ca2+ in tubii renali;
- Conservarea fosforului in mediu intern (mai ales prin resorbtie stimulata a
fosfatului in tubii renali), sub actiunea 25-HCC;
- Stimularea absorbtiei Ca2+ si fosfatului in intestin;
- Favorizeaza mineralizartea osoasa.
Recent au fost descrise si alte actiuni ale calcitriolului, non clasice sau non
calcemice asupra unor tesuturi ca; tesutul nervos, muscular, sistemul imunitar,
tegumente sau chiar celule neoplazice, intervenind in imunomodulare,
diferentiere celulara sau cresterea fortei musculare.
Deficitul de vitamina D activa determina, in perioada dezvoltarii scheletului,
starea patologica numita rahitism, caracterizata printr-un defect de mineralizarea
a tesutului osos.
II.8.Hormonii medulosuprarenalieni (catecolamine)
Catecolaminele sunt reprezentate de adrenalina (epinefrina), noradrenalina

(norepinefrina) si dopamina, derivati ai aminoacidului tirozina. Denumirea de
catecolamine provine de la nucleul de baza catecol (pirocatehina).
Transformarea tirozina → adrenalina are loc in celulele cromafine din
medulosuprarenala, care poate fi considerata un ganglion simpatic periferic fara
axon, (extensie a sistemului nervos vegetativ simpatic). Sinteza
catecolamineleor include uramatoarea secventa:
54
tirozin-hidroxilaza DOPA-decarboxilaza Dopamin-hidroxilaza feniletanolamin-N
metiltransferaza
tirozina → DOPA → Dopamina → Noradrenalina → Adrenalina
Biosinteza catecolaminelor
Are loc in citoplasma celulelor cromafine ale MSR, dupa care catecolaminele
se leaga de protreine specifice, care le transporta la granulelele bazofile de
acumulare. Acestea vor fuziona cu membrana celulara a butonilor terminali ai
fibrelor nervoase si astfel continutul lor este eliberat in spatiul sinaptic.
Biosinteza se realizeaza in 4 etape:
a. prima etapa - la nivel hepatic, consta in hidroxilarea tirozinei cu formarea
DOPA (3,4 dihidroxifenilalanina). Enzima de ritm este tirozinhidroxilaza.
Adrenalina si noradrenalina actioneaza prin feed-back negativ asupra ei.Dopa
poate traversa bariera hemato-encefalica (HE).
b. a doua etapa se desfasoara in toate tesuturile si consta in decarboxilarea
DOPA in dopamina (3,4 dihiroxifenietilamina), enzima DOPA -decarboxilaza
avand drept cofactor piridoxal-fosfatul, ea fiind inhibata de α-metil DOPA.
Dopamina nu poate traversa bariera hematoencefalica, spre deosebire de
percursorul ei (levodopa), ca urmare acesta este cel utilizat in tratamentul bolii
Parkinson.
c. in a treia etapa se produce hidroxilarea dopaminei, enzima fiind dopamin-ß -
hidroxilaza, (cu cofactor vitamina C), localizata la nivelul MSR si a celulelor
SNV simpatic cu formarea noradrenalinei (3,4 dihidroxifenilhidroxietilamina).
d. in etapa finala a biosintezei se produce o reactie de metilare a noradrenalinei
la adrenalina (N-metil-noradrenalina) sub actiunea unei metil-transferaze (fenil-
etanol-amin-N-metil-transferaza) cu localizare citoplasmatica
medulosuprarenaliana, activata de vitamina B12.
Catecolaminele sunt transportate activ de (Ca2+ dependent) in formule,
fiind secretate prin exocitoza sub actiunea impulsului nervos, proces stimulat de
agenti, colinergici si ß-adrenergici. Procesele se desfasoara in diverse tesuturi,
90% din productie fiind reprezentata de dopamina. La nivelul celulelor
cromafine si ale SNV simpatic se elibereaza noradrenalina iar eliberarea
adrenalinei are loc doar la nivelul MSR.
Catabolismul catecolaminelor
Dupa ce sunt sintetizate la nivelul medulosuprarenalei, catecolaminele (in
special adrenalina) sunt eliberate sub influenta stimulilor nervosi in circulatie.
Raportul adrenalina/ noradrenalina este diferit in plasma fata de MSR, la nivel
plasmatic, raportul este de 0,1 ug/l:0,8ug/l in timp ce la nivelul MSR este de
0,4mg/l:0,1mg/l (4/1). Catecolaminele au un timp de injumatatire T1/2 =10 - 30s.
Catabolismul lor are loc la nivel hepatic, adrenalina fiind transformata in urma
unei succesiuni de reactii in acid vanilmandelic (AVM), forma de eliberare a
catecolaminelor prin urina. Importanta practica a procesului de catabolism al
55
catecolaminelor rezida in posibilitatea diagnosticarii in laborator a anomaliilor
de productie.
Catabolismul catecolaminelor se realizeaza celular si extracelular cu
particciparea a doua enzime:
a. catecol-O-metil-transferazele (COMT) citoplasmatice realizeaza metilarea
unui HO-fenolic in pozitia 3, meta fata de catena laterala.
b. monoaminoxidazele (MAO) A si B, cu localizare mitocondriala, au rol de
dezaminare si functie oxidoreductazica cu formarea acizilor carboxilici la
nivelul testului nervos (MAO-A) si in testurile extraneurale (MAO-B) sub
actiunea acestor doua enzime rezulta AVM (acid vanilmandelic) metanefrine -
metaepinefrina si normetanefrina (produsi intermediari) ce se elimna urinar.
Eliminarea AVM=1-7 mg/ urina 24 h.
Eliminarea in cantitate mai mare de 20mg/ urina 24 h a AVM apare patologic in
feocromocitom.
Rolul fiziologic al catecolaminelor
Principalul rol al MSR este adptarea la orice forma de stres -
hipoglicemie, hipotensiune, frig, exercitiu fizic/ suprasolicitare fizica sau pshica
cu declansarea mecanismelor compensatorii. Noradrenalina reprezinta si un
neurotransmitator la nivelul terminatilor simpatice adrenergice.
La nivelul celulelor tinta, catecolaminele se fixeaza pe receptori specifici:
alfa1 si alfa2 (pentru noradrenalina) cu mesager Ca2+;
alfa1 si beta 1 (pentru adrenalina) si exercita multiple efecte (receptorii beta
(beta1 si beta2) au ca mesager secund AMPc):
- asupra diferitelor metabolisme- catrecolaminele (adrenalina) au o actiune
catabolizanta determinand: hiperglicemie prin stimularea directa glicogenolizei
(activeaza fosforilaza care hidrolizeza glicogenul) si indirecta a gluconeogenezei
hepatice: cresc lipoliza in testul adipos prin activarea triacilglicereol lipazei
hormono-dependente care hodrolizeaza trigliceridele la acizi grasi si glicerol.
- asupra diferitelor aparate si sisteme, catecolaminele (adrenalina si
noradrenalina) au un efect vasoconstrictor asupra capliarelor tegumentare si
mucoase si vasodilatator asupra vaselor din muschii scheletici si a coronarelor,
actioneaza asupra bronhiilor prin relaxarea musculaturii bronsice, asigura
relazarea musculaturii netede si a tractului digestiv si urinar, produc efecte
cardiace - cronotrop +, inotrop+
- cresc excitabilitatea unor centri nervosi superiori.
Reglarea sectretiei de catecolamine se realizeaza prin fibre vegetative
preganglionare simpatice, cu receptori nicotinici.
Tulburari in productia de catecolamine
Apar in cazul feocromocitomului - o tumora a celulelor cromofine din
MSR care secreta cantitati excesive de adrenalina sau noradrenalina, sau
ambele.Se caracterizeaza printr-o excretie crescuta a acestora si a metabolitilor
acestora in urina. Afectiunea reprezinta o cauza rara de hipertensiune arteriala
paroxistica. Din punct de vedre clinic mai pot aparea si alte simptome
56
neurovegetative cum ar fi: palpitatii, transpiratii, cefalee, durere abdominala,
atacuri de panica, etc.
Diagnosticul de laborator implica determinari urinare in urina de 24 de ore
ale metabolitilor catecolaminelor: metadrenalina (metanefrina) si
normetadrenalina (normetnefrina) si acidul vanimandelic AVM, (acidul 3-
metoxi-4-hidroximandelic).
Exista unele situatii de care sa se tina cont in determinarea catecolaminelor:
- unele medicamente pot influenta secretia sau metabolismul catecolaminelor
(vasodilatatoare, rezerpina etc.) de aceea determinarile se fac in absenta unui
tratament cu aceste medicamente;
- dieta poate influenta unele teste, de exemplu determinare acidului
vanilmandelic se face in prezenta unei diete lipsite de vanilie.
Alte perturbari ale secretiei catecolaminelor apar in deficit de productie,
descompunere rapida/ excesiva/ blocarea receptorilor dopaminei, care duc la
aparitia simptomelor bolii Parkinson sau ale depresiei.
II.9.Hormonii corticosuprarenalieni
Corticosuprarenala, regiune externa (corticala) a glandei suprarenale -
glanda pereche situata la polul superior al rinichiului, secreta hormoni steroizi,
corticosteroizii, reprezentati de: glucocorticoizi, mineralocorticoizi si hormoni
androgeni.
Aceasta regiune este alcatuita (histologic si functional) din trei
zone:externa, glomerulara - secretanta de hormoni mineralocorticoizi;
intermediara, fasciculata -secretanta de hormoni glucocorticoizi; interna,
reticulata - secretanta de hormoni sexuali. Aceasta diferentiere are un caracter
relativ, fiecare zona producand majoritar dar nu exclusiv hormonii specifici.
II.9.1.Cortizolul (biosinteza, catabolism, reglarea secretiei, actiuni biologici)
Horminii glucocorticoizi sunt reprezentati de cortizon, cortizol, corticosteron si
11-dehidrocorticosteron. Cel mai imortant este cortizolul (17-
hidroxicorticosteron.
Biosinteza cortizolului
Are ca punct de plecare colesterolul, la fel ca alti hormoni steroizi. Acesta este
adus pe cale plasmatica, sau sintetizat in situ din acetil CoA si stocat in vacuole
lipidice la nivelul citoplasmei.
Sub actiunea generala a ACTH (sau a angiotensinei II pentru zona glomerulara)
elibereaza colesterolul din forma esterificata si este transportat in mitocondrie.
Sub actiunea unei enzime de clivare si a cit. P450 in mitocondrie colesterolul
este transformat in pregnenolon C21, care apoi da nastere celor 3 categorii de
hormoni (glucosteroizi, mineralocorticoizi si androgeni).
Transportul cortizolului
- Dupa ce este sintetizat, cortizolul este eliberat in circulatia sanguina, de
unde este transportat spre organele tinta, in cea mai mare parte (aproximativ
57
90%) sub forma legata de transcortina sau CBG (cortisol-binding globulin) si
doar o mica parte sub forma libera (8% din cortizol circula nelegat, liber, este
fractiunea biologica activa ce se va lega de receptor). Timpul de injumatatire
T1/2 este pentru cortizol 1,5 - 2 ore.
In concentratii mai mici circula legat de albumina. Nivelul CBG seric este
crescut in sarcina si in tratamentul cu estrogeni si scade in starile
hipoproteinemice (ex. sindromul nefronic). Cortizolul seric prezinta variatii in
functie de ritmul somn- veghe, este crescut dimineata (25 ug/l) si scade pe
parcursul zilei ( 5ug/l). Evaluarea singulara a cortizolului seric are o valoare
diagnostica scazuta, dar, cu toate acestea, prezenta variatiei diurne a cortizolului
este inalt sugestiva pentru absenta patologiei corticosuprarenalei, iar, in absenta
stresului, pierderea ritmului diurn sugereaza hiperfunctia suprarenale.
Catabolismul cortizolului
Dupa ce isi indeplineste actiunile la nivelul organelor tinta, cortizolul este
catabolizat, in cea mai mare parte de ficat si se elimina prin urina sub forma
unor compusi gucurono- sau sulfoconjugati (si in mai mica masura -> 20% si pe
cale biliara si cutanat).
Reglarea secretiei de glucocorticoizi/ cortizol
ACTH este principalul stimul al secretiei de cortizol. Trei factori importanti
regleaza secretia de ACTH si implicit si secretia de cortizol:
a. controlul prin feed-back negativ - prin axul hipotalmo-hipofizar
b. stresul (interventii chirurgicale, stresul emotional etc.) - conduce la o secretie
crescuta de CRH (corticoliberina hipotalamica) si ACTH.
c. ritmul diurn al cortizolului plasmatic - se coreleaza cu ritmul somn-veghe in
sensul ca nivelul cortizolului plasmatic este maxim dimineata (aproximativ 9
a.m.) si descreste spre seara, atingand un minim aproximativ la 12 p.m.
Si alti factori pot influenta ritmul secretiei de cortizol, cum ar fi: varsta, sarcina,
bolile hepatice cronice, hiper- si hipotiroidismul, tratamentele cu estrogeni etc.
Actiunea biologica a glucocorticoizilor (cortizol)
Prin actiunea la nivel nuclear, cortizolul induce sinteza unor enzime cheie care
vor stimula anumite procese metabolice.
Glucocorticoizii au numeroase efecte asupra metabolismului glucidic, lipidic si
protidic precum si efecte antiinflamatorii si imunosupresoare:
- asupra metabolismului glucidic:
-cresterea gluconeogenezei hepatice;
-cresterea sintezei hepatice de glicogen;
-scade utilizarea glucozei de catre tesuturi.
- asupra metabolismului protidic: cresc catabolismul si cetogeneza
- asupra metabolismului lipidic: cresc lipoliza;
- asupra metabolismului apei: cresc rata de filtrare glomerulara si favorizeaza
excretia renala a apei;
58
- asupra acizilor nucleici - inhiba sinteza acizilor nucleici in majoritatea
tesuturilor, cu exceptia ficatului unde stimuleaza sinteza ARN;
- efecte antiinflamatoare si farmacodinamice - prin modularea productiei de
citokine. In doze mari se utilizeaza in stari grave (socul postoperator, din
infarctul miocardic, arsuri, posttraumatic). Se folosesc derivati sintetici foarte
activi si anume, prednison, superprednol, dexametazona;
- efecte imunosupresoare - prin distructia tesutului limfoid, inhiba majoritatea
factorilor implicati in raspunsul imun, scaderea numarului de leucocite
circulante, reducerea productiei de prostaglandine si leucotriene, inhiba
productia de anticorpi.
Actiunea cortizolului se desfasoara diferentiat la nivel tisular. La nivelul
ficatului stimuleaza sinteza ureei. La nivelul tesutului osteo-articular stimuleaza
mobilizarea colagenului si demineralizarea osoasa. La nivelul tesutului adipos
stimuleaza lipoliza, cu cresterea concentratiei AGL, a glicerolului, cu
redistributie facio-tronculara adipoasa.
Ca mecanism de actiune, glucocorticoizii sunt hormoni lipofili care se
leaga de receptorii intracelulari. Exista doua tipuri de receptori:
- Tipul I ( leaga cu aceeasi afinitate gluco- si mineralocorticoizii)
- Tipul II (leaga glucocorticoizii).
Ambele tipuri de receptori prezinta structuri asemnatoare. Intre receptorii
corticoizi si cei tiroidieni exista o similitudine de aproximativ 50% ceea ce
explica unele efecte comune in metabolism, dezvoltarea si diferentierea celulara.
Tulburari in productia de glucocorticoizi
a. Hiperfunctia corticosuprarenalei
Se caracterizeaza prin productia crescuta de glucocorticoizi (cortizol), stare
cunoscuta sub denumirea de sindrom Cushing, evidentiata clinic prin: obezitate
tronculara, facies tipic "in luna plina", hipertensiune arteriala, vegeturi, tulburari
menstruale, miopatie, tulburari psihice, etc.
Printre cazurile cele mai importante ale sindromului Cushing se numara:
- iatrogenie - se datoreaza tratamentelor cu ACTH sau cu glucocorticoizi;
- ACTH-dependent- adenom hipofizar (boala Cushing)
- sindroame secretoare de ACTH ectopic;
- ACTH - independent - adenom suprarenalian;

- carcinom suprarenalian.
Dintre testele diagnostice, valoarea ACTH-ului plasmatic poate fi utila in
diferentierea multiplelor cauzede sindrom Cushing.
b. Hipofunctia corticosuprartenalei
Poate fi primara - determinata de incapacitatea primara a suprarenalei de a
sintetiza cantitati suficiente de hormoni in atrofia suprarenaliana autoimuna,
leziuni infiltrative (aniloidoza, hemocromatoza), infiltratele neoplazice, boli
59
granulomatoase (TBC< sarcoidoza), hipo- sau hiperplazia suprarenaliana
congenitala etc.
Hipofunctia secundara este determinata de administrarea cronica de
glucocorticoizi precum si de hipopituitarismul de cauza tumorala sau
postchirurgicala.
II.9.2.Aldosteronul (biosinteza,catabolism, reglarea secretiei,actiuni biologice)
Hormonii mineralocorticoizi sunt reprezentati in special de aldosteron,
hormonul cu cea mai intensa activitate mineralocorticoida. Aldosteronul este cel
mai important mineralocorticoid avand o concentratie de 0.08 ug%. Circula
majoritar sub forma nelegata.
Biosinteaza aldosteronului are ca punct de plecare colesterolul, si este
caracteristica zonei glomerulare (datorita prezentei enzimei 18- hidroxilaza) care
devine astfel sediul sintezei hormonilor mineralocortcoizi.
P450ssc 3 beta-DH delta 45- izomeraza
Colesterol -> zona glomeruloasa -> pregnenolon - > progesteron
P450c21 P450c11 aldosteron sintaza
- > 11-deoxicorticosteron - > corticosteron - > aldosteron
Transportul aldosteronului
Dupa sinteza, mineralocorticoizii activi biologic sunt eliberati in circulatia
sanguina, fiind legati de serumalbumina si transportati la organele tinta.
Aldosteronul circula liber, doar 10% legat de proteina de transport, CBG.
Aceasta leaga puternic cortizolul slab corticosteronul. La fel ca si la cortizol,
este activa doar forma libera a aldosteronului. Timpul de injumatatire T1/2 este
pentru aldosteron = 20 minute.
Catabolismul aldosteronului: dupa ce isi exercita actiunile la nivelul organelor

tinta, mineralocorticoizii sunt transportati la ficat unde se produce catabolismul
lor, aldosteronul este transformat in tetrahidroaldosteron. Eliminarea se face, la
fel ca si in cazul glucocorticoizilor, sub forma unor compusi glucurono- sau
sulfoconjugati de tipul tetrahidroaldosteronul-3-glucuronoid, pe cale renala.
Reglarea secretiei de minerlcorticoizi (aldosteron)
Principalul sistem de reglare al secretiei de aldosteron este sistemul renina-
angiotensina. Alaturi de aceasta, rol stimulator mai au si ACTH-ul si ionii K+ .
a. Renina- este o enzima proteolitica sintetizata si depozitata in granulatiile
celulelor juxtaglomerulare ce inconjoara arteriolele aferente ale gromerulilor
renali. Este eliberata in circulatie ca raspuns la scaderea volumului sanguin
circulant sau presiunii de perfuzie renala precum si la pierderile de Na+.
Renina actioneaza asupra angiotensinogenului circulant, o proteina produsa de
catre ficat, si il transforma in angiotensina I.Aceasta este transformata in
angiotensina II sub actiunea enzimei de conversie a angiotensinei (ACE). Aflata
in majoritatate in plamani, dar exista si in endoteliul vascular. Angiotensina II
60
este un puternic vasoconstrictor si actioneaza asupra zonei glomerulare pentru a
creste secretia de aldosteron, (efect de feed-back negativ asuptra eliberarii de
renina).
b. ACTH-ul - reglarea prin ACTH, dar poate avea un rol important in conditii
de stress sau cand sistemul renina-angiotensina este supresat.
c. Potasiul - aldosteronul este eliberat ca raspuns la cresterea concentratiei de K+
si exercita efecte asupra tubilor renali distali, determinand cresterea excretiei de
K+ in urina.
Actiunea biologica a minerealocorticoizilor

Aldosteronul este un reglator principal al volumului lichidului extracelular si
unul dintre factorii principali ce intervin in metabolismul potasiului. Actiunile
acestuia se datoreaza legarii de receptorii pentru mineralocorticoizi, acestia
nefiind insa selectivi doarece atat mineralocorticoizii cat si glucocorticoizii au
afinitate egala pentru receptori.
Specificitatea acestor receptori pentru mineralocorticoizi este realizata
datorita prezentei enzimei 11 beta-hidroxisteroid dehidrogenaza tipul 2 care
metabolizeaza cortizolul in cortizon inactiv, care nu se leaga de receptor.
Aldosteronul actioneaza la nivelul tubilor contorti distali si la nivelul
tubilor colectori ai rinichiului, determinand reabsorbtia ionilor de Na + si secretia
ionilor de K+ si H+. Ionii de Na+ reabsorbiti sunt transportati in lichidul
interstitial renal si apoi in circulatia capilara renala. Apa urmeaza pasiv
transferul Na+. In starile cu hipersecretie de aldosteron se produce datorita
acestui mecanism o crestere a volumului circulant cu aparitia in timp a
hipertensiunii arteriale secundare.
Tulburari in productia de mineralocorticoizi
a. Hiperaldosteronismul- poate fi de doua feluri:
- primar - se datoreaza prezentei stimulului pentru productia excesiva de
aldosteron la nivelul glandei suprarenale si este cauzat cel mai frecvent de un
adenom suprarenalian (65%) sau de hiperplazia corticala nodulara bilaterala
(hiperaldosteronismul idiopatic) (aproape 35%).
- secundar - stimulul este in afara suprarenalei. Este mult mai frecvent si se
asociaza adesea cu hipertensiunea arteriala. Hiperaldosteronismul secundar este
acuzat de conditiile care stimuleaza secretia de renina, adesea ca rezultat al
filtrarii renale reduse de Na+, de exemplu insuficienta cardiaca congestiva,
sindromul nefrotic, ciroza hepatica, etc.
Utilizarea diureticilor este o cauza frecventa de hiperaldosteronism secundar
datorita depletiei lichidiene. Hiperaldosteronismul secundar mai poate aparea si
in stenoza arterei renale si in tumorile secretante de renina (rar).
Hiperaldosteronismul primar mai este cunoscut sub denumirea se sindromul
Conn, cu semne clinice date de cresterea volumului sanguin si hipertensiune
arteriala, alcaloza hipokalemica, hipotonie si astenie musculara.
b. Insuficienta corticosuprarenaliana este:
61
• primara- determinata de incapacitataea primara a suprarenalei de a
sintetiza cantitati suficiente de hormoni si se datoreaza unor boli
care afecteaza suprarenala:atrofia suprarenaliana autoimuna,
leziuni infiltrative (amiloidoza, hemocromatoza), infiltratele
neoplazice, boli granulomatoase (TBC, sarcoidoza), hipo- sau
hiperplazia suprarenaliana congenitala, etc.
Pacientii cu boala Addison se prezinta cu: oboseala
generalizata, hiperpigmentatie caracteristica (datorita ACTH si
peptidelor inrudite), pierdere ponderala, anorexie, greata,
hipotensiune arteriala, pierderea parului de pe corp, precum si
hipoglicemie, niveluri crescute ale ureei serice si tulburari acido-
bazice (hiponatremie, hiperkalemie, acidoza metabolica).
• secundara - determinata de administrarea cronica de glucocorticoizi
precum si de hipopitutarismul de cauza tumorala sau
postchirurgicala. Sindromul Waterhaus- Fredrickson, forma acuta
a insuficientei CSR, are o evolutie rapida spre moarte.
II.10.Hormonii hipofizari si hipotalamici

Pentru mulţi hormoni semnalul de acţiune al unui hormon îşi are originea în
creier şi se sfârşeşte în celulele ţintă.
Semnalul poate fi transmis sub forma unui puls electric sau sub forma unui
semnal chimic sau amândouă, în multe cazuri semnalele ajung la nivelul
hipotalamusului apoi la hipofiză şi în sfârşit la glandele periferice care secretă
hormonul. De la hipotalamus care secretă hormonii corespunzători în cantităţi
foarte mici (ng) aceştia vor coordona sinteza şi secreţia hormonilor hipofizari
corespunzători (într-o cantitate de ordinul mg).
Hormonii hipotalamici se împart în 2 categorii:
– RH (releasing hormone), hormoni de eliberare ce stimulează sinteza şi
secreţia hormonilor adenohipofizari.
– R1H (release inhibiting hormone), hormoni inhibitori ai eliberării tropinelor
hipofizare
II.10.1.Hormonii Adenohipofizari sunt:
– corticotropina ACTH (adrenocorticotropic hormone)
– somatotropina, hormonul de creştere- GH (growth hormone)
– gonadotropine, hormonul luteinizant (LH; luteinizing hormone), hormonul
foliculo-stimulator (FSH, follicle stimulating hormone)
– prolactina ( PRL), hormonul lactogen.
II.10.1.1.Somatotropina (sau Hormonul de crestere)
Sinteza acestui hormon se face în celulele somatotrope care este cel mai
abundent tip de celulă adenohipofizară (35-40%).
62
Acţiunile importante pe care le exercită sunt:
-reglează metabolismul general (glucidic, lipidic, proteic) şimineral în ţesuturile
periferice
-controlează creşterea postnatală, dezvoltarea scheletului şi a ţesuturilor moi
Acţiunile acestui hormon sunt mediate de IGF I şi II sau somatomedine.
Acţiunile hormonului de creştere au ecou asupra metabolismelor mari, facilitând
procesele anabolice, biosintetice prin asigurarea de materii prime şi surse
energetice.
In metabolismul mineral, facilitează:
– creşterea oaselor prin poziţionarea balanţei calciului, magneziului şi fosfaţilor
– asigură sinteza condroitinsulfaţilor, compuşi esenţiali în dezvoltarea
cartilagiilor, etc.
In metabolismul lipidic: creşte lipoliza crescând astfel producţia de acizi graşi
liberi în sânge.
In metabolismul glucidic: acţionează opus insulinei provocând hiperglicemie.
Hiperglicemia se realizează prin:
– micşorarea utilzării periferice a glucozei
– stimularea gluconeogenezei hepatice
– inhibă glicoliza.
In metabolismul proteic:
– favorizează transportul intracelular al aminoacizilor
– creşte sinteza de ARNm
– accelerează biosinteza proteică.
Factorii care stimulează secreţia de GH sunt: somnul, stressul (traumatisme,
emoţii), antagoniştii p-adrenergici, hipoglicemia, GH-RH, nivelul scăzut al IGF-
I, estrogenii, glucagonul, vasopresina, etc.
Factorii care inhibă secreţia de GH sunt: obezitatea, hipoparatiroidismul,
somatostatină, etc.
Hipersecreţia de GH produce gigantismul la copii, iar la adult acromegalia
(dezvoltarea anormală a oaselor la mâini şi mandibulă).
Hiposecreţia de GH conduce la nanism hipofizar (oprirea creşterii, fără afectarea
dezvoltării psihice).
II.10.1.2.Prolactina numită şi mamotropină. Sinteza şi secreţia acestui hormon
se face de către celulele lactotrope hipofizare (10-25% din totalul celulelor
adenohipofizare). Nu s-a identificat un factor de eliberare hipotalamic.
Dopamina inhibă sinteza prolactinei.
Acţiunile prolactinei sunt:
– iniţiază şi întreţine lactaţia
– acţiunea lactogenă a prolactinei se manifestă după naştere când scade nivelul
estrogenilor şi al progesteronei, care antagonizează efectul prolactinei.
Hipersecreţia de prolactină la femei conduce la amenoree, iar la bărbaţi
la impotenţă.
63
II.10.1.3.Gonadotropinele (LH şi FSH)
Ambele gonadotropine controlează funcţiile glandelor sexuale. Sinteza şi
secreţia lor se face de către celulele gonadotrope (5-9% din totalul celulelor
adenohipofizei)
Sinteza ambilor este promovată de către Gn-RH hipotalamic.
Acţiunile FSH (Filotropinei) sunt:
• la femei:
- promovează dezvoltarea foliculilor mamari
- pregăteşte foliculul pentru ovulaţie
- mediază eliberarea de estrogeni indusă de LH
• la bărbaţi:
- acţionează asupra celulelor Sertoli din testicul
- induce sinteza proteinei transportoare de testosteronă ABP (androgen
binding protein)
- stimulează spermatogeneza
Acţiunile LH (Luteotropinei) sunt:
• la femei: stimulează sinteza de estrogeni, progesteronă şi iniţiază ovulaţia
• la bărbaţi: stimulează sinteza testosteronei.
II.10.1.4.Hormonii placentari
In urina femelelor gestante si a femeilor gravide au fost evidentiati o serie de
hormoni cu o actiune asemanatoare cu cea a hormonilor gonadotropi care au
primit numele de gonadotropine urinare. Din punct de vedere structural, ei sunt
glicoproteine cu mase moleculare de aproximativ 30kDa cu o structura foarte
asemanatoare cu cea a hormonului luteinizant.
In seria gonadotropinelor urinare, cea mai importanta este gonadotropina urinara
corionica (human chorionic gonadotrophin-GCH)a carei molecula contine 231
resturi de aminoacizi si 55 resturi de monoglucide.
In afara de GCH, placenta mai secreta si alti hormoni tisulari cum ar fi:
hormonul lactogenic placentar (HPL) si tireotropina corionica (HGT), iar
ovarele sintetizeaza relaxina.
Hormonii placentari apar in urina incepand cu a 30-a zi de sarcina si ating
valorile maxime in luna a-III-a (aproximativ in a 70-a zi de sarcina)
Functiile biochimice si fiziologice ale gonadotropinelor urinare sunt
asemanatoare cu cele ale hormonilor gonadali de origine hipofizara. In cadrul
unui ciclu uterin, HCG favorizeaza implantarea ovulara, iar HPL activeaza
continuu biosinteza si secretia de insulina, chiar si in inanitie. In perioada de
sarcina HPL stimuleaza acumularea lactozei in lapte actionand ca un factor
diabetogen, iar relaxina stimuleaza expulzarea fatului.
II.10.1.5.Tireotropina
Sinteza tireotropinei se face în celulele tireotrope. Eliberarea TSH se face printr-
64
un mecanism de feedback la care participă hormonul hipotalamic eliberator
(TRH) cât şi T3 şi T4 hormonii glandei periferice. Hormonii tiroidieni inhibă
atât sinteza şi secreţia TRH cât şi pe cea de TSH. Deasemenea hormonii
tiroidieni stimulează sinteza de somatostatină ce inhibă TSH.
Acţiunile TSH sunt:
-stimulează sinteza T3 şi T4 de la nivelul glandelor tiroide
-activează toate etapele biosintezei hormonilor tiroidieni
II.10.1.6.Corticotropina (ACTH)
Este un polipeptid cu 39 resturi aminoacidice. Activitatea biologică este
localizată în segmentul N-terminal între aminoacizii 1-24. Reglarea sintezei şi
secreţiei de ACTH se face de către hormonul hipotalamic eliberator (CRH).
Creşterea concentraţiei hormonului glandei periferice (cortisol) inhibă atât
secreţia de CRH cât şi pe cea de ACTH.
Secreţia ACTH prezintă un bioritm (maximum secreţiei are loc între ora l şi 4
noaptea).
Acţiunile ACTH mai importante sunt:
-controlează dezvoltarea cortexului adrenalelor şi sinteza de steroizi
-activează etapa iniţială a steroidogenezei de transformare a colesterolului în
pregnenolonă
-în condiţii de stres stimulează adrenalele, determinând sinteza de cortisol, ce
are efecte metabolice adaptative
– în ţesutul adipos stimulează lipoliza
-stimulează captarea glucozei şi aminoacizilor în muşchi
– stimulează secreţia de insulina în β pancreatice
II.10.1.7.β-endorfina
Numeroase peptide cu roluri reglatorii asupra funcţiei creierului au fost
identificate. Unele dintre aceste substanţe sunt prezente şi în alte regiuni ale
corpului, îndeplinind diverse funcţii în procese legate de: comportament,
memorie, învăţare, durere, somn, etc.
Endorfinele sunt neuropeptide cu acţiuni asemănătoare morfinei (substanţă
activă extrasă din opiu cu efect analgezic şi euforic). Denumirea ar sublinia
provenienţa ,.endogenă” a acestora şi efectul asemănător „morfinei”. Două
pentapeptide au fost descoperite iniţial Met-encefalina şi Leu-encefalina.
Apoi s-au mai descoperit: α β γ- endorfina, donorfina, etc. Toate aceste peptide
rezultă prin prelucrarea unor precursori. Precursorul proencefalina A, formează
Met-encefaline şi Leu-encefaline. Distribuţia acestor endorfine se face
diferenţiat în diverşi neuroni, endorfinele formându-se diferenţiat în diferite arii
ale creierului.
II.11.Hormonii Neurohipofizari
Hormonii neurohipofizari sunt vasopresina şi oxitocina. Structural ambii
hormoni sunt monopeptide ce diferă doar prin două resturi aminoacidice.
Vasopresina sau hormonul antidiuretic (ADH) are; caracter bazic foarte
65
pronunţat (Arg-vasopresina), având punctul izoelectric de 10.9. Sinteza
hormonilor neurohipofizari se face sub forma unor precursori în hipotalamus,
vasopresina în nucleul supraoptic, iar oxitocina în nucleul paraventricular.
In urma prelucrării acestor precursori rezultă vasopresina, neurofizina II,
oxitocina şi neurofizina I.
Hormonii maturi împreună cu neurofizinele corespunzătoare sunt apoi
transportaţi de-a lungul axonilor şi depozitaţi în hipofiza posterioară.
Hormoni neurohipofizari au viaţă biologică scurtă, având timpul de înjumătăţire
de 2-4 minute. Sunt catabolizaţi în ţesuturile periferice, iar vasopresina poate fi
eliminată ca atare urinar.
II.11.1.Vasopresina
Acţiunile vasopresinei sunt mediate de AMPc.
Acţiunile biologice ale vasopresieni sunt:
– participă la homeostazia osmolarităţi şi a volumului fluidului extracelular.
Mecanismul este reprezentat de creşterea permeabilităţii pentru apă a
membranei luminale a epiteliului tubular renal (probabil prin creşterea
numărului de canale pentru apă)
– glicogenoliza hepatică
– eliberarea de ACTH în hipofiza
Vasopresina prin retenţia de apă restabileşte volumul şi concentraţia
sângelui.
Creşterea volumului fluidului extracelular sesizată de osmoreceptorii din
hipotalamus şi baroreceptorii din sistemul circulator sunt stimuli pentru
vasopresina.
Secreţia anormală de ADH poate conduce la situaţia patologică de diabet insipid
care este caracterizat de excreţia unui volum de urină diluată. Diabetul insipid
primar datorat unei sinteze şi secreţii este determinat de o distrugere a tractului
hipotalamo-hipofizar de către o tumoră, infecţii sau poate chiar şi ereditar. In
diabetul insipid ereditar, ADH este secretat în cantitate normală, dar celulele
tinta sunt incapabile de răspuns din cauza unui defect la nivelul receptorilor.
Defectele de secreţie ale ADH pot fi asociate cu diferite cancere (mai ales
pulmonar), cât şi cu tumori cerebrale, infecţii pulmonare sau hipotiroidismul.
II.11.2.Oxitocina(OC)
Actiunile biologice ale oxitocinei sunt:
-exercită acţiune contractilă asupra musculaturii netede din uter, declansand
travaliu la femeia gestantă şi facilitând expulsia fătului
– contracţia celulelor mioepiteliale şi ejecţia laptelui.
Este o nonpectina care difera structural de vasopresina prin doua resturi de
aminoacizi: Il3 si Leu8. Ea este secretata, in principal, de neuronii
paraventriculari si in mai mica masura de cei supraoptici.
La femei, concentratia placentara normala a ocitocinei este de ordinul a cateva
U.I./ml, iar timpul sau de injumatatire este de aproximativ 3 minute.
66
II.12.Hormonii glandei timus
Timusul este o glandă de origine endobranhială care atinge 35-38 grame la
pubertate după care regresează la adult dar nu se atrofiază complet. Limfocitele
precursoare T dobîndesc proprietăţi imunologice depline după trecerea lor prin
timus sub efectul unor factori cu acţiune hormonală, de natură polipeptidică.
α-Timozina este o polipeptidă ce conţine 28 resturi de aminoacizi şi are o masă
moleculară de 3,1 kDa. Ea este sintetizată sub formă de pro-timozină (113
resturi de aminoacizi, M = 12 kDa) care, paradoxal, este adevăratul hormon.
Deoarece pro-timozina se întîlneşte şi în alte organe şi ţesuturi (splină, plămîni,
ficat, rinichi etc.) se consideră că ea nu este un hormon specific doar timusului.
Timulina (factorul seric al timusului – FTS) este o nonapeptida cu masa
moleculară de 860 Da. Activitatea sa nu se manifestă decît după eliminarea
factorului seric inhibitor Timulina este reprezentată de secvenţa Glu-Glu-Ala-
Lys-Ser-Glu-Gly-Ser-Asp si derivă probabil de la o serie de precursori proteici
cu mase moleculare cuprinse între 48 -54kDA.
Timopoietina II este un alt factor cu acţiune hormonală secretat de timus a cărei
moleculă conţine 49 resturi de aminoacizi.
S-a demonstrat că în afară de rolul său imunologic, timusul joacă şi un rol
endocrin pînă la maturitatea sexuală. Acest rol este îndeplinit de factorii amintiţi
mai sus şi este orientat asupra secreţiei hipofizare de GH, LH şi ACTH, precum
şi asupra secreţiei de glucocorticosteroizi de către corticosuprarenale. Aceste
acţiuni au fost demonstrate, printre altele, prin experimente de timectomie la
şobolani de o lună cînd s-a observat o scădere bruscă a concentraţiei plasmatice
de ACTH şi corticosteron şi o creştere a nivelului sanguin de LH şi testosteron.
II. 13. Hormoni gastro -intestinali
Diferite segmente ale tubului digestiv conţin 15 tipuri de celule “endocrine”
capabile să sintetizeze şi să secrete polipeptide cu acţiune hormonală care
îndeplinesc mai multe funcţii.
In primul rînd ele acţionează în sensul reglării activităţii glandelor exocrine.
Astfel de funcţii sînt îndeplinite de gastrină (ce acţionează la nivelul
stomacului), colecistokinină-pancreozimină (pentru vezica biliară) etc.
II.13.1.Gastrina este o decapeptidă secretată sub forma unui precursor cu 34
resturi de aminoacizi. Activitatea hormonală este determinată de fragmentul C-
terminal. Gastrină este secretată de celulele G din ansa gastrică şi zona
proximală a duodenului. Principala sa funcţie constă în stimularea secreţiei
ionilor de H+ de către celulele parietale printr-un mecanism AMPc-dependent.
Gastrina mai activează motricitatea gastro-intestinala si relaxeaza sfincterul
piloric şi sfincterul ODDI. Acest hormon mai are efecte trofice asupra mucoasei
gastro-intestinale şi a pancreasului.La rîndul ei, secreţia de gastrină este
67
stimulată de polipeptidele şi aminoacizii de origine alimentară, factori de natură
nervoasă, factori gastrici etc.
II.13.2.Secretina este o polipeptidă monocatenară cu 27 resturi de aminoacizi
secretată de celulele S din duoden. Ea stimulează secreţia apei şi a bicarbonaţilor
şi diminuează secreţia ionilor de Cl- la nivelul celulelor epiteliale ale canalelor
intra-pancreatice, secreţie ce nu depinde de sistemul nervos parasinpatic.
Secretina mai stimulează secreţia de pepsină şi tonusul sfmcterului esofagian
inferior şi inhibă motilitatea gastrică. Cel mai important factor care stimulează
biosinteza secretinei îl reprezintă pH-ul sucului duodenal.
II.13.3.Colecistokinina—pancreozimina (CCK—PZ) este o polipeptidă
monocatenară cu 33 resturi de aminoacizi secretată de celulele peretelui
duodenal. Fragmentul absolut indispensabil activităţii hormonale este cel situat
la extremitatea C-terminală. CCK -PZ stimulează contracţia vezicii biliare şi
secreţia a-amilazei de către celulele acinoase pancreatice. In acelaşi timp ea
activează secreţia pepsinei şi a ionilor de H + nivel gastric, motilitatea
intestinului subţire şi a colonului, secreţia de insulina, glucagon şi calcitonină
etc.
II.13.4.Eritropoetina
Plasma sanguină a mamiferelor anemice conţine un factor capabil să activeze
eritropoeza dacă este administrată unui animal normal. Această substanţă, care
este secretată de rinichi, a primit numele de eritropoietină. Există însă o secreţie
iniţială de eritropoietină la nivelul ficatului în timpul vieţii fetale, iar în rinichi
ea este secretată la nivelul aparatului juxta-glomerular.
Eritropoietina nu este activă decît în prezenţa serului sau plasmei sanguine fie
datorită faptului că sîngele conţine un activator al unui factor de origine
hepatică, fie datorită faptului că plasma neutralizează un inhibitor al
eritropoietinei.
Mecanismul de acţiune al eritropoietinei constă în stimularea receptorilor
membranari care declanşează transcripţia genei p-globulinelor, iar secreţia
acestui hormon este reglată, la rîndul ei, de o serie de factori endocrini (tiroxină,
androgeni, insulina, prolactină, sistemul renină angiotensină etc.).
II.14. Hormonii Epifizei
Epifiza, sau glanda pineală este localizată în zona posterioară a diencefalului
(epitalamus).
Epifiza secretă un hormon major, numit melatonină (MT) prin intermediul
căruia glanda pineală îşi exercită funcţiile fiziologice specifice.
Metabolismul melatoninei
Pinealocitele sintetizează melatonină utilizînd triptofanul în calitate de
precursor. Calea biosintetică a melatoninei implică acţiunea a două enzime
cheie: N-acetil-transferaza care transformă serotonina în acetilserotonină şi
respectiv hidroxi—indol—O—metil— transferam care converteşte
acetilserotonină în melatonină. Acetil -transferaza reprezintă un factor limitant al
68
procesului biosintetic deoarece activitatea sa este blocată la lumină.
De aceea, la toate speciile, biosinteză propriu-zisă a melatoninei are loc în
timpul nopţii.
Rolul biologic al melatoninei
Descoperirea melatoninei şi a situsurilor sale de legare (în speţă cele cerebrale şi
hipofizare) au reorientat cercetările biochimice şi fiziologice asupra funcţiilor
glandei pineale.
Melatonina prezintă trei funcţii principale, total diferite din punctul de vedere al
transformărilor biochimice pe care le stimulează şi al efectelor fiziologice, în
primul rînd ea acţionează ca antagonist al MSH prin reglarea pigmentogenezei.
In copilărie, melatonina inhibă dezvoltarea organelor sexuale, această funcţie
fiind anulată complet la pubertate cînd încep să acţioneze hormonii gonadali.
Un alt rol important al melatoninei îl reprezintă acţiunea de mediere între
radiaţiile luminoase, sistemul nervos central şi diferite funcţii biochimice şi
fiziologice cu realizarea ritmului circadian.
II.15. Hormonii Sexuali
Androgenii sunt hormoni testiculari, iar estrogenii şi progestinele sunt hormonii
ovarieni.
II.15.1.Hormonii sexuali masculini (androgeni)
Hormoni sexuali masculini sunt sintetizaţi în celulele interstiţiale (Leydig) din
testicul. Testosterona este principalul hormon androgen testicular alături de
dihidrotestosterona care se secretă în cantităţi mai mici. Testosterona şi
dihidrotestosterona sunt steroizi C 19
Biosinteză, secreţie si transport
Testosterona se sintetizează în celulele interstiţiale prin aceleaşi reacţii
intermediare ca şi sinteza corticosteroizilor. Etapa limitantă de viteză este cea de
transformare colestrol —> pregnenolonă.
Transformarea pregnenolonei în testosteronă are loc pe două căi diferite prin
ordinea în care acţionează 17 α-hidroxilaza şi cuplul 3 β-hidroxisteroid-
dehidrogenaza şiΔ 5 – Δ4 izomeraza (Fig.2.19.).
Calea majoră (la om) de formare a testosteronei trece prin progesteronă.
Dihidrotestosterona se formează în testicul sau ţesuturile periferice prin acţiunea
unei 4 α-reductaze NADPH-dependentă.
După sinteză, testosterona se eliberează în sânge de unde transportul plasmatic
este asigurat de o globulinâ cu afinitate mare pentru testosteronă (SHBG, sex
hormon binding protein) şi afinitate mică pentru estrogen.
Estrogenii stimulează sinteza acestei proteine, iar hormonii tiroidieni o
scad.
Metabolismul si reglarea secreţiei
Testosterona este catabolizată rapid în ficat şi alte ţesuturi, la produşi inactivi
sau cu activitate slabă. Principalii cataboliţi urinari ai testosteronei sunt
69
androsterona şi etiocolanolona (17-cetosteroizi). Aceşti cataboliţi se elimină prin
urină ca sulfo şi glucuronoconjugaţi.
Secreţia de testosteronă este reglată prin axul hipotalamo-hipofizar.
Hipotalamusul prin hormonul eliberator al gonadotropinelor hipofizare LH şi
FSH. FSH controlează spermatogeneza, iar LH stimulează sinteza de
testosteronă în celulele interstiţiale.
Creşterea concentraţiei testosteronei prin feedback negativ, inhibă secreţia de
LH, FSH şi Gn-RH.
Acţiunile biologice ale androgenilor:
-controlează apariţia şi menţinerea caracterelor sexuale
-primare şi secundare masculine
-controlează spermatogeneza
-stimulează sinteza proteică, fapt ce duce la pubertate la
-dezvoltarea oaselor şi a ţesutului muscular.
II.15.2.Hormonii sexuali feminini (estrogeni şi progestine)
Principalii hormoni estrogeni sunt: estradiolul, estronă şi estriol iar hormonul
gestagen este progesterona.
Pe lângă biosinteza de la nivelul ovarului, estrogenii se mai formează în cantităţi
mici în adrenale, testicul, ficat, piele, în timpul gestaţiei unitatea feto-placentară
sintetizează cantităţi mici de progesterona.
Biosinteza şi structură
Precursorii estrogenilor sunt testosterona şi androstendiona. Estrogenii sunt
sintetizaţi prin aceleaşi reacţii intermediare ca şi androgenii. Transformarea
androgenilor în estrogeni are loc sub acţiunea unui sistem enzimatic denumit
aromatază. Procesul debutează prin hidroxilarea la C19 după care urmează
îndepărtarea acestui atom sub formă de bioxid de carbon şi apoi aromatizarea
nucleului A. Prin aromatizarea testosteronei se formează 17 estradiol. Estrona şi
estradiolul se transformă una în cealaltă în prezenţa unei 17 β-reductaze.
Progesterona se obţine ca mai înainte fiind intermediar în sinteza celorlalţi
hormoni steroizi
Estrogenii sintetizaţi sunt eliberaţi în sânge şi transportaţi la ţesuturile ţintă de o
globulină specifică (sex-hormon-binding globulin). Progesterona se leagă de
aceeaşi proteină transportaore ca şi cortisolul.
Degradarea estrogenilor se face în ficat. Catabolitul principal este estriolul care
se elimină cu bila în intestin, sub formă de sulfo- sau glucurono-conjugat.
Sinteza şi secreţia hormonilor ovarieni este reglată de gonadotropinele
hipofizare LH, FSH, cât şi de factorul de eliberare hipotalamic Gn-RH.
LH stimulează producţia de estrogeni şi progesteronă de către ovar, controlând
ciclul ovarian.
FSH stimulează producţia de estrogeni şi dezvoltarea foliculilor ovarieni.
Acţiuni biologice ale estrogenilor
Controlează dezvoltarea aparatului reproducător feminin apariţia şi menţinerea
70
caracterelor secundare de sex reglează ciclul ovarian, fecundarea, gestaţia,
naşterea şi lactaţia.
Progesterona intervine în menţinerea gestaţiei şi dezvoltarea glandei
mamare
Reglarea hormonala a ciclului menstrual.
II.16. Hormoni Tisulari
Denumirea de, „hormoni tisulari” se aplică unei clase de substanţe care posedă o
serie de însuşiri comune cu hormonii produşi de glande specializate, dar care
folosind criterii foarte stricte nu pot fi consideraţi hormoni.
In 1967 Prof. P Karlson clasifica si caracterizeaza hormonii tisulari astfel:
Intr-o primă grupă de hormoni tisulari vom încadra substanţele active produse
de tubul digestiv; acestea nu iau naştere în glande anumite, ci în mucoasă, dar
pătrund în torentul circulator, ajungînd astfel la organul efector (motiv pentru
care au fost consideraţi adesea hormoni adevăraţi). O a doua grupă cuprinde
compuşi ca histamina, acetilcolina, serotonina şi altele, produşi în multe ţesuturi,
în care îşi exercită pe loc acţiunea, în acest caz se poate vorbi numai într-un sens
foarte larg de hormoni şi ar fi mai bine să se găsească pentru toate aceste
substanţe, importante din punct de vedere farmacologic, o altă denumire,
separată.
„Hormonii” tubului digestiv stimulează activitatea glandelor digestiei. Deosebim
în această grupă :
a. Secretina, al cărei studiu de către Bayliss şi Starling a dus la încetăţenirea
cnvîntului de „hormon”, este produs de către mucoasa duodenală, sub acţiunea
chimului acid venit din stomac; substanţa stimulează secreţia de apă şi
bicarbonat! a pancreasului. Din punct de vedere chimic, secretina face parte
dintre polipeptide; a fost obţinută în stare pură, iar structura este parţial
cunoscută.
b. Gastrina, formată în zona pilorică, stimulează secreţia sucului gastric. De
curînd a fost izolată din stomacul de porc în formă pură, fiind o proteină cu
dimensiuni relativ mici, care conţine 107 molecule deamino-acizi. Au fost
descrise şi peptide mai mici, cu acţiune identică.
c. Colecistokinina — pancreozimina ia naştere de asemenea în duoden.
Acţiunea colecistokininică constă în stimularea contracţiei veziculei biliare (şi
deci a excretării bilei). Pancreozimina măreşte secreţia enzimelor pancreatice.
Ambele activităţi par a fi legate, după cele ce ştim pînă în prezent, de o aceeaşi
substanţă, cu structură polipeptidică.
„Hormonii” tisulari cu acţiune locală reglează pe numeroase căi tensiunea
arterială şi contracţia musculaturii netede. Angiotensina I (denumire mai
recentă, rezultată din contractarea vechilor denumiri „angiotonină” şi
„hipertensina”) este un decapeptid, care ia naştere sub acţiunea unei proteaze,
renina renală; prin scindarea în continuare a încă doi aminoacizi se formează
angiotensina II, care reprezintă probabil substanţa activă propriu-zisă. Structura
angiotensinei este cunoscută şi sinteza ei realizată, în doze mai mari acţionează
71
în sens hipertensiv (hipertensiune .,renală”— N. T.); importanţa ei fiziologică
pare să constea însă mai degrabă în reglarea activităţii corticosuprarenale :
cantităţi infime de angiotensina II stimulează producţia de aldosteron.
Despre histamină s-au scris volume întregi. Substanţa poate fi evidenţiată
constant în ţesuturi (piele) şi în bazofilele şi mastocitele mamiferelor, în care
există însă sub o formă legată, inactivă. Principalele sale acţiuni sînt: dilatarea
capilarelor sanguine, creşterea secreţiei gastrice şi fenomene care corespund
şocului anafilactic. Se presupune că histamină ar contribui la reglarea irigării
locale a organismului normal.
Participă de asemenea în producerea reacţiilor alergice; de aici importanţa
terapeutică a unor substanţe care blochează acţiunea biologică a histaminei —
antihistaminicele.
Histamină este produsă prin decarboxilarea enzimatică a histidinei, fiind
catabolizată de diaminooxidază (o flavoproteină), pînă la aldehidă şi NH 3 şi
astfel inactivată. Reacţia corespunde dezaminării oxidative a aminoacizilor.
Serotonina (5-hidroxitriptamină, enteramină) este larg răspîndităîn regnul animal
şi vegetal, luînd naştere din triptofan prin hidroxilare în poziţia 5 şi
decarboxilare (succesiunea inversă a acestor două reacţii,trecand peste
triptamină, a putut fi exclusă). Serotonina exercită o acţiune vasoconstrictoare,
fiind eliberată de exemplu în cursul hemostazei din trombocite în ser; în afară de
aceasta se întîlneşte în mucoasa intestinală, stimulînd peristaltismul, în plus,
serotonina a fost găsită şi în sistemul nervos central” unde pare să intervină în
anumite funcţii psihice, încă insuficient precizate)
In sfârşit, amintim şi acidul γ-aminobutiric (GABA), produs de de decarboxilare
al acidului glutamic. Această substanţă ia naştere în primul rînd în creier.
Funcţia sa nu este cunoscută în amănunt, dar pare să fie vorba de o acţiune
blocantă asupra sinapselor, în sistemul nervos există atît decarboxilaza, care
produce acest compus, cit şi transaminaza care îl degradează.
Iar in 2005,Prof.r.D.C Cojocaru imparte hormonii tisulari in neurotransmitatori
si hormoni derivati de la acizi grasi,care la randul lor sunt clasificati in
prostaglandine,tromboxani si leucotriene.Acestia sunt caracterizati astfel:
II.17. Neurotransmitatori
Neuronii sînt capabili să sintetizeze substanţe fiziologic active ale căror celule
ţintă sînt reprezentate fie de celulele vecine, fie de celule aflate la distanţă relativ
mare de celule producătoare.
In funcţie de locul acţiunii, aceste substanţe se numesc iieurotransmiţători dacă
acţionează asupra celulelor vecine şi respectiv neurohormoni dacă acţionează la
distanţă. Aceste substanţe pot avea atît acţiune excitatoare cît şi inhibitoare.
Din categoria neurotransmiţătorilor fac parte catecolaminele (analizate pe larg
în cap.hormpni medulosuprarenali) acetilcolina, serotonina, acidul glutamic,
acidul y-aminobutiric, glicocolul ş.a.
72
Acetilcolina este mediatorul majorităţii sinapselor şi terminaţiilor nervoase
In afară de aceasta exercită şi o acţiune hipotensivă.
Acetilcolina este esterul acetic al colinei ce se sintetizează din acetil-CoA şi
colină sub acţiunea colin-acetiltransferazei (numită şi colin transacetilază):
Acetilcolina este larg răspîndită în terminaţiile nervoase parasimpatice şi ale
nervilor motori din sistemul somatic. Rolul biologic al acctilcolinei este datorat
capacităţii acesteia de a şuieri o reacţie de hidroliză a legăturilor esterice sub
acţiunea pseudocilinesterazei (sau colinesterazei nespecifice), enzimă localizată
preponderent în sînge (plasmă), ficat şi musculatura netedă şi respectiv a
acetilcolinesterazei întîlnită în ţesutul nervos şi sînge (eritrocite). Acetilcolina
este un neurotransmiţător important pentru terminaţiile nervoase parasimpatice,
sinapsele din ganglioni, terminaţiile nervoase din medulo suprarenală precum şi
pentru sinapsele din sistemul nervos central.
Serotonina este 5 hidroxitriptamina şi se sintetizează prin utilizarea
triptofanului în calitate de precursor:
Serotonina se întîlneşte în mucoasa intestinală, sînge, splină, ţesutul nervos etc.,
iar funcţiile sale biologice nu sînt încă pe deplin elucidate. Se presupune că
Serotonina reprezintă mediatorul chimic al peristaltismului intestinal şi că ar fi
implicată în procesul coagulării sanguine. Rolul de mediator chimic al
serotoninei este demonstrat şi de faptul că diminuarea concentraţiei sanguine a
acesteia este însoţită de instalarea stării de migrenă.
Acidul glutmnic şi acidul γ-aminobutiric se găsesc preponderent în creier,
primul fiind precursorul imediat al celui de al doilea:
Acidul glutamic este un neurotransmiţător important mai ales la nevertebrate, iar
acidul γ-aminobutiric este un mediator al inhibiţiei în sistemul nervos central.
Histamina rezultă prin decarboxilarea enzimatică a histidinei:
Histamina se găseşte în toate ţesuturile în concentraţii ce variază de la o specie
la alta, mai puţin sub formă liberă şi mai mult sub formă legată, probabil de
heparină.
Funcţiile biologice ale histaminei nu sînt încă pe deplin elucidate. Astăzi se
cunoaşte cu precizie că histamina stimulează secreţia acidă la nivel gastric,
realizează activitatea sistemului nervos central împreună cu serotonina şi
catecolaminele etc. Se consideră că histamina mai este implicată în medierea
unor stări de alergie prin implicarea sa în apariţia senzaţiilor de mîncărime la
nivelul pielii.
II.18. Hormoni derivati de la acizi grasi
Acizii graşi polinesaturaţi cu 20 de atomi de carbon în moleculă sînt precursorii
unor substanţe biologic active reunite sub denumirea generică de eicosanoizi.
Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei clase sînt prostaglandinele,
tromboxanii şi leucotrienele.
II.18.1.Prostaglandinele(PG)
73
Iniţial, prostaglandinele au fost identificate în plasma seminală, iar ulterior în
aproape toate organele şi ţesuturile. Biosinteza prostaglandinelor se realizează
prin utilizarea în calitate de precursori a acizilor graşi nesaturaţi cu 20 de atomi
de carbon şi cu cel puţin 3 legături duble în moleculă, în 1960 s-a demonstrat că
acidul arahidonic, sub acţiunea omogenatelor de vezicule seminale de berbec,
poate fi transformat în prostaglandinele PGE2. Ulterior s-a clarificat mecanismul
conversiei acizilor graşi nesaturaţi în prostaglandine, existînd două căi
metabolice distincte: calea endoper oxizi lor şi calea metabolică de tip
lipoxigenazic. In prima cale, , cînd se utilizează de exemplu acidul arahidonic ca
precursor., acesta se transformă mai întîi în doi endoperoxizi instabili (PGG2 şi
PGH2) care trec rapid în prostaglandinele PGE2, PGF2 şi PGD2.
Intermediarii endoperoxidici determină agregarea ireversibilă a trombocitelor şi
contracţia muşchilor netezi ai sistemelor
respirator şi vascular.
In calea metabolică de tip lipoxigenazic, acidul arahidonic trece în acid 12- L
hidroxi-eicosa-5,8,10,14-tetraenoic (HETE). Această cale metabolică nu este
inhibată de aspirină sau de indometacin cum se întîmplă în calea
endoperoxidazi că.
Pînă în prezent au fost izolate şi caracterizate 16 prostaglandine clasificate în 6
grupe, în funcţie de gruparea funcţională din nucleul ciclopentanic al moleculei
La acestea se mai adaugă cîteva prostaglandine obţinute prin sinteză chimică.
Prostaglandinele îndeplinesc mai multe funcţii în organism. In funcţionarea
sistemului nervos central, prostaglandinele formează un flux aproape identic cu
cel al catecolaminelor şi indolalchilaminelor din structurile simpatice. Se pare că
ele îndeplinesc rol de mediatori chimici la nivelul sinapselor din sistemul nervos
central, fiind sintetizate sub acţiunea unor stimuli nervoşi şi apoi, după ce şi-au
îndeplinit rolul, se inactivează fie la nivel cerebral, fie la nivel medular sau chiar
periferic.
La nivel renal, în celulele zonelor medulare, unele prostaglandine (PGA2,
PGE2, PGF2 etc.) prezintă o acţiune antihipertensivă şi antidiuretică. Prin
utilizarea de ţesuturi adipoase s-a pus în evidenţă faptul că PGE2 şi PGF2
participă la mecanismul de reglare a lipolizei prin care îşi exercită efectele
metabolice unii hormoni glandulari. La baza acestui mecanism stă capacitatea
prostaglandinelor de a stimula activitatea adenilat-ciclazei din membrana
adipocitară, provocînd în felul acesta creşterea concentraţiei celulare de AMPc,
a activităţii lipazei şi a fosforilazei A din ţesutul adipos.
II.19. Patologia tiroidiana (hipo- si hiertiroidismul). Cauze si manifestari
clinice
Bolile tiroidiene predomina la femei si se intalnesc cu o prvalenta de 3-5% din
totalul populatiei. O data diagnosticate,aceste boli sunt usor de tratat si cu o
evolutie buna pe termen lung la majoritatea pacientilor.
Hipotiroidismul
74
Este un sindrom clinic, rezultat al deficitului de hormoni tiroidieni si care
determina o reducere generalizata a ratei proceselor metabolice.Reprezinta o
afectiune relativ comuna, fiind prezenta la aproximativ 2-15% din populatie (in
medie la cca 2% dintre femeile adulte si 0,1- 0,2% dintre barabatii adulti,
incidenta crescand odata cu varsta. Hipotiroidismul reprezinta o boala severa
atunci cand este prezenta la nou-nascuti – mixedemul congenital are o
prevalenta de 1:3000 sau 1:4000 cazuri.
Cauzele hipotiroidismului sunt:
1. Hipotiroidismul primar (periferic) – FT4 scazut, TSH crescut:
- tiroidita cronica limfocitara (Hashimoto);
- hipotiroidismul atrofic;
- iatrogen: dupa intrerventii chirurgicale sau post-raduioterapie;
- tiroidite post-patum;
- congenital;
- dismorfogeneza;
-deficitul de iod.
2. Hipotiroidism indus medicamentos – litiu, amiodarona, dupa tratamentul cu
iod radioactiv sau supradozaj de antitiroidiene de sinteza.
3. Hipotiroidismul secundar (stimulare insuficienta a unei glande endocrine
normale) – FT4 sazut, TSH scazut:afectiuni hipotalamice sau pituitare sau defect
in struictura TSH.
4. Hipotiroidism temporar (ca faza in evolutia unei tiroidite subacute).
Cauza cea mai frecventa de hipotiroidism este reprezentat de tiroidita
Hashimoto,caracterizataprintr-o distrugere autoimuna atrofica a glandei tiroide
iar deficitul de iod este intalnit mai laes in zonele cu gusa endemica.
5. Mixedemul congenital poate sa apara in tulburari de morfogeneza, de
hormonogeneza (deficite enzimaticecongenitale in sinteza hormonilor
tiroidieni),defici sever de iod, anticorpi blocanti antireceptor de TSH materni
transferati fatului.
Clinic, pacientul prezinta in antecedente carenta de iod, interventii chirurgicale
pe tiroida, tratamente cu iod radioactiv.
Ca simptome, hipotiroidismul se manifesta prin: letargie, depresie, intoleranta
la frig, piele uiscata si ingrosata, caderea parului, constipatie, relaxare musculara
deficitara, sindromde tunel carpian, crestere in greutate.
La nivel tegumentar si al fanerelor: facies infiltrat edematos, expresivitate
scazuta sau absenta, fante palpebrale diminuate prin edem palpebral, tegumente
reci, uscate, hiperkeratozice, cu aspect palid ceros datorat excesului de beta
caroten rezultat din afectarea conversiunii hepatice a caroptenului in vitamina A
prezenta mixedemului care nulasa godeu, pilozitate cefalica modificata, cu
tendinta de alopecie si epilarea portiunilor externe ale sprancenelor.
75
La nivelul aparatului cardiovascular apare: hipertensiunea arteriala prin
rezistenta vasculara periferica crescuta, aterosclweroza, modificari ECG
(bradicardie).
La nivelul tractului respirator: respiratii rare si superficiale, alterari ale functiei
ventilatorii cu hipercapnie sau hipoxie.
La nivelul tractului gastrointestinal: macroglosie, disfagie, aclorhidrie histamino
rezistenta.
La nivelul sistemului\ nervos si al activitatii pshice: astenie, depresie,
indispozitie, bradipshie, hiporeflexie si hbipoacuzie, perturbari ale simturilor
gustativ –olfactiv.
La nivelul sistemului hematopoetic: anemii (feriprive, megaloblastice), tulburari
de coagulare.
La nivelul glandelor endocrine: hiperprolactinemie (la 2/3 din cazurile
femininbe), tuburari de ciclu mensgtrual, amenoree, sterilitate, insuficienta CSR
functionala si reversibila.
In cazul mixedemului congenital, la nastere tabloul clinic este divers, de la
un aspect tipic de mixedem pana la o relativa normalitate. In general este vorba
de un nou-nascut post-maturat (cu varsta gestationala peste 42 de saptamani),
supraponderal (peste 4000g) cu tegumente reci, uscate si palide, cu facies tipic,
icter prelungit si dificultati de alaptare. Ulterior apar tulburari digestive,
modificari ale vocii si tegumentare si intarzieri in dezvoltarea pshiomotorie care
pot culmina cu aspectul caracteristic de nanism dizarmonic, pubertate intarziata
si deficit intelectual variabil, de la cretinis\m in formele severe la nivele moderat
scazute ale IQ in formele mai usoare.
Diagnosticul de laborator al hipotiroidismului include:

a) Determinarea concentratiei TSH-ului plasmatic
TSH-ul plasmatic prezinta valori crescute in hipotiroidism. Chiar si la aceste
valori, el este acompaniat de valori normale ale T4 total si ale FT4. In
hipotiroidismul secundar TSH-ul poate fi scazut si este insotit de valori scazute
ale T4 total.
Concentratiile crescuta ale TSH-ului in prezenta unui T4 total in limite normale
este caracteristica pentru „hipotiroidismul subclinic”. Acesti pacienti, in special
cei care prezinta anticorpi antitiroidieni vor evolua catre un hipotiroidism clinic
manifest, si deci, necesita urmarire. Sunt tratati doar aceia care prezinta valori
ale TSH-ului peste 10mU/l.
b) Determinarea concentratiei plasmatice a T3 total si T4 total
Valorile sunt adesea scazute, T4 total avand valori mult mai scazute comparativ
cu T3 total. Determinarea doar a concentratiei plasmatice a T3 total nu are nici o
o valoare diagnostica deoarece pot fi intalnite si valori normale la pacientii
hipotiroidieni.
c) Determinarea de FT3 si FT4 plasmatic
76
In hipotiroidism, FT4 prezinta valori scazute in timp ce FT3 se poate situa in
limite normale. Unii anticorpi sau unele proteine cum ar fi factorul reumatoid si
complementul seric pot interfera cu aceste masuratori.
d) Testul TRH
Raspunsul la administrarea intravenoasa a TRH-ului este exagerat. Valoarea
acestui test este reprezentata de diagnosticul sindroamelor caracterizate prin
rezistenta la hormonii tiroidieni si a adenoamelor secretoare de TSH.
e) Anticorpii anti-tiroperoxidaza (antigenul microzomal, anticorpi anti-
microzomali)
Acesti anticorpi joaca probabil un rol patogenic in distructia tisulara din bolile
tiroidiene si sunt prezenti la aproximativ 95% din pacientii cu hipotiroidism
autoimun. Detectia acestor anticorpi in titruri mari se intalnesc in tiroidita
Hashimoto dar si in boala Basedow-Graves.
f) Determinarea subunitatii α
Hormonii glicoproteici adenohipofizari – TSH, FSH si LH prezinta doua
subunitati: α si ß. Unitatea α este comuna celor 3 hormoni iar concentratia
plasmatica a unutatii α poate fi crescuta la pacientii cu tumori ale glandei
pituitare secretoare de TSH.
g) Alte determinari biochimice
 Colesterolul plasmatic prezinta valori crescuta;
 Anemi, de obicei normocroma, normocitara dar poate fi macrocitara
(atunci cand se asociaza cu o anemie pernicioasa) sau microcitara (la
femei, datorita menoragiilor);
 Cresterea concentratiei creatin-kinazei;
 Hiponatremie datorita cresterii secretiei de hormon antidiuretic.
Hipertiroidismul
Hipertiroidismul este consecinta unei hierfunctii autonome a intregului
parenchim tiroidian sau doar a unei parti a acestuia. Reprezinta un sindromcu
manifestari plurisistemice, ce devine manifest in conditiile unui exces de
hormoni tiroidieni la nivel tisular, respectiv la nivel de receptor.
Cauze: cea mai frecventa cauza de hipertiroidism este bola Bsedow-Graves
(hipertiroidita autoimuna, gusa toxica difuza) datorita prezentei anticorpilor fata
de receptorul pentru TSH, care stimuleaza functia tiroidiana, dar blocheaza
legarea TSH-ului pe receptorii specifici. Se numesc anticorpi anti-receptor
pentru TSH (sunt imunoglobinele tiroid-srtimulatoare –AC antiR-TSH). Triada
simptomatica clasica este reprezentata de aparitia gusii, tahicardie si a
exoftamiei. Afectiunea poate sa apara la orice varsta, dar incidenta maxima este
intalnita intre 20-40 an i, cu o prevalenta de 5:1 pentru sexul feminin si la
persoane cu antecedente tiroidiene in familie.
Hiperproductia de hiormoni tiroidieni poate fi determinata si de:
77
 hipertiroidia din autonomia functionala: adenomul toxic solitar
(adenomul plummer), gusa toxica multinodulara (autonomia
multifocala);
 mola hidatiforma;
 tiroidite acute;
 medicamente care produc tireotoxicoza ( de exemplu , amiodarona);
 tiroidite post-partum;
 ingestia excesiva de T3 si T4 (hipertiroidita factitia);
 rezistenta adenohipofizara la hormonii tiroidieni;
 forme particulare: hipertiroidia iod indusa, hipertiroidia la varsnici,
hipertiroidia in sarcina.
Clinic, hipertiroidismul se manifesta prin:

- semne clice majore: gusa difuza, omogena, cu hipervascularfizatie a gusii,
tahicardie 100/130/minut, exoftalmie uni- sau bilaterala (oftalmopatia
Graves) cu ochi stralucitori, retractie palpebrala superioara, edem
palpebral, clipit rar, protruzie de globi oculari, uneori complicata cu
ulceratii corneene.
- Semne clinice minore: piele fina, calda, catifelata, transpirata, cresterea
temperaturii cutanate cu termofobie, transpiratii abundente, tremor al
extremitatilor, tahikinezie, tulburari menstruale, scadere ponderala cu
apetit mentinut, tuburari de compartimentp- tahipshie:iritabilitate,
insomnii, labilitate pshica, tahilalie, tulburari de concentrare, diaree,
astenie sexuala, si impotenta la barbati.
Criza tireotoxica reprezinta o complicatie a tireotoxicozei caracterizata prin
accentuarea acesteia observata la pacientii cu tratament incomplet. Criza este
precipitat de o infexctie, traumatism, interventie chirurgicala, cetoacidoza
diabetica, sarcina. Tabloul clinic se caracterizeaza prin hipercatabolism
sever, hiperpirexie, transpiratii abundente, tahicardie severa, artimie,
insuficienta cardiaca, modificari ale statusului mental (dezorientare, agitatie,
chiar coma). Diagnosticul este c,linic iar tratamentul include doze mari de ß-
blocante, iodura de sopdiu administrata intrvenos, glucocorticoizisi
medicatioe anti-tiroidiana.
DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
a) Determinarea concentratiei TSH-ului plasmatic
Valori normale: 0,3 – 5 mU/l
TSH-ul plasmatic este intotdeauna situat sub valoarea de 0,1mU/l datorita
inhibitiei de tip feed-back a adenohipofizei. O concentratie scazuta sau
nedetectabila a TSH-ului plasmatic trebuie atent interpretata deoarece aceste
valori se pot intalni si in diverse boli netiroidiene, in special la pacientii varsnici.
De asemenea, determinarea TSH-ului plasmatic nu este un test fidel de urmarire
a statusului tiroidian in primele 4 – 6 luin i de la inceperea tratamentului
78
deoarecesecretia de TSH poate fi inca suprimata chiar daca concentratiile
hormonilor tiroidieni sunt foarte scazute.
b) Determinarea concentratiei plasmatice a T3 total si T4 total
Valori normale: T3 total: 1,2 – 2,8 nmol/l;
T4 total: 70 – 150 nmol/l.
Concentartiile lor sunt crescute in hipertiroidism. Peste 99% din T3 si T4
plasmatic circula legat de p;roteine. Aceste concentyratii sunt in mare parte
influentate de concentratiile plasmatice ale proteinelor transportatoare ale
acestor hormoni, in mod special de TGB. Atat T3 total cat si T4 total se vor
modifica in paralel la pacientii eutiroidieni daca TGB-ul plasmatic sufera
modificari, de exemplu la femeile gravide sau la cele care utilizeaza
contraceptive orale pe baza de estrogen. In aceasta situatie, diagnosticul
diferential se face pe baza determinarii fractiunilor libere ale T3 si T4, care
prezinta la valori normale daca se mentine homeostazia adenohipofiza-glanda
tiroida. In tireotoxicoza, T3 total reprezinta un test mult mai fidel deoarece
prezinta valori mult mai crescute si care se modifica proportuional cu statusul
tiroidian decat valorilr T4 total.
c) Determinarea de FT3 si FT4 plasmatic
Valorile normale: FT3: 3 – 9 pmol/l
FT4: 10 – 27 pmol/l
Concentratiile plasmatice ale fractiubnilor libere nelegate de proteinele
plasmatice ale T3 si T4 sunt independente de concentratia si afinitatea
proteinelor de legarev a hormonilor tiroidieni. Determinarea lor reflecta mult
mai fidel functia tiroidiana decat determinarea T3 total si T4 total.
FT3 si FT4 prezinta valori crescute in tiureotoxicoza, in special FT3. Unii
pacienti prezinta doar cresteri ale FT3, situatie denumita „tireotoxicoza T3”.
d) Testul TRH
Este un test dinamic de raspuns al TSH-ului la administrarea intravenoasa de
TRH. Datorita mecanismului de reglare de tip feed-back, raspunsul TSH-ului la
TRH este suprimat in hipertiroidism. Se utilizeaza pentru excluderea unei boli
tiroidiene, un raspuns normal la TRH exclude orice disfunctie tiroidiana. Atunci
cand TSH-ul prezinta valori foarte scazute, acest test nu ne ofera informatii in
plus fata de masuratoarea TSH-ului bazal.
e) Determinarea tireoglobulinei serice
Tireoglobulina este prezenta in cantitati foarte mici in circulatie. Se utilizeaza
pentru diferentierea carcinoamelor papilarfe si foliculare secretoare de
tireoglobulina precum si pentru monitorizarea progresiei acestora.
f) Determinarea autoanticorpilor tiroidieni

Depistarea acestor autoanticorpi demonstreaza prezenta unei boli tiroidiene
autoimune.
- Anticorpii anti-peroxidaza (antigenul microzomal, anticorpi anti-
microzomali). Sunt prezenti in serul pacientilor cu boli tiroidienwe
79
mediate imun. Acesti anticorpi sunt utili la diagnosticul diferential al bolii
Gaves oftalmice. Atunci cand sunt prezenti la indivizii asimptomatici ei
indica un risc de a dezvolta in viitor boli tiroidiene. Prevalenta acestor
anticorpi este mult mai marela femei decat la barbati. /in timpul sarcinii,
depistarea acestor anticorpi reprezinta un factor de risc pentru dezvoltarea
unei tiroidite postpartum.
- Anticorpii anti-tireoglobulina se intalnesc si ei in bolile tiroidiene
autoimune dar ei sunt mai rar depistati decat anticorpii anti-
tiroperoxidaza.
- Anticorpii anti-receptor pentru TSH (imunoglobulinele tiroid-
stimulatoare). Acestia sunt anticorpi de tip IgG orientati impotriva
receptorului pentru TSH de la nivelul tiroidei si sunt implicati in
patogeneza bolii Gravesprin stimularea sintezei de hormoni tiroidieni si
prin hipertrofie tiroidiana. Determinarea acestor anticorpi este utila in:
a. diagnosticul prenatal al hipertiroidismului la mame cu titruri inalte ale
acestor anticorpi in ultimele saptamani de sarcina (traverseaza planceta);
b.diagnosticul diferential dintre tiroidita postpartum si boala Graves.
Anticorpii nu sunt detectabili in tiroiditele postpartum dar prezinta titruri
crescute in cazul bolii Graves.
Alte determinari biochimice

Unele teste biochimice pot fi modificate in cazul hipertiroidismului:
 Testul de toleranta la glucoza prezinta un raspuns de tip diabetic;
 Calciul plasmatic si fosfataza alaclina au valori crescute;
 Colesterolul plasmatic este scazut;
 Testele functionale hepatice pot fi alterate.
Influenta proteinelor de legare a hormonilor tiroidieni asupra determinarilor

hormonale
Modificarile concentratiei si afinitatii proteinelor plasmatice de legare a tiroxinei
pot determina obtinerea unor rezultate false la determinarile hormonale.
1. Modificari ale concentratiei TGB si a capacitatii de legare pentru hormonii
tiroidieni pot scadea in bolile netiroidiene sau ca urmare a administrarii unor
medicamente, conducand la o scadere a T3 total si a T4 total.
Cresterea TGB plasmatic este determinata de:
- Contraceptive orale in special cele pe baza de estrogen;
- Sarcina;
- Terapie cu estrogen;
- Cauze genetice;
- Medicamente: tamoxifen;
Scaderea TGB plasmatic este determinata de:
- Boli netiroidiene;
- Cauze genetice;
80
- Hormoni androgeni, steroizi anabolizanti, doze mari de glucocorticoizi;
- Hipoproteinemii, ca de exemplu in sindromul nefrotic;
- Salicilatul si fenitoina scad capacitatea de l;egare a TGB.
2. Modificari ale concentratiei plasmatice a albuminei si a prealbuminei
poate influenata rezultatele determinarilor T3 total si T4 total. Fractiunile
libere ale hormonilor nu sunt influentate de aceste variatii.
3. Modificarile genetice ale albuminei si a prealbuminei cu cresterea afinitatii
pentru T4 ceea ce determina cresterea concentratiei T4 total in timp ce TSH-
ul, FT4, FT3 si T3 total raman in limite normale daca pacientul este
eutiroidian.
4. Autoanticorpii anti-hormoni tiroidieni din bolile tiroidiene autoimune
interfera cu toate determinarile hormonale obtinandu-se valori usor crescute.
Determinarile TSH-ului nu sunt influentate de acesti anticorpi.
CAPITOLUL III
MARKERI TUMORALI
III.1. Definitie. Utilizare clinica
III.1.1. Definitie
Termenul de marker tumoral acopera un spectru larg de molecule produse de
catre celulele tumorale sau de catre celule le gazda, ca raspuns la existenta unui
neoplasm. Aceste molecule pot fi determinate in tersutul tumoral sau in fluidele
biologice, fiind utilizate la detectia, amagementul clinic si prognosticul
diferitelor boli maligne.
Caracteristicele markerului tumoral:
- specificitate (Sp): exprimat doar de un anumit tip de celule tumorale.
- sensibilitatate (Sn): sa poata fi detectat in cantitate mica.
- specificitate de organ : capacitatea de a detecta unsingur tip de tumora
- nivelurile sale ar tebui sa prexceada procesul neoplazic, astefel incat sa fie util
pentru screening-ul cancerului.
81
- cantitatea markerului corelata cu stadiul tumorii.
- capacitatae de a indica modificarile produse de tratament; sa pecizeze recurenta
timpurie si sa aiba valoare prognostica.
- capacitatae prognostica in functie de concentratie.
- usor de prevat si non -invaziv (prelevat din sange sau alt lichid biologic).
- usor de masurat.
- reproductibil.
Criteriile de specificitate si sensibilitate de 100 % nu au fost indeplinite inca de
nici un marker tumoral cunoscut. Antigenul specific prostatic (PSA), fosfataza
acida prostatica (PAP) si tireoglobulina au specificitate de organ.
Anumitii markeri tumorali prezinta o buna corelatie cu stadiile tumorii
(concentratia markerului creste in stadiile avansate). Totusi, avand in vedere ca
limitele de concentratie pentru diferite stadii sunt foarte largi si adesea se
suprapun, concentratia markerilor nu da indicatii precise asupra stadiului tumorii
decat in mod exceptional.
Anumitii markeri pot avea valoare prognostica; spre exemplu: concentratia
preoperatorie a antigenului carcino-embrionar (CEA) in cancerele colo-rectale,
beta2-microglobulina in limfoamele non-Hodgkin, mielomul multiplu, CA 125
in cancerele ovariene.
Un alt criteriu important este valoarea predictiva. Valoare predictiva pozitiva
(VPP) indica probabilitatea existentei unei tumori in cazul unui test pozitiv, iar
valoarea predictiva negativa (VPN) indica probabilitatea inexistentei unei tumori
in cazul unui test negativ.
Valoarea de referinta ("cut-off") reprezinta concentratia care face diferentierea
intre subiectii sanatosi si cei bolnavi si este stabilita in functie de concentratia
medie pentru un grup de control, plus doua deviatii standard. O valoare mica
pentru "cut-off" indica o sensibilitate crescuta si o specificitate scazuta, pe cand
o valoare mare indica o sensibilitate scazuta si o specificitate crescuta,
permitand o mai buna diferentiere intre afectiunile
III.1.2. Utilitatea clinica a markerilor tumorali
Markerii tumorali au aplicatii clinice in screeningul, diagnosticul primar,
localizarea, stadializarea, prognosticul si monitorizarea terapiei afectiunilor
neoplazice.
Markerii tumorali nu sunt utili pentru screeningul persoanelor asimptomatice; in
schimb, anumiti markeri pot fi utili pentru screeningul persoanelor simptomatice
sau a grupurilor cu risc :
• AFP pentru pacientii cu ciroza hepatica si cu risc crescut de a dezvolta un
carcinom hepato-celular;
• PSA total si liber pentru cancerul de prostata, combinat cu tuseul rectal;
82
• CA 125 pentru cancerele ovariene, combinat cu ecografia transvaginala.
Indicatia cea mai importanta a markerilor tumorali consta in monitorizarea
tratamentului. Pot fi intalnite trei situatii :
• scaderea la normal a nivelului markerilor indica inlaturarea completa a
tumorii sau remisia sa;
• persistenta unor nivele patologice, eventual dupa o usoara scadere, indica
existenta unei tumori reziduale si/sau aparitia metastazelor;
• cresterea nivelului markerilor dupa o perioada de normalizare indica
recurenta tumorii.
Exista o serie de factori fiziologici si patologici care pot afecta rezultatele de
exemplu, insuficienta renala, colestaza, comditii non-canceroase, boli
reumatismale (crestera CA19-9),, droguri (cresterea antiandrogenilor - PSA),
examenul rectal, manipularea tranureterala (cresterea serica : PAP, PSA),
fumatul (cresterea CEA) etc.
III.2. Clasificarea markerilor tumorali

Exista diferite moduri de clasificare a markerilor tumorali, care se bazeaza pe
localizare, structura chimica, functie, combinatie intre structura biochimica si
functia markerului etc.
1. In functie de localizarea sa markerul tumoral poate fi:
- celular, atunci cand este produs de catre tesutul malign si ramane la nivelul
celulei producatoare. Exemple de markeri celulari: proteine membranare,
citoplasmaticesau nucleare, gene etc.
- umoral, atunci cand este secretat in umorile inconjuratoare (sange, urina,
saliva, lichid cefalorahidian, lichid de ascita etc.)
2. Din punct de vedere al structurii chimice se clasifica in:

- peptide non-hormonale: CEA, AFP, Ca 19-9, CA 15-3, CA125, PSA, TPA.
- enzime si izoenzime: PAP, NSE, TK.
- proteine serice speciale: S-100, tireoglobulina, feritina, B2M.
- produsi hormonali: HCG, Calcitonina.
III.3. Peptide non - hormonale ca si indicatori de malignitate.
III.3.1.Antigenul specific prostatic (PSA)
PSA este prezent in citoplasma celulelor epiteliale ductale prostatice, in
secretiile laminei ductale (lichid seminal, prostatic), urina, ser. Antigenul
specific prostatic este responsabil in special de dizolvarea gelului format la
ejaculare, prin proteoliza proteinelor majore din sperma : semenogelina I si II si
83
fibronectina. Proteoliza mediata de PSA induce lichefierea ejaculatului si
eliberarea progresiva a spermatozoizilor mobili.
Antigenul specific prostatic (PSA) circula in sange sub diferite forme
moleculare datorita complexelor pe care le formeaza cu inhibitori de proteaze :
• PSA complexat cu α1-antichimotripsina (PSA-ACT) este principala forma
imunoreactiva din ser (60 - 90 %)
• PSA complexat cu α2 macroglobulina - aceasta forma nu este detectabila
(< 0,1 %)
• Free PSA este o forma enzimatic inactiva - nu se asociaza cu inhibitori
(10 - 40 %)
Formarea complexelor cu ACT duce la expunerea unui numar limitat de epitopi
ai PSA, pe cand complexele cu AMG incapsuleza practic toti epitopii, din acest
motiv fiind imposibil de detectat.
Nivele crescute de antigen specific prostatic au fost gasite la pacienti cu cancer
prostatic, hipertrofie benigna de prostata, inflamatii ale altor tesuturi genito-
urinare adiacente. Recomandarile in privinta screeningului cancerului prostatic
includ determinari anuale ale antigenul specific prostatic, combinate cu tuseu
rectal si ecografie in cazul depistarii unor modificari. Determinarea antigenul
specific prostatic este utila si in depistarea metastazelor sau in monitorizarea
tratamentului.
Free PSA este forma necomplexata de PSA. Aceasta forma reprezinta o
fractiune mai mica la pacientii cu cancer prostatic netratat decat la cei cu
hipertrofie benigna de prostata.
Raportul dintre PSA liber si PSA total poate face diferentierea intre cancerul
prostatic si hipertrofia benigna : acest raport aduce informatii aditionale ce ajuta
la reducerea numarului de biopsii inutile, in special pentru PSA cu valori intre 4
- 10 ng/ml, (specificitate crescuta); de asemenea, poate creste numarul de
cancere depistate chiar daca valorile PSA sunt normale si se situeaza intre 2 - 4
ng/ml (sensibilitate crescuta). Acest raport scade continuu in decadele ce preced
diagnosticul cancerului prostatic, contribuind la detectia timpurie a acestuia.
Valorea de referinta pentru PSA este de 4ng/ml, variind in functie de varsta : 40
- 49 ani < 2,5ng/ml, 50 - 59 ani < 3,5ng/ml, 60 - 69 ani < 4,5ng/ml, 70 - 79 ani <
6,5ng/ml. In zona cuprinsa intre 2 - 10 ng/ml pot apare atat rezultate fals
negative (PSA < 4ng/ml), cat si rezultate fals pozitive (PSA > 4ng/ml). Pentru a
inlatura aceste inconveniente se recomanda determinarea raportului free
PSA/total PSA. In cazul unei valori a PSA intre 2 - 4 ng/ml, valoarea normala a
raportului este mai mare de 0,10 , iar pentru PSA intre 4 - 10 ng/ml, valoarea
normala a raportului este mai mare de 0,25.
In vederea determinarii antigenului specific prostatic, probele trebuiesc recoltate
inainte de biopsie, prostatectomie, ecografie sau tuseu rectal, stiut fiind faptul ca
84
manipularea prostatei duce la cresteri importante si persistente ale antigenului
specific prostatic (chiar pana la 3 saptamani).
Metode de determinare
Se folosesc urmatoarele metode de determinare: ECLIA, CLIA, ELISA
Produsul biologic recoltat- sange venos (vacuntanier fara anticoagulant cu/ fara
gel separator)
III.3.2.Alfa feto proteina (AFP) este o glicoproteina produsa de tesuturile fetale

(ficat, sac Yolk, epiteliu intestinal) si de tumorile diferentiate din structuri
embrionare. In cursul dezvoltarii fetale, nivelele de alfa feto proteina (AFP)
cresc in ser si in lichidul amniotic; avand in vedere ca aceasta proteina
traverseaza placenta, ea apare si in serul matern.
Alfa feto proteina (AFP) contine un singur lant polipeptidic, are o greutate
moleculara de aproximativ 70 kDa si migreaza electroforetic in zona ?1
globulinelor. Partea de carbohidrat reprezinta numai 2,5 % din structura sa. In
1956, alfa feto proteina (AFP) a fost descoperita in serul fetal (Bergstrand,
Czar), in 1963 - la soareci cu hepatom (Abelen), iar in 1964 a fost descrisa
pentru prima data drept un marker tumoral (Tatarinov).
Proprietatile fizico-chimice si secventa de aminoacizi sunt similare cu cele ale
albuminei; astfel se pare ca alfa feto proteina (AFP) indeplineste o functie de
transport pentru alte molecule - estrogeni, acizi grasi. De asemenea, AFP are un
efect imunosupresiv in timpul sarcinii.
Valorile normale ale alfa feto proteinei (AFP) sunt mai mici de 10 ng/ml.
Cresteri fiziologice ale AFP survin la copii sub 1 an si la femei insarcinate,
incepand din saptamana a 10-a, cu un maximum de 400 - 500 ng/ml in
saptamanile 32 - 36, urmat de o scadere usoara pana la nastere (250 ng/ml) si
dupa nastere, cu un timp de injumatatire de 4 zile.
Cresteri usoare si tranzitorii ale alfa feto proteinei (AFP) apar si in diverse
afectiuni benigne : hepatite acute virale, toxice, hepatite cronice, boala Crohn,
polipoze. Cresteri constante, dar sub 500ng/ml apar in ciroze hepatice.
Utilizarea alfa feto proteinei (AFP) drept marker tumoral consta, in special, in
detectia si monitorizarea evolutiei carcinomului hepatocelular, care se dezvolta
secundar cirozei hepatice si hepatitelor cronice. In aceste grupe de risc,
determinarea AFP este foarte necesara pentru diagnosticul precoce al cancerelor
hepatice, fiind utilizata drept metoda de screening. Aproximativ 60 % dintre
persoanele cu carcinom hepatocelular au valori crescute ale AFP, 50 % cu valori
mai mari de100 ng/ml, 30 % cu valori mai mari de 1000 ng/ml si 20 % cu valori
mai mari de 10000 ng/ml. Concentratia de AFP se coreleaza cu marimea
tumorii. Nu exista o corelatie intre concentratia de AFP si progresia, stadiul sau
gradul de malignitate al tumorii, dar determinarea AFP permite depistarea
persoanelor cu risc crescut de a dezvolta carcinom hepatocelular primar. In
85
carcinomul colangiocelular (cu originea in epiteliul biliar), AFP are valori
normale; in aceste situatii este recomandata determinarea CA 19-9.
Concentratia de alfa feto proteina (AFP) creste si in tumori maligne
disembrioplazice de testicul, ovar sau extragonadale, inregistrandu-se valori de
peste 40 ng/ml in 75 % din cazuri. In carcinoamele testiculare non-
seminomatoase, sensibilitatea AFP este de 50 - 80 %, iar combinatia AFP si ß-
hCG creste sensibilitatea testarii la 86 %. Cresterea post operatorie a AFP si/sau
hCG indica progresia afectiunii cu cateva luni inaintea altor proceduri
diagnostice, dand posibilitatea reevaluarii terapeutice. Valori preoperatorii
crescute ale AFP si/sau hCG indica un prognostic prost.
Nivele crescute de AFP au fost depistate si in alte neoplazii gastro-intestinale
(carcinom gastric, colorectal, biliar, pancreatic), in carcinomul pulmonar sau in
caz de metastaze hepatice.
Diferentierea intre carcinomul hepatic primar, metastaze hepatice si alte
carcinoame se face prin determinarea simultana a alfa feto proteinei si antigenul
carcino-embrionar (CEA). Valori scazute ale AFP in prezenta unor concentratii
mari de antigen carcino-embrionar (CEA) indica existenta metastazelor
hepatice, avand o valoare predictiva pozitiva > 90 %; in carcinomul hepato-
celular, CEA poate fi crescut in 20 - 60 % din cazuri, cu valori de 3 - 10 ng/ml,
rar peste 20 ng/ml.
Determinarea alfa feto proteinei in cursul sarcinii ajuta la diagnosticul unor
malformatii fetale : defecte ale tubului neural, anomalii renale, omfalocel,
moarte intrauterina, situatii ce duc la valori ale AFP peste valorile normale
pentru varsta respectiva a sarcinii. Valori scazute ale AFP in serul matern pot fi
prezente in mola hidatiforma, sindrom Down, avort spontan.
Valori crescute ale alfa feto proteinei in lichidul amniotic sunt inregistrate in
spina bifida, anencefalie, nefrita congenitala, teratom sarco-coccigeal, atrezie
duodenala, moarte intrauterina, atrezie esofagiana, tetralogie Fallot, hidrocefalie,
izoimunizare severa in sistemul Rh.
gel separator)
Serul care continee bilirubina neconjugata are un efect mic asupra rezultatelor,
in schimb serul hemolizat si cel lipemic nu influenteaza determinarea AFP.
III.3.3. Antigenul carcinoembrionar (CEA) a fost descris pentru prima data in
1965 de catre Gold si Freedman la un pacient cu carcinom colorectal.
Antigenul carcinoembrionar (CEA) este o glicoproteina cu greutatea moleculara
de 200 kDa, continand aproximativ 40 % proteine si 60 % carbohidrati.
86
Antigenul carcinoembrionar (CEA) este unul dintre antigenele oncofetale
produse in timpul vietii embrionare si a dezvoltarii fetale. Productia sa este
suprimata dupa nastere, ajungand la valori foarte scazute la varsta adulta, la
nefumatori sub 3 ng/ml, la fumatori sub 5 ng/ml.
Sinteza antigenului carcinoembrionar (CEA) este codificata de un grup de cel
putin 14 - 16 gene care dirijeaza si sinteza altor glicoproteine CEA-like. Aceste
gene sunt denumite "familia genelor CEA". Investigatiile cu anticorpi
monoclonali au pus in evidenta cel putin 6 determinanti antigenici diferiti. In
plus, pot apare si alte diferente individuale datorate diferitelor tipuri de
glicozilare. In schimb, au fost determinate domeniile repetitive si secventele
analoage pentru toate proteinele produse de catre familia genelor CEA.
Imunohistologic, antigenul carcinoembrionar (CEA) poate fi determinat in
concentratii crescute in tractul gastro-intestinal fetal si in pancreas, precum si in
adenocarcinoamele colorectale, iar in concentratii mai mici in tesutul intestinal
normal, mucoase intestinale, pancreas exocrin si in ficat. Concentratii serice
mari se determina adesea in carcinoamele colorectale si mai rar in alte tipuri de
carcinoame : stomac, pancreas, plaman, ovar, col uterin, san.
Functia antigenului carcinoembrionar (CEA) nu este cunoscuta in totalitate; se
presupune ca CEA legat la membrana celulara serveste drept mecanism de
recunoastere intracelulara printr-o functie de receptor. In plus, i se atribuie si un
efect imunosupresiv prin inductia macrofagelor si a limfocitelor T supresive.
Indicatia principala a antigenului carcinoembrionar (CEA) este verificarea si
monitorizarea terapiei pacientilor cu carcinom colorectal. In asemenea cazuri,
concentratia de CEA se coreleaza cu stadiul tumorii. Nivelele serice
preoperatorii de CEA se coreleaza cu intervalul de timp postoperator fara
recurente si cu durata de viata, putand fi utilizat drept factor de prognostic.
In monitorizarea pacientilor dupa tratament chirurgical, antigenul
carcinoembrionar (CEA) este mai sensibil decat tomografia computerizata,
ecografia sau endoscopia si precede manifestarile clinice ale extensiei bolii cu 2
- 18 luni. De aceea, pentru depistarea precoce a recidivelor la pacientii
asimptomatici este recomandata repetarea determinarii la fiecare 3 - 6 luni dupa
interventia chirurgicala.
Dupa o interventie chirurgicala reusita , nivelul de CEA trebuie sa revina in
limite normale dupa 6 - 8 saptamani. O noua crestere indica progresia bolii,
recurenta sau aparitia metastazelor. O crestere progresiva (2 - 4 ng/ml/6 luni)
indica o recurenta locala, iar o crestere rapida indica aparitia metastazelor.
Initial s-a considerat ca CEA este un marker specific pentru cancerele tractului
digestiv (colorectal, stomac, pancreas, ficat, vezica biliara); ulterior, studiile
clinice au demonstrat cresterea CEA si in alte afectiuni maligne (plaman, san,
ovar, col uterin, prostata) si mai putin in afectiuni benigne, de maxim 4 ori fata
87
de valorile normale (hepatite, ciroza hepatica, pancreatite, gastrite, colite
ulcerative, diverticulite, boli inflamatorii pulmonare).
Determinarea antigenului carcinoembrionar (CEA) in lichidul cefalorahidian
poate detecta meningioamele maligne, desi nu exista o corelatie intre rata
sintezei CEA si masa de celule tumorale din LCR.
Se folosesc urmatoarele metode de determinare: ECLIA, CLIA, ELISA, RIA
gel separator) si urina (recoltata intr-un recipent steril numit urocultor).
Atunci cand proba este hemolizata, contaminata bacterian sau expusa timp
indelungat la o temperatura crescuta, rezultatul obtinut poate fi eronat, si ca
urmare se recomanda repetarea recoltarii.
III.3.4. Antigenul tumorilor mamare CA 15-3 este un antigen "mucin-like", cu

greutate moleculara mare, eliberat in principal de catre celulele din carcinomul
de san.
CA 15-3 este definit prin reactiile sale cu doi anticorpi monoclonali :
• unul dintre ei (115D8) se leaga de un antigen din laptele uman;
• altul (DF3) se leaga la o fractiune membranara a celulelor
carcinomatoase.
La persoanele sanatoase au fost determinate nivele serice scazute, sub 30 U/ml.
Cresteri fiziologice usoare ale CA 15-3 sunt inregistrate la 4 - 7 % dintre femeile
ce alapteaza si la aproximativ 8 % dintre femeile insarcinate.
Indicatia principala a CA 15-3 consta in monitorizarea terapiei, diagnosticul
recurentelor si detectia metastazelor in carcinomul de san. Valori crescute ale
CA 15-3, corelate cu masa tumorii, sunt gasite la aproximativ 70 % din
pacientele cu carcinom de san metastazat, dar numai la 40 % in cazurile fara
metastazare.
Cantitativ, secretia de CA 15-3 este independenta de receptorii hormonali
(estrogenici, progesteronici) si de forma histopatologica.
Cresteri usoare si tranzitorii ale CA 15-3 se gasesc si in carcinomul pulmonar,
ovarian, endometrial, gastric, pancreatic, colorectal.
Valori usor crescute au fost inregistrate si in conditii benigne : hepatite, ciroze
hepatice, insuficienta renala, afectiuni pulmonare, ovariene, ale sanului
(mastopatie, fibroadenom).
gel separator)
88
Determinarea CA15-3 in serul hemolizat, lipemic, icteric influenteaza
rezultatele obtinute.
III.3.5. Antigenul gastropintestinal CA 19-9 este un determinant antigenic
asociat tumorilor (1116NS19-9), fara o specificitate de organ.
Epitopul CA 19-9 este un oligozaharid prezent in tesuturi ca un
monosialogangliozid (glicolipid) si in ser ca o mucina bogata in carbohidrati, cu
o greutate moleculara de peste 1000kDa.
CA 19-9 a fost izolat pentru prima data in 1979 din carcinom colorectal
(Kaprowski).
CA 19-9 este un derivat al sistemului de grupe sangvine Lewis. Persoanele cu
grupa Le a-/b- (7 - 10 % din populatie) sunt incapabile genetic sa sintetizeze CA
19-9, avand deficit de sialil-transferaza, importanta pentru exprimarea epitopului
CA 19-9 si a unui precursor fucozilat.
CA 19-9 se gaseste in mod normal in celulele epiteliale fetale din stomac,
intestin, ficat, pancreas. La adult se gaseste in cantitati mici, in pancreas, ficat,
vezica biliara, plaman si ca un component important al multor celule mucoase si
al produsilor lor de secretie; la persoanele sanatoase, valorile CA 19-9 depasesc
100.000 U/ml in lapte, sputa, saliva, secretii bronsice, lichid seminal, mucus
cervical, secretii gastrice, lichid amniotic, urina, lichid din chisturi ovariene. Din
acest motiv, trebuie acordata o mare atentie evitarii contaminarii probelor.
Niveleul de referinta pentru CA 19-9 este de 37 U/ml.
CA 19-9 este un marker primar in carcinomul pancreatic (80 % din cazuri), in
care exista o corelatie buna intre nivelele serice si marimea tumorii. Combinarea
CA 19-9 cu CEA determina o crestere a sensibilitatii cu doar 5 - 7 %.
Ca 19-9 poate fi utilizat drept marker secundar (dupa antigenul carcino
embrionar (CEA)) in carcinoamele de cai biliare (40 %), colorectale (45 %),
metastazele hepatice, carcinomul gastric (50 - 70 %) - desi recomandarile
recente sunt de evaluare a CEA si CA 72-4. Cresteri ale CA 19-9 au fost
semnalate si in cancerul pulmonar, de san, ovarian (tip mucinos), uterin.
In cazul cancerelor netratate, nivelul de CA 19-9 creste exponential de la >1.000
U/ml la >10.000 U/ml. Dupa rezectia completa a tumorii, nivelele se
normalizeaza in 2 - 4 saptamani. In caz de racadere sau metastazare,
determinarea CA 19-9 poate stabili un diagnostic precoce. Nivele de peste
10.000 U/ml indica existenta unor metastaze hematogene.
Nivele usor crescute (100 - 500 U/ml) si tranzitorii apar si in diferite afectiuni
benigne : inflamatii gastro-intestinale, litiaza coledociana, colecistite, ictere
obstructive, hepatite cronice, ciroze hepatice, pancreatite acute sau cronice,
fibroza chistica, afectiuni reumatismale.
89
gel separator)
Determinarea Ca19-9 in serul hemolizat, lipemic, icteric si proteinemic (14 g/dl
proteine) s-a demonstrat a avea o modificarede approximativ 4% in rezultatele
obtinute.
III.3. 6. Antigenul ovarian CA 125 este o glicoproteina cu o greutate

moleculara de 200 kDa si un continut in carbohidrati de aproximativ 25 %. CA
125 circula in ser legata de o alta glicoproteina cu greutate mai mare de 1000
kDa.
CA 125 a fost evidentiat pentru prima data in 1983 de catre Bast si colab. la 82
% dintre pacientele cu cancer ovarian. CA 125 este identificat prin reactivitatea
sa cu anticorpii monoclonali OC 125 ce recunosc determinanti antigenici
repetitivi din CA 125.
CA 125 este prezent in cursul dezvoltarii embrionare la nivelul epiteliului
celomic, iar la adult in liniile celulare din carcinomul ovarian seros sau in
tesuturile adenocarcinomatoase seroase, dar nu si in structurile ovariene
normale.
Valorile normale pentru CA 125 sunt sub 35 U/ml. Cresteri fiziologice survin in
cursul menstruatiei si la femei insarcinate.
Indicatia principala este de monitorizare a pacientelor cu cancere ovariene
seroase sau nediferentiate. Nivelele crescute de CA 125 se coreleaza cu masa
tumorii si pot precede manifestarile clinice cu cateva luni. Prezenta unor nivele
crescute indica o boala in evolutie si necesitatea unei laparatomii exploratorii.
CA 125 nu reprezinta o metoda de screening a cancerului ovarian, decat in
combinatie cu ecografia, dar trebuie determinat la toate pacientele la care se
suspecteaza un carcinom ovarian si la intervale regulate dupa tratament pentru
monitorizarea raspunsului si decelarea precoce a recidivelor.
Cresterea nivelului de CA 125 poate fi determinata si de alte carcinoame ale
sferei genitale (endometrial, col uterin, san).
Nivele usor crescute, tranzitorii, pot fi inregistrate si in anexite acute,
endometrioze, peritonite, pancreatite acute, colelitiaza, colecistite, hepatite
acute, cronice, insuficienta renala.
gel separator).
III.3.7. Antigenul cancerului cu celule scuamoase SCC

SCC este o glicoproteina ce apartine inhibitorilor de serin / cistein proteaza.
90
Este utilizat ca marker tumoral in primul rand in diagnosticul si monitorizarea
raspunsului terapeutic in cancerul de col uterin sau corp uterin cu celule
scuamoase avand o sensibiltate clinica mult mai mare dacat CEA. Nivelul seric
poate fi crescut si in alte cancere cu celule scuamoase lacalizate la nivelul
vulvei, plamainului, esofagului si zonei cap-gat precum sin in endometrioza,
afectiuni inflamatorii pulmonare, insuficienta hepatica sau renala.
Datorita faptului ca acest antigen se gaseste in mod normal in epiteliile
scuoampoase normale, in unele afectiuni dermatologice precum psoriazis, sau
eczema, poate apare un nivel crescut peste limita superioara a normalului al
acestui antigen.
Recoltare trebuie facuta cu precautie deoarece se gaseste in mod normal in piele,
sudoare si saliva, pentru a impedica distribuirea lui in aerosoli datorita
stranutului aparand rezultate fals pozitive.
Dupa tratamentul cancerului de col uterin valoarea serica a SCC se normalizeaza
in aprox. 3-5 zile iar recidiva bolii este constatata prin reaparitia nivelurilor
crescute dupa normalizarea valorilor initiale.
Sensibilitatea clinica a SCC este de 45-85% in cancerul primar si 66-84% in
cancerul recurent.
gel separator)
Valorile de referinta: -difera in functie de metoda de determinare. Valorile serice
pentru ELISA < 1,2ug/l.
II.3.8 Antigenul gastrointestinal CA72-4

CA 72-4 este recent descoperit, considerat markerul tumoral cel mai specific
pentru cancerul gastric pentru o glicoproteina aproximativ mucin-like care are o
greutate moleculara mai mare de 106 KDa. Glicoproteina a fost identificata
folosindu-se doi anticorpi monoclonali diferiti CC-49 si B 72-3 asociati cu
glicoproteina TAG-72 in serul uman.
Este considerat markerul tumoral de prima linie in carcinomul gastric fiind
superior atat CEA cat si CA19-9,avand un rol important in screeningul,
diagnosticul cat si prognosticul bolii si trebuie intotdeauna asociat cu efectuarea
altor teste cat si cu investigarea altor markeri tumorali (CEA, CA19-9). O alta
utilizare a CA72-4 este ca mrker secundar in tumorile ovariene mucinoase.
Determinarea acestui marker in serul pacientilor in peruioada preoperatorie ajuta
la standalizarea bolii si deasemenea joaca un rol important in monitorizarea
eficientei terapiei alese. Exista o serie de afectiuni benigne in care poate fi
intalnita cresterea markerului CA72-4 precum afectiuni mamare, pulmonare si
hepatice, pancreatice, boli ginecologice, endometrioza, boli reumatismale chiar
si sarcina.
91
gel separator)
Valorile de referinta: -difera in functie de metoda de determinare.
Valorile serice dev referinta prin ECLIA: 0-5 U/ml.
Determinarea CA72-4 in serul hemolizat, lipemic, icteric influenteaza
III.3.9. Cyfra 21-1
Reprezinta o citokeratina (proteina de sustinere care constituie un element
caracteristic al celulelor epiteliale), definit cu ajutorul a doi anticorpi
monoclonali indreptati impotriva unui fragment de citokeratina 19.
Este considerat markerul tumoral care prezinta cea mai mare sensibilitate in
cancerul pulmonar altul decat cu celule mici (NSCLC), precum carcinomul
celular scuamos (SCC) si adenomocarcinomul.
Are o specificitate mai mare decat TPA (antigenul specific de tesut) datorita
faptului ca determina numaifragmente ale cvitokeratinei 19, spre deosebire de
TPA care determina o mixtura de citokeratine 8,18,19.
Cu toate ca nivelul acestui marker poate creste si in alte cancere din sfera
gastrointestinala, ginecologica si urologica, numerosi autori au raportat faptul ca
acest marker poate ajuta in diagnostic, fiind util in diagnosticul diferential atunci
cand suspicionam o masa de tesurt pulmonar mai ales cand biospsia nu este
posibila.S-a dovedit ca pentru cresterea detectiei adenocarcinomului pulmonar
este recomandat a se determina atat Cyfra 21-1 cat si CA19-9.
gel separator)
Valorile serice de referinta pentru ECLIA:< 3,3 ng/ml.
III.3.10. Antigen tumora vezica urinara (BTA)

BTA este o proteina ce face parte din familia factorului H a complementului
uman.
Este considerat un marker tumoral care se gaseste in urina pacientilor cu cancer
la vezica urinara avand un rol in diagnosticul si monitorizarea progresiei si
recurentelor acestui tip de cancer. Nu este un test asa bun ca citoscopia, dar se
recomanda folosirea lui impreuna cu un alt marker tumoral NMP@@ in caz de
recurenta a cancerului la vezica.
Pentru determinare se foloseste metoda ELISA , BTA stat test.
Produsul biologic recoltat – proba de urina recoltata intr-un recipent steril.
Valori serice de referinta 0-14 UI/ml.
92
III.3.11 Antigenul polipeptidic tisular(TPA)
TPA reprezinta o combinatie hetrogena de molecule cu greutatea moleculara de
180 Kda, alcatuit din trei tipuri diferite de citokeratiner: 8, 18,19 si este
considerat un antigen universal tutror tumorilor care merge impreuina cu
proliferarea celulara patologica indiferent de tipul si localizarea tesutului.
Acest antigen este sintetizat in timpul fazei S a ciclului celular si se mai numeste
si antigen de proliferare deoarece indica activitatea actuala a tumorii, este produs
in timpul dezvoltarii embrionare de catre muklte tesuturi embrionare si de
placenta.
Exista studii care demonstreaza ca determinarea de TPA si CA15-3 reprezinta
cea mai buna combinatie de markeri pentru evaluarea pacientilor cu cancer de
san.
gel separator)
Valorile serice de referinta pentru RIA (sange venos): 0-10 U/L
III.4. Enzime si izoenzime ca markeri tumorali
Fosfataza alcalina placentara (izoenzima Regan)

Este crescuta in 40% din seminoamele testiculare si a fost demonstrata sinteza
ectopica de catre diverse tumori.
Fosfata alcalina osoasa
Activitatea serica a fosfatazelor alcaline este in legatura cu tumorile maligne,
osoase sau hepatice. Pentru diferentierea neoplaziilor osoase de cele hepatice se
utilizeaza determinare 5-nucleotidazei, marker al metastazelor hepatice (tumoare
osoasa cu metastaze hepatice).
Fosfataza acida si fosfataza acida prostatica ajuta diagnosticului cancerul de
prostata de obicei in faza metastazelor osoase.
Lactat de hidrogenaza prezinta activitate serica crescuta in leucemii, limfoame,
cancere digestive sau genitale.
Aldolaza este crescuta in cancere pulmonare, esofagiene, mamare, metastaze
hepatice.
Gama-glutamil-transpeptidaza serica este crescuta in metastaze hepatice, cancer
pancreatic, hepatomi, dar si in leziuni hepatice benigne (hepatita cronica,
alcoolism, ciroza). Reprezinta si un test sensibil si precoce pentru tulburarile
functionale hepatice datorate administrarilor in doze mari de medicamente cu
epurare hepatica.
93
III.5. Hormoni ectopici (substante hormon-like)
In evolutia unor tumori productia de hormoni are semnificatie diferita, fiind

vorba de hormoni produsi de o tumoare cu origine neuro-endocrina, care si-a
pastrat capacitatea hormono-secretanta sau de hormoni ectopici sau substante
hormon-like) produsi de tumori cu originea in tesuturi care in mod normal nu au
functie endocrina. Prin dozarea in sange a acestor substante se poate aprecia
cantitatea de tesut tumoral cu functie endocrina (sau asemanatoare secretiei
endocrine).
Polipeptidul vasoactiv intestinal (VIP) poate fi utilizat ca marker biologic in
cancerele bronsice, cancerul tiroidian.
Hormonul adenocorticotrop (ACTH) este produs in unele cancere, in primul
rand in cancerul pulmonar cu celule mici (in “boaba de ovaz”). Producerea de
ACTH, in special cand este asociat cu producerea ß-lipotrofinei (LPF) sugereaza
prezenta unui cancer pulmonar, pancreatic, gastic, esofagian.
Gonadotropina corionica umana (HCG) este considerata “marker” in tumorile
trofoblastice si reprezinta principalul criteriu in monitorizarea tratamentului. Cu
toate ca HCG poate fi produsa si de tumori ovariene, tumori testiculare, tumori
hepatice, gastrice si mamare, importanta clinica a dozarii acesteia este clar
demonstrata doar in boala trofoblastica gestationala. In mod practic, scaderea
HCG la valorile productiei hipofizare indica eficienta tratamentului si permite
luarea deciziei de oprire a tratamentului citostatic.
Metoda de determinare
Se foloseste pentru determinare metoda ECLIA.
Produsul biologic recoltat – sange venos ( vacuntainer fara anticoagulant cu/fara
gel separator).
Valorile serice de referinta: - barbati < 2,6 mUI/ml.
- femei premenopauza < 5,3 mUI/ml.
- femei postmenopauza < 8,3 mUI/ml
In sarcina valorile se interpreteaza in functie de varsta gestationala.
Calcitonina este un hormon produs de celule C-tiroidiene. Valoarea ei creste in

ser la bolnavii cu poliadenomatoza, in carcinom medular tiroidian, cancer
pulmonar, de ficat, de san.
Se foloseste pentru determinare metoda ECLIA, CLIA, ELISA
gel separator).
Valorile serice de referinta prin ECLIA : - barbati < 14,3 pg/ml
- femei: < 9,82 pg/ml.
94
III.6. Proteine serice speciale
III.6.1.Proteina S-100
Aceste proteine izolate pentru prima dat din crieierul bovinelor, sunt proteine cu
greutatae moleculara mixca ce fac parte din clasa proteinelor care leaga Ca.
Proteinele S-100 asemantoare din punct de vedre structural cu calmodulina,
reprezinta proprietatea de a fi solubile in sulfat de amoniu 100% la pH neutru si
sunt implicate in procese precum cresterea si motilitatea celulara, activitatea
unor enzime, raspunsul inflamator, ciclul celular si homeostazia calciului.
Proteina S-100 reprezinta un marker de prognostic in melanomul malign,
nicidecum unul de screening sau diagnostic, avnd in vedere ca se
coreleaza cu volumul tumoral, astfel ca un nivel crescut al marrkerului
apare la pacientii la care s-a raspandit in alte parti ale corpului, precumsi
monitorizarea pacientilor cu AVC.
Se folosesc urmatoarele metode de determinare: ECLIA, ELISA.
gel separator)
Valorile de referinta: -difera in functie de metoda de determinare.alori de
referinta pentru ECLIA:< 0,105 μg/l
Determinarea S-100 in serul hemolizat , icteric sau lipemic influenteaza
III.6.2.Proteina TA-90
Este o glicoproteina de 90kD si reprezinta un marker tumoral putin studiat care

exprimat in peste 70% dintre melanoame.
Utilizare clinica
Are ca indicatie clinica utilizarea lui la pacientii diagnosticati cu melanom in
vederea evaluarii prognosticului dupa rezectia curativa si monitorizarea
pacientilor in vederea depistarii recurentei bolii. Exista studii care demonstreaza
ca detectia timpurie a acestui marker la pacientii cu melanom dupa rezectia
chirurgicala curativa a aratat o rata mica de supravietuire la 5 ani spre deosebire
de pacientii care nu au prezentat acest marker tumoral.
III.6.3.Beta-2 microglobulina B2M
Este o proteina componenta a clasei I MHC ce se gaseste pe membrana tuturor

celulelor diferentiate cu exceptia celulelor rosii sanguine. In absenta acestei
proteine precum si in absenta celorlalte proteine MHC, celulele CD8 care sunt
95
implicate in dezvoltarea imunitatii dobandite nu se pot dezvolta astefel ca un
nivel scazut al BM2 poate indica progresia bolii HIV.
Utilizare clinica
Acest test se foloseste ca marker tunoral in unele tipuri de cancer pentru
stabilirea gradului de raspandire a cancerului si eficacitatii tratamentului in
mielomul multiplu, LLC sau limfoame (macroglobulinemia Waldestrom),
precum si in afectiuni non – canceraoase precum hepatite, ciroza biliara
primitiva si bolile de rinichi pentru determinarea cauzei disfunctiei renale:
glomerulara sau tubulara.
Se folosesc urmatoarele metode de determinare: CLIA, ELISA.
gel separator), urina (recoltata in urocultor).
Valorile de referinta: - difera in functie de metoda de determinare si de tipul
probei recoltate.
Valorile serice de referinta prin CLIA: 0,9 – 2 mg/L.
III.6. 4. Tiroglobulina
Este o glicoproteina intracelulara sintetizata in glanda tiroida fiind principalul
component din lumenul foliculului tiroidian care serveste ca matrice pentru
sinteza hormonilor tiroidieni T3 si T4 datorita tirozinei ce intra in alcatuirea
macromoleculei de tiroglobulina. Se gaseste intr-o concentyratie scazuta ( 0 – 75
ng/ml) la populatia sanatoasa, concentratie ce depinde de varsta si sexul
persoanei respective.
Utilizare clinica
Se foloseste ca marker tumoral principal in diagnosticul pcientilor cu carcinom
tiroidian folicular diferentiat. Dupa indepartarea glandei tiroide in urma
tratamentului chirurgical nivelul seric al tiroglobulinei scade pana la un nivel
nedectabil, iar cresterea nivelului seric dupa terapia anticanceroasa presupune
recurenta cancerului.
In carcinomul tiroidian medular se recomanda a se determina markerultumoral
CEA si calcitonina spre deosebire de tiroglobulina. In bolile autoimune sistemul
imunitar al pacientilor dezvolta anticorpi impotriva tiroglobulinei, iar asemenea
boli in care apar accesti anticorpi anti-tiroglobulina sunt reprezentate de boala
Gaves si tiroidita Hashimoto.
Se foloseste pentru determinare metoda ECLIA.
gel separator).
Valorile serice de refeinta: 3,5 – 77 ng/ml.
96
III.6. 5. Feritina
Aproximativ 25% din cantitatea totala de fier a organismului se gaseste stocata

in anumite organe precum ficat, splina, maduva osoasa si celulele
reticuloendoteliale in cea mai mare parte sub forma dce fertina si doar intr-o
mica parte sub forma de hemosiderina. Fertina este o glicoproteina cu greutatea
moleculara mare care este formata din apoferitina ce se leaga de ionul feros liber
pe care il depoziteaza apoi sub forma de de ion feric.
Feritinsa joaca un rol important in absorbtia, depozitarea si eliberarea fierului ,
astfel ca atunci cand este nevoie molecula de fier ester eliberata din legatura cu
apoferitina si este legata apoi de o proteina transportatoare numita transferina,
fiind necesara in procesul de eritopoieza.
Feritina se gaseste in plasma in cantitati mici si este direct proportionala cu
depozitul de fier al organismului. Valorile normale ale feritinei depind in functie
de varsta si sex, astfel ca barbatii au o concentratie de feritina de trei ori mai
mare decat femeile in perioada fertila.
Utilizare clinica
Masurarea concentratiei serice a feritinei este importanta in diagnosticul anemiei
prin deficit de fier, anemia din boli cronice, ambele caracterizate prin scaderea
feritinei, precum si talasemii, hemocromatoza si hemosideroza in care feritina
este crescuta. Feritina este considerata un marker tumoral al carui nivel creste in
cancerul avansat al sanului , cancerul de ovar, plaman, colon sau esofag.
III.6. 6. Proteina matricei nucleare-22NMP-22
Proteinele matricei celulare alc atuiesc centrul de control al nucleului celulelor,
avand rol in procesele de replicare a ADN-ului si sinteza ARN-ului.
Utilizare clinica
Un nivel crescut al acestei proteine apare la pacientii cu cancer la vezica urinara,
dar nu este un test folosit pe larg in acest moment si nu poate inlocui citoscopia
avand o acuratete mult mai mare.
Exista studii care arata faptul ca testul NMP-22este bine a se folosi in asociere
cu citoscopia, aceasta combinatioe descoperind 99% dintre cancere.
III.7.Recomandari pentru utilizarea markerilor tumorali in cancerul :

hepatic, pancreatic, gastric, colorectal, mamar, ovarian, prostatic,
pulmonar
III.7.1. Cancerul hepatic

Cancerul hepatic este din ce in ce mai raspandit la nivel mondial, in ultimii ani
observandu-se o schimbare de la modul de duiagnosticare imagistic
(ultrasonografie si tomografie) spre diagnosticul de laborator. AFP este folosita
inca din anii 1970 pentru diagnostic, cand nivelul seric era ridicat la pacientii
deja simptomatici care erau dioagnosticati cu neoplasm hepatic. AFP seric are
97
insa o serie de limitari precum: este prezenta atat in boala cronica hepatica, cat si
in cancerul testicular, in plus exista o serie de cancere hepatice care nu exprima
AFP in in stadiile initiale.
Din aceste cauze se incearca la ora actuala utilizarea altor biomarkeri impreuna
cu AFP pentru diagnosticarea acestui tip de neoplasm. Cei mai importanti
markeri ce se folosec impreuna cu AFP sunt lens culinaris agglutinin reactive
fraction of AFP (AFP-L3), des-gamma-carboxyprothrombin (DCP), insa exiosta
si alti markeri in curs de evaluare, precum TPA, CK-19, CK-18.
Markerul AFP este folosit in clinica pentru screening-ul pacientilor care prezinta
un risc crescut de cancer hepatic (pacienti cu leziuni hepatice, ciroze, hepatite cu
virus B sau C) impreuna cu ultrasonografia , insa nu are un niv el de evidenta
ridicat. De asemenea, se foloseste pentru planificarea si monitorizarea terapiei si
prognosticului inainte de interventia chirurgicala, iar impreuna cu
ultrasonografia pentru determinarea recurentelor tumorale.
III.7.2. Cancerul pancreatic
Tumora maligna pancreatica este dificil de tratat din cauza diagnosticarii
acesteia in stadii avansate si a specificitatii si a sensibilitatii scazute a
markerilor tumorali in stadiile initiale ale bolii, astfel cei mai multi markeri nu
sunt adecvati pentru depistarea timpurie a cancerului pancreatic.
In prezent, un singur marker este folosit in clinica pentru neoplasmul de
pancreas, acesta fiind CA19-9. Chiar si acesta are o specificitate si sensibilitate
nesatisfacatoare, la momentul actual neexitand un consens pentru combinarea
mai multor markeri tumorali pentru o mai buna identificare.
CA19-9 s-a dovedit util in monitorizarea raspunsului la terapie si la
diferentierea proceselor maligne de cele beningne, cand este folosit impreuna cu
CEA. Actualmente, CA19-9 este folosit si in terapia adjuvanta si pentru
prognosticul pacientilor cu neoplasm pancreatic.
Rezectia curativa este posibila numai intr-un stadiu incipient al neoplasmului
pancreatic, astfel identificarea unor markeri tumorali noi este foarte importanta.
Noile tehnologii, precum analiza expresiei genelor sau profilul proteic, sunt
promovate ca domenii de cercetare. Acest lucru ar fi in beneficiul pacientilor,
prin reducerea timpului de diagnosticare, pentru o estimare mai buna a
prognosticului si pentru detectarea timpurie a recurentelor tumorale.
III.7.3. Cancerul gastric
Diagnosticarea in sgtadiile incipente a cancerului gastric este dificila,
confirmarea diagnosticului necesita gastroendoscopie si excamenul anatomo-
patologic al biopsiei gastrice. Desi exista un numar tot mai mare de pacienti
diagnosticati cu neoplasm gastric, acestia sunt depistati in stadii avansate,
diseminarea peritoneala sau metastaze la distante. Prognosticul pacientilor este
nefavorabil, avand o rata de supravietuire la 5 ani de numai 20% pentru
cancerele depistate in stadii avansate. Depistarea cancerului gastric in stadiile
initiale este de aceea foarte importanta si necesita metode de diagnostic
molecular eficiente.
98
Mai multi markeri tumorali sunt evaluati pentru diagnosticul precoce al
neoplasmului gastric. Dintre acestia CEA impreuna cu CA19-9,CA72-4, CA125
si AFP sunt folositi pentru prognostic si monitorizarea recurentelor tumorale.
Acestia au o specificitate mare pentru cancerul gastric, insa toti markerii
tumorali folositi in prezent au o sensibilitate redusa. Din cauza sensibilitatii
scazute noi markeri tumorali sunt evaluati, tirozin kinaza proteica (PTK) fiind
un maker tumoral folosit in clinica.
III.7.4. Cancerul colorectal
CEA se foloseste in neoplasmul colorectal cu preponderenta in determinarea
prognosticului bolii. In stadiile initiale dupa diagnosticarea neoplasmului,
markerul este folosit pentru a determina prognosticul bolii.
Unele studii au demonstrat ca utilizarea concentratiilor serice a CEA preoperator
este un factor de prognostic independent fata de stadializarea bolii. Astfel,
Academia Nationala de Biochimie Clinica a Statelor Unite (NACB) atesta
folosirea acestui marker impreuna cu alti factori in planificarea tratamentului
chirurgical. Cu toate astea, concentratia preoperatorie a CEA ca modal;itate
unica de evaluare nu poate fi utilizata in prezent, ci trebuie corelata cu datele
imagistici si clinice, pentru a selecta pacientii candidati pentru tratamentul
adjuvant.
Postoperator, CEA este folosit pentru supravegherea dupa rezectia curativa a
cancerului colorectal, pentru o abordare coprecta a eventualelor complicatii
survenite in urma tratamentului si pentru a identifica recidivele rezecabile sau
metastazele.
Sase studii de meta-analiza au comparat rezultatele la pacientii cu un regim
intensiv de follow-up, comparativ cu cei cu unregimminimsau fara un regim de
urmarire a markerului tumoral CEA. Toate aceste studii au ajuns la concluzia ca
utilizarea unui regim intensiv de follow-up a dus la o imbunatatire modesta dar
semnificativ statistic pentru identificarea recidivelor tumorale in comparatie cu
regimurile cu un minim de follow-up.
Cele mai recente ghiduri ale Societatii Americane de Oncologie Clinica
(ASCO) prevad ca CEA ar trebui sa fie detectat la fiecare 3 luni la pacientii in
stadiul II sau III al canc erului colorectal, cel putin 3 ani de la diagnosticare sau
in conditiile in care pacientul este candidat pentru o interventie chirurgicalasau
pentru tratament siostemic al bolii metastatice. In conformitate cu ghidurile
ASCO, o crestere cu aproximativ 30% a nivelului CEA poate fi considerata o
confirmare a progresiei bolii. Trebuie excluse cresterile fals pozitive , ce pot fi
prezente atunci cand exista o boala asociata care poate fi prezenta concomitent
cu neoplasmul sau in cazul cresterilor ce apar imediat dupa chimioterapie.
Un alt marker folosit in managementul cancerului colorectal este CA19-9,
intalnit si in neoplasmul pancreatic. Acesta se foloseste in special in planificarea
terapiei chirurgicale a cancerului colorectal. De asemenea, s-a dovedit ca CA19-
9 este statistic semnificativ in determinarea metastazelor, cand este asociat cu
99
determinarea CEA. Determinari fals negative se intalnesc si in alte boli precum:
pancreatite, ciroza, colestaza hepatica, colangita.
III.7.5. Cancerul mamar

Principalul marker tumoral este CA15-3, care este intalnit la aproximativ 10% in
stadiile initiale ale cancerului mamar si la 75% din pacientii cu boala in stadii
avansate.Cancerul mamar este de asemenea asociat cu alterari ale receptorului
estrogenic (ER), receptorul progestronic (PR), receptorul factorului de crestere
epidemal uman (HER2/neu), ce sunt considerate cauze ale acestui tip de
neoplasm.
Principalul marker tumoral, Ca15-3 este folosit in mod curent pentru
monitorizarea terapiei la pacientii cu cancer mamar simptomatic, in
prognosticul, recurenta bolii si in determinarea metastazelor ce pot fi asociate cu
neoplasmul mamar (ex. Metastaze osoase, hepatice).
Pe baza dovezilor recente, ghidurile NACB nu recomanda testarea de rutina a
CA15-3 la pacientii asimptomatici dupa tratamentul chirurgical alcancerului de
san confirmat. Exista o serie de studii mici care sugereaza ca initierea precoce a
tratamentului bazat pe cresterea nivelului seric al markerului, poate duce la o
crestere a sperantei de viata dar din pacate rezultatele acestor studiinu ofera
dovezi concludente. Totusi, determinarea valorii CA15-3 este adesea practicata,
dupa o interventie chirurgicala primara.
TPA este folosit de mai multe decenii in monitorizarea terapeutica a cancerului
de san, avand o sensibilitate ridicata fata de acest tip de neoplasm. Astfel, exista
o corelare buna intre CA15-3 care prezinta o specificitate mare pentru
diagnosticarea si prognosticul in cancerul de san si TPA care este sensibil pentru
monitorizarea terapiei si pentru determinarea progresiei bolii, fiind o analiza
suplimentara importanta alaturi de metodele conventionale si cea mai buna
combinatie de markeri pentru evaluarea pacientilor cu cancer de san.
III.7.6. Cancerul ovarian
CA125, primul antigen comercializat in 1983, este folosit pe scara larga pentru
diagnosticarea cancerului ovarian. Desi majoritatea producatorilor citeaza un
interval de referinta similar a valorilor CA125, pot exista variatii cauzate de
diferentele de calibrare si de specificitatea reactivilor.
Valorile concentratiilor CA125 tind sa scada la menopauza si o data cu
imbatranirea. Valori ridicate pot fi gasite la 1-2% din indivizii sanatosi, 5% din
cei cu tumori benigne si 28% din pacientii cu alte forme de cancerdecat cel
ovarian.
Concentratiile CA125 pot juca un rol important in activitatea de monitorizare a
raspunsului la chimioterapie. Scaderea concentratiilor CA125 este corelata cu
raspunsul la tratament, chiar atunci cand boala nu este detectabila clinic. In
momentul actual, exista recomandari privind folosirea CA125 pentru
monitorizarea raspunsului terapeutic. CA125 se recolteaza cu 2 saptamani
100
inainte de tratament, 2-4 saptamani in timpul chimioterapiei si la 4 saptamani pe
parcursul follow-up-ului.
Pe langa monitorizarea regimurilor chimiotrapeutice initiale, nivelul seric al
CA125 poate fi util in monitorizarea terapiei adjuvante, pentru ca o dublare a
valorilor este asociata cu oprogresie a bolii si cu esecul tratamentului, la mai
mult de 90% din cazuri. Cu toate acestea, boala poate progresa si fara o crestere
a valorilor Ca125 si, prin urmare, prezenta tumorii trebuie evaluata periodic prin
examinare clinica si metode de imagistica. Astfel, markerul este folosit se ca
factorde prognostic atat preoperator cat si postoperator. Cresteri persistente dupa
chmioterapieindica un prognostic nefavorabil, in timp ce scaderea acestuia cu
50% in primele doua saptamani dupa terapie indica un prognostic favorabil de
supravietuire.
III.7.7. Cancerul de prostata
Imbunatatirea diagnosticului pacientilor cu neoplasmul de prostata din ultimele
doua decenii, se datoreaza analizei serice a PSA pe scara larga. In plus, datele
statistice culese arata si o supradiagnosticare ce duce la initierea terpiei chiar la
pacienti cu tumori indolente, ce nu necesita terapie pentru o perioada mai lunga
de timp, nereprezentand un pericol mare pentru viata pacientului.
Ca si in cazul altor markeri tumorali, screening-ul cu PSA a fost de asemenea
pus sub semnul intrebarii din cauza specificitatii scazute markerului, atunci cand
concentratiile serice sunt modest crescute. Desi exista dovezi semnificative care
arata ca patologia boliide prostata este asociata in mod exclusiv cu cresteri ale
concentratiei de PSA seric, faptul ca nivelul acestei molecule estemarit si in alte
conditii, cum ar fi hiperplazia benigna de prostata si prostatita, dovedeste ca
acesta nu este un marker specific pentru cancerul de prostata, si face ca
utilizarea lui sa fie rezervata. Aceasta lipsa de specificitate a PSA, imune o
asociere cu tabloul clinic al fiecarui pacient, fara sa ne bazam strict pe asocierea
intre nivelul seric al PSA si cancerul de prostata.
In schimb, exista o asociere stransa intre nivelul seric al PSA si prognosticul
cancerului de prostata. Astfel, desi exista o lipsa de specificitate, PSA seric
ajuta la o monitorizare a pacientilor care au fost diagnosticati cu cancer de
prostata, pentru care PSA este markerul cel mai important in evaluarea
raspunsului dupa interventiile terapeutice si pentru detectarea recidivei tumorale.
Fosfotaza acida prostatica (PAP), desi cu potential in detectarea in panourile
multivariate a tipurilor de cancer cu un grad inalt de agresivitate sau pentru
identificarea recidivei tumorale, nu ofera din punct de vedere clinic informatii
suplimentare fata de PSA, astfel nu este recomandat ca markerin practica
medicala.
O buna corelare a datelor clinice cu datele de laborator creste specificitatea PSA
in screening-ul cancerului de prostata. PSA total seric corespunde aproximativ la
suma dintre fractia de PSA liber (FPSA) si PSA legat ca un complex stabil de
alfa1-antichimiotripsina (PSA-ACT). Fractiunea libera constiuie de la 5% pana
la mai mult de 40% din PSA total. Atat FPSA cat si PSA-ACT pot fi detectate
101
in mod selectivprin teste disponibile pe piata, fara o rectie incrucisata
semnificativa.
O serie de asocieri s-au propus pentru cresterea specificitatii dupa o singura
determinare a concentratiei serice a PSA total cum sunt: densitatea PSA,
velocitatea PSA, timpul de dedublare PSA, fractia libera a PSA. Dintre aceste
masuri insa, doar FPSA a fost validat pe scara larga si este astazi folosit in
clinica. Pacientii cu boli benigne lae prostatei prezinta un procent al FPSA mai
mare decat pacientii cu cancer de prostata (dar fara hiperplazia beningna).
Din pacate, interpretarea este de multe ori dificila din cauza existentei uneori
concomitente a cancerului de prostata si a hiperplaziei beningne. Cu toate
acestea, o analiza sistematica a datelor sugereaza ca utilizarea FPSA a produs o
scadere a biopsiilor inutile, in special la pacientii cu nivelul seric al PSA intre 4
si 10 mg/l.
III.7.8. Cancerul pulmonar

Cancerul pulmonar este al doilea cel mai frecvent tip de neoplasm intalnit atat la
barbati cat si la femei, dupa cancerul de prostata si cancerul de san intalnite pe
primul loc la barbati, respectiv femei. O serie de markeri tumorali precum CEA,
SCCA, NSE, CYFRA 21-1 au fost evaluatio pentru utilizarea clinica in
diagnosticul si prognosticul cancerului pulmonar. Pana la aceasta ora, singur
marker care s-a dovedit eficient in cancerul pulmonar a fost CYFRA 21-1.Alti
markeri tumorali studiati si evaluati in paralel cu CYFRA21-1 sunt CK-19,
TPA. In clinica se prefera o combinatie a nivelurilor serice, ale markerilor
tumorali pentru o corelatie mai buna cu terapiile propuse, fie rezectia
chirurgicala, fie chimioterapia.CYFRA 21-1 prezinta o sensibilitate fata de
cancerul pulmonar cu celule mari fata de cel cu celule mici, astfel este folosit
pentru diagnosticul diferential al cancerului pulmonar si impreuna cu alti
markeri tumorali in diferentierea tipuluin histopatologic al neoplasmului. De
asemenea, se foloseste in clinica pentru prognosticul boliib si inainte de initierea
terapiei, pentru planificarea tratamentului sau pentru exprimarea raspunsului la
terapie.
III. 8. Evaluarea clinica a martkerilor
Valorile markerilor tumorali pot fi evaluate pentru diagnosticul neoplaziei,
inainte, pe timpul si dupa terapie (chimioterapie sau rezectie chirurgicala) si
periodic pentru monitorizarea recurentelor tumorale.
Valorile de referinta ale markerilor tumorali sunt stabilite prin evaluarea
maimultor grupuri de pacienti care sunt incadrati in grupuri standardizate in
funcie de varsta si sex. Astfel, se aleg pacienti sanatosi ce reprezinta grupul de
control, pacienti cu boli beningne ale organuluii afectat si pacientii cu neoplazii.
Dupa analiza markerilor tumoraliu se pot face valori predictive pozitive sau
negative pentru diferitii markeri tumorali. De asemenea, diferenta dintre aceste
valori, valorea “cut-off”(concentratia care face diferentierea intre pacientii
sanatosi si cei bolnavi, fiind stabilita in functie de concentratia medie a grupului
102
control plus doua deviatii standard), ne indica specificitatea si sensibilitatea.
Asfel, o valoare mare pentru “cut-off” indica o sensibilitate scazuta si o
specificitate crescuta intre bolile beningne si neoplazii, iar o valoare mica
reprezinta o specificitate scazuta si o sensibilitate crescuta.
Markerii tumorali pot fi evaluati in sange, plasma, ser, fluidele pleurale,
pericardic, lichidul de ascita, lichidul cefalorahidian si urina.
Metodele de determinare pot fi calitative prin examinari histopatologice, pentru
diagnosticul de certitudine al bolii sau pentru selectionarea markerilor tumorali
pentru determinari cantitative. Acestea reprezinta determinarile in dinamica ale
markerilor tumorali pentru determinarea progresiei, prognosticul sau pentru
monitorizarea recurentelor de boala.
Markerii tumorali sunt determinati prin diverse metode:
-imunochimie;
- metoda radioimunologica (RIA, IRMA);
- metoda imunoenzimatica (ELISA, EIA, MEIA);
- metode imunochimice cu detectie prin fluorescenta (FPIA, TRACE);
- metode imunochimice cu detectie prin chemiluminescenta (CLIA).
Markerii tumorali sunt importanti in bolile maligne pentru ca prin monitorizarea

lor se determina reactivarea sau remisia bolii, de multe ori fiind o metoda de
laborator de neinlocuit in practica oncologica. Markerii tumorali au un rol
important si in monitorizarea raspunsului la tratament, in detectarea recidivelor
tumorale, niveluri serice crescuta lae acestora fiind prezente inainte de debutul
simptomatic al tumorii. Din cauza lipsei de sensibilitate si specificitate, markerii
tumorali sunt folositi numai in mod izolat ca metode de screening sau ca
modalitate unica de diagnosticare. Odata corelati cu alte metode de diagnostic
(imagistice, clinice, biopsie), markerii tumorali au un rol important in procesul
de planificare al tratamentului.
Metodele de determinare ale markerilor tumorali sunt usor de folosit si sunt
neinvazive, astfel ele pot fi folosite pentru diagnosticul si monitorizarea bolii la
pacienti care nu pot suferi proceduri minim invazive (ex. Colonoscopie,
gastroendoscopie).
Ideala este determinarea nivelului seric al markerului inainte de tratament, de
mai multe ori pe perioada terapiei si dupa tratament. De asemenea,
monitorizarea terapiei este importanta cu analize periodice, care pot fi o data la 6
luni sau o data pe an. Acest tip de follow-up permite o detectare in timp util a
recidivei bolii chir si la pacientii asimptomatici. Numai in cazul concentratiilor
foarte mari putem afirma ca boala a evoluat sau ca exista o recidiva tumorala,
cand ne bazam doar pe analiza serica a markerilor tumorali. La pacientii care
urmeaza numai tratament paleativ, determinarile serice ale markerilor nu mai au
sens din punct de vedere clinic.
In cazul in care pacientul a prezentat concentratii normale ale markerilor
tumoralui inainte de initiere terapiei si aceste concentratii nu s-au schimbat
103
(crestere sau scadere) in etapele de progresie sau regresie a bolii, este foarte
putin probabil ca aceste concentratii sa fie crescute in cazul reaparitiei bolii.
Astfel, este important sa se faca prima determinare a markerilor tumorali inainte
de tratament, pentru a determina grupul de pacienti la care determinarile
markerilor tumorali nu sunt sensibile.
104

Suport Curs Biochimie II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Biochimie II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I

Vitaminele sunt compusi organici care nu pot fi sintetizati de organismul

I.1. Vitamine liposolubile

Fiind o vitamina liposolubila absorbtia are loc la nivelul intestinului

Formula chimica: C28H44O

Formula chimica: C27H44O

Formula chimica: C29H50O2

Descoperire. Vitamina K a fost descoperita in anul 1920, de catre cercetatorul

Formula chimica: C12H12N4OS2+2Cr

Formula chimica: C17H20N4O6

Sinonime: vitamina PP,

Sinonime: factor hepatic , pantetonatul de calciu

Formula chimica: C9H17NO5

Sinonime: adermina, vitamina antidermatoasa

Formula chimica: C8H11NO3

Formula chimica: C10H16N2O3S

Formula chimica: C19H19N7O6

I.2.1.8. Vitamina B12

Formula chimica: C6H8O6

I.3. Diagnosticul de laborator

1.3.3 .Determinarea vitaminei B2

I.3.4.Determinarea vitaminei B12

I.3.5. Determinarea 25-0H vitaminei D

Vitaminele D sau calciferolii sunt sintetizate din provitamine prin clivajul

Activitatea armonioasa a tuturor partilor organismului si a relatiilor sale cu

Glanda hipofiza este denumita si "glanda sefa" datorita rolului important pe

Hipotalamusul, componenta a sistemului nervos central este considerat si

Tiroida, glanda situata in regiunea gatului intre trahee si laringe produce si

Paratiroidele in numar de patru, situate la polii lobilor tiroidieni secreta

Glandele suprarenale, aflate la polul superior al rinichilor produc si elibereaza

Pancreasul endocrin are rol in reglarea valorilor glucozei sanguine prin

Testiculele secreta hormoni androgeni - testosteronul care determina

Ovarele produc hormoni steroizi - importanti in dezvoltarea caracterelor sexuale

Epifiza secreta melatonina importanta in mecanismul somn - veghe.

 Dupa sediul sintezei si actiunii

1) Hormoni endocrini- ajung de la celula producatoare la celula tinta prin sange

 Dupa natura chimica

1) derivati din aminoacizi (Tyr-dopamina, catecolaminele, hh. tiroidieni si

1) hormoni liposolubili (steroizi, pseudosteroizi, tiroidieni, retinoizi)

Tabel 1. Hh. liposolubili versus hh. hidrosolubili

hh. liposolubili hh. Hidrosolubili

-au receptori -au receptori

II.3. Organizarea si reglarea sistemului endocrin

II.4. Mecanismul de actiune al hormonilor

Receptorii hormonilor steroidieni au o structură similară, ceea ce denotă

Reglarea receptorilor hormonali

Ultima situaţie implică de obicei fosforilarea receptorului.

Hormonii tiroidieni sunt derivati iodati de aminoacizi. Sunt compusi de

Biosinteza hormonilor tiroidieni.

II.6. Hormoni pancreatici

Inhibitorii secretiei de insulina sunt:

Translocarea transportorului de glucoza de catre insulina (pentru tesuturile insulino-dependente

c) Efectele insulinei asupra metabolismului proteinelor

d) Efectele insulinei ca factor de crestere

Diabetul insulino-dependent, IDDM (insulino-dependent diabetes mellitus)

Este cunoscut ca diabet al insuficientei insulinice (tip I). Aproximativ 10%

II.7. Hormoni implicati in reglarea calciului,magneziului si fosforului

Reprezinta forma finala, activata a vitaminei D si i se atribuie semnificatia

Structura provitaminelor si vitaminelor D

 Provitaminele D sunt steroli cu 19 atomi de carbon in structura tetraciclica

II.8.Hormonii medulosuprarenalieni (catecolamine)

Catecolaminele sunt reprezentate de adrenalina (epinefrina), noradrenalina

Actiunea biologica a glucocorticoizilor (cortizol)