LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

CAPITOLUL I

1. SISTEMUL LIMBII ROMÂNE

Atunci când producem un enunţ într-o comunicare, orală sau scrisă, folosim
automat, dintr-o competenţă lingvistică nativă, sunete, litere, cuvinte, îmbinări de
cuvinte, care toate împreună sunt purtătoare de sens şi comunică mesajul pe care
dorim să-l transmitem. Pentru un vorbitor nativ acest fapt este firesc şi nu necesită
interogaţii. Pentru un lingvist acest fapt se explică prin specificul limbii, care este
considerată un sistem cu mai multe paliere şi legi de funcţionare.
În lucrările de specialitate limba română este prezentată ca un sistem, compus
din mai multe nivele, ierarhizate de la simplu la complex. Este vorba despre
următoarele patru nivele: nivelul fonematic, nivelul morfematic, nivelul lexematic,
nivelul sintagmatic.

Fiecare nivel are în alcătuire unităţi minimale specifice: fonemul, morfemul,

lexemul, sintagma.

4. NIVELUL SINTAGMATIC integrează nivelul lexematic şi se integrează la

rândul lui într-un palier care conţine situaţii de comunicare concrete.
Este alcătuit din unităţi sintactice (sintagme).
3. NIVELUL LEXEMATIC integrează nivelul morfematic şi se integrează
în nivelul sintagmatic. Este alcătuit din unităţi lexematice (lexeme,
cuvinte).
2. NIVELUL MORFEMATIC integrează nivelul fonematic şi se integrează
în nivelul lexematic. Este alcătuit din unităţi morfematice (morfeme de
diferite feluri
– gramaticale, lexicale etc.).
1. NIVELUL FONEMATIC se integrează în nivelul morfematic. Este
alcătuit din
 unităţi fonematice (sunete articulate, foneme).

Exemplu

Pescarul mâncase peştele repede. (sintagme)

Pescarul +mâncase +peştele +repede. (lexeme / cuvinte)
Pescar+u+l mânc+a+se peşte+le repede. (morfeme – lexicale şi gramaticale)
P+e+s+c+a+r+u+l m+â+n+c+a+s+e p+e+ş+t+e+l+e r+e+p+e+d+e. (sunete,
foneme, litere)

Dacă urmăriţi schema şi observaţi componenţa fiecărui nivel, puteţi sesiza

cum, doar cu ajutorul câtorva zeci de sunete (fonemele din compoziţia nivelului
fonematic), putem să construim cuvinte, sintagme şi enunţuri prin care să ne
exprimăm.

Nivelul fonematic este alcătuit din sunete articulate. Din punct de vedere
fizic, aceste sunete au calităţi acustice şi articulatorii, care se realizează prin vibraţiile
aerului eliberat de aparatul fonator şi percepute de aparatul auditiv. Din punctul de
vedere al funcţiei şi valorii pe care o au în comunicare, deci dintr-un punct de vedere
abstract, aceste sunete se numesc foneme.

Nivelul morfematic, nivelul lexematic şi nivelul sintagmatic sunt

alcătuite fiecare dintr-un plan al expresiei (uşor de sesizat: succesiunea de unităţi
morfematice, lexematice şi sintagmatice; succesiunea de sunete, cuvinte rostite) şi un
plan al conţinutului (care constituie semnificaţia, înţelesul). Spre deosebire de
nivelele morfematic, lexematic şi sintagmatic – construite pe două planuri, nivelul
fonematic are un singur plan, al expresiei, lipsindu-i semnificaţia proprie (fonemele
nu au înţeles propriu).

Vom analiza în continuare nivelul fonematic, pentru a ne opri în capitolele

următoare asupra nivelelor lexematic, morfematic şi sintagmatic.

CAPITOLUL II
FONETICĂ ŞI FONOLOGIE
 Fonetica (din gr. φωνή, phone: sunet, voce) studiază producerea, transmiterea şi
receptarea sunetelor limbajului articulat, produse de către aparatul fono-articulator şi
receptate de către aparatul auditiv.
Sunetele articulate sunt caracterizate prin:
 Înălţime, dată de frecvenţa vibraţiilor undei sonore,
 Intensitate legată de forţa curentului fonator,
 Durată, care depinde de timpul de vibraţie a coardelor vocale
 Timbru (culoare), determinat de forma faringelui, a cavităţii nazale şi bucale


Lingvistica modernă face deosebirea între fonetică şi fonologie. Fonetica

studiază articularea sunetelor şi procesele de percepţie a sunetelor, fiind mai aproape
de nivelul fizic al vorbirii. Fonologia (numită şi fonetică funcţională) se ocupă de
sistemul de sunete al unei limbi şi de funcţiile lor în diferenţierea dintre cuvinte, în
determinarea sensului şi a categoriei gramaticale a cuvintelor.

Fonetica studiază sunetele ca Fonologia studiază sunetul ca unitate

fenomene fizice, inventariază sonoră funcţională.
sunetele limbii, le analizează şi le
clasifică în funcţie de
anumite caracteristici.
Fonetica studiază sunetele propriu-zise Fonologia consideră sunetele unităţi ale
ca entităţi cu substanţă sonoră unui sistem în cadrul căruia fiecare
caracterizate prin anumite trăsături sunet are o funcţie şi se defineşte prin
articulatorii, fizice şi auditive. locul pe care îl ocupă în sistem, prin
relaţiile lui cu alte unităţi din sistem,
calitate în care
aceste unităţi sunt numite foneme.
 Sunetul este material şi concret, rezultat Fonemul este general şi abstract. El nu
al unei vibraţii de aer produse de este perceput prin observaţie directă
aparatul fonator ca urmare a unui impuls decât cu ajutorul distribuţiei şi al
nervos comandat de creier. Acelaşi sunet comutării. Fonemul există numai prin
este pronunţat în mod diferit de doi sau realizările lui concrete (numite alofone),
mai mulţi vorbitori sau chiar de acelaşi care sunt sunetele articulate. Fonemul
vorbitor. are funcţia de a diferenţia cuvintele sau
formele gramaticale ale aceluiaşi
cuvânt.

Fonemul este unitatea fonică minimă neanalizabilă în unităţi inferioare şi succesive,

având funcţia de a diferenţia între ele cuvintele şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt. În
seria de cuvinte sac, zac, mac, lac, bac, pac, rac este evidentă funcţia distinctivă a primului
fonem, deoarece prin substituirea unui fonem cu altul, se obţine un nou cuvânt.
Diferenţa dintre sunet şi fonem constă în faptul că sunetul este un element material
concret, pe când fonemul este în termen general reprezentând toate sunetele din aceeaşi clasă.
Cuvintele din seria: bară, cară, gară, pară, vară sunt diferenţiate formal şi semantic
prin fonemul iniţial care are funcţie distinctivă.
Articularea sunetelor limbii române se realizează în cavitatea bucală, prin intervenţia
şi participarea organelor articulatorii.
Sistemul fonologic al limbii române cuprinde:
 sistemul vocalic
 sistemul consonantic

Vocalele sunt unde sonore, continue, muzicale, rostite fără ajutorul altor sunete. În
limba română sunt şapte vocale: a, e, i, o, u, ă, î, (â).
1. În funcţie de gradul de deschidere a cavităţii bucale, vocalele sunt:
 deschise: a
 semideschise: e, ă, o
 închise: i, î, u
În funcţie de locul de articulare, vocalele sunt:
 anterioare: e, i
  mediale sau centrale: a, ă, î
 posterioare: o, u
2. În funcţie de participarea sau neparticiparea buzelor, vocalele sunt:
 labiale (rotunjite) (o, u)
 nelabiale (nerotunjite) (a, e, i, ă, î)

Consoanele sunt sunete nesilabice care nu se pot pronunţa fără ajutorul altor sunete.
1. În funcţie de localizare consoanele limbii române se clasifică astfel:
 bilabiale (b, p, m), articulate cu buzele
 labiodentale (f, v), articulate prin lipirea sau apropierea vârfului limbii de dinţi, (d, t,
z, s, n, l, r) articulate prin lipirea vârfului limbii de zona dental- alveonară
 prepalatale (anterolinguale): c, g, s, z, articulate prin lipirea sau apropierea vârfului
limbii de palatul anterior
 palatale (mediolinguale): k*, g*, articulate prin lipirea vârfului limbii de palatul
mediu
 velare (posterolinguale): k, g, articulate prin lipirea spatelui limbii de vălul
palatului
 laringuale: h
2. În funcţie de modul de articulare, consoanele sunt:
 oclusive (explozive): b, p, m, d, t, n, g*, k*, g
 fricative sau constrictive: f, v, s, z, h
 semioclusive (africate): t, c, g
3. În funcţie de sonoritate consoanele sunt:
 sonante: l, m, n, r, care nu comportă aproape nici un zgomot
 nesonante: care conţin zgomot în rostire
Sunetele pot fi scurte sau lungi. Vocalele sunt sunetele cele mai lungi, care pot fi
pronunţate continuu, fără ajutorul altor sunete, şi pot forma singure silabe.
Semivocalele se pronunţă ca vocalele, sunt mai scurte decât acestea şi nu pot forma
singure silabe (ex. e din seară ).
Diftongii sunt segmente vocalice formate dintr-o vocală şi o semivocală. Ei sunt de două
tipuri:
 ascendenţi: ia (fiarbă), oa (moare) etc, când semivocala se află înaintea vocalei
  descendenţi: ău (rău), ui (gutui) etc, când semivocala urmează vocalei.
Triftongii sunt segmente vocalice formate dintr-o vocală şi două semivocale. În funcţie
de poziţia semivocaleleor faţă de vocală, triftongii sunt:
 ascendenţi, când ambele semivocale precedă vocala: ioa (inimioară), eoa
(pleoapă)
 centraţi: eai (vedeai), iei (piei)
Hiatul este întâlnirea a două vocale aparţinând la silabe diferite: e-e (alee), a-e (aer), o-a-
u (coautor).
Silaba este un segment fonic alcătuit din unul sau mai multe foneme pronunţate printr-un
singur efort expirator. În cuprinsul unei silabe se află obligatoriu o vocală. În funcţie de
numărul de silabe cuvintele sunt:
 monosilabice (car, cer, măr)
 bisilabice (car-te, mar-fă)
 trisilabice (al-bas-tru)
 tetrasilabice (vă-lu-re-le)

Reguli de despărţire în silabe

1. Reguli fonetice:
 vocalele în hiat se despart în silabe diferite: a-er, po-em
 diftongii şi triftongii se grupează în aceeaşi silabă: fai-mă, ur-soai-că
 semivocala între două vocale trece la silaba următoare: po-ia-nă, no-uă
 o consoană intervocalică trece la silaba următoare: pa-ră, mi-nă
 două consoane imtervocalice trec, prima la silaba anterioară, a doua la silaba care
urmează: par-că, car-te
 grupurile formate din consoanele b, c, d, f, g, h, p, t, v urmate de r sau l trec integral
la silaba următoare: ta-blă, ne-gru
 când sunt trei sau mai multe consoane alăturate, prima trece la prima silabă iar
celelalte la silaba care urmează: am-plu, în-treg
 în grupurile de consoane lpt, mpt, mpţ, neş, neţ, ncv, ndv, ret, rtf, stm primele două
trec la prima silabă, iar ultima la silaba următoare: sclp-tu-ră, sopm-tu-os, re-dem- ţi-
 une, punc-tu-a-ţi-e, sfinc-şii, func-ţi-u-ne, de-linc-vent, sand-vici, arc-tic, jert-fă, ast-
ma-ti-form.

2. Reguli morfologice:
 cuvintele compuse şi cuvintele derivate se despart ţinându-se seama de elementele
lor componente: sub-li-ni-at, de-scri-e
 nu se despart la capăt de rând:
o abrevierile: UNESCO
o numeralele ordinale: al XVI-lea
o numele proprii dacă din despărţire rezultă o prepoziţie, o conjuncţie, un
adverb: Eminescu (E-mi-nes-cu), Ionică (Io-ni-că), Rebreanu (Re-brea-nu)
o cuvintele care prin despărţire ar determina apariţia la capăt de rând a unei
vocale (fa-mi-li-a, e-le-vii)
o cuvintele conjuncte care formează silabă comună nu se despart la capăt de
rând pe locul cratimei deja existente, cu alte funcţii însă: mi-a spus, mi-a-min-
tesc

1.1. Accentul şi intonaţia

Fonemele au, pe lângă aspectul lor verbal, simţit în rostire, şi alte două tipuri
de manifestare: prin accent şi intonaţie. Accentul şi intonaţia se numesc foneme
suprasegmentale.

Accentul înseamnă pronunţarea mai intensă a unei silabe într-un cuvânt.

În limba română accentul este liber, nu este fix. Accentul poate cădea pe
penultima silabă (ex. mămăligă), pe ultima silabă (ex. taxi, ponosit), pe antepenultima
silabă (ex. ibovnică), pe prima silabă (ex. radio). El poate distinge cuvinte sau
forme gramaticale. Este cazul cuvintelor omografe (cuvinte care se scriu în acelaşi
mod, dar se citesc diferit, în funcţie de accent, şi au sens diferit).
 Ex. companie - „unitate militară” vs. companie - „tovărăşie, societate”; frământă
(indicativ, prezent, pers. a III-a sg.) vs. frământă (indicativ, perfect simplu, pers. a
III-a sg.), acele/ acele, copii/ copii.

Conform DOOM, uzul literar actual recomandă următoarele forme adică,

avarie, aripă, caracter, duminică, fenomen, miros.
La unele cuvinte (mai vechi sau mai noi) se admit variante literare în care accentul
este liber. Sunt cuvinte pentru care uzul literar actual permite forme duble de
articulare: antic/ antic, gingaş/gingaş, intim/intim, penurie/penurie,
profesor/profesor, jilav/jilav, trafic/trafic. Dar se recomandă o singură accentuare în
cuvintele: avarie, crater, despot, la formele verbului a fi: suntem, sunteţi.

În comunicarea orală, din dorinţa de a accentua unul dintre elementele

mesajului sonor, vorbitorii recurg la

- accentuarea emfatică (în frază), care constă în articularea cu mai multă forţă
a vocalei accentuate într-un cuvânt (ex. jucătorul centrează puternic.) din
dorinţa de a marca afectiv comunicarea sau de a puncta diverse etape în
desfăşurarea ideilor (ex. Mama te-a invitat azi. / Mama te-a invitat azi arată
intenţiile diferite ale vorbitorului şi semnificaţii de ansamblu diferite în cele
două enunţuri).

- silabisire (rostirea sacadată a unor secvenţe fonice). Ex. interpretarea u-lu-i-

toa-re a rolului etc.

Intonaţia este un fonem suprasegmental fonic care caracterizează un

segment fonic mai lung decât o silabă (un cuvânt, un enunţ). Intonaţia are
adesea implicaţii semantice şi stilistice.
 CAPITOLUL III

ORTOGRAFIE ŞI PUNCTUAŢIE
Semnele de ortografie şi de punctuaţie

Ortografia (din gr. orthos – „drept, corect”; graphein – „a scrie”) priveşte

scrierea corectă. Ca parte a studiului limbii, ortografia se referă la un ansamblu de
reguli care stabilesc scrierea corectă a cuvintelor într-o limbă. Ortoepia priveşte
pronunţarea corectă. Ca parte a studiului limbii, ortoepia se referă la un ansamblu de
reguli care stabilesc exprimarea orală corectă şi îngrijită.

Conform Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM) şi

Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (ÎOOP *), în limba română
semnele ortografice şi de punctuaţie sunt următoarele:

Punctul este folosit ca semn de punctuaţie pentru a marca finalul unei propoziţii
enunţiative. (ex. La inaugurarea teatrului a participat ministrul culturii.)
Punctul este folosit ca semn ortografic după majoritatea abrevierilor care păstrează
prima parte a cuvântului abreviat, dar nu păstrează ultima parte, ultimele sunete ale
cuvântului: etc. (et caetera) ian. (ianuarie), nr. (numărul), v. (vezi). Punctul se
foloseşte şi în cazul abrevierii unui nume propriu: ex. V. (Vasile); sau a unor structuri
fixe: a.c. (pentru anul curent), ş.a. (pentru şi altele).
Nu se pune punct după abrevierile care conţin şi ultimele litere ale unui cuvânt (ex. d-
ta pentru dumneata, d-voastră pentru dumneavoastră).
Conform DOOM, nu sunt urmate de punct
 abrevierile care păstrează litera finală din cuvântul abreviat: cca (pentru
circa), d- na (pentru doamna), d-ta (pentru dumneata)
 abrevierile punctelor cardinale: N (pentru nord), S (pentru sud), E (pentru
est), V (pentru vest)
  simbolurile unităţilor de măsură: km (pentru kilometru), kg (pentru
kilogram)
 abrevierile care conţin fragmente de cuvinte: TAROM (Transporturile
Aeriene Române)

Semnul întrebării este folosit pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau a frazelor
interogative (ex. Care sunt emisiunile TV la care vă uitaţi?).

Semnul exclamării marchează grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor

exclamative sau imperative. Semnul exclamării se pune, de asemenea, după
interjecţiile şi vocativele care exprimă stări afective (ex. Ce talent nemaiîntâlnit are
Dan Puric! O, da! L- am văzut într-un spectacol. Copile! Nu te-am întâlnit de mult.).

Virgula delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi

de
propoziţie în cadrul propoziţiei, marcând raporturile sintactice dintre ele.

Virgula marchează grafic anumite pauze scurte, făcute în cursul vorbirii. În felul
acesta virgula serveşte la redarea grafică a ritmului vorbirii şi a intonaţiei.
Virgula ca semn de punctuaţie are următoarele funcţii:
- coordonează părţi de propoziţie de acelaşi fel (ex. Mănânc mere, pere, banane şi
caise.);
- izolează o apoziţie (ex. Andrei Şerban, celebrul regizor, a pus în scenă opera Oedip.);
- desparte un substantiv (pronume) în cazul vocativ de restul propoziţiei (ex.
Prinţeso, dansul poate începe!);
- dacă între subiect şi predicat sunt intercalate complemente circumstanţiale, acestea
se izolează prin virgulă, dar numai în situaţiile în care subiectul este aşezat înaintea
predicatului (ex. Supermarketurile, ieri şi astăzi, au fost invadate de cumpărători.);
- în frază, virgula marchează coordonarea între propoziţii de acelaşi fel (ex.
Dansează, pictează şi cântă. S-a hotărât să danseze, să cânte şi să scrie romane.)
şi desparte adesea propoziţia subordonată de propoziţia regentă (ex. Dacă plouă,
vânzătorii de umbrele vor fi bucuroşi; Deşi nu îi plac sarmalele, varza à la Cluj o
mănâncă cu poftă; E atâta soare afară, încât ne-ar trebui o umbrelă de soare
etc.).
Virgula se foloseşte cu funcţii asemănătoare cratimei: în interiorul unor
locuţiuni sau în interiorul unor expresii formate din cuvinte care se repetă (ex.
treosc-pleosc sau treosc, pleosc etc.).

Nu se pune virgulă între subiect şi predicat.

Virgula, ca semn grafic, marchează o pauză în cursul rostirii. Aceste pauze
sunt folosite în mod intenţionat de vorbitor în două situaţii:
a). pentru a grupa la un loc cuvintele şi grupurile de cuvinte care marchează
unităţi de înţeles şi a le despărţi în felul acesta de restul frazei sau al
propoziţiei.
b). pentru a atrage atenţia în mod deosebit asupra unor cuvinte, prin
despărţirea lor de restul frazei.
De aceea este categoric incorectă o exprimare de tipul: ca virgulă colegii mei.
Cauza care a generat această greşeală, relativ frecvent întâlnită în vorbire,
este dorinţa de
„exprimare frumoasă” prin evitarea cacofoniei. Dar efectul este tocmai
invers: se atrage atenţia asupra cacofoniei printr-o greşeală flagrantă.
Virgula, ca semn grafic nu se citeşte, ci impune doar o pauză în rostire. Iar

Punctul şi virgula marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi
mai mică decât cea marcată de punct. Semnul punct şi virgulă este folosit pentru a
despărţi grupuri de propoziţii care formează unităţi relativ independente în interiorul
frazei.
Ex. „De mult nu mă-ncercase aşa dor/ de viaţă şi călcam nerăbdătoare;/ simţeam
cum se- nfioară sub picior/ pământul umed, fecundat de soare.” (Magda Isanos)
Două puncte marchează vorbirea directă sau o enumerare, o explicaţie, o
concluzie. Ex. Tipul zice: - Ce mâncaţi astăzi?
Ghilimelele marchează reproducerea fidelă a unui text scris sau spus de cineva.
Ghilimelele se pun la începutul şi la sfârşitul unei citări.
Linia de dialog şi linia de pauză sunt marcate prin acelaşi semn. Linia de dialog
indică începutul vorbirii fiecărei persoane într-o convorbire. Linia de pauză
marchează (ca
şi virgula) pauza dintre diferite părţi de propoziţie, dintre propoziţii în cadrul frazei.
 Punctele de suspensie marchează o pauză în vorbire, o întrerupere în şirul
vorbirii.
Punctele de suspensie sugerează o vorbire incoerentă, sau o stare de mirare, de
surprindere etc.
Apostroful marchează, în limba literară, în indicarea anilor calendaristici,
absenţa primelor cifre: ’944, ’50. Apostroful se regăseşte în împrumuturi din
alte limbi: D’Artagnan, Mc Donald’s, five o’clock.

Atunci când vorbirea regională, populară, neglijentă, familiară sau cu

defecte de rostire este transpusă în scris, apostroful marchează căderea
accidentală a unuia sau a mai multor sunete: dom’ în loc de domnul, dom’le în loc
de domnule; numa’ în loc de numai, sal’tare în loc de salutare. [Aceste forme se
datorează atât neglijenţei vorbitorului, cât şi economiei de efort pe care
vorbitorul este tentat să o facă].
Cratima se foloseşte între cuvinte sau în interiorul unui cuvânt sau al
unei
abrevieri pentru a lega sau a despărţi elementele în cauză. Cratima se mai
numeşte
„linie/linioară/liniuţă de unire/despărţire”. Situaţiile în care apare sunt următoarele:

- redă rostirea împreună, pronunţarea „legată” a unor cuvinte, fie că lipsesc sunete, fie
că nu lipsesc (ex. a luat-o, oferindu-li-se, luare-aminte n-o-mprumut).

ATENŢIE la diferenţe!
într-una (prepoziţie+numeral; ex. întruna (adverb, „nonstop”, „încontinuu”)
într- una din zile)

ne-am (pronume+verb; ex. ne- neam (substantiv, „familie”, „gintă”)

am bucurat)
sa (adjectiv pronominal; ex. grădina sa)
s-a (pronume+verb auxiliar; ex. s-a
împiedicat)
v-a (pronume+verb auxiliar; ex. v-a va (verb auxiliar; ex. el va juca)
păcălit)
- redă rostirea în tempo rapid a unor cuvinte, unde marchează căderea vocalei
î. Ex. ne-nţeles (în tempo lent: neînţeles).

- serveşte la ataşarea unor prefixe şi la scrierea unor cuvinte compuse. Ex. ex-
ministru; prim-ministru.

- leagă articolul hotărât de anumite cuvinte care nu permit ataşarea/ lipirea articolului,
sau de substantive provenite din abrevieri. Ex. x-ul, 10-le (nota 10); show-ul;
RATUC-ul.

- se păstrează în abrevierile cuvintelor compuse: N-V (nord-vest), S-E (sud-est), loc.-

maj. (locotenent-major).

Blancul, numit şi pauză, pauză albă, pauză grafică, spaţiu, spaţiu alb,
constă în absenţa oricărui semn. Blancul are funcţia de a delimita şi separa
cuvintele sau elementele componente ale unor cuvinte compuse. Blancul
marchează în scris o realitate fonetică, şi anume pauza care separă în vorbire
aceste elemente.

Blancul are şi rol distinctiv, diferenţiind, spre exemplu, între un soare şi

unsoare, sau nici un şi niciun etc.
 REGULI DE SCRIERE ŞI PRONUNŢARE LITERARĂ

Acordul între scriere şi pronunţare, adică între ortografie şi ortoepie se

întemeiază pe faptul deja amintit că limba română respectă principiul fonetic în
scriere, ceea ce înseamnă că ortografia ar trebui să marcheze „în condiţii ideale, o
corespondenţă perfectă între şirul de litere, de grafeme, şi secvenţa de unităţi sonore
pe care o reprezintă în scris: imaginea grafică şi cea sonoră ar trebui să se suprapună
fără rest, într-o corelare biunivocă” (Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi
greşeală, p. 214).
În realitate nu întotdeauna scriem cum pronunţăm. De aceea se cuvine să
acordăm atenţie unor aspecte de ortoepie şi ortografie. Spre exemplu:

- litera e se pronunţă, conform normelor ortoepice [e] în elev, eră, poem, dar [ie] în
este [ieste], el [iel], eram [ieram]. Interpretarea ad litteram a formelor grafice duce la
forme greşite de citire precum: [eşti] în loc de [ieşti] etc., dar şi [ielement] în loc de
[element], [ierou] în loc de [erou] etc.

- litera x corespunde sunetelor [cs] în cuvinte ca axă, ax, excava, dar în exact,
exaspera
se recomandă rostirea [gz]: [egzact], [egzaspera].

- în cazul grupurilor de consoane având s şi ş la iniţială se întâlnesc variante precum

stofă/ştofă, strand/ştrand, strangula/ştrangula, stres/ştres. Cuvintele de origine
germană păstrează pronunţarea de origine: şpaclu, şpalt etc. Dar, prin analogie, şi
împrumuturile din alte limbi (spicher, start, stres, standard, stucatură) au variante
greşite de exprimare cu ş la iniţială: [ştart] în loc de [start], [ştandard] în loc de
[standard] etc.

- variantele de pronunţare ale aceluiaşi cuvânt pot fi puse şi pe seama influenţelor

regionale: duşman (formă literară, dialectul muntenesc) / duşman (formă neliterară,
regionalism moldovenesc).

- accente greşite se întâlnesc şi în cazul pronunţării unor pronume. Este corect

cărora, căreia, cealaltă, celeilalte, celorlalţi, şi nu Răspunsurile celorlalte m-au
impresionat etc.

- abrevierile PNL [penele], PD [pede] se articulează de regulă pe fiecare silabă,

 accentul general căzând pe ultima silabă.

- se scriu cu literă dublă: idee, alee, succes, licee, accident, alcool, vaccin, zoologic.

Alături de exemplele mai sus oferite, se impune cunoaşterea anumitor reguli

ortografice şi ortoepice referitoare la anumite cazuri de scriere/rostire a unor
sunete.

1. Scrierea unor vocalele

- se scrie â şi nu î: în cuvântul român şi derivatele sale, în antroponime (Pârvu,

Brâncuşi); se scrie î, nu â la începutul şi sfârşitul unui cuvânt (a hotărî, a înghiţi,
înalt), în cuvintele derivate de la un cuvânt care începe cu î (reînceput);

- după consoanele ş şi j se scrie a şi nu ea / e: aşază, înşală, muşama, şade, jar, şase

(nu
*aşează, *înşeală, *muşeama, *jear, *şease); cenuşar, birjar (nu *cenuşear, *birjear);

- după consoanele ş şi j se scrie şi se pronunţă /ea/ şi nu /a/: ieşean, clujean,

someşean, strămoşească, vitejească (nu *ieşan, *clujan, *someşan, *strămoşască,
*vitejască);

- după consoanele ş şi j se scrie şi se pronunţă /ă/, nu /e/: fruntaşă, plajă (nu

*fruntaşe,
*plaje);

- în neologisme, e iniţial se pronunţă /e/, iar în cuvintele din vocabularul autohton e

iniţial se pronunţă /ie/: element se pronunţă [element], ea se pronunţă [ia], eram se
pronunţă [ieram] etc.

- e la început de silabă precedat de vocală, în neologisme de tipul poet, poem, alee se

pronunţă /e/, nu /ie/. Dar se scrie ea şi se pronunţă [ia] în aleea, creează, efectuează;

- se scrie şi se pronunţă i, nu e, în sufixul -atic: îndemânatic, tomnatic [nu *tomnatec,

*îndemânatec];

- verbele a crea şi a agrea au forma de gerunziu: creând, agreând;

- vocalele duble se pronunţă amândouă (de cele mai multe ori fac parte din vocale
 diferite). Ex. reexamina (re-e-xa-mi-na).

2. Scrierea unor consoane

- înainte de p şi b se scrie m, nu n: ambulanţă, emblemă, improviza, umbla [nu

*enblemă,
*inproviza];

- se scrie şi se pronunţă s nu ş în stat, stofă, strangula, scenă [nu *ştat, *ştofă, şcenă];

- înaintea consoanelor surde p, t, c, ş, f, h se scrie şi se pronunţă s, nu z: despacheta,

destăinui, tusşase [nu *dezpacheta, *deztăinui];

- înaintea consoanelor sonore b, d, g, j, v se scrie şi se pronunţă z, nu s: dezbate,

zvânta, azvârli. Excepţii: se scriu cu s transdanubian, aisberg, disident, disertaţie,
premisă, sesiune;
- înaintea consoanei z, se scrie s în prefixele des-, răs-: deszăpezi, răszice;

- înaintea consoanelor m şi n apare uneori s, alteori z: dezlega, dezminţi,

deznoda; pleonasm, sarcasm, fantasmă, prismă; groaznic, obraznic, paznic; slab,
desluşi; zloată, izlaz, zmeu;

- consoanele duble apar în cuvinte formate prin derivare cu un prefix care se termină
cu aceeaşi literă cu care începe cuvântul de bază: înnopta (în+noapte), posttotalitar
(post + totalitar);

- se scrie cc în următoarele situaţii: accent, vaccina, occipital, succes.

 CAPITOLUL IV

ELEMENTE DE LEXICOLOGIE

1. CUVÂNTUL CA UNITATE LEXICALĂ

Cuvântul, ca orice obiect sau fenomen, "este o unitate dacă i se pot fixa limitele, dacă
luat din mediul său şi pus într-altul îşi continuă sau nu funcţia, dacă părţile lui constitutive se
comportă altfel decât întregul.". Precizarea limitelor cuvântului se face prin izolare . Ea se
realizează prin trei procedee:
a. permutarea este reaşezarea unităţii presupuse a fi cuvânt dintr-un loc în altul al enunţului
b. substituţia constă în înlocuirea unităţii în discuţie cu alta
c. distribuţia este capacitatea de combinare a unităţii analizate cu alte unităţi din limbă
Ex: enunţul "Gheorghe doarme liniştit" devine prin permutare:
"Doarme Gheorghe liniştit"
"Liniştit doarme Gheorghe"
"Liniştit Gheorghe doarme"
"Doarme liniştit Gheorghe"
"Gheorghe liniştit doarme".
Cele 6 formule au acelaşi înţeles global fiindcă toate comunică faptul că cineva (Gheorghe)
face o anumită acţiune (doarme) într-un anumit fel.
Distribuţia este strâns legată de asocierea termenului analizat cu alţi termeni. Astfel
"învaţă" este asociat cu un nume de fiinţă dar nu cu unul de lucru (nu scaunul învaţă) iar pe
de altă parte cu o serie de adverbe: "bine", "frumos", "liniştit", "repede", dar nu cu "dulce",
"luminos", "manual"etc.
Consecinţa aplicării celor trei procedee de analiză este delimitarea cuvântului de
enunţ şi, implicit, dovada autonomiei lui.
Cuvântul este automon faţă de enunţ iar părţile lui constitutive sunt autonome faţă de
morfemul de bază.(ex. Cuvintele derivate prin prefixare/sufixare)
În concluzie, numim cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă
o distribuţie proprie, poate fi substituiut cu o unitate similară şi este permutabil.
2. STRUCTURA CUVINTELOR
Analizând structura cuvintelor stabilim părţile lui constitutive şi relaţiile dintre aceste
părţi.
Din punct de vedere fonologic determinăm combinaţiile de foneme, gruparea lor,
influenţele unora asupra altora, caracteristicile suprasegmentale (accent, intonaţie)
Din punct de vedere morfologic se impune cunoşterea unităţilor minimale (radical,
temă, sufix, prefix, desinenţă), raporturile care decurg din unirea lor în cuvinte.
Din punct de vedere sintactic cercetăm posibilităţile cuvintelor de a se uni în lanţuri
organizate (enunţuri, propoziţii, fraze)
Din punct de vedere semantic analiza constă în inversiunea unităţilor minimale de
înţeles , în prezentarea legăturilor dintre ele.
Mare parte din semantica modernă se bizuie pe conceptul de semn lingvistic stabilit
la începutul secolului de FERDINAND DE SAUSSURE . După el, semnul lingvistic este
reunirea solidară şi arbitrară a imaginii obiectului numit, căruia el i-a spus signifie
(semnificatul, designatul, denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului numit
signifiant (semnificantul, designantul).

Semnificat (signifie)

Semnificant (signifiant)

Denotaţia sau denotarea este actul prin care unui obiect (lucru, eveniment, fenomen,
fiinţă, acţiune) i se atribuie un nume. Obiectului denumit i se spune signifie, designat,
denotat sau refernt. Denotarea nu angajează numai zona lingvistică ci şi psihologia,
sociologia, logica, istoria civilizaţiei etc. deci denotaţia este un act determinat de
complexitatea relaţiilor dintre oameni, dintre ei şi acţiunule lor. Se ajunge astfel la
semnificaţie. (ex: semnificaţia cuvântului "cal" este obiectul "cal").
Particularizarea semnificaţiei se realizează în şi prin contexte. Procedeul constă în
reorientarea cuvântului către obiecte privite sub una din înfăţişările lor sau prin una dintre
însuşirile lor posibile cuprinse în mod virtual şi global în semnificaţie. De cele mai multe ori
pentru a defini sensul nu se porneşte de la relaţia dintre el şi semnificaţie ci de la corpul
fonetic şi referent .
În orice moment al existenşei lui, cuvântul are un conţinut semantic, alcătuit dintr-un
număr finit de sensuri. Inventarul şi relaţia lor dau echilibrul semantic.
După calitatea lor generală sensurile se grupează în trei tipuri, cu excepţia celui
gramatical:
a. sensurile denominative (denotative, apelative, cognitive)
b. sensurile conotative (afective, expresive)
c. sensurile relaţionale (gramatical- relaţionale)
Sensurile denominative sau denotative apar în foarte multe cuvinte însoţite de
sensurile conotative. Ele sunt însă şi singure în termenii tehnici de strictă specialitate. Astfel
"acromatic" şi "acromatopsie" au: primul numai înţelesul de "lentilă sau sticlă care nu
descompune raza de lumină în culorile spectrului" iar al doilea numai pe acela de
"incapacitate (patologică) de percepere a culorilor". Când sensul denotativ ocupă singur
conţinutul semantic avem monosemantism.
Nici un cuvânt nu conţine mai mult de un sens denotativ. Chiar cele care denumesc
mai multe obiecte, uneori diferite, se supun acestei reguli. De exemplu: "căţel" înseamnă "pui
de câine", dar şi "pui de lup", "pui de vulpe". În plus el denumeşte dispozitive tehnice şi
fiecare din componentele unui bulb de usturoi, dând impresia că el are mai multe sensuri
denotative. În realitate , semnificaţia "pui de" este unică dacă se referă la vulpe, lup, câine
sau alt animal din familia "canis". Celelalte două valori nu sunt proprii. Denumirea unui
dispozitiv mecanic prin "căţel" sau a părţilor bulbului de usturoi se datorează unei metafore
care poate fi uşor refăcută. Caracterul figurat al ultimelor două valori ar putea justifica
tratarea lor drept sensuri conotative.
Regula "fiecare cuvânt are un singur sens denotativ"prezintă o mare importanţă
pentru conţinutul semantic. Conotaţiile se explică prin devieri de la sensul denotativ.
Sensul relaţional se redă prin unelte gramaticale .Ex: prepoziţia "cu" arată asocierea,
posesia, modalitatea etc, dar nu exprimă asocierea ca atare, necuprinzând nici una din
trăsăturile ei definitorii.
Sens gramatical au toate cuvintele, dar, spre deosebire de cel relativ, el este combinat
cu denotaţia şi conotaţia.
În consecinţă formulele generale de distribuire a sensurilor în cuvânt sunt:
a. sens denominativ (denotativ) + sens gramatical
b. sens denominativ (denotativ) + sens conotatic + sens gramatical
c. sens conotativ
d. sens conotativ + sens gramatical
e. sens relaţional

3. ECHILIBRUL SEMANTIC ŞI SCHIMBĂRILE DE SENS

Intre echilibrul semantic al cuvântului şi schimbările de sens este o foarte strânsă
legătură. Determinarea echilibrului semnatic porneşte de la inventarul de valori a cuvântului
şi urmăreşte legăturile care-i asigură unitatea . Procedeele generale ale schimbărilor de sens
sunt asemănarea (similaritate, metaforă) şi contiguitatea (metonimia).
Asemănarea şi contiguitatea sunt raportate pe rând la sens şi la nume. Se obţin astfel
două grupe omogene de modificări şi una mixtă:
I. transfer de nume (grupă omogenă)
a. prin asemănare între sensuri
b. prin contigiute între sensuri
II. transfer de sens (grupă omogenă)
a. prin asemănare între nume
b. prin contiguitate într nume
III. transferurile mixte.
Nume este orice cuvânt denominativ, deci care denumeşte ceva.
Sens este obiectul denumit.
Când se afirmă că un nume trece prin asemănare de sens de la un obiect la altul
(transfer de nume) ,aceasta coincide cu atribuirea unui cuvânt imaginii pe care o legăm de
obicei de un alt cuvânt; de ex. "a (se) prăpădi" în loc de "a muri".; un nume trece de la un
obiect la altul prin contiguitate de sens: "cap" pentru denumirea de "mintea omului "(N. are
cap, nu glumă).
Transferul de sens prin asemănare între nume se poate ilustra prin denumirea
"carului" cu termenul de "căruţă", iar transferul prin contiguitate de nume se ilustrează, de
exemplu, cu "îngheţată" pentru "cremă îngheţată"
Transferul mixt este de fapt o combinaţie între posibilităţile anterioare ca în
exemplul:"braţ de lemne", adică "atâtea lemne câte pot fi cuprinse cu braţul".
 4. MECANISMUL CONOTAŢIEI. TROPII.
Sensurile conotative, numite şi afective sau expresive, se găsesc în mod virtual în
denotaţie. Denotatul are mai multe aspecte, laturi, ipostaze. Este de ajuns ca din diverse
cauze una din ele să apară şi să se impună la un moment dat, dominând pe celelalte, pentru ca
termenul care denumea obiectul în întregime să capete şi posibilitatea de a reda şi un aspect
neglijat mai înainte. E de ajuns, pe de altă parte ca unui obiect să i se dea alt nume prin
analogie ca să avem o conotaţie, respectiv un sens conotativ.
Procedeele prin care se realizează aceste schimbări, considerate devieri sau abateri
de la denotaţie sunt cunoscute sub numele de tropi.
I. METONIMIA este schimbarea unui cuvânt prin altul cu condiţia ca cele două cuvinte să
denumească obiecte între care există sau se poate imagina o corespondenţă calitativă.
1. metonimia "persoană pentru lucru"
a. numele autorului pentru opera lui (a cumpărat un Alecsandri nou apărut)
b. numele inventatorului, fabricantului etc. pentru produs (un ford, suferă de parkinson)
2. metonimia "lucru pentru persoană"
Apare mai rar decât precedenta; ex: numele proprii care corespund cerinţei (Dunăre nu
Dunăreanu derivat curent) sau sustantivul "cer" sau "ceruri" pentru Dumnezeu în expresii din
limbaj religios ca "cerul sa-l binecuvânteze".
3. metonimia "recipient pentru conţinut"
- conţinutul se redă prin numele vasului (" a băut un păhărel mai mult" =băutura dintr-un
păhărel)
- recipientul poate fi echivalat cu un spaţiu, o clădire, o localitate, o regiune. Conţinutul este
reprezentat atunci de oamenii aflaţi în spaţiile respective:"Capitala este în sărbătoare", " A
ieşit tot satul la lucru"," Sala aplaudă în picioare"
- recipientul poate fi şi o perioadă de timp: secolul de aur, anulI(pentru studenţii din anul I)
4. metonimia "cauză pentru efect"
- "a trăi din munca ta" (muncă înseamnă aici "câştig", "roade")
- "a mânca din ochi","îndrăzneţ cu ochii"(termenul "ochi" apare cu sensul de "privire")
- "a avea un nas fin" ( "nas"="miros")
 5. metonimia "efect pentru cauză"
- efectul apare mai rar în locul cauzei; tipul comun îl găsim în expresii ca "tu eşti iubirea,
fericirea, bucuria mea" (iubirea, fericirea, bucuria = consecinţă a sentimentelor noastre faţă
de cineva)
6. metonimia "locul pentru produs"
- "şampanie"=vin din podgoriile provinciei franceze Campagne.
- "astrahan"= blană de miel comercializată în regiunea Astrahan
7. metonimia "simbol pentru ceea ce simbolizează"
- o serie de simboluri ca steagul alb, coroana, sceptrul, tronul, laurii, lanţurile, crucea,
semiluna servesc pentru a denumi: "armistiţiul, încetarea ostilităţilor","regalitatea" (în
numele coroanei britanice), puterea politică, gloria, sclavia, creştinismul, mahomedanismul

II. SINECDOCA este tot o schimbare de nume între două obiecte, dar numai dacă unul
dintre ele se cuprinde într-un fel oarecare în celălalt.În timp ce metonimia condiţionează
schimbarea de corespondenţa calitativă dintre obiecte, sinecdoca pune condiţia
comprehensiunii. Ea este bazată deci pe o relaţie cantitativă.
1. sinecdoca "parte pentru întreg"(pars pro toto)
-este întâlnită într-o mulţime de exprimări curente: "acoperiş" sau "adăpost" pentru locuinţă,
casă,(acoperiş deasupra capului), "carte" pentru învăţătură,(e om cu carte), "pâine" pentru
hrană, (a câştiga pâinea cu sudoarea frunţii)
2. sinecdoca "întregul pentru parte"(totus pro parte)
- apare în exprimări ca "îmbrăcat în mătase, catifea,aur"(=veşminte de mătase, catifea, aur),
"şi-a pus blana şi a plecat"(blana=haina de blană),
3. sinecdoca "genul pentru specie"
-când se spune că o persoană este o fiinţă simpatică, inteligentă, activă etc. fiinţă denumeşte
de fapt o clasă foarte cuprinzătoare care include nu numai persoanele ci şi celelalte
vieţuitoare. Faţă de persoana astfel denumită fiinţă joacă rolul de gen, iar persoana pe cel de
specie.
4. sinecdoca "specie pentru gen"
- este reprezentată de întrebuinţarea unui nume propriu pentru categoria de persoane pe care
o poate ilustra; de ex,: "un Cezar nu poate acţiona altfel", adică un conducător ca Cezar.
 5. sinecdoca "abstractul pentru concret"
-abstractul se foloseşte în locul concretului cu diverse nuanţe, în funcţie de raportul în care
sunt concepuţi termenii din sinecdocă. Astfel, în "albastrul ochilor", "albeaţa feţei",
"blândeţea vocii", "îndrăzneala gestului"etc. însuşirea adjectivelor albastru, alb, blând,
îndrăzneţ, redată prin substantive, se află pe o treaptă de abstractizare mai înaltă decât
adjectivele ca atare.

III. METAFORA este, ca şi metonimia şi sinecdoca, schimbarea numelui unui obiect prin
numele altuia, pentru care nu se cere decât ca între cele două obiecte să existe o asemănare
cât de mică, oricât de îndepărtată.Spre deosebire de metonimie şi sinecdocă, unde raportul
trebuie să fie de corespondenţă calitativă şi, respectiv, de cuprindere (comprehensiune),
pentru metaforă este necesară numai analogia. Analogia fiind comparaţie, termenului care
uneşte elementele metaforei, deşi neexprimat, este numit tertium comparationis şi este căutat
în orice metaforă pentru că numai el permite decodarea ei corectă. De aceea, metafora a fost
caracterizată şi ca o comparaţie din care lipseşte al treilea termen, tertius comparationis, deci
ca un rezultat al unei combinări asigurate de un catalizator care trebuie descoperit. Absenţa
lui a dus şi la celebra formulă emisă încă din antichitate de Quintilian, potrivit căreia
metafora este o comparaţie prescurtată. Metafora implică existenţa sensului propriu în
conţinutul semantic al cuvântului.
1. metafora "animat pentru inanimat"
Nume de părţi ale corpului omenesc date unor lucruri neînsufleţite:
- cap : capul satului, cap de ţară, cap de aţă, capul străzii, cap de pod, capul mesei.
- frunte: a se afla în frunte, fruntea muntelui.
- ochi: ochi de geam, ochi de apă, ochi de lanţ, ochiurile unei plase
- gură: gura râului, gura tunului, gură de foc
- dinte: soare cu dinţi, roată dinţată, dinţii babei (numele unei plante)
- gât: gâtul sticlei, gâtul puştii, şi verbul "a se gâtui" când se referă la o vale, la un
tunel etc. şi are sensul de "a se strâmta", "a se îngusta"
- braţ: braţul râului, braţul unei macarale, braţul unui scaun.
- cot: cotul drumului, cotul unui râu, cot de burlan, cot de ţeavă.
 2. metafora "animat pentru animat"
Domeniile metaforei "animat pentru animat" apar, în mare, în:
a. cuvintele caracteristice activităţii sau însuşirilor omului, dar aplicate la animale:
ex: nevăstuică, diminutiv de la nevastă, denumeşte o specie de dihor
ţigănuş, pasăre neagră migratoare din grupul lopătarelor.
b. nume de animale, activităţi şi însuşiri ale animalelor atribuite oamenilor:
ex: identificarea omului cu un animal în formula : X este balenă, bou, caracatiţă,
căprioară, căţea, dobitoc, măgar, mânz, mormoloc, şarpe, tigru, vultur etc.
c. nume de animale, activităţi şi însuşiri ale animalelor atribuite altor animale:
ex: boul de baltă, calul-popii (insecte), căţelul-pământului (cârtiţa) etc.
d. cuvintele caracteristice activităţii şi calităţii unor oameni atribuite altor oameni,
care se presupune că nu le au în mod curent.
Ex. Capul oştirii, capul satului pentru conducătorul oştirii, satului,
Stângaci pentru timid,
mizerabil pentru om lipsit de caracter
cavaler pentru burlac (tânăr)
3. metafora "inanimat pentru animat"
În expresii ca : fluierul piciorului, mărul lui Adam, tobă sau burduf de carte, vlăstar pentru
fiu, urmaş
4. metafora "inanimt pentru inanimat"
Foarte frecventă, ea apare în cele mai diverse domenii; de ex., nume de
plante:lăcrămioare, mărgăritărele, cerceluş, laptele-cucului etc., nume de obiecte sau părţi
ale lor: patul armei, gulerul unei halbe, manşeta unui ziar, poalele muntelui, în expresii ca: a
coace turta cuiva, a-i sări muştarul, a (nu) ţine pe cineva cureaua, a lua hăţurile sau frâiele
în mână etc.
 5. PARADIGMĂ ŞI SINTAGMĂ ÎN DOMENIUL SEMANTICO-LEXICAL
Prin termenul de paradigmă se înţelege în primul rând reunirea diverselor elemente
de limbă pe baza principiului asemănării şi deosebirii lor, fie luându-se în consideraţie
numai asemănarea, fie atât ea cât şi deosebirea.
În această accepţie orice paradigmă este o clasă de elemente care au rezultat dintr-o
asociere de idei. Aspectul concret, volumul şi calitatea claselor astfel obţinute depind de
ideea care dă naştere ordonării.
Ex: facem paradigma cuvântului carte :
- cuvinte care răspund la accepţia generală de "volum": volum, tom, operă, op,
manual, tratat, scriere, broşură;
- cuvinte cu accepţia de "registru": catastif, condică, registru, cadastru;
- seria caracterizată prin ideea de "document": act, document, dispoziţie,
- seria caracterizată prin "hârtie scrisă" : bilet, scisoare, epistolă, răvaş;
- termenii legaţi de accepţia de "învăţătură": cunoştinţe, cultură, educaţie, învăţătură,
studiu, ucenicie, pedagogie, studenţie.
Fiecare din seriile de mai sus conţine o idee de bază, o idee conducătoare, existentă
sub o formă sau alta, în termenii enumeraţi. Este evident că paradigms semantică depinde de
valabilitatea ideii fundamentale pusă în mişcare când construim clasa termenilor asociaţi. Cu
cât această idee este mai bine aleasă, cu atât paradigma se alcătuieşte mai unitar.
Prin termenul sintagmă se înţelege combinarea într-un enumţ a cel puţin două
elemente de limbă care trebuie să se succeadă. Sintagma este obligatoriu lineară, pe când
paradigma este o grupare , o clasă, de unde deducem că într-o sintagmă nu pot figura
niciodată toate elementele unei paradigme. Din punct de vedere semantic sintagma
reprezintă foarte adesea o unitate de înţeles (de ex. Cuvintele compuse).
 CAPITOLUL V

STRUCTURA VOCABULARULUI

1. NOŢIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE

Totalitatea cuvintelor care există şi care au existat cândva într-o limbă formează
lexicul sau vocabularul acesteia, iar disciplina care studiază componenta lexicală a unei
limbi se numeşte lexicologie.(fr. "lexicologie", - gr. "lexis"=cuvânt)
Există o lexicologie sincronică sau descriptivă, care studiază vocabularul unei limbi
la un moment dat al existenţei ei (de obicei momentul actual) şi o lexicologie diacronică sau
istorică, al cărei obiect de cercetare îl constituie istoria sau dezvoltarea vocabularului de-a
lungul timpului şi în strânsă legătură cu evoluţia societăţii umane, în general, şi a
colectivităţii care vorbeşte limba respectivă, în special.
Vocabularul limbii române contemporane este mulţimea de cuvinte în uz din toate
aspectele limbii, începând cu mijlocul secolului al XIX – lea, de când datează modernizarea
sintaxei şi a vocabularului însuşi.
Vocabularul este o mulţime sau un ansamblu ordonat de cinci factori caracteristici:
1. Factorula frecvenţă. Frecvenţa cuvintelor este dată decalităţile lor dar şi de împrejurări,
de preocupările şi cunoştinţele vorbitorilor, de problemele despre care se discută. De
exemplu, foarte rar folosim cuvinte ca buiestru, dandana, fonf, hamei dar foarte des
cuvinte ca a avea, a face, bun, colectiv, economie, haină, ieşire, joi etc.
2. Factorul stilistico-funcţional (social-cultural). Presupune alegerea într-un anume fel a
cuvintelor şi organizarea în alte clase de frecvenţă fără a diminua însă frecvenţa
termenilor care apar curent în orice expunere, în speţă a prepoziţiilor, conjuncţiilor,
pronumelor, verbelor auxiliare, a unor serii de adjective şi adverbe etc. De ex. Cuvântul
"buiestru" apare rar în vorbirea curentă dar apare frecvent în discuţiile dintre crescătorii
de cai sau jochei.
3. Factorul psihologic constă în modul de apreciere a cuvintelor, din imaginea pe care o
trezesc în mintea noastră, din asocierile posibile dintre formele lor, dintre înţelesurile lor
sau atât dintre unele cât şi dintre celelalte, deci din analogii diferite. Cuvintele exercită
 asupra noastră un efect mai puternic sau mai puţin puternic după cum trec neobservate în
unele enunţuri sau , dimpotrivă, ies în evidenţă. Efectul este de natură psihologică.
4. Factorul semantic grupează cuvintele după înţelesul lor. Astfel, în mod spontan scânteie
ne sugerează foc, lumină, sclipire, arde; în aceste cuvinte se găseşte o caracteristică de
înţeles care le este proprie fie prin asemănare, fie prin deosebire.
5. Factorul etimologic acţionează în etapa contemporană prin sistemul de formare a
cuvintelor. Multe cuvinte se grupează, datorită factorului etimologic, pe familii. (ex.
Puţin, puţintel, piţinel, puţinătate, a împuţina, punţintică.). Unele reprezintă baze, punctul
de plecare pentru cele formate de la ele, altele sunt derivate sau compuse.
În organizarea vocabularului cei cinci factori operează în concordanţă unul cu celălalt
în diferite combinaţii.

2. ETIMOLOGIA ŞI IMPORTANŢA EI ÎN STUDIUL VOCABULARULUI

Etimologia este o ramură a lexicologiei care studiază istoria cuvintelor atât ca formă
cât şi ca sens, în vederea stabilirii originii lor.Termenul etimologie a apărut în epoca
elenistică şi indică arta de a găsi, prin diferite apropieri, adevăratul sens al cuvântului. (gr.
"etmos"=adevărat)
Etimologia este o ştiinţă diacronică urmărind în corelaţie semnificatul (imaginea
obiectului denumit) şi semnificantul (imaginea corpului fonetic al semnului lingvistic). Deci
corespondenţele de sunete şi de sens trebuie să existe între cuvântul studiat şi cuvântul din
care a provenit. Cuvântul de bază este etimonul (etimon = sens, înţeles).
Potrivit lui Ferdinan de Sausure etimologia nu este o disciplină distinctă şi nici o parte
a lingvisticii evolutive; este numai o aplicaţie specială a principiilor referitoare la faptele
sincronice şi diacronice. Ea urcă în trecutul cuvintelor până găseşte ceva care le explică. Prin
urmare, etimologia este explicarea cuvintelor prin căutarea raporturilor cu alte cuvinte.
Etimologia nu se mulţumeşte să explice cuvintele izolat ; ea face istoricul familiilor
de cuvinte şi pe cel al elementelor formative,prefixe, sufixe etc. Pentru a studia un cuvânt
etimologia îşi ia informaţii din fonetică, morfologie, semantică. Deci, etimologia este un
factor de organizare a vocabularului românesc.
Etimonul (cuvântul de bază) poate face parte dintr-o limbă atestată sau neatestată.
Când etimonul face parte dintr-o limbă neatestată – cazul celor mai multe cuvinte din fondul
principal al limbilor germanice şi slave actuale (dezvoltate din germana comună şi slava
comună, limbi neatestate) – metoda comparativ-istorică ajută la reconstituirea cuvântului de
bază.
Aspectul sonor al cuvintelor se modifică prin trecerea de la o limbă la alta:
Ex: dicere dicere dire zice
(lat.) (ital) (fr.) (rom.)

noctem notte nhuit noche noapte

corespondenţele fonetice pot fi însă tulburate de anumite "accidente fonetice" ca asimilarea,
disimilarea, sincopa (ex: lat. ambulare --- rom. a umbla)

Tipuri de etimologii
 Directă = ştiinţifică, făcută de lingvişti după reguli fonetice şi semantice
 Indirectă = populară, nu este făcută de lingvişti. Cercetarea etimonului este făcută din
aproape în aproape, deci se apelează la un sens intermediar pentru explicarea
etimologiei . exemplu ar fi cuvintele care nu se pot explica prin criteriul istoric :"hamac".
Alexandru Graur propune şi o etimologie multiplă, adică posibilitatea cuvântului de a
avea mai multe etimologii: de ex: "copil"- slav/traco-dac, "cufăr" – francez/german.

Principiile care stau la baza unei etimologii ştiinţifice sunt următoarele:

 Explicarea semnificantului după anumite legi fonetice
 Principiul istoric – controlat cu date istorice pentru justificarea contactului dintre
popoare (interferenţe lingvistice)
 Criteriul funcţional – poziţia cuvântului în limbă şi în anumite stiluri.
 Criteriul formal – explică o etimologie corectă.
Dicţionarele etimologice nu dau explicaţii semantice ci doar etimonul şi transferurile.
Exemple de dicţionare etimologice:
 Lexiconul de la Buda, 1825 – primul dicţionar al limbii române, editat prin efortul
Şcolii Ardelene. Datorită lui limba română a fost cunoscută şi consemnată ca limbă
romanică.
 Dicţionar etimologic al limbii române, 1870-1879 Antoine de Cihoc (2 volume) –
este un dicţionar de termeni latini şi slavi cu explicaţii în limba franceză.
  Dicţionar etimologic Sextil Puşcariu, 1905, operă lexicografică de tip latinist exagerat
(cu explicaţii în limba germană)
 Dicţionar etimologic al limbii române, Ov. Densuşianu, 1907-1914, - tratează numai
elementele latine. Este foarte riguros, redă cuvinte paralele cu alte limbi romanice, cu
dialecte, ilustrări de texte (este neterminat: A-P)

3. STRUCTURA GENERALĂ A LEXICULUI ROMÂNESC

Specialiştii admit că vocabularul unei limbi nu constituie o masă compactă, omogenă
sau nedifernţiată. Vocabularul se divide în submulţimi în funcţie de diverse proprietăţi
comune, precizate riguros de fiecare dată, pentru a îndeplini cerinţele cercetării ştiinţifice.
Împărţirea pe submulţimi se face pe baza circulaţiei şi importanţei cuvintelor: avem un
nucleu în care intră cuvinte puţine dar care sunt termeni obligatorii pentru orice variantă a
limbii (vocabular fundamental), şi o masă a vocabularului care cuprinde tot ceea ce este în
afara nucleului.
Structura vocabularului poate fi privită sub două aspecte:
1. STRUCTURA ETIMOLOGICĂ
a. fond moştenit:
 Cuvinte de origine dacă (150-160): abur, bordei, brad, mânz, mazăre, viezure.
 Cuvinte de origine latină. Aceste sunt cuvinte cu frecvenţă foarte mare, cu mare putere de
derivare, ca valori polisemantice: cap, frate, pâine, apă, bun, frumos, greu, înalt etc.
b. împrumuturi din alte limbi:
 Cuvinte vechi - împrumutate pe cale orală din : slavă (apostol, icoană), maghiară (belşug,
meşteşug), turcă ( cafea, ciorbă, hazliu), greacă (politicos, caligrafie, a plictisi)
 Neologisme - împrumutate pe cale cultă din : franceză (efect, decret, parfum), italiană
(operă, solfegiu), germană (bliţ, boiler, laitmotiv), engleză (start, ring, meci), engleză
americană (mass-media, radar, stres), rusă (agregat, drag, dezinformare).
2. STRUCTURA FUNCŢIONALĂ

arhaisme

VOCABULAR FUNDAMENTAL
(fond de bază, fond lexical principal)
Argou Noţiuni fundamentale (1500 cuvinte)
Cuvinte cu vechime şi stabilitate mare
Cunoscute şi utilizate de toţi vorbitorii
Frecvenţă şi circulaţie mare regionalisme
jargon Mare capacitate de derivare şi compunere
Capacitatea de a intra în expresii şi
locuţiuni
Valori polisemantice
Termeni Majoritatea cuvintelor de origine latină
Tehnico Se schimbă mai încet, în legătură cu
ştiinţifici evoluţia societăţii

neologisme

Expresii idiomatice

MASA VOCABULARULUI
 A. Vocabularul fundamenal, numit şi fond lexical principal, vocabular de bază,
vocabular esenţial, fond lexical uzual. Este considerat vocabular activ şi cuprinde 1000 –
1500 de cuvinte caracterizate prin:
 Vechime şi stabilitate mare
 Cunoscute şi utilizate frecvent de către toţi vorbitorii
 Frecvenţă şi circulaţie mare
 Mare capacitate de derivare şi compinere
 Capacitate de a intra în multe locuţiuni şi expresii
 Valori polisemantice
 Majoritatea sunt de origine latină.(60%)
 Se schimbă mai încet.
 Împreună cu structura gramaticală condiţionează specificul şi stabilitatea limbii
Vocabularul fundamental cuprinde nume de:
1. Obiecte uzuale: casă, masă, scaun, ceas, cuţit, ac, vas, maşină
2. Alimente de bază: pâine, apă, lapte, carne, brânză, ou
3. Părţi ale corpului: mână, cap, piept, gură, deget, inimă
4. Rudenie: mamă, tată, rate,soră, fiu, unchi, nepot
5. Păsări şi animale: găină, raţă, porc, oaie, câine, lup
6. Plante şi fructe: măr, nucă, pom, cireş, floare, grâu, porumb
7. Culori: alb, roşu, negru, galben, verde
8. Zilele săptămânii, anotimpurile, elemente cosmice: luni, primăvara, cer, soare,
stele
9. Acţiuni importante: a mânca, a bea, a face, a ara, a merge, a spăla
10. Însuşiri: bun, mare cinstit, înalt
11. Nume de instrumente: coasă, plug, sapă, seceră
Din vocabularul fundamental fac parte părţile de vorbire bine reprezentate: articole,
conjuncţii, prepoziţii, pronume, numerale(1-10), verbe neregulate(a fi, a avea, a lua),
adverbe primare.
 B. MASA VOCABULARULUI
 Cuprinde imensa majoritate a cuvintelor (90%)
 Este partea cea mai mobilă a vocabularului
 Cuvintele aparţin celor mai diferite domenii
 Utilizarea cuvintelor este limitată la o anumită clasă, grup social sau profesional,
la un anumit teritoriu, timp etc.
Din masa vocabularului fac parte:
1. Arhaisme = cuvinte vechi, ieşite din uz: logofăt, hrisov, ceaslov, vornic
2. Regionalisme = cuvinte specifice vorbirii dintr-o anumită regiune: gios, harbuz,
cucuruz,curechi
3. Neologisme = cuvinte noi, obţinute prin împrumuturi sau creaţii interne: insolent,
a acuza, celibatar
4. Termeni tehnico-ştiinţifici = cuvinte de specialitate, proprii ştiinţei şi tehnicii:
lase, hepatită, algoritm, lege, complement
5. Argou = limbaj secret utilizat de grupuri restrânse de vorbitori, cu scopul de a nu
fi înţeleşi de alţii (argoul deţinuţilor, al militarilor, elevilor, studenţilor): biştari
(bani), felinar (nas), mişto (frumos), şase (atenţie)
6. Jargon = cuvinte şi expresii străine folosite de vorbitori cu scopul de a
impresiona pe interlocutori, evitând exprimarea obişnuită: ciau, darling, monşer
7. Expresii idiomatice = îmbinări fixe de cuvinte cu sens unitar : a o băga pe
mânecă, a o lua la sănătoasa

Tipologia arhaismelor

TIPURI DE ARHAISME CARACTERISTICI EXEMPLE

Forme vechi ale unor cuvinte Împle, părău, pre, samă,
FONETICE
de uz actual derege, rumpe, cură
Cuvinte învechite şi dispărute
Voievod, armaş, paharnic,
LEXICALE prin dispariţia obiectelor şi a
işlic, feregea, buzdugan
noţiunilor denumite de acestea
SEMANTICE Sensuri dispărute din uz ale A săruta (a saluta), rost (gură),
unor cuvinte care continuă să a tăbărî (a-şi instala tabăra)
 existe cu alte sensuri
Forme arhaice de plural în – Grădine, inime, mânuri,
MORFOLOGICE
e,şi –uri ruinuri
Construcţia prepoziţională a
SINTACTICE Gazeta de Transilvania
genitivului

TIPOLOGIA REGIONALISMELOR

TIPURI DE CARACTERISTICI EXEMPLE

REGIONALISME
Cuvinte de uz general Frunce (Banat), gioc
FONETICE pronunţate într-un mod (Moldova), deşte (Muntenia)
specific unei regiuni
Cuvinte utilizate într-o regiune Lubeniţă, harbuz, păpuşoi,
LEXICALE
cucuruz, perje
MORFOLOGICE Forma de perfect compus la O fost, o văzut (Transilvania),
persoana a III-a am fostără (Muntenia
Lipsa acordului dintre subiect
şi auxiliarul a avea la "a mai păţit-o şi alţii"
SINTACTICE
persoana a III –a plural, a Caragiale
perfectului compus

SFERA NEOLOGISMELOR
Rolul neologismelor:
 Îmbogăţirea vocabularului
 Modernizarea lexicului
 Dezvoltarea sininimiei lexicale

Tipul neologismelor
 Împrumuturi din alte limbi sau din limba latină pe cale savantă: spirit, virtute, fruct,
familie, colocviu
  Combinarea a două elemente formative neologice (prefix neologic + neologism):
apolitic
 Combinarea unui neologism cu un prefix vechi românesc: nerentabil
 Combinarea unei teme vechi populare cu un sufix neologic: sămănătorism
 Calcuri savante: întrevedea <entrevoir (fr.)
 Orice cuvânt de circulaţie internaţională, indiferent de vechimea lui: filozof, filozofie.

ÎMBOGĂŢIREA VOCABULARULUI

I. MIJLOACE INTERNE

1. DERIVAREA

Derivarea este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează

cuvinte noi cu ajutorul prefixelor şi sufixelor (afixe).Derivarea este de mai multe tipuri:
1. progresivă (propriu-zisă). Se realizează prin:
1.1 prefixare (derivate cu prefixe): strămoş, preface
1.2 sufixare (derivate cu sufixe): croitor, argintiu
1.3 cu sufixe şi prefixe (derivate parasintetice): desfrunzit, îmbogăţi
2. regresivă (inversă) =suprimarea unor afixe
2.1 postsubstantivală - formaţii regresive prin suprimarea sufixului -ă sau
-ie: cireş < cireaşă, biolog < biologie
- formaţii regresive postinfinitivale: aniversa <
aniversare
- formaţii regresive de origine multiplă: picta <
pictor şi pictură
2.2 postadjectivală - formaţii regresive postparticipiale: desăvârşi <
desăvârşit
- verbe formate regresiv din adjective şi substantive
negative:
a nemulţumi < nemulţumit şi nemulţumire
 a ferici < fericit şi fericire.
2.3 postverbală - substantive formate regresiv postverbal:
avânt < a avânta, ceartă < a certa.
3. prin substituţie de afixe:
3.1 de prefixe: a dezgropa < îngropa
a deschide < închide
3.2 de sufixe: corigenţă < corigent
absenţă < absent
editură < editor
Derivatele pot forma lanţuri paralele:
hotărî hotărâre hotărâtor

Hotar (nehotărâre)

hotarnic hotărnicie hotărnici

credinţă credincios

(încredinţa încredinţare)

crede încrede încredere (necredincios)

(neîncredere)

crezare crez (încrezător)

crezământ (neîncrezător)

DERIVAREA CU SUFIXE
Clasificarea sufixelor lexico-gramaticale
1. criteriul morfologic (după valoarea morfologică a cuvântului derivat)
 Substantivale: -tor, -ar, -inţă, -iş. (muncitor, pietrar, ştiinţă, tufiş)
 Adjectivale: -iu, -esc, -os, -al, -ar, -aş, -at, -bil, -eţ, -ist, -tor. (auriu, românesc, lemnos,
naval, legendar, codaş, guşat, epuizabil, pădureţ, familist, iubitor)
 Verbale: -a, -ui, -iza, -ifica, -ăi, -ăni. (susura, chinui, idealiza, electrifica, hămăi,
clănţăni)
 Adverbiale: -eşte, -îş, -iş. (româneşte, târâş, cruciş)
 Pronominale: -ica, -uţă, ică. (atâtica, mătăluţă, mătălică)
 De numeral: -ime. (doime)
2. criteriul lexico-gramatical
 Moţionale: -oi, -an, -oaică. (răţoi, curcan, leoaică)
 Diminutivale : -aş, -el, -uţ, uleţ, -uc, -ior, -uş, -iţă, -ică, -icică, -icel, -icea. (cuţitaş,
băieţel, căluţ, omuleţ, năsuc, frăţior, căţeluş, fetiţă, rămurică, cărticică, firicel, floricea)
 Nume de agent: -ar, -tor, -easă, -aş, -giu, -ist, -ăreţ, -or. (zidar, croitor, spălătoreasă,
poştaş, macaragiu, fotbalist, cântăreţ, dirijor)
 Nume de instrument: -toare, -(ă)tor, -ar, -iţă. (stropitoare, întrerupător, alfabetar,
râşniţă.)
 Colective: -ime, -ărie, -et, -iş, -işte. (ţărănime, rufărie, brădet, păpuriş, porumbişte)
 Pentru denumiri abstracte: -eală, -ătare, -are, -ere, -ire, -ie, -anţă, -ime, - ism, -ian,
-itate, -(ă)toare. (îndrăzneală, bunătate, iertare, vedere, privire, bucurie, speranţă,
vechime, realism, arghezian, spectaculozitate, măsurătoare)
 Indicând originea: -ean, -ez, esc. (argeşean, englezesc, olandez)
 Pentru însuşiri: -ar, -al, -os, -iu, -tor, -ist, -aş, -at, -nic, -uş. ( originar, familial, mătăsos,
argintiu, zdrobitor, familist, poznaş, moţat, făţarnic, jucăuş).
 De modalitate: -eşte, -iş, -îş, -mente. (voiniceşte, pieptiş, târâş, realmente)

FALSE SUFIXE (SUFIXOIDE)

Falsele sufixe ţin de limbajele culte şi de specialitate. Un termen medical ca
febrifug, de exemplu, conţine în partea lui finală un -fug, pe care-l regăsim în centrifug,
vermifug şi în alte cuvinte asemănătoare. Segmentul -fug face impresia unui sufix al cărui
sens global este legat în aparenţă de verbul românesc "a fugi", căci el înseamnă "care face să
fugă", "care îndepărtează, goneşte, elimină". În realitate -fug nu are legătură directă cu "a
fugi" din limba română, ci este numai o adaptare a părţii finale din diverse cuvinte de
circulaţie internaţională în care -fug provine din limba latină.
Cu -fug seamănă -fob din cuvinte ca anglofob, germanofob, hidrofob etc. , unde însă,
nemaifiind vorba de un cuvânt latinesc ci de unul vechi grecesc, mai greu de descoperit de
vorbitorii limbii române, se impune descifrarea lui prin traducere, fără de care nu se poate şti
ce sens au cuvintele ca cele citate. Când se arată că semnificaţia lui -fob este de "care urăşte,
care nu poate suferi, care se fereşte de…" se lămureşte şi sensul substantivelor care se
sfârşesc în -fob. Nici -fug, nici -fob, nici altele ca ele (-fil, -for, -grafie, -gramă, -log, -cid
etc.) nu sunt sufixe, pentru că au valoare denotativă evidentă;
-fil = "iubitor"
-for = "care poartă, purtător"
-grafie = "descriere, ştiinţă a descrierii"
-gramă = "schemă"
-log = "specialist"
-cid = "ucigător"

DERIVAREA CU PREFIXE
Faţă de numărul, varietatea şi complexitatea sufixelor, prefixele sunt mult mai puţine
şi mai unitare. De aceea clasificarea morfologică nu este necesară. Ea rezultă din cuvintele
obţinute. De mare importanţă, însă este clasificarea semantică.
1 prefixe negative - rolul fundamental este de a nega valoarea semantică a bazei:
 Ne- ; este comun pentru toate variantele limbii, de mare productivitate, formează
adjective, substantive, adverbe.
Uneori el dă valoare privativă derivatelor ca în "nesomn" (oră de nesomn), fapt lesne de
înţeles, de vreme ce şi formaţiile privative pot desemna în anumite situaţii o idee negativă.
Deosebirea esenţială între ele constă în aceea că, pe când prefixul privativ presupune
existenţa într-o formă oarecare a elementului de care este privat cineva sau ceva, cel negativ
nu implică această condiţie: acoperit - descoperit - neacoperit - nedescoperit sau făcut -
desfăcut - nefăcut, lipit - dezlipit - nelipit.
Din cauza marii lui productivităţi, ne- se adaugă la unele cuvinte pentru a nega o valoare
oarecare a acestora, nu numai decât pe cea mai frecventă ori pe cea denotativă: de ex.
nedrept nu neagă pe drept în înţelesul de "direct", ci în înţelesul moral, de aceea nedrept se
opune în primul rând lui just. În acelaşi fel se explică necurat care nu înseamnă "murdar" la
propriu, ci "lipsit de curăţenie spirituală", de unde şi utilizarea lui ca substantiv pentru drac,
diavol.
2. prefixe privative: des-, de-.
Prefixele din această categorie semantică au înţelesul general de "fără", "lipsit de", "a lipsi
de".
Singurul care formează cuvinte noi în româna contemporană este des-, de-. El dă naştere la
verbe din care se formează, dar foarte rar, adjective şi substantive deverbative, cu unele
excepţii ca descreierat (des+ creier+at). Verbele cu prefixul des-, de-, se pot grupa în mai
multe categorii în raport cu baza.
a.) verbele cu des- se opun celor cu în- într-o pereche în care se recunoaşte baza:
descătuşa / încătuşa (cătuşă)
descleia / încleia (clei)
descleşta / încleşta (cleşte)
b). verbe cu des- fac pereche cu în- dar baza nu se mai recunoaşte:
dezbina / îmbina
dezbrăca / îmbrăca
descăleca / încăleca
.c. verbe cu des- formează pereche cu verbe fără prefix sau cu prefix neproductiv:
dezamăgi / amăgi
descoperi / acoperi
desface / face
 Privativ este şi prefixul de origine greacă veche a- (înainte de consoană), an-
(înainte de vocală),întâlnit aproape exclusiv în limbajele ştiinţifice.
acefal "fără cap", "lipsit de cap"
afon "fără voce, lipsit de voce"
analfabet, analfabetism "fără ştiinţa alfabetului", "lipsit de cultură elementară"
anorganic "care ţine de domeniul chimiei exterioare clasei de compuşi ai carbonului"
aton "fără accent", "fără vitalitate"
atrofic (atrofie, atrofia) "lipsit de hrană", "nedezvoltat din cauza lipsei de nutriţie"
3. prefixe delocutive: în-
Prefixele delocutive formează cuvinte de la locuţiuni. Ele se plasează din punct de vedere
semantic foarte aproape de prepoziţii.
 în- cel mai important prefix delocutiv al limbii române contemporane. El formează în
primul rând verbe apoi adjective şi adverbe. Sensul primar global al verbelor delocutive
formate cu in- depinde de acela al locuţiunilor da la baza lor, şi anume:
a) locuţiuni care presupun formula a pune, a introduce, a intra, a fi pus în, : a înfăptui = a
pune în fapt, a înfăţişa = a pune în faţă, a împerechea = a pune în pereche
b) locuţiuni care presupun formula a (se) face (a deveni) în (chip de): a (se) încolăci = a (se)
face în chip de colac, a (se) îngălbeni = a (se) face galben.
c) locuţiuni care presupun formula a fi, a lua, a cuprinde, a prinde, a da în: a înmâna = a da
în mână, a îmbrăţişa = a cuprinde în braţe, a încleşta = a apuca în cleşte.
 Prepoziţia de joacă într-un număr de formaţii lexicale contemporane acelaşi rol ca în-,
dând naştere la verbe, substantive şi adjective provenite în mod vizibil din locuţiuni:
deplin, deplinătate, dedulci, deochea, deosebi, depărta, desăvârşi.
4. prefixe iterative: răs- (răz-), re-.
 Prefixul răs- (răz-) are multe valori. Unele sunt derivate ca în a se răzgândi, care
înseamnă atât "a se gândi din nou, o dată sau de mai multe ori", cât şi a "se gândi din nou
(o singură dată) în direcţie contrară primei dăţi". Altele reprezintă numai rezultatul
contrariu al unei acţiuni, de ex. răspopi nu conţine în nici un fel ideea de a se face popă
din nou.
 Prefixul re- este strict iterativ. El formează verbe în limba literară, fiind unul dintre
puţinele prefixe împrumutate care are capacitatea de a se ataşa direct la o bază din limba
contemporană, fără a calchia: reacoperi, readormi, realege, reaşeza, rechema,
redeschide, reintra, reînarma, reîncolţi, reînfiinţa, repovesti, reprimi, repune, retipări.
5. alte prefixe.
Sunt prefixe internaţionale frecvente în limbajele savante româneşti. De obicei ele nu dau
naştere la cuvinte pe terenul limbii române, dar, datorită faptului că intră în serii, sunt
recunoscute în accepţia lor originară şi ajută la analiza semantică a termenilor tehnici din
limbajele de specialitate pătrunşi în limbajul standard
 Ante- (latină), "înainte, dinainte". Apare în cuvinte ca antebraţ, antepenultim, antedata,
antevorbitor; anticameră conţine un anti- de provenienţă italienească. Variaţia ante- /
anti- este supărătoare din cauza lui anti- grecesc, cu sens diferit da latinescul ante-. De
aceea, cu excepţia lui anticameră, care s-a fixat în această formă, celelalte au fost
adaptate conştient în româneşte, ca în antediluvian şi antedata, iar forma cu anti-,
considerată din această cauză incorectă, trebuie evitată.
 Anti- (greacă), "contra, împotriva". Apare în cuvinte ca anticar, anticlerical,
anticonstituţional, antiderapant, antidinastic, antiguvernamental, antiimperialist etc. şi în
formaţii mai mult sau mai puţin accidentale ca: antifilm, antiliteratură, antiidee etc.
Caracterul special al acestora se evidenţiază şi prin aceea că anti- este întrebuinţat
înaintea unor substantive nederivate.
 Arhi- (greacă). Redă superioritatea, gradul cel mai înalt în care se manifestă ideea din
cuvântul înaintea căruia este aşezat. El s-a suprapus în româneşte cu arhi- neogrecesc,
utilizat în ierarhia bisericească pentru a indica poziţia cea mai înaltă a reprezentanţilor
diverselor trepte din această ierarhie (arhidiacon, arhiereu).
 Bi- (latină), "doi, dublu, de două ori". Formează serie cu tri- "trei, triplu, de trei ori",
quadri- "patru, cvadriplu, de patru ori". Apare în formaţii savante ca: bianual, bicolor,
bioxid, bisilabic, bilunar.
 Circum- (latină), "în jur, împrejurul". Apare în circumscrie = "a delimita, a înconjura cu
un cerc ceea ce urmează", circumferinţă, circumvoluţie, circumscsripţie (devenit prin
abreviere populară "circă")
 Con-, (com-, col-, co-) (latină), "împreună, împreună cu". Redă ideea de asociere în
cuvinte ca: coasociat, coautor, coexista, cointeresa, colabora, conduce, concetăţean,
confrate, conlucra.
 Contra- (latină), "împotrivă, în faţă, în corelaţie cu". Apare în contragreutate,
contraindicat, contradicţie, contramarcă, contrapagină, contrasemnătură, contrazice etc.
Pentru valoarea "în corelaţie cu" vezi contraamiral, grad în marină, contrabas =
"instrument muzical cu o octavă mai jos decât violoncelul".
 Ex- (latină), " scos din , în afara". Apare în excentric = "în afara centrului", fig.=
"extravagant", exmatricula, expatria, exporta.
 Extra- (latină) = "exterior, în afară, în afară de orice comparaţie, excepţional". Apare în
extracelular, extraşcolar, extraurban, iar cu sensul de "foarte" în extrafin, extraordinar.
 Hiper- (greacă), = "peste măsură de, în grad foarte mare, supra". Apare în hipersensibil,
hipersecreţie, hipertensiune, hipertrofie, hiperurbanism.
 Hipo- (greacă) = "sub măsură, foarte mic, foarte puţin". Apare în hipoaciditate,
hipotensiune, hipotiroidism.
 In- (latină) . are sens de negare ca în : inabil, incorect, incomod, incomplet, incult,
indivizibil.
 Inter- (latină) "între, dintre, în corelaţie cu": interacţiune, interaliat, interdepartament,
intercostal, interplanetar, interzice etc.
 Intra- (latină), "înăuntru": intramuscular, intravenos.
 Intro- (latină) "înăuntru, în interior": introducere, introspecţie, introvertit.
 Post- (latină) "după": postbelic, postpune, postmeridian, postverbal, postoperatoriu
 Pre- (latină) "înainte de": precalculat, precapitalist, precuvântare, prefabricat, premerge,
preuniversitar, prevedea, prevesti, preziuă
 Sub- (latină) "dedesubt, în raport de subordonare cu" : subaprecia, subcarpatic,
subînţelege, subscrie, subunitate, suburban.
 Supra- (latină), "deasupra, foarte sus": supracopertă, suprapune, supraproducţie,
supraaprecia.
 Ultra- (latină) "dincolo de un anumit spaţiu, de un anumit timp, de o anumită măsură":
ultrareacţionar, ultrascurt, ultrasunet, ultraviolet, ultramarin, ultraaglomerat.
6.False prefixe (prefixoide)
 Aero- (greacă) "privitor la cer": aerogară, aerodinam, aeropurtat
 Auto- (romanic) "care se referă la automobil": autobuz, autocar, autogară
 Bio- (greacă) "care se referă la viaţă" : biologie, biografie, biopsie, biosferă
 Geo- (greacă) "care priveşte pământul" : geografie, geologie, geodezie (ştiinţa care
studiază forma şi dimensiunile pământului), geosferă.
 Hemo- (greacă), "referitor la sânge": hemogramă, hemostatic, hemoglobină.
 Hipo- (greacă) "referitor la cal": hipodrom, hipologie, hipotracţiune.
 Hidro- (greacă) "referitor la apă": hidroavion, hidrocentrală, hidroelectric, hidrofil,
hidrofor.
 Iso- , izo- (grecesc), "egal, de acelaşi fel, echivalent": izobar (la aceeaşi presiune),
izomorfism (aceeaşi formă)
 Macro- (greacă), "mare": macrocefalie, macromoleculă, macrostructură
 Micro- (greacă) "mic": microbiologie, microspor, microanaliză
 Omo- (greacă), "identic": omonim, omograf, omofon
 Orto- (greacă) "corect": ortografie, ortoepie, ortoped
 Poli- (greacă) "mulţi" = multi- (latină) : poliarticulat, polifonie, polisemie, politehnic.
 Pseudo- (grecesc), "fals": pseudopod, pseudoştiinţă, pseudonim.
 Tele- (grecesc), "departe": telecomandă, telescop, televorbitor.
 Zoo- (grecesc) "animal, privitor la animale": zoochimie, zoolatrie, zoologie, zoomorf,
zootehnic.

2. COMPUNEREA
Compunerea este reunirea a două sau mai multe cuvinte într-o unitate lexicală nouă.
Condiţiile pe care noua unitate lexicală trebuie să le îndeplinească sunt aceleaşi ca şi cele
cerute unui cuvânt bază. Ex. “piatră-vânătă” este compus fiindcă denumeşte sulfatul de
cupru, un obiect distinct de “piatră” şi nu permite dizlocarea termenilor componenţi fiindcă
se supune regulilor morfologice şi sintactice ale limbii române. (este un substantiv feminin,
defectiv de plural şi se declină.)
Deci compunerea pune trei feluri de probleme de analiză:
1) Probleme semantice. Nu este întotdeauna uşor să se caracterizeze unitatea denumită de
două cuvinte combinate în unul singur. Ex. “motanul-încălţat” este un cuvânt compus sau
o reuniune lexicală accidentală şi liberă? Din punctul de vedere al personajului dintr-o
operă literară numele apare ca unitate semantică, deci cuvânt compus. În afara acestei
situaţii teoria nu se confirmă deoarece sintagma “motanul încălţat” permite introducerea
între primul şi al doilea termen a unor determinative: “motanul cel încălţat”, “motanul
acela încălţat” etc. Acestea îi desfiinţează calitatea de compus.
2) Probleme de comportare morfologică. Comportarea morfologică a unui compus
depinde de poziţia elementelor morfologice alcătuitoare. Dacă într-un substantiv compus
unul din elementele lui (de obicei al doilea) este la genitiv atunci genitivul şi dativul
întregului va fi redat doar prin primul termen. Ex. Calea-Robilor Căii-Robilor.
 Dacă ambii termeni suportă flexiunea faptul este marcat la amândoi: Valea- Roşie
Văii-Roşii. Acestei reguli i se opune adesea tendinţa de păstrare a formei tip. De aceea
compuse ca “vorbă-lungă” nu au practic flexiune.
3) Probleme de sintaxă, privind atât relaţiile dintre elementele compusului cât şi relaţiile
dintre el şi contextele în care intră. Relaţiile sintactice dintre termenii compuselor sunt
parataxa şi subordonarea (hipotaxa). Parataxa caracterizează compunerea savantă; prin
ea se adaptează cuvintele compuse din alte limbi. Hipotaxa caracterizează compunerea
populară şi reprezintă construcţii sintactice cărora li se atribuie calitatea de părţi de
vorbire.

Compunerea prin subordonare

 Subordonare atributivă. Compusul este un substantiv. (elementele componente sunt
substantiv + adjectiv în care adjectivul este atribut). Ex. coate-goale, Făt-frumos,
Almaşul-Mare.
 Atributul poate fi substantiv în genitiv: boala-copiilor, ciuboţica-cucului.
 Atributul este substantiv în acuzativ (+prepoziţie): apă-de-plumb, Baia-de-aramă.
 Compusul substantiv conţine un complement direct sau circumstanţial: bate-poduri,
fluieră-vânt,linge-blide, vino-ncoace.
 Compusul este un adjectiv nume de culoare: roşu-închis,verde-auriu.

Compunerea prin parataxă are ca rezultat substantive şi adjective. Cele mai multe au
un model de circulaţie internaţională largă şi sunt deci adaptări, formaţiile româneşti
reprezentând copii ale procedeului general. Parataxa reproduce de obicei zona semantică
de întretăiere a conţinutului cuvintelor unite, de exemplu puşcă-mitralieră denumeşte un
obiect având caracteristicile celor două arme. Acest raport semantic se poate transpune în
plan sintactic în coordonare, căci puşca-mitralieră este şi puşcă şi mitralieră. Dar
situaţia compuselor prin parataxă este mult mai complexă. Astfel zi-muncă sau mobilă-tip
nu mai redau intersecţia unor sfere semantice, zi-muncă fiind echivalentă cu munca
normată pentru o zi , iar mobilă-tip cu mobilă tipizată, lucrată conform unor repere
catalogate pe anumite baze. În alte compuse intervin criterii speciale: locotenent-colonel
se opune prin aşezarea termenului-cheie lui general-maior, primul fiind gradul care
 precedă pe cel de colonel, pe când generalul-maior este un general aflat pe o anumită
treaptă în corpul generalilor.
Prin urmare, locul termenilor dintr-un compus paratactic este adesea fix.mai puţin strictă
este regula aşezării elementelor dintr-un compus la unele adjective: social-economic,
economico-social.
Compunerea prin abreviere. Unii vorbitori extrag părţile cele mai semnificative ale
denumirilor unor instituţii, organizaţii etc. le combină şi formează cuvinte: Sanepid
(serviciul anti epidemic)

3. SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE

Schimbarea valorii gramaticale, numită şi conversie, presupune formarea unor

cuvinte noi prin trecerea de la o clasă gramaticală la alta.
Conversia se realizează prin:
1) Substantivizare - prin articulare se obţin substantive:frumosul, eul, rănitul, suta
2) Adjectivare - prin realizarea acordului în gen, număr şi caz cu regentul se obţin
adjective: casa mea, oameni răniţi.
3) Adverbializare - când cuvântul determinat este un verb se obtin adverbe: vorbesc
deschis
4) Altele –transformarea unor adverbe, substantive în prepoziţii: privesc deasupra casei.

Substantivizarea

Pot deveni substantive Exemple

1. articolul (în metalimbaj) “Un” este un articol nehotărât.
2. adjectivul Leneşul mai mult aleargă.
3. pronumele “Nimicul te aude, nimicul te reia” (Veronica
Micle)
4. numeralul Zecele de la matematică m-a propulsat în
fruntea clasamentului.
5.verbul:
 infinitivul lung Intrarea se face pe uşa din faţă.
 gerunziul Suferindul este în salonul nr. 2.
  participiul Rănitul a fost pansat.
 supinul Cititul este plăcut.
6. adverbul Binele să-l faci dacă poţi.
7. conjuncţia (în metalimbaj) “Dacă” este un element relaţional.
8. prepoziţia (în metalimbaj) “Pe” este prepoziţie.
9. interjecţia Oful lui nu-l ştie nimeni.

Metalimbaj = limbaj despre limbaj; cuvîntul în forma lui citată, ca obiect al

cunoaşterii noastre.
Adjectivarea

Pot deveni adjective Exemple

1. Substantivul “Şi-acum ar vrea un neam călău / S-arunce
jug pe gâtul tău. (G. Coşbuc)
2. Pronumele :
 de întărire “Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-
ngrozitoare.” (M. Eminescu)
 posesiv Bunicii mei sunt strănepoţii acestor oameni.
Pentru fiecare fântână suspinam.

 nehotărât Acest peisaj îmi reţine atenţia

 demonstrativ Nici un elev nu a plecat în tabără.

Eu ştiu care drum e mai bun.
 negativ
- Ce carte citeşti?
 relativ
 interogativ
3.Numeralul Trei paşi mai la stânga.
4. Verbul :
 la participiu Pomii înfloriţi mă bucură.
 la gerunziu Chipurile surâzânde mă liniştesc.
5.Adverbul Aşa haină aş vrea şi eu.

Adverbializarea
Pot deveni adverbe Exemple
1. Substantivul Vara merg la mare.
2. Adjectivul Cântă frumos.
3.Pronumele Ce frumos a cântat!
4.Numeralul A câştigat îndoit. A citit de două ori.
5. Verbul (participiu) Vorbeşte dechis.
6.Conjuncţia A costat şi mai mult.

Alte forme
Pot deveni prepoziţii Exemple
1. Adverbul Deasupra casei zboară cocorii.
2.Substantivul Graţie mamei am reuşit.

II. MIJLOACE EXTERNE

1. ÎMPRUMUTURI
Ca mijloc extern de îmbogăţire a vocabularului, împrumutul lexical este un fapt obiectiv
şi el apare ca o consecinţă de ordin lingvistic a unor factori extralingvistici cum ar fi:
 Vecinătatea geografică
 Amestecul de populaţii
 Relaţiile de ordin politic, economic, cultural.
Cuvintele din alte limbi sunt adaptate la sistemul fonetic şi morfological limbii receptoare
sau influenţate.
Căile pe care se realizează împrumuturile sunt următoarele:
1. calea directă (orală)
 presupune un contact nemijlocit între populaţii cu limbi diferite
 are, de multe ori, un caracter popular
 prin această cale au pătruns în limbă cuvinte slave şi maghiare, mai rar turceşti şi
greceşti.
2. calea indirectă
 realizată prin intermediul cărţilor
 are un caracter cult, livresc
 au apărut o serie de cuvinte slave, împrumuturi de origine latină şi greacă, în special în
scrierile cu caracter istoric.
 Împrumuturile greceşti (primele prin filieră slavonă) nu lipsesc nici din tipăriturile
religioase care stau la baza limbii române literare şi pe care le datorăm diaconului Coresi.
 Uneori acelaşi cuvânt a fost împrumutat odată pe cale directă şi altă dată pe cale
indirectă. Ex. sfârşi şi săvârşi = acelaşi cuvânt de provenienţă slavă, dublet etimologic,
drept şi direct – din latinescul “directus”, cerc şi circ – din latinescul “circus”.

Împrumuturi lexicale vechi în limba română

1. influenţa slavă
 a fost cea mai puternică dintre toate influenţele vechi
 cca. 3.959 dintre cuvintele din DLRM sunt de provenienţă slavă
 împrumuturile se realizează pe cale orală şi cultă datorită faptului că slavona a fost
folosită, la noi, timp de câteva secole ca limbă a administraţiei, a diplomaţiei şi a cultului
religios.
 În funcţie de clasele lexico-gramaticale cărora le aparţin, împrumuturile de origine slavă
se pot grupa în:
a) substantive: babă, boier, ceas, coajă, colţ, dar, glas, groază, milă, muncă, nărav, necaz,
steag, veav.
b) adjective: bogat, bolnav, drag, gol, lacom, mândru, sărac, scump, slab, treaz, ţeapăn,
vesel
c) verbe: a boli, a clădi, a croi, a dobîndi, a dovedi, a goni, a grăi, a hrăni, a porni, a
porunci, a risipi, a sfârşi, a strădui.
2. împrumuturi lexicale de origine maghiară
 convieţuirea românilor cu maghiarii din transilvania şi, în general, contactele directe
îndelungate dintre cele două popoare au dus la o influenţă lingvistică reciprocă.
 Începuturile influenţei maghiare – sec al XI –lea
 În urma constituirii statului feudal ungar (la sfârşitul sec. al X –lea), acesta şi-a extins
stăpânirea asupra Transilvaniei, cucerind formaţiunile statale româneşti existente aici.
 La intensificarea influenţei a contribuit şi colonizarea pe care statul feudal maghiar a
făcut-o în Transilvania pentru a-şi consolida stăpânirea asupra acestei provincii.
 Elementele lexicale de origine maghiară pot fi împătţite în:
a) cuvinte care se întâlnesc exclusiv în graiurile din Transilvania: bai (necaz), bolând
(nebun, smintit), făgădău (han, cârciumă), ilău (nicovală), sabău (croitor)
b) cuvinte care sunt folosite pe întreg teritoriul lingvistic daco-român: alean (dor,
melancolie), imaş (izlaz, păşune), cătană (soldat, ostaş)
Categorii morfologice de cuvinte împrumutate din limba maghiară:
 substantive: belşug, chip, dijmă, gazdă, gând, han, heleşteu, hotar, babă, lacăt, meşter
 adjective: beteag, chipeş, gingaş, uriaş, viclean
 verbe: a alcătui, a bănui, a se bizui, a făgădui, a sudui, a tăgădui.
Tot din maghiară sunt şi unele sufixe: -şug (beteşug), -şag (rămăşag, vălmăşag), -ău
(nătărău, făgădău).
3. împrumuturi lexicale de origine turcească
 a început să se manifeste în sec. al XVI-lea, după ce Ţara Românească şi Moldova au
devenit vasale ale Imperiului Otoman.
 Turcii au monopolizat întregul comerţ aexterior al tărilor române, impunându-le o triplă
dominaţie: politică, administrativă, economică.
 În timpul epocii fanariote influenţa turcă a atins punctul culminant.
 După înlăturarea stăpânirii fanariote termeni politici, administrativi şi militari de origine
turcească au început să iasă din uz iar după proclamarea Independenţei au ieşit
definitiv.Ex: agă, paşă, caimacam (locţiitor de domn). Altele au fost asimilare în limbă:
acadea, cafea, caşcaval, ciorbă, ciulama, iaurt, balama, basma, cazma, macara etc.

4. Împrumuturi lexicale de origine grecească

 Paralele cu influenţa turcă s-a exercitat şi influenţa grecească. Alături de comandanţii
turci veneau o serie de funcţionari greci. Mai târziu Poarta otomană a început să
numească în principatele române domnitori greci, “fanarioţi”.
 Printre cuvintele de origine grecească deosebim două straturi mai importante,
corespunzând celor două perioade:
a) influenţa grecească bizantină (sec. VII-XV)
b) influenţa grecească modernă sau neogreacă.
Ex.: argat, cămin, colibă, crin, drum, orez, hârtie sau bogate terminologii ecleziastice:
acatist, arhiepiscop,arhimandrit, egumen, psalm, psaltire

Împrumuturi lexicale neologice

 etimologic, prin neologism înţelegem orice cuvânt nou apărut într-o limbă. Orice cuvânt
aşa-zis “internaţional” trebuie considerat neologism, indiferent de vechimea lui în limbă.
Ex. “filozof” şi “filouofie” sunt atestate în limba română încă din secolul al XVII-lea,
dar este considerat neologism.
 Procesul de modernizare şi îmbogăţire masivă a lexicului românesc a început în a doua
jumătate a sec. al XVIII-lea.
 Au dispărut unele turcisme, grecisme, şi elemente lexicale de alte origini şi au apărut în
locul lor neologisme de provenienţă latino-romanică, în general, şi franceză, în special.

1. Influenţa latinei savante

 Începuturile plasate în sec. al XVII-lea (activitatea cronicarilor)
 Ulterior prin Şcoala Ardeleană şi reprezentanţii “curentului latinist”, vocabularul limbii
române s-a îmbogăţit cu neologisme luatr direct din latină pe cale livrescă. Trebuie
deosebite cuvintele moştenite de cele împrumutate. Astfel “clarus” – moştenit =
“chiar”, - împrumutat = “clar”.
 Altele sunt dublete etimologice: bătrân – veteran
 Majoritatea împrumuturilor neologice româneşti au etimologie multiplă.
 Există şi neologisme care se explică exclusiv prin latină: ambiguu, adnota, biblie,
colocviu, fabulă, pictură, rege, tezaur.
 În foarte multe cazuri se admite etimologie duble, adică latino-franceză, latino-italiană,
latino-germană,: efect, impozit, virtute.

2. Influenţa italiană
 A contribuit şi ea la schimbarea fizionomiei lexicale a limbii noastre prin neologismele pe
care ni le-a furnizat începând cu sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea.
 În epoca fanariotă (care a favorizat procesul de occidentalizare a culturii noastre) cele
mai multe italienisme au pătruns în română prin intermediul limbii greceşti, tot aşa cum
în Transilvania au intrat prin filieră austro-ungară.
 O contribuţie la intrarea italienismelor în limbă au avut-o, în secolul al XIX -lea I.H.
Rădulescu, Cezar Bolliac, Gh. Asachi, N. Filimon, iar în secolul al XX-lea G. Călinescu.
 Termeni muzicali: adagio, allegro, alto, andante, arpegiu, bariton, contabil, partitură,
piano, solo, tenor etc.
 Termeni care aparţin domeniului economic sau financiar-bancar: acont, agenţie, bancă,
bilanţ, casier, contabil, gir, scadent, valută, virament.
 Alte domenii: basorelief, calcio-vechio, campion, dantesc, oncologie, spaghete, stagiune.
3. Influenţa germană
 Mai veche şi mai accentuată în Transilvania
 Ex: bliţ, boier, bormaşină, elecrocar, gater, rolă, şaibă
 Cuvinte compuse: abţibild, balonzaid, bildungsroman, şpilhozăni.
4. Influenţa franceză
 Cea mai puternică influenţă
 Primele manifestări în secolul al XVIII-lea prin intermediul fanarioţilor
 În secolul al XIX-lea se realizează numeroase traduceri şi se manifestă numeroase relaţii
de ordin politic, economic, cultural
 S-a manifestat asupra vocabularului în special asupra frazeologiei
 Ex: artist, bal mascat, critic literar, petrol lampant, jurnal de bord, apă de toaletă, câmp de
bătaie, duş scoţian.
5. Influenţa rusă
 Ex: activist, agregat, cursant, empiriocriticism, magistrală, instructaj, textolo, drag,
prospect, meteorologie.
6. Influenţa engleză
 Manifestată mai ales în ultimele decenii
 Termeni tehnici: boiler, cocs, buldozer, dancing, parking, picup, smoching, spicher
 Terminologie sportivă: corner, bridge, ofsaid
 Americanisme: blugi, boss, radar, design, hobby, gentleman, mass-media, computer,
stres, marketing

SINONIMIA
DEFINIRE. SINONIMIA ÎN SENS LARG ŞI ÎN SENS RESTRÂNS
 (1) Sinonimia este acea relaţie de sens ce se stabileşte între cuvinte care au
aproximativ acelaşi sens şi pot fi substituite unul altuia în context.
(2) Sinonimia este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au
semnificaţii atât de apropiate încât le considerăm identice. Prin aceasta ea se constituie ca o
modalitate de organizare a vocabularului
(3) Sinonimia este o relaţie între cuvinte care au acelaşi semnificat dar semnificanţi
diferiţi.
Indiferent de deosebirile dintre definiţii, două aspecte fundamentale caracterizează
sinonimia:
a) Echivalenţa de sens (înţeleasă ca o vecinătate a sensurilor, ca o identitate sau doar
ca o asemănare a lor.)
b) Posibilitatea ca sinonimele să fie substituite unul prin celălalt într-un context dat,
în mai multe sau chiar în toate contextele).
Pentru a putea vorbi de sinonimie trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
1) Cuvintele considerate sinonime să fie identice sub aspectul obiectului (al
referentului) pe care îl denumesc, cu alte cuvinte, să trimită la aceeaşi realitate.
2) Sinonimele să poată fi substituite în contexte fără ca sensul global al mesajului să
se modifice.
3) Să facă parte din aceeaşi variantă a limbii.(variantele stilistico-funcţionale,
repartiţia dialectală a termenilor)
În funcţie de respectarea sau nerespectarea condiţiilor enunţate se pot identifica două
tipuri de sinonimii:
a) Sinonimia în sens restrâns presupune obligatoriu identitatea de sens, de comportament
contextual şi de variantă funcţională a două sau mai multe cuvinte:
b) Sinonimia în sens larg înseamnă că două unităţi se pot afla în relaţie de sinonimie dacă
desemnează în mod global acelaşi obiect, în situaţii în care distribuţia dialectală şi cea
stilistico-funcţională sau diferenţele de utilizare contextuală sunt neglijate (conştient sau
nu). Numai în această accepţie se poate admite că sinonimele sunt "aproximativ"
echivalente.
Această distincţie între accepţia restrânsă şi cea largă a fenomenului este deosebit
de importantă, pentru că ea corespunde distincţiei dintre sinonimia în limbă (sistem) şi
cea în vorbire (exprimare, actualizare).
 O dificultate în cercetarea fenomenului o presupune existenţa polisemiei.
Diversele sensuri ale unui cuvânt polisemantic trimit la sinonime diferite, care, la rândul lor,
trimit la altele, mai departe, în aşa fel încât reţeaua de relaţii se complică foarte mult. La
echivalenţa mai mult sau mai puţin exactă a sinonimelor astfel obţinute se adaugă caracterul
surprinzător al legăturilor semantice, diferenţele de coloratură stilistică etc.
De exemplu, aspru are următoarele sensuri:
I. 1. Cu suprafaţă zgrunţuroasă, care dă (la pipăit) o senzaţie specifică, neplăcută
2. (despre apă) care conţine (din abundenţă) săruri calcaroase
3. (despre vin) care are gust înţepător, acru
II. 1. (figurat, adesea adverbial) mare, intens, puternic; înverşunat(vânt aspru)
2. care provoacă suferinţe, greu de îndurat (aspră robie)
3. lipsit de indulgenţă, sever, neînduplecat, necruţător (fire aspră).
După cum se vede, fiecare sens poate avea sinonime mai apropiate sau mai depărtate,
după gradul de precizie cu care este identificat referentul. Datorită acestor relaţii polisemia se
desface în sinonimie. Sinonimele obţinute prin desfacerea pe sensuri a cuvântului
polisemantic nu sunt echivalente între ele. În aceste condiţii substituirea unui cuvânt prin
sinonimul său nu se poate face în orice context. De ex., sinonimia dintre a ridica şi a sălta
din contextul Ridică (saltă) piciorul mesei, nu mai este valabilă în contextul Casa a fost
ridicată în două luni şi nici în contextul X a ridicat o problemă interesantă.

Tipologia sinonimelor
I. Lexicale (relaţia de sinonime se stabileşte între două sau mai multe cuvinte)
1. totale (perfecte). Relaţia de sinonimie se stabileşte între:
 Un termen literar sau uzual şi un cuvânt popular, regional sau familiar.
Ex.: fontă - tuci (popular)
pepene - harbuz (regional)
puţin - oleacă (familiar)
 Termeni literari: periculos - primejdios
 Termeni tehnico-ştiinţifici: natriu - sodiu
lexic - vocabular
parataxă - juxtapunere
2. parţiale (cuvinte cu sens semănător)
 Reprezintă termenii unei serii sinonimice, între care pot exista nuanţe diferite : antipatie -
aversiune, ostilitate, repulsie, resentiment, pornire.
 Relaţia de sinonimie se poate stabili între sensurile unui cuvânt vechi, polisemantic şi
sensurile unor neologisme: cuvânt - discurs
a trimite - a expedia

II. Afixale (relaţia de sinonimie se stabileşte între categorii de afixe)

1. prefixale (relaţia de sinonimie se stabileşte între prefixele clasificate în funcţie de valoarea
derivatului (prefixe negative, privative, iterative, asociative, delocutive): neatent, anormal,
ireverenţios, instabil, impur, disproporţionat.
2.sufixale (relaţia de echivalenţă semantică se stabileşte între sufixele clasificate în funcţie
valoarea semantică a derivatului (sufixe colective, nume de agent etc.):studenţime, rufărie,
făget, pietriş.

III. Lexico - frazeologice (relaţia de sinonimie se stabileşte între un cuvânt şi o unitate

frazeologică).
Ex.: a observa - a băga de seamă
vitriol - acid sulfuric
a fugi - a o lua la sănătoasa
IV. Frazeologice (relaţia de echivalenţă semantică se realizează între două sau mai multe
unităţi frazeologice.
Ex.: a o rupe la fugă - a o lua la sănătoasa, a o zbughi, a-i sfârâi călcâiele, a-şi lua
picioarele la spinare, a o lua la picior.

ANTONIMIA
Antonomia este un tip de relaţie semantică reprezentată de opoziţia de sens dintre
două cuvinte cu referenţi nu numai diferiţi, ci şi contrari sau contradictorii.
 De exemplu, un cuvânt ca bun este asociat în mintea vorbitorilor cu rău, înalt se
asociază cu scund, a trăi cu a muri, afară cu înăuntru, întuneric cu lumină etc. Aceasta
dovedeşte că antonimia este o modalitate de organizare a lexicului, alături de sinonimie şi
câmpurile lexico-semantice.
Criteriile de interpretare a antonimiei rezultă din îmbinarea celor extralingvistice cu
cele lingvistice. Mai exact, se poate vorbi de o antonimie implicată în lucruri, adică relaţia de
opoziţie dintre cuvinte reflectă o opoziţie din realitatea obiectivă, de ex. zi – noapte, a trăi –
a muri, îngheţ – dezgheţ, iarnă – vară. Este adevărat că între zi şi noapte există şi amurg sau
între a trăi şi a muri există şi a tage să moară, dar în relaţia de antonimie vorbitorii nu au
niciodată în vedere acest al treilea termen, intermediar, ceea ce dovedeşte că raportul dintre
termenii opuşi este binar, că opoziţiile mai nuanţate dintre cuvinte sunt comprimate în
perechi antonimice.
Pentru a putea defini antonimia în sens larg şi în sens restrâns trebuie definite
coordonatele elementare ale antonimiei:
1. Dimensiunea semantică ce uneşte cele două cuvinte (sem comun) (sem = unitate
minimală a sensului): scump – ieftin, tânăr – bătrân  cuvintele se evocă unul pe altul.
2. Existenţa în conţinutul semantic al antonimelor un sem incompatibil contrar: cald – rece
 sem comun – apreciere referitoare la temperatură
 sem incompatibil contrar – "aprecierea în plus" şi "apreciere în minus".
Rezultă, deci, că cele două criterii ale stabilirii antonimiei sunt:
a) Existenţa unui număr oarecare de seme comune
b) Opoziţia pe baza unor seme incompatibile contrarii.
Acestea sunt obligatorii deoarece între cele două cuvinte nu se stabileşte numai o opoziţie
semantică ci şi o opoziţie realizată pe baza semelor incompatibile contrarii.

O altă problemă este numărul termenilor antrenaţi într-o relaţie antonimică.

Ex: leneş – harnic. Fiecare dintre cele două cuvinte îşi are sinonimele lui:
leneş = comod, indolent, puturos, pierde-vară, trândav etc.
harnic = vrednic, muncitor, silitor, activ, întreprinzător.
Oricare dintre sinonimele lui leneş se va opune lui harnic  antonimia nu priveşte
numai termenii implicaţi într-o pereche ci întreaga lor paradigmă semantică. Dar în cazul
seriilor sinonimice care se opun trebuie să alegem riguros termenii: nu opunem în mod
obişnuit pe harnic lui puturos deoarece puturos strică într-un fel raportul semantic pentru că
este marcat gradual mai puternic decât leneş. Se impune o nouă restricţie şi anume aceea că
termenii unei relaţii antonimice trebuie să fie dispuşi egal şi simetric pe axa reprezentativă de
dimensiunea semantică comună.  antonimele se caracterizează prin binarism şi
simetrie.
Antonimia în sens restrâns: este binară şi simetrică.
Antonimia în sens larg: simetria este încălcată.

Clasele de antonime.
Alcătuirea claselor de antonime implică relaţia antonimiei cu sinonimia şi omonimia.
Pe de o parte, putem ajunge la antonime urmărind fiecare din dintre sensurile unui
cuvânt polisemantic:
Prost: 1. (om) lipsit de inteligenţă; antonime: deştept, inteligent;
2. (persoană) fără ştiinţă de carte; antonime: învăţat, cult;
3. (despre ştiri, întămplări, vreme) neplăcut, nefavorabil; antonime: bun, frumos.
Antonimele obţinute nu sunt sinonime între ele, dar fiecare se opune lui prost
(considerar în diferite sensuri). Aceasta înseamnă că polisemia se poate desface şi în
antonimie, prin schimbarea, la fiecare sens, a dimensiunii semantice.
Pe de altă parte, se poate ajunge pornind da la o clasă sinonimică dată şi căutând seria
antonimică în baza aceluiaşi principiu a semului incompatibil contrar.

Tipologia antonimelor
Clase de Tipuri de
Caracteristci Exemple
antonime antonime
I. Lexicale 1. cu radical  Cuvinte cu sens opus drept – strâmb
Relaţia se diferit  Relaţia de opoziţie semantică se
stabileşte între realizează pornind de la cuvinte
două cuvinte diferite.
diferite opoziţie calitativă
opoziţie cantitativă bun – rău
opoziţie temporală mult – puţin
opoziţie spaţială azi – mâine
departe – aproape
2. cu acelaşi  Relaţia de opoziţie semantică se drept – nedrept
radical realizează cu ajutorul unor afixe prefaţă – postfaţă
pornind de la acelaşi radical a împerechea – a
desperechea
II. Afixale 1. prefixale  Relaţia de opoziţie semantică se
stabileşte între categorii de hipotensiv –
prefixe clasificate semantic: hipertensiv
hipo/hiper,pre/post,
sub/supra, în/des, şi raportate
la acelaşi radical

2. sufixale  Relaţia de opoziţie semantică

se stabileşte între categorii de
sufixe clasificate semantic
(diminutivale – augmentative) căţelus – căţelandru
şi raportate la acelaşi radical.

III.Lexico –
frazeologice  Relaţia de opoziţie semantică se a uita – a-şi aduce
(relaţia de stabileşte între un cuvânt şi o aminte
antonimie se expresie sau o locuţiune
stabileşte între a dormi – a fi treaz
un cuvânt şi o
unitate
frazeologică)

IV.
Frazeologice  Relaţia de opoziţie semantică se om de ispravă – om
(relaţia de stabileşte între două locuţiuni de nimic
antinomie se sau două expresii a face de două parale-
stabileşte între a ridica în slăvi
două unităţi
frazeologice)

OMONIMIA ŞI POLISEMIA
În timp ce sinonimia constituie manifestarea unui mod de organizare a cuvintelor în
jurul unui referent, ale cărui aspecte particulare sunt redate prin termenii sinonimi,
omonimia este manifestarea unui proces contrariu: acelaşi corp fonetic trimite la doi
referenţi diferiţi.
Ex. "bancă" = instituţie financiară
= scaun lung
"ban" = monedă
= titlu şi funcţie boierească.
Datorită confuziilor la care poate da naştere, omonimia a fost considerată un accident
supărător, o piedică în actul de comunicare. În practica vorbirii unele omonimii duc la
eliminarea unor omonime sau la modificarea lor. Astfel, este foarte posibil ca "pisoi" = "pui
de pisică" să fi scos din circulaţie pe "pisoi" = "unealtă de pisat în piuliţă".
Se disting două feluri de omonimii:
1. Omonimie intolerabilă
 Omonimele din această categorie au forme identice:
"Bucătărie" = încăpere
= ocupaţie
  Omonimia trebuie să funcţioneze în acelaşi grai şi în acelaşi stil de limbă, altfel
spus, în acelaşi tip de contexte.
Pentru a putea fi considerată intolerabilă, o omonimie trebuie să îndeplinească
amândouă condiţiile. Când una dintre ele nu apare omonimia este tolerabilă.
2. Omonimie tolerabilă
Formele omonimelor diferă printr-un detaliu fonetic (bárem şi barém), gramatical
( bói " făptură, înfăţişare, aspect", boí " colora, vopsi", accent diferit, părţi de vorbire
diferite) sau printr-unul stilistico-funcţional ("boltă"="arcadă", "boltă", rex.,= "prăvălie" )
Deci putem spune că avem:
a) Omonime fonetice (accent diferit)
b) Omonime lexico-gramaticale (sens diferit / clasă gramaticală diferită)
"cer" = subst. "boltă"
= vb. indicativ prezent "solicit"
c) Omonime gramaticale : acelaşi sens, aceeaşi clasă gramaticală dar flexiune diferită
" lucrează" = ind. prezent II sg.
= ind. prezent III pl.
= imperativ
OMONIMIA TOTALĂ ŞI PARŢIALĂ
Omonimia poate fi parţială şi totală în condiţiile descrise mai sus. Când toate formele
sunt identice şi fac parte din aceeaşi variantă funcţională a limbii avem omonimie totală,
sau, din alt punct de vedere, intolerabilă. Când una din condiţii lipseşte, omonimia este
parţială. De ex. formele nu sunt identice în întreaga paradigmă: bandă - bande / bandă -
benzi sau formele apar în aceleaşi contexte: spătar - spătare = rezemătoare la scaun
spătar - spătare = curea de ham
spătar - spătari = boier care ţine spada.

OMONIME OMOFONE ŞI OMOGRAFE

1.Omofone = forme ale unor cuvinte diferite care coincid fonetic (adesea şi grafic).
Ex. vie, subst., "podgorie"
vie, adj., "în viaţă"
vie, verb, conjunctiv prezent, formă populară
obs. Cuvintele coincid fonetic şi grafic.
 altfel, adverb, "altminteri"
alt fel, subst. + determinant, "alt mod"
obs. Un cuvânt sau un grup de cuvinte care coincid fonetic dar nu şi grafic.
2. Omografe = forme ale unor cuvinte diferite care coincid numai grafic dar se pronunţă
diferit (datorită accentului).
Ex. ácele - acéle
véselă - vesélă
z`ări - zărí

POLISEMIA

Pornind de la termenul "baie" căutăm sensurile pe care le dezvoltă:

baie (1) = scaldă
baie (1.1) = scăldătoare
baie (1.2) = camera de spălat
băi (1.3) = localitate de cură balneară
baie (2) = mină
Pentru gruparea împreună a primelor patru valori există un argument foarte puternic: toate
conţin acelaşi component semantic, semnul "scălda", "spăla" , care nu se regăseşte în baie =
"mină". Acest semn leagă primele patru forme într-un tot căruia i se spune cuvânt
polisemantic, şi-l diferenţiază de ultima formă ( baie = mină), omonimul său.
Prin urmare, vom considera cuvânt polisemantic orice grup de corpuri fonetice
identice reunit de un semn prezent în fiecare dintre ele, şi vom numi omonime orice corpuri
fonetice (două sau mai multe) lipsite de un semn comun. Criteriul nu are aplicabilitate
absolută. Nu o dată semnul căutat nu se poate izola. Astfel căluş = "cal mic, căluţ"
= "un dans popular"
= "un băţ care se vâră în gura calului pentru a o ţine deschisă"
= "bucată de pânză, câlţi vârâţi în gura cuiva ca să nu poată
ţipa"
= "pragul de la mijlocul viorii pe care se sprijină coardele".
Dacă admitem o legătură (figurată) între toate aceste semnificaţii, şi fără îndoială, ea există,
avem un singur cuvânt, cu toate dificultăţile de izolare a semnului care uneşte semnificaţiile
date. Dacă nu, ar trebui să vorbim de mai multe cuvinte "căluş" omonime.
Semnul care determină considerarea mai multor forme identice drept un cuvânt
polisemantic trebuie nu numai să fie comun tuturor formelor ci şi justificat printr-un
procedeu semantic. Se înţelege că atunci când între cele două sau mai multe forme nu se
găseşte un semn justificat de asociere, formele în cauză sunt cuvinte omonime, nu cuvinte
polisemantice.

Rezolvarea ambiguităţilor produse de polisemie şi omonimie. (dezambiguizarea)

În practică, ambiguităţile generate de polisemie şi omonimie se rezolvă prin trei

procedee generale:
1.Prin specificarea contextuală a valorii semantice.
2.Prin utilizarea unor morfeme auxiliare duble sau triple
3.Prin trecerea unuia dintre omonime sau a unuia dintre sensurile cuvântului polisemantic în
vocabularul pasiv şi prin înlocuirea lor.
1. specificarea contextuală se realizează prin determinări (atribute sau
circumstanţiale), de exemplu, pentru capră avem capră de tăiat lemne, capră de gimnastică;
pod: podul casei, podul de pe Dunăre, pod de vase etc., sare: sare măruntă, sare grunjoasă,
sare de Bazna etc.
Specificarea contextuală este mai dezvoltată sau mai restrânsă după împrejurări.
Când situaţia este clară determinativele - subînţelese - nu se mai exprimă. Dacă spun că
"briceagul nu are lama ascuţită" nu este nevoie să adaug despre ce "lamă" vorbesc. Nu
întotdeauna este însă la fel de uşor să se dezambiguizeze un sens, de ex. în contextul "am
alunecat în baie", baie poate însemna "odaia de baie", "cada băii", "mină". Numai
specificările adecvate dau soluţia contextului.
2. Morfemele duble sau triple sunt, de ex. -e şi -i la feminine, -e, -i şi -uri la
masculine, pentru plural; sufixele lexicale omonime de tipul -tor care formează nume de
agent, adjective sau nume de instrumente, -aş, sinonim cu -ar (cf. poştaş - poştar), dar şi -aş
diminutiv etc. Şi alte sufixe în aceeaşi situaţie: -easă (vorniceasă, notăreasă, croitoreasă,
bucătăreasă). Sufixele lexicale nu ajută la dezambiguizare decât atunci când participă la
denumiri care formează pereche cu un cuvânt cu aceeaşi bază, de ex. cînd prin porumbel (cu
sufix diminutival) se realizează distincţia faţă de porumb.
Utilizarea desinenţelor interesează cu deosebire la plural deşi există şi singulare în
această situaţie, ca beret, beretă; basc, bască.
La substantive se disting două situaţii:
a). desinenţa de plural variază în interiorul aceluiaşi gen:
blană - blăni "scândură"
blană - blănuri "piele de animal cu părul pe ea"
bandă - bande "ceată, grup de persoane"
bandă - benzi "fâşie, panglică având diverse întrebuinţări"
corn - coarne "excrescenţele de pa capul unor animale"
corn - cornuri "produs de brutărie, patiserie în formă de semilună"
cot - coate "încheietura dintre braţ şi antebraţ"
cot - coturi "încovoietură, întorsătură; ţevi, burlane îndoite în diverse unghiuri
b). desinenţa de plural provoacă schimbarea genului:
bun - buni "bunici" faţă de bun - bunuri
bob - boabe / bobi bob - boburi "sanie cu cârmă"
corn - corni (copac) corn - coarne
corn - cornuri
colţ - colţi colţ - colţuri
cot - coţi cot - coate
cot - coturi
râs - râşi râs - râsete
Un fenomen asemănător se produce şi la verbe dar nu cu desinenţele, ci cu diateza
reflexivă. Între a uita şi a se uita deosebirea este clară. Mai puţin evidentă este aceea dintre
a face şi a se face, dintre a preface şi a se preface, dar şi aici se poate vorbi de utilizarea
unui element morfologic pentru dezambiguizare.
3. al treilea procedeu constă în preferinţele vorbitorilor pentru unul din sensurile
cuvintelor polisemantice sau pentru unul din omonime. Condiţiile în care se manifestă aceste
preferinţe sunt foarte variate şi complexe, rezultatul este însă trecerea în vocabularul pasiv, cu
o frecvenţă din ce în ce mai mică a unor sensuri omonime. Astfel vară "verişoară" nu se mai
menţine decât în vară-mea, vară-ta, unde este salvat de determinativ, imposibil la vară
"anotimp". În felul acesta se vede că, în alegerea pe care o fac vorbitorii, formula cea mai
simplă este de a utiliza sinonimul unuia dintre termenii omonimi sau al unuia din sensurile
cuvintelor polisemantice, iar faptul acesta este subliniază strânsa legătură dintre sinonimie şi
omonimie.

PARONIME. CÂMPURI LEXICO – SEMANTICE

Paronimele sunt cuvinte cu formă asemănătoare şi sens diferit.
Diferenţe formale minime:
1. Ordinea sunetelor: a releva = a evidenţia
a revela = a dezvălui
2. Un sunet diferit: a evalua = a aprecia
a evolua = a progresa
3. Două sunete diferite: 63eminine6363 = învechit în rele
învederat = evident, clar
4. Un sunet în plus: a apropia = a 63emini aproape
a apropria = a-şi însuşi un lucru străin
5. Două sunete în plus: a eluda = a evita
a elucida = a clarifica
6. Trei sunete diferite: consultare = solicitarea unui aviz, sfat
consultaţie = examinarea unui pacient
7. Prefix diferit: a adsorbi = a fixa moleculele unei subst. pe suprafaţa unui corp
a absorbi = a încorpora un gaz, un lichid
8. Sufix diferit: familial = legat de familie
familiar = obişnuit, simplu, apropiat

CAPITOLUL VI

MORFOLOGIA
1. SUBSTANTIVUL

Substantivul este partea de vorbire flexibilă ale cărei forme variază după
categoriile gramaticale gen, număr şi caz. Din punct de vedere semantic, substantivul
denumeşte obiecte: stări, fenomene, însuşiri, nume de acţiuni etc.
Substantivul poate apărea în contexte alături de determinanţi adjectivali (acest
oraş, oraş vechi), de determinanţi în cazul genitiv (casa Mariei), determinanţi
prepoziţionali (casă cu flori), determinanţi verbali (casă de locuit, foc arzând), sau
determinanţi propoziţii întregi (oraşul unde locuiesc).
Substantivul poate determina un verb (citeşte cărţi), un adjectiv (necesară
omului), o interjecţie (iată cascada!) sau un alt substantiv (copiii Mariei).
Ca funcţie sintactică, substantivul poate fi subiect (Vine trenul),
complement direct (cumpără mere), complement indirect (oferă flori vecinei),
nume predicativ (el este inginer), atribut (copiii Mariei).

1.1. CLASIFICAREA SUBSTANTIVULUI

A. În funcţie de numărul /clasa obiectelor la care se referă, substantivele

sunt:
- substantive concrete / substantive abstracte. Substantivele concrete
denumesc obiecte pe care vorbitorul le poate recepta prin intermediul
simţurilor; ex. ploaie, unt, maşină etc. Substantivele abstracte denumesc
obiecte pe care vorbitorul nu poate să le perceapă prin intermediul simţurilor:
concepte, trăsături ale obiectelor, stări şi sentimente; ex. minciună, bunătate,
dragoste, frică.

- substantive proprii/substantive comune. Substantivele comune denumesc

obiecte neindividualizate; ex. carte, copil, casă etc. Substantivele proprii
denumesc obiecte unice, individualizate între celelalte obiecte: nume de
persoane (Petre, Ion), nume de animale (Grivei, Zdreanţă), nume de locuri
(Piteşti, Poienile de sub munte), nume de mărci (Illy, Jacobs), nume de
evenimente istorice (Unirea Principatelor), nume de sărbători (Crăciunul),
nume de instituţii (Guvernul României), titluri de opere literare (Baltagul,
 Jocul cu mărgelele de sticlă).
Între substantivele proprii şi cele comune pot avea loc treceri de la o clasă
la alta. Ex. Iuda (substantiv propriu) a devenit substantiv comun cu sensul de
„trădător” (un iuda), la fel o dacie, provenit din maşina Dacia.

- substantive individuale / substantive colective. Substantivele individuale

numesc obiectele ca entităţi finite (ex. om, vacă, carte). Substantivele
colective denumesc obiectele mulţimi (ex. mulţime, cireadă, echipă, trib).

B. În funcţie de structură, substantivele sunt:

- substantive simple: alcătuite dintr-un singur termen (ex. casă, maşină,
acoperiş).
- substantive compuse: alcătuite din doi sau mai mulţi termeni, dar care
denumesc împreună un singur obiect (ex. floarea-soarelui, untdelemn – pentru
alte exemple vezi capitolul Compunerea de mai sus).
- locuţiuni substantivale: alcătuite din grupuri de cuvinte cu sens unitar şi
valoare de substantiv (ex. aducere aminte – amintire, părere de rău – regret
etc.).

1.2. CATEGORIILE GRAMATICALE ALE SUBSTANTIVULUI

1.2.1. Genul substantivului

Substantivele sunt, după gen, de trei feluri: feminine, masculine, neutre.

Cele feminine şi masculine sunt asociate genului natural (ex. feminine -
profesoară, actriţă, asistentă, româncă, împărăteasă, lupoaică etc.), (ex.
masculine - profesor, actor, asistent, român, împărat, lup etc.). Substantivele
de genul masculin şi de genul feminin denumesc atât obiecte însufleţite, cât şi
neînsufleţite (ex. masculine: ban, frasin, cartof; feminine: varză, banană,
carte). Substantivele neutre denumesc lucruri sau fiinţe (ex. dulap, animal,
popor).
Contextul propriu substantivelor feminine este această ~ (această fată,
această baie), aceste ~ (aceste fete, aceste băi). Contextul propriu
substantivelor masculine este acest ~, aceşti ~ (acest băiat, aceşti băieţi).
 Contextul potrivit pentru substantivele neutre este acest ~, aceste ~ (acest
stilou, aceste stilouri). Unele substantive au şi variate flexionare, adică se abat
de la modelul / contextul standard: ex. acest colind, această colindă, aceste
colinde. Doar una dintre cele două forme reprezintă forma literară. Ex.
bocanc /bocancă; rod /roadă; bonet/bonetă; monogram/monogramă.
Există substantive care au forme duble de plural (cu sens specializat fiecare):
ex. acest nucleu, acest robinet/ aceşti nuclei, robineţi/ aceste nuclee, robinete etc.
Diferenţierea semantică vizează elemenţi (de calorifer) / elemente (chimice);
curenţi (electrici) / curente (politice, artistice).

SUBSTANTIVELE MOBILE
Substantivele care formează masculinul de la feminin şi invers se numesc
substantive mobile. Ex. elev/elevă, profesor/profesoară, măgar/măgăriţă;
broască/broscoi, gâscă/gâscan.

SUBSTANTIVE EPICENE şi SUBSTANTIVE DE GEN COMUN

Unele substantive animate nu se încadrează în distincţiile semantice privitoare la
sex, genul gramatical nefiind motivat de cel natural. Substantivele de acest fel
încadrate într-o singură clasă de gen (masculin, feminin, neutru) definesc nediferenţiat
ambele sexe alcătuind două clase de substantive: epicene şi de gen comun.
Clasa substantivelor epicene cuprinde nume de persoane încadrate la genul masculin sau
feminin (ex. făt, decan, rudă, victimă) sau neutru (vip, star). Alte exemple:
pescăruş, mistreţ, cămilă, ciocârlie, ştiucă.
Substantivele de gen comun pot reprezenta animate atât de sex masculin cât şi
feminin, încadrându-se în două clase de gen. Ex. acest gură-cască, aceşti gură-
cască, această gură- cască, aceste gură-cască.

GENUL PERSONAL
În interiorul clasei animatelor există o subclasă denumită „genul personal” care se
referă la nume comune şi proprii de persoană masculine şi feminine caracterizate prin
- articolul hotărât proclitic lui: cartea lui Alexandru (spre deosebire de cartea
 copilului);
- marcarea vocativului prin desinenţe specifice (Ioane! Mario).
1.2.2 Numărul substantivului

După număr, substantivele sunt: substantive la singular şi substantive la plural.

Primul desemnează un obiect dintr-o clasă de obiecte (carte, om, pom). Al doilea
desemnează mai multe exemplare din aceeaşi clasă de obiecte (cărţi, oameni, pomi).

Opoziţia de număr singular vs. plural se exprimă prin desinenţe (ex. pom/pomi;
fată/fete). Această opoziţie se manifestă adesea şi prin alternanţe vocalice sau
consonantice în interiorul cuvântului (ex. fată/fete – alternanţa a/e).
Substantivele feminine au la plural următoarele desinenţe: e (capră/capre;
masă/mese);
i (carte/cărţi), le (şandrama/şandramale), ele (turturică/turturele) etc.
Substantivele masculine au la plural următoarele desinenţe: i
(băiat/băieţi, perete/pereţi).
Substantivele neutre au la plural următoarele desinenţe: uri (radio/radiouri), e
(pupitru/pupitre).
În funcţie de manifestarea opoziţiei singular / plural, substantivele sunt:
- variabile cu flexiune regulată (ex. elev/elevi, copil/copii)
- variabile cu flexiune neregulată (ex. om/oameni)
- invariabile (cu aceeaşi formă şi la singular şi la plural: ex. muncitoare, tei,
pronume).

SUBSTANTIVE DEFECTIVE DE PLURAL

Există substantive care nu au forme de plural. Ele sunt substantive singularia
tantum. Ex. dragoste, bunătate, inteligenţă (substantive abstracte), miere, lapte (nume
de materii), bade, taică, nene, vodă (substantive masculine), şah, fotbal, tenis, box
(nume de sporturi), a duce cu fofârlica (substantive care apar doar în unele expresii).

Atenţie! Unele nume de materie pot avea plural când desemnează feluri, soiuri,
preparate
 din acea materie. Ex. brânzeturile sunt sortimente de brânză; arămurile – obiecte de
aramă etc.

SUBSTANTIVE DEFECTIVE DE SINGULAR

Există substantive care nu au forme de singular. Ele sunt substantive pluralia tantum.
Ex. icre, câlţi, tăieţei, bale (nume de materie), grafitti, coclauri, aplauze (substantive
văzute ca o pluralitate de elemente), pantaloni, ochelari, iţari, şlapi (substantive care
denumesc obiecte alcătuite din două părţi egale), Bucegi, Carpaţi, Bucureşti (nume de
locuri), a-şi face mendrele (substantive care apar doar în unele expresii).
Determinarea substantivului

Determinarea se referă la raportul pe care îl are vorbitorul cu obiectul denumit

de substantiv. Dacă obiectul nu este cunoscut vorbim de nedeterminare sau
determinare zero. Detaşarea unui obiect din clasa de obiecte denumite, fără ca el să
aibă o identitate distinctă pentru vorbitor, se numeşte determinare nehotărâtă sau
determinare nedefinită. Detaşarea unui obiect dintr-o clasă de obiecte şi introducerea
unei informaţii care îl face cunoscut şi îl individualizează se numeşte determinare
hotărâtă sau determinare definită.

Determinarea nedefinită are ca marcă articolul nehotărât.

Masculin singular Neutru singular Feminin singular

N. Ac. Un elev Un tablou O fată
G. D. Unui elev Unui tablou Unei fete
Masculin plural Neutru plural Feminin plural
N. Ac. Nişte elevi Nişte tablouri Nişte fete
G. D. Unor elevi Unor tablouri Unor fete
 Determinarea definită are ca marcă articolul hotărât, care variază
în funcţie de gen, număr şi caz:
Cazul Masculin sg. Neutru sg. Feminin sg.
N. Ac. elevul tabloul Fata
G. D. elevului tabloului Fetei
Cazul Masculin pl. Neutru pl. Feminin pl.
N. Ac. elevii tablourile Fetele
G. D. elevilor tablourilor Fetelor

1.2.3. Cazurile substantivului

Cazul nominativ (abreviat N) este cazul substantivului cu funcţia de subiect,

în relaţie cu un verb căruia îi impune funcţia de predicat (Fetiţa dansează/ Fetiţele
dansează). În nominativ, substantivul mai poate fi nume predicativ (El este inginer),
apoziţie (Prietenul meu, Petre, este pianist la Opera Română), element predicativ
suplimentar (Ea a fost numită directoare).

Cazul acuzativ (abreviat Ac) este cazul substantivelor cu funcţie de

obiect/complement direct. (Am cumpărat flori; L-am întâlnit pe Petre). Cazul
acuzativ este impus substantivului de verbele tranzitive (Hrănesc animalele,
Ascult muzică) şi de interjecţiile tranzitive (Uite casa). Substantivele în Ac pot
avea şi următoarele funcţii sintactice: nume predicativ (Inelul este de aur), atribut
(Pasărea din colivie cântă trist), complement indirect (Vorbeşte despre copilăria
lui), complement de agent (Hoţul a fost prins de poliţist), complement
circumstanţial de loc (Plec la mare), complement circumstanţial de timp (A jucat
tenis în copilărie), complement circumstanţial de mod (Dansează ca balerina),
complement circumstanţial de cauză (Tremură de frig), complement
circumstanţial de scop (Umblă după câştig), complement circumstanţial
condiţional (În caz de amendă, poţi plăti a doua zi), complement circumstanţial
concesiv (Cu toată supărarea, am ajutat-o), complement circumstanţial
instrumental (lucrează cu computerul), complement circumstanţial sociativ (a
plecat împreună cu prietena ei), complement circumstanţial cumulativ (în afară
de mere, am cumpărat şi pere), complement circumstanţial de excepţie (în afară
de profesor, toţi au ieşit în pauză), complement circumstanţial opoziţional (în loc
de mere, a cumpărat pere), complement circumstanţial de relaţie (era frumos la
înfăţişare).

Cazul genitiv (abreviat G) arată apartenenţa. Genitivul este denumit cazul

posesiei, pentru că exprimă posesorul unui obiect (cartea femeii), sau agentul acţiunii
(plecarea copiilor în tabără) şi pacientul acţiunii (realizatorul emisiunii).
Funcţia sintactică specifică este atributul genitival. Alte funcţii sintactice ale
substantivului în genitiv sunt impuse de anumite prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale

(asupra, deasupra, împotriva, contra, în faţa, în spatele, în dreptul, în vederea, în

pofida, în ciuda, din cauza, din pricina), astfel: atribut substantival prepoziţional
(ura împotriva duşmanilor), nume predicativ (suntem contra regulamentului),
complement indirect (luptă împotriva regulamentului), complement circumstanţial de
loc (de-a lungul drumului creşte iarba), complement circumstanţial de timp (a plecat
în jurul prânzului), complement circumstanţial de cauză (n-a plecat din cauza
frigului), complement circumstanţial de scop (învaţă în vederea examenului),
complement circumstanţial condiţional (în locul colegilor, nu te-aş fi ajutat),
complement circumstanţial concesiv (în ciuda insistenţelor sale, nu a reuşit să-i
convingă), complement circumstanţial instrumental (rezolvă problema cu ajutorul
calculatorului), complement circumstanţial cumulativ (în afara tortului, poţi
consuma şi ciocolată), complement circumstanţial de excepţie (cu excepţia
profesorului, toţi au rămas în sală), complement circumstanţial de relaţie (vom mai
reflecta asupra acestor păreri).

Cazul dativ (abreviat D) este cazul care arată destinatarul unei acţiuni sau
beneficiarul unei însuşiri. Funcţia specifică a substantivului în cazul dativ este de
complement indirect (le-am dat copiilor ciocolată). Alte funcţii sintactice ale
substantivului în dativ sunt impuse de anumite prepoziţii (graţie, mulţumită, datorită,
conform, contrar, potrivit, aidoma, asemenea), astfel: nume predicativ (victoria a fost
potrivit aşteptărilor), complement indirect (a acţionat potrivit aşteptărilor),
 complement circumstanţial concesiv (contrar aparenţelor, este un om de treabă),
complement circumstanţial instrumental (a reuşit datorită ajutorului vecinei).

Cazul vocativ (abreviat V) este cazul adresării directe şi al chemării. Vocativul

se caracterizează prin independenţă în relaţie cu restul enunţului. De aceea
substantivele în vocativ nu au funcţie sintactică (Ioane, te-am aşteptat!).

Substantivele la care există ezitare în ce priveşte apartenenţa la genul feminin sau

neutru, respectiv masculin sau neutru (cu implicaţii asupra formei lor de plural) se află
în una din următoarele situaţii:
1. cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau
populare) specializate pentru sensuri sau domenii diferite: basc1 „adaos la bluză sau
jachetă”, bască2 „lâna tunsă de pe o oaie, bluză, vestă”, bască3 „limbă”; colind1
„colindat”, colind2/colindă (cântec); zăloagă „semn de carte, capitol”, zălog1 „arbust”,
zălog2 „garanţie”;
2. ambele admise ca variante literare libere: basc2/bască1 (beretă),
colind2/colindă (cântec);
3. de un singur gen, norma actuală optând pentru astru masculin, foarfecă
feminin. Cf. şi cleşte masculin, cu pluralul cleşti. La substantivele mass-media şi media
„presa scrisă şi audiovizuală” s-a admis folosirea ca feminin singular: (mass-)media
actuală, cu genitiv-dativul articulat (mass-)mediei: prin intermediul (mass-)mediei.
1. Aceste substantive sunt împrumutate de română din engleză (unde media
provine, la rândul ei, din latină);
2. Folosirea lor ca feminine singular este în acord cu forma lor.

Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina
terminată în -l şi pluralul în -e şi le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele:
bretea pentru sensurile „bentiţă de susţinere la îmbrăcăminte; ramificaţie rutieră”,
sanda (nu bretelă, sandală).
 Tendinţa distingerii între forma de singular şi cea de plural se concretizează în
acceptarea de către norma academică a singularului cârnat (şi nu cârnaţ), refăcut din
forma moştenită tocmai pentru marcarea mai clară a opoziţiei de număr şi prin
alternanţa t/ţ.
Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au
genitiv-dativul singular diferit: maică1 „călugăriţă”, g.-d. art. maicii; maică2
„mamă”, g.-d. art. maicei/maicii/maichii.
Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba de origine şi-au
creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie.
La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune:

Ilenei/Ileanei.
Poate exista ezitare în ce priveşte forma de plural (în cadrul aceluiaşi gen) la
unele substantive feminine cu pluralul (şi genitiv-dativul singular nearticulat) în -e
sau -i şi neutre cu pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, opţiunea normei
actuale este una din următoarele:
- ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferinţă pentru
una dintre ele (indicată prima în Dicţionar): căpşuni/căpşune, cicatrice/cicatrici,
coarde/corzi, coperte/coperţi, găluşte/găluşti (ca şi râpe/râpi), respectiv
niveluri/nivele
„înălţime, stadiu, treaptă” (ca şi chipie/chipiuri, tuneluri/tunele);
- se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar
gagici, poieni, remarci, ţărănci, ţigănci) şi neutre precum seminare (seminarii
nemaiavând sprijin într-un singular în -iu).
La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluţii
diferite, şi anume:
- folosirea unor substantive cu aceeaşi formă la singular şi la plural:
dandy, gay, hippy, peso, playboy;
- încadrarea în modelul substantivelor româneşti, prin formarea pluralului:
- la cele masculine - cu desinenţa -i, cu alternanţele fonetice
corespunzătoare: adidaşi, bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeţi;
- la cele neutre, în general cu desinenţa -uri, legată
 - direct (fără cratimă) la cuvintele - chiar neadaptate sub alte
aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în
limba română: gadgeturi [gheğeturi], itemuri [itemuri], trenduri [trenduri],
weekenduri [uĭkenduri]);
- prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între
scriere şi pronunţare (bleu-uri [blöuri], show-uri [şouri]) sau care au finale
grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: party-uri, story-uri.

2. ARTICOLUL

Clasa articolului este controversată deoarece, în ciuda faptului că are aspectul

unui cuvânt flexibil, nu are sens lexical, nici independenţă semantică şi nici funcţie de
sine stătătoare în enunţ. De aceea Gramatica Academiei (2005) nu tratează articolul
ca pe o parte de vorbire independentă.
Rolul articolului este de a individualiza obiectul denumit de un substantiv, astfel:
a. Articol zero înseamnă lipsa articolului şi echivalează cu nedeterminarea.
b. Articolul nehotărât exprimă un grad redus de individualizare şi
echivalează cu determinarea nehotărâtă. El individualizează un obiect
în raport cu specia din care face parte. Articolul nehotărât este
totdeauna proclitic, adică se aşază înaintea substantivului pe care îl
determină. Formele lui se specifică după caz, astfel:

Cazul Masculin singular Feminin singular

N. Ac. un (un copil) o (o carte)
G. D. unui (unui copil) unei (unei cărţi)
Masculin plural Feminin plural
N. Ac. nişte (nişte copii) nişte (nişte cărţi)
G. D. unor (unor copii) unor (unor cărţi)

c. Articolul hotărât determină prin individualizare un obiect în interiorul

clasei de obiecte din care acesta face parte şi generează determinarea
hotărâtă. Formele lui sunt specializate pentru gen, număr şi caz, astfel:
 Cazul Genul masculin Genul feminin

Singular Plural Singular Plural

N. Ac. -l, -le, -a -i (băieţii, fraţii, popii) -a (fata) -le (fetele)
(băiatul, fratele, popa)
G. D. -lui, -l, -i -lor (băieţilor, fraţilor, -i (fetei) -lor
(băiatului, fratelui, popilor) (fetelor)
popii)
V. -le -lor - -lor
(băiatule) (băieţilor) (fată) (fetelor)
Articolul hotărât este totdeauna enclitic, cu o singură excepţie, când articolul
este proclitic (adică aşezat înaintea substantivului). Este vorba despre substantivele
proprii masculine nume de persoană în cazul genitiv sau dativ (cartea lui Alex; i-am
dat lui Petre merele), substantivele proprii feminine care nu permit postpunerea
articolului (i-am dat lui Vali, lui Catrinel; dar i-am dat Mariei), numele lunilor şi
zilelor anului (zilele lui martie), substantivele masculine moş, nene, bade atunci când
sunt urmate de nume proprii (i-am dat lui moş Ion nişte mere).

Articolul funcţionează ca marcă a substantivizării, ceea ce înseamnă că orice parte

de vorbire care este articulată trece, prin conversiune, din clasa gramaticală în
care se află în clasa substantivului. Ex. frumosul, binele, verdele (vezi capitolul
Conversiunea sau schimbarea valorii gramaticale).

d. Articolul posesiv-genitival substituie numele obiectului posedat şi

marchează determinantul posesiv al substantivelor în genitiv şi
formează numeralele cardinale. Articolul posesiv-genitival este
totdeauna proclitic, se aşază înaintea cuvântului pe care îl determină.
Are forme specifice după număr şi caz, astfel:

Cazul Masculin singular Feminin singular

N. Ac. al (acest frate al copilului) a (această carte a fetei)
G. D. - -
Masculin plural Feminin plural
N. Ac. ai (aceşti fraţi ai copilului) ale (aceste cărţi ale fetei)
G. D. alor (cărţile sunt alor mei) alor (aceste cărţi sunt alor noastre)
 Notă. Forma de plural alor nu se foloseşte decât cu pronume posesive.

e. Articolul demonstrativ-adjectival individualizează obiectul prin

actualizarea unei însuşiri care i se atribuie. Articolul demonstrativ-
adjectival leagă un substantiv articulat sau nume de persoană de un
adjectiv care îl determină (ex. Ştefan cel Mate, fularul cel roşu), intră
ca element component în alcătuirea gradului de comparaţie superlativ
relativ (cea mai frumoasă, cea mai cuminte); intră în alcătuirea
numeralelor ordinale de care se leagă prin prepoziţia de (cel de-al
doilea, cea de-a patra), şi are funcţia de a substantiviza cuvintele pe
care le determină (ex. cel frumos - frumos a devenit din adjectiv
substantiv, în urma conversiunii). Formele lui sunt următoarele:

Cazul Masculin singular Feminin singular

N. Ac. cel (ăl) cea (a)
G. D. celui (ălui) celei (ălei)
Masculin plural Feminin plural
N. Ac. cei (ăi) cele (ale)
G. D. celor (ălor) celor (alor)

Funcţiile articolului sunt următoarele: a) individualizează un obiect în clasa de

obiecte din care face parte; b) marchează categoriile de număr şi caz ale
substantivului (cartea vecinului şi a vecinei); c) marchează substantivizarea unor
părţi de vorbire (binele, oful, eul etc.); d) asigură legarea determinanţilor de
termenul regent (ex. Fata frumoasă şi deosebit de talentată la pian a
compozitorului - articolul posesiv-genitival a marchează faptul că termenul
regent al substantivului a compozitorului este fata).

Articolul hotărât enclitic (singular şi plural) se leagă cu cratimă numai în împrumuturile

neadaptate:
a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: bleu-ul [blöul];
care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: dandy- ul (nu
dandiul), dandy-i; gay-ul, gay-i; hippy-ul, hippy-i; party-ul; playboy-ul, playboy-i; story-ul, story-uri.
Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile - chiar
neadaptate sub alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române
pronunţate ca în limba română: gadgetul [gheğetul], itemul [itemul], weekendul [uĭkendul],
inclusiv în cazul unor anglicisme ceva mai vechi, scrise fără cratimă:
 westernuri ş.a.
La unele substantive provenite din abrevieri există în prezent tendinţa de a le folosi
nearticulat: O.N.U./ONU a decis ... (nu: O.N.U.-ul ...).

3. PRONUMELE

Pronumele este partea de vorbire care ţine locul unui substantiv. Spre
deosebire de alte părţi de vorbire, pronumele nu are referinţă proprie, ci vizează
anumite elemente (substantive) al căror loc îl ţine în enunţ. Spre exemplu, în enunţul
copilul, el te-a strigat, pronumele el trimite la substantivul copilul; în eu te întreb ce
faci, pronumele eu şi te se referă la persoanele implicate în comunica (locutorul şi
interlocutorul); în situaţia Întârzie mereu. Asta nu-mi place, pronumele asta face
trimitere la situaţia menţionată în prima propoziţie; în nu găsesc umbrela, deşi am
pus-o aici acum două minute, pronumele personal o se referă, ţine locul
substantivului umbrela menţionat anterior etc.

CLASIFICAREA PRONUMELOR

În funcţie de trăsăturile semantice pe care le au (spre exemplu, pronumele asta

– arată că vorbitorul simte că obiectul la care face trimitere se află în apropierea lui;
pronumele cine se referă la o persoană a cărei identitate nu e precizată etc.),
pronumele au fost clasificate după cum urmează:
a. pronume personale (pronumele personale propriu-zise, pronumele
de întărire, pronumele de reverenţă/de politeţe, pronumele reflexive,
pronumele posesive);
b. pronumele nepersonale (pronumele demonstrative, pronumele
nehotărâte, pronumele negative, pronumele relative, pronumele
interogative).

Categoriile gramaticale ale pronumelor (în funcţie de care pronumele îşi

schimbă forma) sunt persoana, numărul, genul şi cazul.

Persoana se referă la elementele constitutive ale situaţiei de comunicare:

locutorul (persoana I a pronumelor: eu, mi, mie etc.), alocutorul sau interlocutorul
(persoana a II-a a pronumelor: tu, te, ţie etc.) şi referentul sau referinţa (obiectul
comunicării dintre locutor şi alocutor), la care se face trimitere pe parcursul situaţiei
de comunicare (persoana a III-a a pronumelor).

Numărul exprimă opoziţia între unicitate şi multiplicitate prin două valori:

singular (ex., eu, mie etc.) şi plural (ex., noi, nouă etc.).

Genul se manifestă prin două valori: masculin şi feminin. Din acest punct de
vedere
Gramatica Academiei menţionează trei situaţii de acord:
1. acordul formal: pronumele preia mărcile substantivului al cărui loc îl ţine. Ex.
N- am auzit bine toba (feminin, singular). Am auzit-o (feminin, singular) cam
slab.
2. acordul referenţial: genul pronumelui corespunde sexului natural al
substantivului substituit. Ex. Petre a plecat. L-am văzut la cinema (masculin,
singular).
3. absenţa acordului: o formă fixă a pronumelui este folosită pentru dublarea
unui enunţ. Ex. Că e de bună credinţă, a dovedit-o. Că e de bună credinţă,
asta cred.

Cazul exprimă raporturile sintactice care se stabilesc între cuvinte în cadrul

unei propoziţii. Pronumele nu preia cazul substantivului pe care îl substituie, ci intră
în relaţii sintactice proprii cu cuvintele din propoziţia din care face parte. Ex. M-am
întâlnit cu florăreasa (Ac), care (N) mi-a oferit un buchet de viorele.

Pronumele personal propriu-zis reprezintă participanţii la actul de comunicare:

locutorul (eu, noi), alocutorul (tu, voi) şi a treia instanţă discursivă (el, ea, ei ele).
Referentul pronumelor personale depinde, deci, de situaţia concretă de comunicare.
Formele pronumelui personal propriu-zis sunt
următoarele: Persoana I
Cazul Persoana I singular Persoana I plural
N. eu noi
G. - -
D mie, îmi, mi- nouă, ne, ni
Ac. (pe) mine, mă, -m (pe) noi, ne
V. - -
Notă. Formele subliniate sunt forme
accentuate. Persoana a II-a
Cazul Persoana a II-a singular Persoana a II-a plural
N. tu voi
G. - -
D ţie, îţi, ţi vouă, vă, v-, vi
Ac. (pe) tine, te (pe) voi, vă, v-
V. tu Voi

Persoana a III-a
Cazul Persoana a III-a singular Persoana a III-a plural
Genul masculin feminin Masculin Feminin
N. el ea ei ele
G. (a, al, ai, ale) lui (a, al, ai,ale) (a, al, ai, ale) (a, al, ai, ale)
ei lor lor
D lui, îi, i ei, îi, i lor, le, li lor, le, li
Ac. (pe) el, îl (pe) ea, o (pe) ei, îi (pe) ele, le
V. - - - -

Pronumele personal poate îndeplini funcţie sintactică de subiect (noi

cântăm), nume predicativ (penarul este al lui; darurile sunt de la ei), complement
de agent (poezia a fost scrisă de el), complement direct (aşteaptă-mă), complement
indirect (a întrebat de tine), atribut pronominal prepoziţional (cartea de la ei,
librăria dinaintea lor este bine aprovizionată), complement circumstanţial de timp
(a venit înaintea lui), complement circumstanţial de loc (am mers până la ele),
complement circumstanţial de mod (copilul vorbeşte ca tine; s-a comportat
asemenea lor). În cazul vocativ, pronumele (şi nici o altă parte de vorbire) nu are
funcţie sintactică (tu, vino aici!).

Pronumele personal de politeţe (de reverenţă) exprimă atitudinea deferentă

a locutorului faţă de interlocutor. Pronumele de politeţe are forme pentru
persoana a II-a şi a III-a şi variază în funcţie de gen, număr şi caz. Pe lângă
formele obişnuite (dumneata, dumneavoastră, dumitale, dumnealui, dumneaei,
dumnealor), pronumele de politeţe utilizat în limbajul solemn înregistrează forme
precum Măria ta, Sfinţia voastră, Excelenţa voastră, Domnia voastră, Domniile
voastre. Există de asemenea şi forme întâlnite în limbajul regional: mata, matale,
mătăluţă.
 Pronumele pentru persoana a III-a redă trei trepte ale politeţii (vezi G. Gruiţă,
Moda lingvistică 2007, pp. 60-70). Astfel în seria el – dânsul/dumnealui – domnia sa,
el marchează politeţea zero – dânsul/dumnealui au politeţe marcată, – iar domnia sa
are un grad de politeţe maximă.

La un moment dat în istoria lui, pronumele dânsul echivala cu pronumele el.

Apoi, în a doua jumătate a secolului XX, dânsul a fost folosit doar pentru persoane.
Iar apoi a fost investit cu sensul de politeţe, de reverenţă. Gramatica academiei îl
consideră un pronume personal pur şi simplu. Pronumele dânsul are o triplă valoare:
1. variantă regională în graiul moldovenesc, arhaică, neliterară (dânsul= el,
pentru obiecte, animale etc. Ex. Ducea vaca la păşune, dar, degeaba,
dânsa nu dădea lapte.)
2. varianta susţinută de manuale şi gramatici „oficiale”: dânsul= el, fără conotaţii
de politeţe. (Ex. Dânsul a intrat primul în sală.)
3. varianta frecvent utilizată astăzi dânsul = pronume de politeţe, pe o scară de tipul
el
– dânsul/dumnealui – domnia sa. (Ex. L-am felicitat pe domnul Popescu şi i-
am transmis şi dumnealui premiul aşteptat.)
Pronumele de politeţe este asociat unui substantiv care indică politeţea: domn,
doamnă, domnişoară. Cu ajutorul acestor substantive s-au creat formule standard de
adresare: formula substantivală domn, doamnă, domnişoară completată de numele,
funcţia sau gradul persoanei este compatibilă cu oricare dintre pronumele de
politeţe. Spunem astfel corect: dânsul, domnul inginer Popescu..., sau dumnealui,
domnul inginer Popescu, sau Domnia sa, domnul inginer Popescu.

Pronumele pentru persoana a II-a se construieşte tot ierarhic: tu (grad zero

de politeţe) – dumneata (grad mediu de politeţe) – dumneavoastră/domnia voastră
(grad maxim de politeţe).

Pronumele reflexiv ţine locul unui substantiv sau numeşte participanţii la actul
de comunicare asupra cărora se exercită acţiunea. El exprimă identitatea dintre
obiectele asupra cărora se exercită direct sau indirect acţiunea verbului. Pronumele
reflexiv are forme (accentuate şi neaccentuate) proprii doar pentru persoana a III-a:
Caz Forme accentuate Forme neaccentuate
Ac. (pe) sine se, s-
D. sieşi îşi, şi

La persoanele I şi a II-a se folosesc formele neaccentuate ale pronumelui

personal, devenit, prin conversiune, pronume reflexiv. Spre exemplu: în enunţul
Eu mă spăl, pronumele mă este reflexiv (se observă identitatea de număr şi de
persoană între subiectul eu – singular, persoana I şi pronumele mă – persoana I
singular şi forma verbului spăl – persoana I singular). Spre deosebire de enunţul
Tu mă speli, unde mă este pronume personal (nu există identitate între persoana şi
numărul pronumelui, ale verbului predicat şi ale pronumelui).
 Noi ne îmbrăcăm

Noi – persoana I , plural Ne – persoana I, plural Îmbrăcăm – persoana I, plural

În exemplul din schema de mai dus se observă uşor identitatea de persoane şi de număr
între subiect (noi), pronume (ne) şi verbul predicat (îmbrăcăm). Deci pronumele ne
este pronume reflexiv. Spre deosebire de
Voi ne îmbrăcaţi

Voi – persoana a II-a, plural Ne – persoana I, plural Îmbrăcaţi– persoana a II-a, pl.

unde nu se mai înregistrează identitate de persoane şi, prin urmare ne este pronume
personal.

Funcţiile sintactice ale pronumelui reflexiv sunt complement direct (Se

spală), complement indirect (Îşi cumpără ciocolată), atribut pronominal (Şi-a
udat cizmele; lauda de sine).

Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire însoţeşte un pronume personal

sau reflexiv, sau un substantiv şi accentuează identitatea cu sine a obiectului denumit.
La persoana I, vorbitorul stabileşte identitatea cu sine însuşi (eu însumi...). La
persoana a II-a, vorbitorul subliniază identitatea cu sine însuşi a conlocutorului (tu
însuţi...). La persoana a III-a, vorbitorul subliniază identitatea cu sine însuşi a
obiectului comunicării (el însuşi, ea însăşi...).
Pronumele de întărire a dispărut din limba română contemporană şi se
foloseşte doar ca adjectiv pronominal de întărire, adică determină un substantiv
cu care se acordă în gen, număr şi caz şi precizează cu insistenţă obiectul denumit
de acest substantiv. Spre exemplu: fata însăşi a făcut prăjitura.
Formele pronumelui de întărire sunt următoarele:
Persoana Caz Singular Plural
Masculin Feminin Masculin Feminin
Persoana I N. însumi însămi Înşine însene
Ac.
D. însumi însemi Înşine însene
G.
Persoana a II-a N. însuţi însăţi Înşivă însevă
Ac.
D. însuţi înseţi Înşivă însevă
G.
Persoana a III-a N. însuşi însăşi Înşişi înseşi
Ac. (însele)
D. însuşi înseşi Înşişi înseşi
G. (însele)
Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv
Pronumele posesiv ţine locul posesorului şi al obiectului posedat. Ex. Al meu e
pe câmp (unde posesorul: eu; obiectul posedat: calul, carul etc.). Atunci când devine
adjectiv pronominal posesiv, el ţine doar locul posesorului şi determină un substantiv
cu care se acordă. Ex. calul meu e pe câmp (meu - adjectiv pronominal posesiv, ţine
locul posesorului
– eu – şi se acordă în gen număr şi caz cu substantivul calul – masculin, singular,
nominativ, cu funcţie sintactică de atribut adjectival).
Formele pronumelui posesiv sunt următoarele:
POSESO
R
Persoana I Persoana a II-a Persoana a III-a
Sg. Pl. Sg. Pl. Sg. Pl.
M =F M =F M =F M =F M =F M =F
P Sg. m. N. Ac Al meu Al Al tău Al Al său -
O nostru vostru
G. D - - - - - -
S
fem. N.Ac A mea A A ta A A sa -
E
. noastră voastră
D G.D. A mele A A tale A A sa -
A noastre voastre
T Pl. m. N.Ac Ai mei Ai Ai tăi Ai Ai săi -
. noştri voştri
G. D. - - - - - -
f. N.Ac Ale Ale Ale tale Ale Ale sale
. mele noastre voastre
G.D.
După Gramatica Academiei 2005, vol. I.
 Funcţiile sintactice ale pronumelui posesiv sunt următoarele: subiect (ai săi
merg la film), nume predicativ (bucuriile sunt ale voastre; cadourile sunt de la ai
mei; copilul este asemenea alor săi; intenţia lui este contra alor săi, cana
dinaintea alor tăi e plină cu ceai, purtarea asemenea alor tăi îţi va aduce laude),
complement direct (i-am văzut pe ai săi), complement indirect (termină de pictat
tablourile şi apoi gândeşte-te la ale tale), atribut pronominal prepoziţional
(merele de la ai tăi sunt bune), complement circumstanţial de loc (am fost în
vizită la ai săi; biciclistul merge înaintea alor săi), complement circumstanţial
de timp (o să plecăm după ai tăi, nu înaintea lor; el a sosit înaintea alor mei, nu
după ei), complement circumstanţial de mod (copiii dansează asemenea alor
noştri).
În construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv „dintre”, dobândind
sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite, pe lângă plural, şi
singularul: un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a mea.

Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ

Pronumele demonstrativ înlocuieşte numele unui obiect, arătând
apropierea, depărtarea, identitatea sau diferenţierea acestuia faţă de un
alt obiect.
Formele pronumelui demonstrativ
- pronumele demonstrativ de apropiere: acesta, aceasta, aceştia, acestea, cu
formele populare şi regionale aista, ista, cesta.
- pronumele demonstrativ de depărtare: acela, aceea, aceia, acelea, cu
formele familiare ăla, aia, ăia, ălea.
- pronumele demonstrativ de identitate: acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi.

- pronumele demonstrativ de diferenţiere: celălalt, cealaltă, ceilalţi,

celelalte, cu formele populare ălălalt, ăstalalt etc.

După caz, pronumele are următoarele forme:

cazul Nr. singular, gen masculin
N.Ac. aceasta (de apropiere), acela (de depărtare), acelaşi (de identitate), cestălalt,
celălalt (de diferenţiere)
G. D. acestuia (de apropiere), aceluia (de depărtare), aceluiaşi (de identitate),
 cestuilalt,
celuilalt (de diferenţiere)
Cazul Nr. singular, gen feminin
N.Ac. aceasta (de apropiere), aceea (de depărtare), aceeaşi (de identitate), ceastălaltă,
cealaltă (de diferenţiere)
G. D. acesteia (de apropiere), aceleia (de depărtare), aceleiaşi (de identitate),
cesteilalte,
celeilalte (de diferenţiere)
Cazul Nr. plural, gen masculin
N.Ac. aceştia (de apropiere), aceia (de depărtare), aceiaşi (de identitate), ceilalţi,
ceştilalţi
(de diferenţiere)
G.D. acestora (de apropiere), acelora (de depărtare), aceloraşi (de identitate),
celorlalţi,
cestorlalţi (de diferenţiere)
Cazul Nr. plural, gen feminin
N.Ac. acestea (de apropiere), acelea (de depărtare), aceleaşi (de identitate), celelalte,
cestelalte (de diferenţiere)
G.D. acestora (de apropiere), acelora (de depărtare), aceloraşi (de identitate),
cestorlalte,
celorlalte (de diferenţiere)

Pronumele demonstrative pot avea următoarele funcţii sintactice: subiect (Acesta

este propus pentru funcţia de deputat); nume predicativ (Cartea recent publicată
este a acestuia; tabloul tău este asemenea acestuia; cartea este de la aceia; opinia lui
este contra celorlalte), atribut (sfaturile de la acesta sunt înţelepte; casele acestuia
sunt curate), complement direct (îl propun pe acesta), complement indirect (le-am
făcut daruri acelora; mă gândesc la acesta); complement de agent (a fost ajutată de
celălalt), complement circumstanţial de timp (a venit înaintea celuilalt),
complement circumstanţial de loc (merge la ceilalţi cu colindul) etc.
Când determină un substantiv şi se acordă în gen, număr şi caz cu acesta,
pronumele demonstrativ devine adjectiv pronominal demonstrativ, având funcţia
sintactică de atribut adjectival. Ex. Acest om m-a fermecat (acest - adjectiv
pronominal posesiv, se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul om: masculin,
singular, nominativ, şi are funcţia sintactică de atribut adjectival.
 Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât
Pronumele nehotărât substituie nume de persoane sau de obiecte necunoscute
vorbitorului sau pe care nu consideră necesar să le precizeze.

Din punct de vedere morfologic, pronumele nehotărâte sunt:

- simple (unul, altul, cutare etc.),
- compuse (cineva, careva, ceva, câţiva; oricine, orice, oricare, oarece, oarecine;
fiecare, fiecine; altcineva, altceva).

Flexiunea pronumelui nehotărât se realizează astfel:

Cazul masc. sg fem. sg. masc. pl. fem.pl.
N.Ac. unul una unii unele

G. D. unuia uneia unora

La fel: altul, vreunul.

Cazul masc. sg fem. sg. masc. pl. fem.pl.

N.Ac. oricare
G. D. oricăruia oricăreia oricăror
a

Cazul masc. sg fem. sg. masc. pl. fem.pl.

N.Ac. oricine
G. D. oricui
La fel:
cineva
,
fiecine
,
altcin
eva.
Pronu
mele
compu
se cu
pronu
mele
relativ
ce
sunt
invari
abile:
orice,
fiece,
ceva,
altcev
a
Functii sintactice
subiect (fiecare iubeşte muzica), nume predicativ (prin muzică Lucian a devenit
altul; cadoul este de la altcineva; în ce priveşte dorinţa de a desena, copilul tău este
asemenea oricui; părerile lui sunt contra altuia), complement direct (citesc orice),
complement indirect (nu mă întâlnesc cu oricine), atribut pronominal (sfaturile de
la oricare au fost bune; acţiunea contra altcuiva este sub demnitatea ta), complement
circumstanţial (el cântă asemenea oricui; în spatele fiecăruia stă gardianul; merge
de la unul la altul), complement de agent (florile au fost udate de fiecare) etc.

Când determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz, pronumele

nehotărât devine adjectiv pronominal nehotărât, şi are funcţie sintactică de atribut
adjectival. Spre exemplu, în enunţul oricărui om normal îi place muzica, oricărui este
adjectiv pronominal nehotărât, care se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul om
(masculin, singular, dativ) şi are funcţie sintactică de atribut adjectival.

Pronumele şi adjectivul pronominal negativ

Pronumele negativ ţine locul numelor unor obiecte pe care vorbitorul le consideră
ca inexistente. Formele pronumelui negativ sunt nimeni, nimic, niciunul, niciuna.

Flexiunea pronumelui negativ înregistrează următoarele forme:

- pronumele nimic este invariabil;
- pronumele nimeni variază după caz (N.Ac. - nimeni, G.D. – nimănui);
- pronumele niciunul, niciuna variază în funcţie de gen şi caz (N.Ac. - niciunul,
niciuna; G.D. niciunuia, niciuneia).

Funcţiile sintactice pe care le îndeplineşte pronumele nehotărât sunt următoarele:

subiect (nimeni nu urăşte muzica), nume predicativ (asta nu înseamnă nimic; cadoul
nu este de la niciunul dintre ei), complement direct (nu l-am văzut pe niciunul),
complement indirect (nu mă întâlnesc cu nimeni, n-am spus minciuni nimănui),
atribut pronominal (cartea niciunuia nu a fost citită; scrisoarea de la niciunul nu a
fost tristă), complement circumstanţial (nu merge pe la niciunul), complement de
agent (florile nu au fost udate de niciuna dintre ele) etc.

Când determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz, pronumele

nehotărât devine adjectiv pronominal negativ, şi are funcţie sintactică de atribut
adjectival. Spre exemplu, în enunţul niciun om normal nu urăşte muzica, niciun este
adjectiv pronominal negativ, care se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul om
(masculin, singular, nominativ) şi are funcţie sintactică de atribut adjectival.

Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ

Pronumele interogativ ţine locul – într-o propoziţie interogativă – substantivului
aşteptat ca răspuns la întrebare. Ex. Cine vine? [Petre]. Ce faci? [cumpărături].
Pronumele interogative sunt următoarele: cine, ce, care, cât, al câtelea; formele
pronumelui sunt câţi/câte (masculin, feminin), al câtelea/a câta (masculin/feminin),
care/căruia/căreia/cărora (masculin sing./feminin sing.; masculin şi feminin plural);
cine/cui (N.Ac./G.D.). Pronumele ce este invariabil (adică nu-şi schimbă forma în
funcţie de gen, număr, caz).
În funcţie de gen, vom avea, prin urmare, diferenţele următoare: A cui este maşina?
(feminin); Al cui este calul? (masculin).
În funcţie de caz, formele lui cine şi care vor fi, la nominativ, cine, care, iar la
acuzativ
pe cine, pe care: pe care ţi-ai cumpărat-o? Cu cine te-ai întâlnit?.
Pronumele interogativ poate îndeplini funcţiile sintactice de: subiect (Cine
dansează?), nume predicativ (al cui este calul?, pentru cine sunt trandafirii?),
complement direct (ce faci?), complement indirect (Pe cine ai văzut? La cine te
gândeşti? Contra cui te-ai opus?), complement de agent (de cine aţi fost loviţi?),
atribut pronominal (a cui carte s-a vândut cel mai bine?), complement
circumstanţial de timp (După cine ai sosit?) etc.

Când determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz, pronumele

interogativ devine adjectiv pronominal interogativ, şi are funcţie sintactică de
atribut adjectival. Spre exemplu, în enunţul Ce om nu iubeşte muzica?, ce este
adjectiv pronominal interogativ, care se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul
om (masculin, singular, nominativ) şi are funcţie sintactică de atribut adjectival.

Pronumele şi adjectivul pronominal relativ

Pronumele relativ are rolul de a face legătura sintactică între propoziţii, între o
subordonată şi regenta ei.
 Pronumele relativ are aceleaşi forme cu pronumele interogativ: cine, ce, care, cât,
al câtelea.
Atenţie! În cazul genitiv pronumele relativ se acordă în gen, număr şi caz cu
substantivul pe care îl înlocuieşte, iar articolul posesiv-genitival se acordă în gen
şi număr cu substantivul determinat de pronumele relativ. Este vorba despre un
acord complicat, pe care, adesea, chiar vorbitorii nativi de română îl ratează. Spre
exemplu: cartea al cărei titlu m-a fascinat... : cartea se acordă cu cărei (feminin),
iar titlu cu al (masculin; în acest caz neutru; neutrul are la singular formă identică
cu masculinul); maşinile al căror volan a fost schimbat, au o ţinută mai elegantă:
căror se acordă cu maşinile, iar al cu volan.

Funcţiile sintactice ale pronumelui relativ sunt: subiect (Fata care vinde flori
a terminat şcoala de horticultură), nume predicativ (Cine este decanul, acela a
venit să ne întâmpine.), complement direct (Cartea pe care ai cumpărat-o, să mi-
o împrumuţi şi mie, te rog.), complement indirect (Fata la care te gândeşti,
tocmai a trecut pe aici; fata căreia i-ai dat flori, tocmai a trecut pe aici),
complement circumstanţial de loc (Oraşul în care mergem este locul de baştină
al prietenilor noştri; oraşul deasupra căruia zburăm este locul de baştină al
prietenilor mei), atribut pronominal (Fata ai cărei ochi te-au fermecat, tocmai
a trecut pe aici).

Când determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz, pronumele

relativ devine adjectiv pronominal relativ şi are funcţie sintactică de atribut
adjectival. Spre exemplu, în enunţul Acum ştiu ce fată te-a fermecat ce este adjectiv
pronominal relativ şi are funcţie sintactică de atribut adjectival.

4. NUMERALUL

Numeralul este partea de vorbire care exprimă un număr sau ordinea

obiectelor prin numărare. Tipurile de numerale sunt următoarele: numeralul cardinal,
numeralul ordinal, numeralul colectiv, numeralul multiplicativ, numeralul fracţionar,
numeralul distributiv, numeralul adverbial.

1. Numeralul cardinal exprimă un număr sau ordinea obiectelor prin numărare:

doi, trei sute cincizeci, paisprezece.
Numeralele cardinale sunt de două feluri: simple şi compuse.
- numeralele cardinale simple sunt de la unu, doi...la zece, serie în care intră şi
zero.
La această serie se mai adaugă sută, mie, milion, miliard.
- numeralele cardinale compuse sunt de la unsprezece înainte. Ex. patru
sute cincizeci, douăzeci şi nouă, patruzeci şi trei etc. Ele sunt formate prin
compunere după cum urmează: două+zeci; trei+spre+zece; sau prin
alăturare două sute. Compusele de la unsprezece până la nouăsprezece şi
cele de la douăzeci la nouăzeci se scriu împreună, într-un cuvânt, iar
celelalte numerale compuse se scriu separat (ex. patruzeci şi doi).
Numeralele de la unu la nouăsprezece se aşază direct lângă substantiv (doi lei,
treisprezece parale, şase personaje şi un autor). De la douăzeci înainte numeralele
se leagă de substantiv prin prepoziţia de (douăzeci de lei, patru sute treizeci şi
şase de cereri).

Numeralul cardinal poate avea valoare de

- adjectiv, situaţie în care se comportă ca un adjectiv: se acordă în gen şi caz cu
substantivul şi are funcţie sintactică de atribut adjectival (trei plăcinte),
- înlocuitor al substantivului, situaţie în care se comportă ca un substantiv:
subiect (doi dorm); nume predicativ (darurile sunt de la trei); atribut
(plăcintele de la cei cinci au fost gustoase, reţetele celor trei sunt sigure),
complement direct (îi aştept pe cei doisprezece), complement indirect (mă
gândesc la cei doisprezece) etc. Cazul genitiv şi dativ se realizează cu
ajutorul prepoziţiei a pentru genitiv, la pentru dativ: plăcintele a trei
bucătărese, a oferit mâncare la doi invitaţi).

2. Numeralul ordinal indică ordinea obiectelor prin numărare: al doilea, al

şaisprezecelea etc.
Numeralul ordinal are forme simple (întâiul/întâia; primul/prima) şi forme
compuse (al cincizecilea/ a cincizecia) Ca structură, numeralul ordinal se formează
din numeralul cardinal precedat de a/al şi urmat de articol enclitic: al + patru +le+a
→al patrulea; a + patru +a →a patra.
În cazul numeralelor ordinale compuse în componenţa cărora intră un numeral
cardinal terminat în consoană – ex. opt – înainte de articol se intercalează vocala de
legătură u: al optulea.
Numeralul ordinal se declină cu ajutorul articolului cel/cea urmat de prepoziţia de
(ex. celei de a doua i-a mulţumit; l-am întâlnit pe cel de al cincilea în cursă).

Numeralul ordinal poate avea

- valoare adjectivală, situaţie în care se comportă ca un adjectiv, adică se acordă
cu substantivul determinat şi are funcţie sintactică de atribut adjectival (ex.
întâiul prieten, prima felicitare);
- valoare substantivală, situaţie în care ţine locul unui substantiv şi are
comportamentul sintactic al unui substantiv: subiect (Al doilea doarme),
nume predicativ (Merele sunt de la cel de-al doilea), atribut (Răspunsul
celui de-al doilea a fost mai bun), complement direct (L-am văzut pe al
doilea), complement indirect (I-am dat celui de-al treilea daruri),
complement de agent (Masa a fost rezervată de cel de-al patrulea),
complement circumstanţial (Bătrâna este mai hotărâtă decât cea de-a
doua) etc.

3. Numeralul colectiv exprimă însoţirea, arătând câte obiecte formează o comunitate:

tuspatru, câteşpatru, amândoi, ambii etc.
Numeralul colectiv poate avea valoare adjectivală, situaţie în care se comportă ca
un adjectiv (ex. Am citit ambele cărţi, Am dat cadouri ambilor copii); sau valoare
substantivală, situaţie în care se omportă ca un substantiv (ex. Amândoi au dansat,
Toţi cinci dansează frumos; I-am văzut pe toţi cinci etc.).
Formele numeralului colectiv sunt ambii (ambele), amândoi (amândouă), iar de
la ideea de „colectiv de trei” formele sunt câteşitrei, câteşipatru, câteşicinci etc.
Există de asemenea forme populare: tuscinci, tuspatru, tustrei (formate prin
compunere din toţi
+numeral cardinal). De la ideea de „colectiv de trei” înainte, există şi formele toţi
trei/toate trei, toţi patruzeci/toate patruzeci etc.
Formele de genitiv şi dativ se realizează cu ajutorul prepoziţiilor: am dat ciocolată
la amândoi copiii; am dat ciocolată la toţi şase copiii, răspunsurile a tuscinci elevii
 au fost considerate corecte, răspunsurile a toţi cinci elevii au fost considerate
corecte).
Atunci când are valoare adjectivală, numeralul colectiv are funcţie sintactică de
atribut adjectival (Tustrei pădurarii au fost viteji; i-am felicitat pe tustrei pădurarii).
Când are valoare substantivală, funcţiile sintactice ale numeralului colectiv sunt de
subiect (Amândoi dansează), nume predicativ (darul este de la amândoi),
complement direct (I- am felicitat pe toţi patruzeci), complement indirect (Mă
gândesc la toţi doisprezece), complement de agent (A fost faultat de amândoi),
apoziţie în raport cu un pronume (Ei amândoi sunt plecaţi în concediu.), complement
circumstanţial (A sosit înaintea a toţi cinci, nu după ei.), atribut (Tablourile a toţi
cinci au fost expuse la Bucureşti) etc.

1. Numeralul multiplicativ indică proporţia în care creşte o cantitate sau o calitate.

Numeralele multiplicative sunt derivate parasintetice (formate şi cu prefix şi cu
sufix) formate cu prefixul -în şi sufixul –i: îndoit, întreit, înmiit, înzecit etc. Primele
numerale din seria numeralelor multiplicative au sinonime neologice: dublu, triplu,
cvadruplu, cvintuplu.
Numeralul multiplicativ se poate forma de la orice numeral cardinal, dar cel
mai frecvent întâlnite sunt cele formate de la numeralele doi, trei, patru, zece, sută,
mie.

Numeralul multiplicativ are valoare adjectivală şi se comportă ca un adjectiv,

se acordă cu substantivul regent în gen, număr şi caz. Ex. efort întreit, energie
întreită (N.Ac.), energiei întreite/ energiilor întreite (G. D.). Când stă înaintea
substantivului preia articolul hotărât de la substantiv; ex. rezultatul întreitului efort.
Numeralul multiplicativ poate avea şi valoare adverbială, când determină
un verb, situaţie în care numeralul se comportă ca un adverb. Ex. lucrează întreit,
câştigă înzecit.

2. Numeralul fracţionar denumeşte o fracţie şi redă numeric raportul dintre parte şi

întrex. Ex. o treime, patru cincimi etc.
Numeralele fracţionare au valoare substantivală, adică înlocuiesc un substantiv
şi se comportă ca un substantiv: ele au formă fixă de gen (o doime, cincime –
 feminin, sfert – neutru), variază după număr (sfert/sferturi) şi de caz (un sfert/unui
sfert) şi pot fi articulate hotărât (sfertul, pătrimea etc.).
Funcţiile sintactice ocupate de numeralul fracţionar sunt de subiect (ex. O doime nu şi-a
făcut antrenamentul), nume predicativ (Asta nu înseamnă decât o doime), atribut
Răspunsurile unei treimi...), complement direct (Ştiu o pătrime dintre invitaţi),
complement indirect (Mă gândesc la o pătrime dintre ei), complement de agent
(exerciţiul a fost rezolvat de o pătrime dintre elevi) etc
Atenţie! În ce priveşte situaţia în care numeralul fracţionar la singular are
funcţie de subiect, Gramatica Academiei vorbeşte despre mai multe posibilităţi de
acord ale predicatului:
1. acord gramatical, la singular (O treime a venit) sau acord după înţeles, la
plural, când numeralul e folosit fără determinări. Ex. Au venit mulţi
oameni. O treime a plecat. Sau O treime au plecat.
2. acord prin atracţie, când numeralul fracţionar este determinat de un
substantiv cu prepoziţie. Ex. O treime dintre oameni nu au mers la meci.
(acordul prin atracţie se manifestă atunci când numărul singular/plural al
verbului predicat e obţinut prin influenţa unui cuvânt din vecinătate.
Spunem ca pluralul oameni atrage numărul plural la predicat.

• Numeralul distributiv arată repartizarea obiectelor şi persoanelor în

grupuri egale numeric şi gruparea numerică a obiectelor. Forma
numeralului distributiv se realizează prin asocierea adverbului câte cu
un numeral cardinal. Ex. câte unu, câte doi, câte patruzeci şi doi etc.
Cazurile genitiv şi dativ se realizează cu ajutorul prepoziţiei. Ex. le-au
dat la câte doi, câştigarea a câte două mii de euro, plata a câte unei
cincimi etc.
Atunci când înlocuieşte un substantiv, deci are valoare substantivală,
numeralul distributiv poate fi subiect (Ne-au aşteptat câte doi), complement direct
(Au trimis toţi câte douăzeci), complement indirect (Vorbesc cu câte doi), nume
predicativ (Au fost câte patru), complement de agent (Am fost întâmpinaţi de câte
doi). Atunci când are valoare adjectivală, deci determină un substantiv, numeralul
distributiv este atribut adjectival (Au cumpărat câte trei buchete).

• Numeralul adverbial arată de câte ori se repetă o acţiune şi în ce

 proporţie numerică se manifestă o calitate (cantitate) a unui obiect.
Este alcătuit obligatoriu dintr-un numeral cardinal (dar şi ordinal sau
distributiv) care funcţionează ca un adverb. Ex. o dată, de două ori,
de trei ori, de un milion de ori etc.; întâia oară, a doua oară, a treia
oară etc.; de două ori, de câte două ori, de şapte ori, de câte şapte ori
etc.
Funcţia sintactică a numeralului adverbial este de complement circumstanţial.
Ex. Scrie încă de trei ori. A vândut de trei ori cât şi-a propus.

5. ADJECTIVUL

Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care determină substantivul căruia îi

atribuie o informaţie specifică, adesea o însuşire. Adjectivul se acordă cu substantivul
pe care îl determină în gen, număr şi caz. Ex. fată voioasă/fete voioase; maşină
stricată/maşini stricate; maşinii stricate/maşinilor stricate; tablou pictat/tablouri
pictate/tabloului pictat etc.
Categoriile gramaticale ale adjectivului sunt genul, numărul, cazul şi
intensitatea (gradele de comparaţie).

5.1. Clasificarea adjectivului

În funcţie de tipul informaţiei pe care o atribuie substantivului, adjectivele sunt
a.) propriu-zise/calificative. Adjectivele calificative exprimă caracteristici
ale obiectelor (ex. roşu, înalt, parfumat, exuberant, tânăr, fermecător, zeiesc,
gustos etc.) şi

b.) provenite din verb, adverb, pronume. Ex. adjectiv provenit din verb la
participiu: pomul îndoit de vânt; provenit din verb la gerunziu: mâini tremurânde;
provenit de adverb: haine gata; provenit din pronume: această casă, casa mea,
fiecare om, niciun om etc. (adjectivele provenite din pronume le-am discutat în
cadrul unităţii de învăţare pronumele, în subcapitolele Pronumele...şi adjectivul
pronominal de...).

Locuţiunea adjectivală. Un grup de cuvinte sinonim cu un adjectiv şi care se

comportă semantic şi sintactic precum un adjectiv formează o locuţiune adjectivală.
Ex. om de seamă=om important; cu minte=înţelept, chibzuit.
 Din punctul de vedere al formei, adjectivele sunt
- cu patru forme flexionare (există formă pentru masculin singular, feminin
singular, masculin plural, feminin plural): ex. aprig;
- cu trei forme (dintre cele patru enumerate mai sus adjectivul înregistrează
doar trei): ex. mic, prevăzător;
- cu două forme (dintre cele patru enumerate mai sus adjectivul înregistrează
doar două): ex. vechi, dulce, limpede, mare, gălbui, greoi;
- invariabile (adjectivele au o singură formă şi aceeaşi pentru masculin,
feminin, plural şi singular): ex. bordo, kaki, bleu, maro, mişto, aparte.

5.2. Gradele de comparaţie

În funcţie de intensitatea trăsăturii pe care o atribuie unui obiect, adjectivele se

caracterizează prin grade de comparaţie. Gradele de comparaţie ale adjectivului sunt
următoarele:

1. gradul pozitiv este neutru din punctul de vedere al intensităţii. Ex. om

bun.

2. gradul comparativ indică evaluarea intensităţii însuşirii ca superioară,

inferioară sau egală în raport cu aceeaşi însuşire a altor obiecte sau a
aceluiaşi obiect în circumstanţe diferite. Avem astfel:

comparativ de egalitate: se formează cu locuţiunile la fel de, tot aşa de,

deopotrivă de+adjectivul la gradul pozitiv. Ex. om la fel de bun (ca/ ca şi/ precum
părinţii), om tot aşa de bun, om deopotrivă de bun; vecinul era tot atât de bun ca şi
vecina.

comparativ de superioritate indică intensitatea mai ridicată a calităţii atribuite

unui obiect. Ex. mai bun. În comparaţia de superioritate termenul cu care se face
comparaţia poate fi introdus prin faţă de, în comparaţie cu, în raport cu, pe lângă.
Ex. Ion este mai deştept faţă de/ în comparaţie cu/ în raport cu/ pe lângă Petre.

comparativ de inferioritate indică intensitatea mai redusă a calităţii atribuite

unui obiect. Ex. mai puţin bun. În comparaţia de inegalitate termenul cu care se
face comparaţia poate fi introdus prin faţă de, în comparaţie cu, în raport cu, pe
 lângă. Ex. Ion este mai puţin deştept faţă de/ în comparaţie cu/ în raport cu/ pe
lângă Petre.
Unele adjective au sens de superioritate sau de inferioritate, fiind forme ale comparativului
de superioritate sau de inferioritate în limba latină de unde au fost împrumutate: ex.
anterior, posterior, ulterior, inferior, superior, exterior, minor, major. De aceea ele nu pot
fi puse la comparativ. Sunt greşite formulările de genul: mai inferior, mai superior etc.

Există şi adjective al căror sens nu permite comparaţia: complet, enorm,

fundamental, infinit, principial, adevărat, electric, lingvistic, tipografic etc

3. gradul superlativ indică o intensitate maximă a însuşirii şi are două forme:

3.1 superlativul relativ este realizat prin asocierea comparativului de

superioritate/inferioritate cu cel / cea / cei / cele: cel mai bun, cea mai
bună, cele mai bune, cei mai buni (superlativ relativ de superioritate); cel
mai puţin bun, cea mai puţin bună, cei mai puţini buni, cele mai puţin
bune (superlativ relativ de inferioritate). Termenul cu care se face
comparaţia este adesea introdus prin dintre, din: cel mai bun băiat din
clasă; cel mai bun băiat dintre toţi etc.

3.2 superlativul absolut exprimă o intensitate a însuşirii la un grad înalt

fără o evaluare prin raportare la alte repere. Se formează cu adverbul
foarte urmat de adjectiv la forma de pozitiv. Ex. foarte bun. Există şi alte
modalităţi de formare a superlativului: cu ajutorul altor adverbe
(extraordinar de bun, prea bun, nemaipomenit de bun etc.), cu prefixe şi
sufixe (extra-, hiper-, prea-, ultra-, super- etc.), prin repetarea
adjectivului (frumos-frumos), prin repetarea unui sunet (buuuună
mâncare), cu adverbe provenite din pronume relative (Ce mâncare
bună!), cu substantive (foc de inteligent, brici de deştept).

5.3. Funcţiile sintactice ale adjectivului sunt de atribut adjectival (se

acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat, ex. casa femeii frumoase
– G; i-am dat fetei frumoase – D; fata frumoasă –N. Ac.); nume predicativ
(Fetiţa este voioasă). Există câteva situaţii speciale, rar întâlnite, când adjectivul
este complement indirect (Din galbenă s-a făcut verde), complement
circumstanţial (Îl cunosc de mic).

6. VERBUL

Verbul este partea de vorbire flexibilă care arată acţiunea (a citi, a dansa, a
merge, a mânca), starea (a fi, a se afla, a se găsi) şi existenţa/devenirea (a se însera, a
evolua, a deveni).

6. 1. CARACTERIZAREA VERBULUI

Din punct de vedere semantic, verbul arată acţiuni, stări, procese, fenomene.
Din punct de vedere sintactic, verbul constituie centrul unui enunţ/al unei
propoziţii.
Din punct de vedere morfologic, categoriile gramaticale ale verbului sunt:

- modul – indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, imperativ, infinitiv,

gerunziu, participiu, supin. Modul indică atitudinea vorbitorului faţă de acţiunea
denumită. Vorbitorul poate considera acţiunea reală, posibilă, dorită etc.;
- timpul – prezent, trecut, viitor – exprimă momentul desfăşurării acţiunii,
văzută din perspectiva emiţătorului enunţului;

- persoana se referă la participanţii implicaţi în acţiune: persoana I, persoana a

II-a, persoana a III-a: eu cânt, tu cânţi, el cântă; noi cântăm, voi cântaţi, ei cântă;
- numărul – singular/plural – se referă la câte persoane (una sau mai multe)
sunt implicate în acţiune. Ex. eu cânt / noi cântăm.
- diateza – activă, pasivă, reflexivă – se referă la raportul între cel care face
acţiunea şi cel care o suferă.

Verbul se mai caracterizează şi în funcţie de tranzitivitate şi de conjugare:

- tranzitivitatea se referă din punct de vedere semantic la faptul că acţiunea
unui verb se răsfrânge direct asupra unui obiect. Iar din punct de vedere sintactic,
tranzitivitatea se referă la puterea verbului de a se combina cu un complement direct.
- conjugarea se identifică în funcţie de terminaţia verbului la forma de
 infinitiv (adică la forma din dicţionar): a lucra - conjugarea I, a bea - conjugarea a II-
a; a merge – conjugarea a III-a; a iubi, a urî – conjugarea a IV. În funcţie de grupa în
care se încadrează (conjugarea I, a II-a, a III-a, a IV-a) verbele manifestă în
conjugare trăsături comune.

6.2. CLASIFICAREA VERBULUI

6.2.1 Verbe predicative şi verbe nepredicative

În funcţie de posibilitatea de a îndeplini sau nu funcţia de predicat, verbele sunt

predicative şi nepredicative:

a. predicative: au înţeles de sine stătător şi pot realiza funcţia de predicat (în

această situaţie se găsesc majoritatea verbelor).
b. nepredicative: nu au un înţeles de sine stătător (au un conţinut semantic
abstract) şi nu pot realiza funcţia sintactică de predicat. Verbele nepredicative
sunt de două feluri: auxiliare şi copulative.
a. Verbele auxiliare sunt a fi, a vrea, a avea. Ele au rolul de a marca
modul, timpul şi diateza. De aceea se numesc auxiliare morfologice.

A FI marchează
Diateza pasivă Golul a fost înscris de fundaş.
Viitorul anterior Voi fi citit cartea până să înceapă
filmul.
Conjunctivul perfect Să fi citit
Condiţionalul-optativ perfect Aş fi dansat
Infinitivul prefect A fi dansat
Prezumtivul prezent/ perfect O fi cântând / o fi cântat

A AVEA
marchează
Perfectul compus Am dansat
Viitorul familiar Am să învăţ
Condiţionalul-optativ perfect Aş dansa, ai dansa
Condiţionalul-optativ perfect Aş fi dansat, am fi dansat
 A VREA
marchează
Viitorul Voi învăţa, vei învăţa
Prezumtivul Va fi învăţând/ va fi învăţat
 b. Verbele copulative sunt instrumente gramaticale care formează
predicatul nominal împreună cu un nume predicativ. Verbele
copulative sunt următoarele a fi, a deveni, a se face, a ieşi, a ajunge, a
însemna, a rămâne, a părea, a constitui. Fiecare dintre acestea pot să
fie, în anumite contexte, predicative.

VALORI DE VERB PREDICATIV VALORI DE VERB COPULATIV

A FI (atunci când a fi înseamnă a trăi, a Vacanţa este frumoasă.
vieţui, a dura, a dăinui, a merge, a se
duce, a veni, a trece, a trebui, a exista, a
se afla, a se găsi, a
avea loc, a proveni, a costa, a se întâmpla)
A DEVENI El a devenit inginer.
A FACE (atunci când înseamnă a se El se face inginer.
produce,
a se construi, a se fabrica, a fi posibil)
A IEŞI (atunci când înseamnă a pleca, a se El a ieşit inginer.
arăta, a proveni, a lua naştere)
A AJUNGE (atunci când înseamnă a sosi) El a ajuns inginer.
A ÎNSEMNA (când are sensul de a scrie, a Cartea asta înseamnă o avere.
nota)
A RĂMÂNE (atunci când are sens locativ, El rămâne inginer.
când înseamnă a sta undeva, a nu pleca).
A PĂREA (atunci când are sens impersonal) El pare inginer.
A CONSTITUI (dacă e sinonim cu a se Acţiunile lui constituie subiectul
forma) anchetei.

6.2.2. Verbele personale şi verbele impersonale

În funcţie de comportamentul verbului faţă de persoană (verbul intră sau nu

în relaţie cu o persoană gramaticală), verbele sunt personale şi impersonale:
a. Verbele personale au posibilitatea de a intra în relaţie cu o persoană
gramaticală. Dacă este predicat, verbul are un subiect gramatical. Ex.
Eu dansez. Tu dansezi. El dansează. (Verbul reacţionează prin
schimbarea desinenţei, în funcţie de persoana cu care intră în relaţie).
b. Verbe impersonale. Din punct de vedere semantic nu acceptă să intre
 în relaţie cu o persoană, iar din punct de vedere gramatical nu cunosc
opoziţia specifică persoanei şi au, prin urmare, o singură formă. Este
vorba despre verbe care indică
- fenomene meteorologice (a tuna, a ninge);
- expresii care se referă la stări atmosferice (e frig, e cald etc.);
- locuţiuni verbale (a-i părea bine, a-i părea rău etc.).
Intră în această serie şi verbele care au subiect, dar întotdeauna la persoana a III-a
(a se cuveni, a prii etc.) şi verbe precum a auzi, a şti, a cunoaşte când sunt la
diateza reflexivă şi au sens impersonal: se zice, se ştie, se spune etc.

6.2.3. Verbele tranzitive şi verbele intranzitive

În funcţie de capacitatea de a intra în relaţie cu un complement direct,

verbele se grupează în verbe tranzitive şi verbe intranzitive.
a. verbele tranzitive pot primi complement direct. Contextul specific lor este
verb+pe cineva (a iubi pe cineva; a invita pe cineva; a întreba pe cineva; a
ajuta pe cineva); verb+ceva (a face ceva, a desena ceva, a gusta ceva, a dansa
ceva).

Intranzitivele nu permit acest context: a telefona pe cineva este o construcţie

greşită).
Există câteva verbe care intră în contextul verb+ceva+pe cineva. Ex. a învăţa+
ceva+pe cineva; a întreba+ ceva+pe cineva; a ruga+ ceva+pe cineva etc. Aceste
verbe se numesc dublu tranzitive. Ele au două valori tranzitive realizate prin
complementul direct al persoanei (verb+pe cineva) şi prin complementul direct al
obiectului (verb+ ceva). Aceste două complemente directe se numesc al persoanei
(pe cineva) şi al obiectului (ceva) deoarece acţiunea exprimată de verb se răsfrânge
direct asupra unei persoane sau asupra unui obiect.

b. verbele intranzitive nu pot primi complement direct. Ele nu intră în contextul

verb+ceva; verb+pe cineva. Ex. a ninge, a ploua, a sta, a merge etc.
6.3. CATEGORIILE GRAMATICALE ALE VERBULUI
Categoriile gramaticale ale verbului sunt diateza, modul, timpul, persoana şi
numărul.

6.3.1 Diateza se referă la relaţia dintre acţiune, autorul acţiunii şi obiectul asupra
căruia se răsfrânge acţiunea. În funcţie de acest criteriu, verbul are trei diateze:
diateza activă, diateza pasivă şi diateza reflexivă.
Pentru a constata mai bine specificul fiecărei diateze, urmăriţi relaţia dintre
subiectul gramatical – autorul acţiunii – obiectul care suportă acţiunea în următoarele
enunţuri:
a. Petre mănâncă mere.
b. Merele sunt mâncate de Petre.
c. Petre se gândeşte la mere.
Aţi constatat că în a. subiectul gramatical, Petre, este autorul acţiunii de a
mânca. Iar acţiunea se răsfrânge direct asupra obiectului mere. Subiectul
gramatical este autorul acţiunii pe care o suferă un complement direct. Spunem
în acest caz că verbul este la diateza activă.
Aţi constatat de asemenea în b. că subiectul gramatical merele suferă acţiunea
pe care o face un complement, Petre, care este autorul acţiunii, dar nu este
subiectul gramatical al propoziţiei. Spunem în acest caz că verbul este la diateza
pasivă. La diateza pasivă verbele se construiesc cu ajutorul verbului auxiliar a fi
+ participiul verbului de conjugat (sunt mâncate).
Pentru că în enunţul b. Petre este complementul care arată cine face acţiunea,
cine este agentul acţiunii, el îndeplineşte funcţia sintactică de complement de
agent. Complementul de agent mai poate determina un adjectiv (ex. Grădina
lucrată de muncitori), un verb la supin (ex. ecuaţii uşor de rezolvat de către copii).
În ceea ce priveşte enunţul c. se constată că subiectul gramatical, Petre,
săvârşeşte o acţiune şi în acelaşi timp o suferă, acţiunea se răsfrânge asupra lui
însuşi. Spunem în acest caz că verbul este la diateza reflexivă. Diateza reflexivă
are în componenţă obligatoriu un pronume reflexiv în cazul acuzativ (el se
gândeşte) sau dativ (el îşi aminteşte).
6.3.2. Modul
Modul verbului arată, din punct de vedere semantic, felul în care vorbitorul
consideră acţiunea. Este vorba despre:
- modul indicativ: arată o acţiune sigură, reală; ex. cântăm, am dansat, vom citi.
- modul conjunctiv: arată o acţiune posibilă, realizabilă; să cântăm, să fi
citit, să dansăm. Conjunctivul se distinge prin conjuncţia să.
- modul condiţional-optativ: arată o acţiune dorită sau o acţiune a cărei
îndeplinire depinde de o condiţie; aş cânta, aş fi citit, am dansa. Condiţional-
optativul se distinge prin prezenţa auxiliarului a avea.
- modul imperativ exprimă o acţiune realizabilă, cel mai adesea fiind vorba de
un ordin, o poruncă; Citeşte!, Dansaţi! Cântaţi! Imperativul se distinge prin
intonaţie.
- modul infinitiv exprimă numele acţiunii; a citi, a dansa, a cânta. Se distinge
prin particula a.
- modul gerunziu exprimă o acţiune în desfăşurare; dansând, cântând, citind. Se
distinge prin sufixul gramatical –înd / -ind.
- modul participiu exprimă acţiuni terminate şi suferite de o fiinţă sau un obiect;
dansat, cântat, citit.
- modul supin denumeşte acţiunea sau starea: de cântat, de citit, de dansat. Se
distinge prin prepoziţia aşezată înaintea participiului.

Din punct de vedere sintactic modurile sunt

a. personale/predicative: verbele îşi modifică forma după persoană şi pot fi
predicate în propoziţie. Modurile personale şi predicative sunt indicativul,
conjunctivul, condiţional-optativul, imperativul. Verbul la modurile personale
intră în acord gramatical cu subiectul în ce priveşte persoana şi numărul.
b. nepersonale/nepredicative: verbele nu îşi modifică forma după persoană şi
nu pot fi predicate în propoziţie. Modurile nepersonale sunt infinitivul,
gerunziul, participiul şi supinul. La modurile nepersonale verbul nu intră în
relaţie de acord.
Atenţie!
Un verb predicativ, adică un verb care poate avea funcţie de predicat, poate să fie pus la un
mod nepredicativ. Ex. a citi, a dansa sunt verbe predicative (aspect reţinut şi de
dicţionare), dar sunt puse la un mod nepredicativ, spre exemplu A scrie citeţ este foarte
greu. Nu s-a oprit din dansat toată seara

6.3.2.1. Formele verbului la modul indicativ

TIMPUL PREZENT indică faptul că acţiunea se desfăşoară în momentul vorbirii.

A învăţa (conjugarea I)
Învăţ , Înveţi, Învaţă, Învăţăm,
Învăţaţi, Învaţă
Sunt marcate cu roşu desinenţele de persoană şi
număr şi cu galben sufixul gramatical care arată
timpul. În cazul de faţă timpul prezent.

În funcţie de conjugare formele verbului sunt următoarele:

Conjugarea I verbe terminate la infinitiv în – a

A lucra A A învăţa
lucrez afla învăţ
lucrezi aflu înveţi
lucrează afli învaţă
lucrăm află învăţăm
lucraţi aflăm învăţaţi
lucrează aflaţi învaţă
află
Conjugarea a II-a Conjugarea a III-a
verbe terminate la infinitiv în - verbe terminate la infinitiv în –
ea e
 A A
părea face
par fac
pari faci
pare face
părem facem
păreţi faceţi
par fac
Conjugarea a IV-a verbe terminate la infinitiv în – i, – î
A iubi A dormi A urî
Iubesc dorm urăsc
Iubeşti dormi urăşti
Iubeşt doarme urăşt
e dormim e
Iubim dormiţi urâm
Iubiţi dorm urâţi
Iubesc urăsc

TIMPUL TRECUT indică desfăşurarea unei acţiuni înainte de momentul

vorbirii. Timpul trecut al modului indicativ are următoarele forme: imperfect,
perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfectul.
Imperfectul arată o acţiune trecută în desfăşurare în acelaşi timp cu o altă
acţiune.
Ex. Citeam când a sunat telefonul.
 Conjugarea I Conjugarea a II-a Conjugarea a III-a Conjugarea a IV-a
învăţam păream mergea iubeam
învăţai păreai m iubeai
învăţa părea mergeai iubea
învăţam păream mergea iubeam
învăţaţi păreaţi mergea iubeaţi
învăţau păreau m iubeau
mergeaţi
mergeau
Sunt marcate cu roşu desinenţele de persoană şi număr, iar cu verde sufixul
temporal de imperfect.

Perfectul compus exprimă o acţiune trecută şi terminată în momentul vorbirii.

Se formează cu auxiliarul a avea şi cu participiul verbului pe care îl conjugăm: am
învăţat, ai învăţat, a învăţat, am învăţat, aţi învăţat, au învăţat.
Perfectul simplu exprimă o acţiune trecută şi încheiată în trecut. Astăzi
perfectul simplu este mai mult un timp folosit în proza literară. El este utilizat în
limbajul curent în anumite regiuni ale ţării şi exprimă o acţiune terminată de
curând. Observaţi diferenţa între Făcui curăţenie în dimineaţa asta (făcui -
perfect simplu, acţiune terminată curând, poate momentul vorbirii este la prânz
sau după-masă) şi Ieri seară am făcut curat (am făcut – perfect compus).

Conjugarea I Conjugarea a II-a Conjugarea a III-a Conjugarea a IV-a

învăţai părui mersei iubii
învăţaşi păruşi merseşi iubişi
învăţă păru merse iubi
învăţară părurăm merseră iubiră
m părurăţi m m
învăţarăţi părură merserăţi iubirăţi
învăţară merseră iubiră
Sunt marcate cu roşu desinenţele de persoană şi număr, iar cu verde sufixul
temporal -i de perfect simplu.
 Mai mult ca perfectul exprimă o acţiune trecută şi terminată înaintea unei
alte acţiuni trecute. Ex. Plecaseră înainte să ne întâlnim.

Conjugarea I Conjugarea a II-a Conjugarea a III-a Conjugarea a IV-a

învăţasem părusem mersesem iubisem
învăţaseşi păruseşi merseseşi iubiseşi
învăţase păruse mersese iubise
învăţaseră păruseră merseseră iubiseră
m m m m
învăţaserăţ păruserăţi merseserăţi iubiserăţi
i învăţaseră păruseră merseseră iubiseră
Sunt marcate cu roşu desinenţele de persoană şi număr, iar cu verde şi albastru
sufixele temporale -ase, - use,
-sese, -ise de mai mult ca perfectul.

TIMPUL VIITOR indică o acţiune care se va desfăşura după momentul vorbirii.

Viitorul are forme pentru limba scrisă şi pentru limba vorbită. Viitorul are două
forme: viitor simplu şi viitor anterior.
Viitorul simplu în limba scrisă se formează cu auxiliarul verbului a vrea şi infinitivul
verbului de conjugat: voi citi, vei citi, va citi, vom citi, veţi citi, vor citi.
Viitorul simplu în limba vorbită se realizează

- cu ajutorul lui o invariabil şi conjunctivul verbului de conjugat: o să citesc,

o să citeşti, o să citească, o să citim, o să citiţi, o să citească.
- cu auxiliarul a vrea: voi, vei, va, vom, veţi, vor, din formele căruia cade vocala v
şi la care se adaugă infinitivul verbului: oi citi, îi citi, a citi, om citi, îţi citi, or citi.
Viitorul anterior arată o acţiune viitoare terminată înaintea altei acţiuni viitoare.
Se formează din verbul auxiliar a fi pus la timpul viitor şi participiul verbului de
conjugat: voi fi citit, vei fi citit, va fi citit, vom fi citit, veţi fi citit, vor fi citit. Ex. Voi
fi citit materialele până se va termina sesiunea. (voi fi citit – viitor anterior, se va
termina – viitor simplu; acţiunea voi fi citit este terminată înaintea acţiunii se va
termina).
 6.3.2.2. Formele verbului la modul conjunctiv

La modul conjunctiv, verbul are două timpuri: prezent şi trecut.

TIMPUL PREZENT arată o acţiune posibilă desfăşurată în prezent sau
viitor. Se formează din conjuncţia să şi formele de indicativ prezent (cu excepţia
formei de la persoana a III-a singular).
TIMPUL TRECUT al modului conjunctivul arată o acţiune posibilă
desfăşurată în trecut. Se formează cu conjuncţia să+verbul auxiliar a
fi+participiul verbului de conjugat. Ex. să fi citit, să fi citit, să fi citit etc.

Conjugarea I verbe terminate la infinitiv în – a

A lucra A afla A
să lucrez să aflu învăţa
să să afli să învăţ
lucrezi să afle să
să să înveţi
lucreze aflăm să
să să aflaţi înveţe
lucrăm să afle să
să lucraţi învăţăm
lucreze să
învăţaţi
să înveţe
Conjugarea a II-a Conjugarea a III-a
verbe terminate la infinitiv în - verbe terminate la infinitiv în –
ea e
A A face
părea să fac
să par să faci
să pari să
să pară facă
să să
părem facem
să să faceţi
 păreţi să facă
să pară

Conjugarea a IV-a verbe terminate la infinitiv în – i, – î

A iubi A dormi A urî
să iubesc să dorm să urăsc
să iubeşti să dormi să urăşti
să să să
iubească doarmă urască
să iubim să să urâm
să iubiţi dormim să urâţi
să să să urască
iubească dormiţi
să
doarmă
 6.3.2.3. Formele verbului la modul condiţional-optativ

Verbele la modul condiţional-optativ pot fi la timpul prezent şi la timpul trecut.

TIMPUL PREZENT indică o acţiune desfăşurată în momentul vorbirii sau
în viitor. Prezentul la condiţional-optativ se formează cu verbul auxiliar a
avea+infinitivul verbului de conjugat: aş citi, ai citi, ar citi, am citi, aţi citi, ar citi.
TIMPUL TRECUT (PERFECT) arată o acţiune desfăşurată în trecut.
Timpul trecut la modul condiţional-optativ se alcătuieşte din verbul a fi la modul
condiţional - optativ+infinitivul verbului de conjugat: să fi citit, să fi citit etc.

6.3.2.4. Formele verbului la modul imperativ

Modul imperativ are forme doar pentru persoana a II-a. Verbele la modul
imperativ pot fi la forma afirmativă sau la forma negativă.

Conjugarea I verbe terminate la infinitiv în – a

A lucra A afla A învăţa
Lucrează! Află! Învaţă!
Lucraţi! Aflaţi! Învăţaţi!
Nu lucra! Nu afla! Nu învăţa!
Nu Nu Nu
lucraţi! aflaţi! învăţaţi!
Conjugarea a II-a Conjugarea a III-a
verbe terminate la infinitiv în - verbe terminate la infinitiv în –
ea e
A părea A culege
Bea! Culege!
Nu Nu
bea! culege!
Beţi! Culegeţi!
Nu beţi! Nu culegeţi!
Conjugarea a IV-a verbe terminate la infinitiv în – i, – î
 A iubi A dormi A urî
Iubeşte! Dormi! Urăşte
Nu Nu ! Nu
iubi! dormi! urî!
Iubiţi! dormiţi! Urâţi!
Nu iubiţi! Nu Nu urâţi!
dormiţi!
 Formele verbului la modul infinitiv

Verbul la modul infinitiv exprimă numele acţiunii. La infinitiv, verbul are două

- forma scurtă, obţinută cu prepoziţia a: a citi; sau fără prepoziţie: ex. pot citi.
- forma lungă, obţinută cu sufixul –re (ex. citi+re). Astăzi această formă se foloseşte
doar ca substantiv. Cândva era folosită cu putere verbală: ex. închinare-aş – forma
veche şi inversată a lui aş închina, astăzi întâlnit sub forma închina-u-aş.

6.3.2.5. Formele verbului la modul gerunziu

Modul gerunziu exprimă acţiuni în desfăşurare. Gerunziul se formează cu

sufixele gramaticale –ind şi –înd: citind, dansând. Forma negativă se obţine cu
prefixul ne- care se lipeşte de radical: necitind, nedansând, dar şi nemaidansând.
 6.3.2.6. Formele verbului la modul participiu

Modul participiu se formează de la rădăcina verbului cu sufixele –at

(conjugarea I): lucrat, alintat; -ut (conjugarea a II-a): băut, părut; -s, -ut (conjugarea
a III-a): mers, făcut; - it, -ât (conjugare a IV-a): urât, iubit.

6.3.2.7. Formele verbului la modul supin

Modul supin se formează din participiul verbului de conjugat precedat de o

prepoziţie: de citit, pentru citit, de cumpărat etc.

modurile predicative pot avea orice funcţie sintactică, cu excepţia funcţiei de

predicat.

Funcţiile sintactice ale verbelor la modurile nepersonale sunt: subiect (Ar fi

interesant de aflat); nume predicativ (Filmul ăsta e de văzut); atribut verbal (O nouă
maşină de spălat a fost lansată pe piaţă); complement direct (Am terminat de citit; E
greu de citit cartea asta); complement indirect (Se gândeşte la desenat),
complemente circumstanţiale (Trece râul înotând – complement circumstanţial de
mod; trece râul fluierând – complement circumstanţial de timp) etc.

6.3.3. Persoana
Categoria persoanei se manifestă doar la modurile personale şi predicative.
Verbul are trei persoane:
- persoana I reprezintă emiţătorul, cel care vorbeşte. Ex. citesc, citim.
- persoana a II-a reprezintă receptorul, persoana cu care se vorbeşte. Ex. citeşti,
citiţi.
- persoana a III-a reprezintă persoana despre care se vorbeşte. Ex. (ea) iubeşte,
(ei) dansează.
Persoanele sunt înscrise în desinenţa verbului. Revedeţi tabelele de mai sus.

6.3.4. Numărul
 Categoria numărului se manifestă doar la modurile personale şi predicative.
Verbul are două numere:
- singular: o singură persoană face acţiunea. Ex. (el) munceşte, (tu) dansezi,
(eu) scriu.
- plural: mai multe persoane fac acţiunea. Ex. (ei) muncesc, (voi) dansaţi, (noi)
scriem.
Numărul este înscris în desinenţa verbului. Revedeţi tabelele de mai sus.
 7. ADVERBUL

Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată o caracteristică a unei

acţiuni, a unei stări sau a unei însuşiri.

7.1. Din punct de vedere semantic, adverbele sunt de trei feluri:

- adverbe de loc: arată locul acţiunii sau al stării (sus, jos, aproape, departe,
afară, pretutindeni);
- adverbe de timp: arată timpul acţiunii sau al stării (ieri, astăzi, curând,
întotdeauna);
- adverbe de mod: arată modul de desfăşurare al unei acţiuni: încet, repede,
agale, aşa, destul, rar, anume, bunăoară etc.

Pe lângă aceste tipuri de adverbe, mai există adverbe şi locuţiuni adverbiale

care au în frază rolul de conectori textuali. Este vorba despre adverbele
pronominale (se numesc adverbe pronominale deoarece în frază au un
comportament asemănător cu al pronumelor relative). Adverbele pronominale
sunt cele care ţin locul cuvintelor care arată circumstanţele de loc, de timp, de
cauză, ale unei acţiuni:
- adverbe relative, care au rol de relaţie în frază (fac relaţia între o subordonată
şi regenta ei): unde, când, cum. Ex. Ştiu [unde mergi] – unde introduce
subordonata completivă directă. Dansez [cum vreau] – cum introduce subordonata
completivă de mod etc.
- adverbe interogative, care au rolul de a ţine – în propoziţiile interogative –
locul cuvântului care indică modul, locul sau timpul: unde, când, cum. Ex. Unde
mergi? [la magazin]; unde ţine, în propoziţia interogativă, locul substantivului
complement de loc la magazin.
- adverbe nehotărâte, care au rolul de a ţine locul cuvintelor ce indică locul,
timpul şi modul acţiunii, fără să precizeze exact în ce împrejurare se desfăşoară
acţiunea: undeva, cândva, cumva, oricând, oricum etc. (asemănătoare cu
pronumele nehotărâte).
 Unele adverbe şi locuţiuni adverbiale se comportă în frază ca termeni
regenţi ai unor propoziţii subordonate. Este vorba despre câteva adverbe şi
locuţiuni adverbiale, în situaţia în care sunt urmate în frază de conjuncţiile că,
să. Ex. Fireşte [că natura e verde.] – fireşte este adverb predicativ, el are
funcţie de predicat adverbial şi este regentul propoziţiei subordonate [că
natura e verde.].

7.2. Din punct de vedere morfologic (al formei), adverbele sunt

- simple: sus, mâine, măcar, tocmai;

- compuse: ici-colo, azi dimineaţă, mâine seară;
- locuţiuni adverbiale: grupul unitar de cuvinte care este sinonim cu un
adverb şi se comportă ca un adverb. Locuţiunile adverbiale pot fi de loc
(în spate, în faţă, din loc în loc), de timp (când şi când), de mod (fără
îndoială, cu forţa, cu frumosul).

7.3. Din punctul de vedere al provenienţei, adverbele se pot obţine prin

derivare (- eşte, -iş, - mente: finalmente, literalmente, târâş, boiereşte etc.), prin
compunere (ici- colo), prin conversiune (dansează frumos – frumos este adverb
obţinut prin conversiune din adjectivul frumos).

7.4. Majoritatea adverbelor obţinute prin conversiune din adjectiv au

categoria ramaticală a comparaţiei şi cunosc aceleaşi grade de comparaţie
precum adjectivul: pozitiv, comparativ, superlativ (revedeţi subcapitolul consacrat
gradelor de comparaţie din capitolul Adjectivul). Spre exemplu:
1. gradul pozitiv: bine.
2. gradul comparativ de egalitate: la fel de bine, tot aşa de bine;
comparativul de inferioritate: mai puţin bine; comparativul de
superioritate: mai bine.
3. gradul superlativ: superlativul relativ de superioritate: cel mai bine;
superlativ relativ de inferioritate: cel mai puţin bine; superlativul
absolut: foarte bine, prea bine, extrem de bine.
 7.5. Funcţiile sintactice ale adverbelor sunt următoarele: complement
circumstanţial (El locuieşte acolo; Ieri am fost în oraş), atribut adverbial
(Curtea de acolo este veche), predicat verbal (de fapt, predicat adverbial: Fără
îndoială că îi va plăcea filmul), nume predicativ (E bine să înveţi limbi străine).

8. PREPOZIŢIA

Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă care leagă un complement sau un

atribut de cuvintele pe care complementul, respectiv atributul le determină..

În funcţie de formă, prepoziţiile sunt :

- simple : la, de, pe, în, cu, contra etc.
- compuse: de la, de pe, de lângă, despre etc.
- locuţiuni prepoziţionale: grupul unitar de cuvinte care se comportă ca o
prepoziţie: în faţa, în spatele, în dosul, în urma, faţă de etc. Spre deosebire de
prepoziţiile compuse, locuţiunile prepoziţionale au în alcătuire termeni care la
origine au făcut parte dintr-o altă categorie gramaticală (ex. locuţiunea faţă de
este alcătuită dintr-un fost substantiv, faţă, şi o prepoziţie, de).
 Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale au putere să atragă un caz sau altul.
Astfel sunt prepoziţii
- cu regim de acuzativ (dau cazul acuzativ cuvântului pe care îl precedă):
în, cu , la, din, de pe, de, faţă de, în loc de, în afară de, împreună cu,
conform cu etc.
- cu regim de dativ (cer cazul dativ pentru cuvântul pe care îl precedă): graţie,
mulţumită, datorită, conform, contrar, potrivit, aidoma, asemenea.
- cu regim de genitiv (cer cazul genitiv pentru cuvântul pe care îl precedă):
contra, asupra; înaintea, înapoia, dedesubtul (prepoziţii provenite din
adverbe), în faţa, în spatele, în mijlocul, de-a lungul, în preajma etc.

Observaţi diferenţa:
a. Fata are un mijloc de viespe. (mijloc – substantiv; intră în contextul specific
unui substantiv: acest mijloc);
b. Fata dansează în mijloc. (în mijloc – locuţiune adverbială de loc);
c. În mijlocul curţii s-au aşezat la taclale. (în mijlocul – locuţiune prepoziţională
cu regim de genitiv).

9. CONJUNCŢIA

Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă care are rol de instrument

sintactic. Funcţia conjuncţiei este să lege în frază două propoziţii, iar în propoziţie,
două părţi de propoziţie de acelaşi fel. Ex. Cumpără mere şi pere. (şi – conjuncţie
coordonatoare, marchează relaţia de coordonare între două complemente directe:
mere şi pere); Vine, dar nu stă mult. (dar – conjuncţie coordonatoare, marchează
relaţia de coordonare între două propoziţii, prima propoziţie fiind [Vine], iar a două
[nu stă mult]).

După formă, conjuncţiile sunt:

- simple: că, cică, dacă, iar, de etc.
- compuse: ca şi, ca...să, ca să, precum şi etc. (formate din două conjuncţii
sau un adverb şi o conjuncţie).
- locuţiuni conjuncţionale (grupuri de cuvinte cu sens şi comportament
 sintactic de conjuncţie, care au obligatoriu în componenţă o conjuncţie):
ca şi cum, chiar dacă, din cauză că, măcar că, ca şi când, fără să, pentru
că, cu toate că, în timp ce, fie că etc.

După rolul lor în enunţ, conjuncţiile sunt:

a. coordonatoare: marchează relaţii de coordonare (leagă părţi de propoziţie de

acelaşi fel, sau propoziţii de acelaşi fel). Conjuncţiile coordonatoare se subgrupează
în
- conjuncţii coordonatoare copulative: şi, precum, nici, nu numai...ci şi.
 - conjuncţii coordonatoare adversative: dar, iar, însă, ci.

Înaintea conjuncţiilor adversative, se pune totdeauna virgulă. Atunci când este în

interiorul propoziţiei conjuncţia însă nu se desparte prin virgulă.

conjuncţii coordonatoare disjunctive: sau, ori, fie.

Când aceste conjuncţii sunt perechi: fie...fie; sau...sau; ori....ori, virgula precedă
obligatoriu al doilea termen. Ex. Ori dansezi, ori pictezi

- conjuncţii coordonatoare conclusive: aşadar, deci, prin urmare, vasăzică.

- Conjuncţia deci nu se desparte prin virgulă de restul propoziţiei. Ex. Mă
apuc deci de scris. Conjuncţia aşadar se desparte prin virgulă de restul
propoziţiei. Ex. Am dansat, aşadar, cel mai frumos vals inventat vreodată.

Atenţie! Conjuncţia şi poate avea şi sens adversativ. Eg Am chemat-o la film, şi nu a venit.

Conjuncţia iar poate avea sens copulativ. Ex. Eu am dansat, iar tu ai cântat.

b. subordonatoare: asigură relaţii sintactice de dependenţă între două propoziţii

între care una este subordonată şi cealaltă regentă. Conjuncţiile subordonatoare
leagă deci propoziţiile subordonate de regentele lor. Ex. să, ca să, că, ca...să, dacă,
de, căci, deşi, încât.

10. INTERJECŢIA

Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă senzaţii, stări sufleteşti,
îndemnuri, sau reproduce sunete din natură.

CLASIFICAREA INTERJECŢIEI

a. Din punct de vedere morfologic, interjecţiile sunt:

- simple: uf, of, ai, hm etc.
 - compuse: tic-tac, trosc-pleosc etc.
- locuţiuni interjecţionale: pe naiba, păcatele mele.

b. Din punct de vedere semantic, interjecţiile au următoarele caracteristici:

- redau stări sufleteşti şi senzaţii: durerea (of, ah etc.), bucuria (ura!), teama
(vaoleu!), dispreţul (ptii!), mâhnirea (of, ah!), ameninţarea (ei-ei!), nostalgia (ehe!),
mirarea (oa!) etc.
- redau manifestarea unei voinţe, a unei dorinţe (hai, haide hei-rup, măi,
hei, băi, iată, uite etc.)
- redau sunetele emise în natură (aceste interjecţii se numesc onomatopee). Ex.
cioc! clanţ! fâş! ronţ! sfâr!

c. Din punct de vedere sintactic, interjecţiile au adesea funcţia sintactică de predicat.

Realizarea funcţiei de predicat / a predicaţiei se realizează datorită intonaţiei
exclamative pe care interjecţia o are. Ex. Lupul ţup peste gard. Haide la film!
Predicatul interjecţional este asimilat predicatului verbal.
Alte funcţii sintactice ale interjecţiei sunt numele predicativ (E vai de noi),
complement circumstanţial de mod (Mergea şontâc-şontâc).
Interjecţiile se despart prin virgulă sau semnul exclamării de restul propoziţiei. Dar atunci
când au funcţie sintactică în propoziţie nu se despart. Ex. Ptii, dar ce mult ai mai lucrat!
Haide la film!

11. GREŞELI TIPICE DE MORFOLOGIE (vezi G. Gruiţă, Moda lingvistică

2007)

Majoritatea greşelilor de limbă sunt provocate de cunoaşterea insuficientă a

limbii, atunci când limba este vorbită de un străin; de comoditatea vorbitorilor,
comoditate care se traduce ca legea minimului efort şi cauzează adesea abatere de la
normă, cel mai frecvent în fonetică şi vocabular. (Spre exemplu, pentru legea
minimului efort, revedeţi situaţiile discutate mai sus: ex. des- devine dez- prin
asimilarea consoanei finale a prefixului la consoana iniţială a temei, dez-doi, des-face;
tot ca exemplu pentru legea minimului efort manifestată în vocabular: hârtia sugativă
a devenit, pentru a face economie de efort, sugativă); şi prin analogie, întâlnită
frecvent în morfologie şi sintaxă, realizând tendinţa de a simplifica şi regulariza
sistemul, de normalizare şi eliminare a excepţiilor.
Câteva dintre greşelile de morfologie cauzate de economia de efort sunt
următoarele:

1. este greşită suprimarea verbului auxiliar la două verbe coordonate (cauza

greşelii este economia de efort a vorbitorilor, „legea minimului efort”, sau – aşa
cum o numeşte G. Gruiţă – „lenea lingvistică” – unul dintre principiile care
guvernează dinamica limbii). Ex. Petre a citit şi scris mult (incorect) în loc de
Petre a citit şi a scris mult (corect); Petre va citi şi desena toată seara (incorect)
în loc de Petre va citi şi va desena toată seara (corect). La fel, se consideră
greşeală suprimarea particulei să de la conjunctiv. Ex. Ar vrea să se îmbrace şi
parfumeze ca să facă bună impresie (incorect) în loc de Ar vrea să se îmbrace şi
să se parfumeze ca să facă bună impresie (corect).

2. în sistemul limbii române substantivele în genitiv şi dativ poartă obligatoriu marca

de caz, marca genitivului sau a dativului (ex. Cartea vecinului; cartea lui Alex).
Utilizarea substantivelor fără marcă de genitiv sau dativ contravine normelor limbii
române. S-au încetăţenit forme de tipul această hotărâre a PNL [a penele], în loc de
această hotărâre a PNL-ului [a peneleului]. Însă utilizarea după prepoziţii care cer
dativul (datorită, graţie, mulţumită, conform, potrivit, contrar, aidoma, asemenea) a
substantivelor fără marcă de caz contravine flagrant normelor limbii române.
Contravine astfel normelor limbii române o formulare de genul Conform
Rompress…, potrivit Francepress, acţionar al Romtelecom. Varianta corectă se
realizează prin utilizarea termenului generic: conform agenţiei Rompress, acţionar al
companiei Romtelecom.

3. economia de efort a dus şi la scurtarea denominaţiei, prin înlocuirea sintagmei cu

unul din termenii componenţi. Astfel flagrant delict a devenit flagrant (ex. la flagrant
asistă civilii, l-am prins în flagrant). La fel telefon mobil/ celular a devenit mobil şi
celular; alegeri anticipate a devenit anticipate.
 CAPITOLUL VII

Elemente de sintaxă

1. Cuvântul şi enunţul

Ca unitate lexicală, cuvântul aparţine vocabularului şi funcţionează în virtutea

relaţiilor cu alte cuvinte din vocabular. Orice cuvânt are anumite posibilităţi de
asociere cu alte cuvinte, ceea ce îl implică în organizarea gramaticală a limbii. Enunţul
este alcătuit din mai multe cuvinte, printr-o asociere de cuvinte, care sunt puse în
relaţie în funcţie de o anumită circumstanţă de comunicare. Atunci când este încadrat
într-un enunţ cuvântul are valoare comunicativă şi îşi actualizează doar unul dintre
sensurile pe care le are. Ex. soarele răsare peste o oră reprezintă un enunţ dacă
transmite o informaţie şi se referă la o situaţie anume din realitate. Adesea trimiterea la
un anumit referent pe care o face enunţul se realizează prin intonaţie, prin gesturi sau
mimică.

2. PROPOZIŢIA ŞI FRAZA. RAPORTURILE SINTACTICE

Enunţul poate fi o propoziţie sau o frază.

a. Propoziţia este o comunicare cu un singur predicat. Ex. Plouă. Ninge. Fetiţa

fuge. Petre mănâncă mere. Există şi propoziţii cu verbul predicat lipsă. El a venit,
dar [ea, nu]. În propoziţia marcată verbul predicat lipseşte. Grupul central într-o
propoziţie în constituie predicatul în jurul căruia se aşază elementele subordonate din
grupul verbal; şi, de asemenea, grupul nominal, alcătuit din subiect şi elementele care
îl determină. Părţile de propoziţie sunt subiectul, predicatul, atributul şi
complementul.

b. Fraza cuprinde cel puţin două propoziţii relaţionate între ele prin conjuncţii
coordonatoare sau conjuncţii subordonatoare. Ex. Cânt şi dansez. Licuricii sclipesc în
fiecare noapte când este lună.
 Între cuvintele unei propoziţii şi între propoziţiile care alcătuiesc o frază se
instituie anumite raporturi sintactice. Este vorba despre raportul de interdependenţă
între subiect şi predicat, de raportul de coordonare şi raportul de subordonare.

Raportul de interdependenţă între subiect şi predicat vizează relaţia între cele

două părţi de propoziţie: predicatul spune ce face, ce este, cum este, cine este
subiectul, iar subiectul este partea de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul
predicatului.
Predicatul stă la persoana şi numărul pe care îl impune subiectul (Noi dansăm, Voi
dansaţi). Subiectul stă la cazul nominativ, caz pe care îl impune predicatul. Fiecare
dintre aceste două părţi de propoziţie impune celeilalte o anumită formă.

Raportul de coordonare se instituie între două părţi de propoziţie de acelaşi fel,

sau între două propoziţii de acelaşi fel (vedeţi subcapitolul conjuncţii coordonatoare).

Raportul de subordonare se instituie, în propoziţie, între un complement sau

un atribut şi termenii lor regenţi. Ex. ieşim afară: afară este în raport de
subordonare faţă de termenul regent ieşim; mâncăm plăcinte cu brânză: plăcinte
este în raport de subordonare faţă de termenul regent mâncăm; iar cu brânză este
în raport de subordonare faţă de termenul regent plăcinte. În fraza Dansez ce dans
îmi place, propoziţia completivă directă [ce dans îmi place] este în raport de
subordonare faţă de propoziţia regentă [Dansez].

Relaţiile sintactice se pot realiza prin: flexiune, joncţiune, topică, intonaţie,

pauză, astfel:

1) Flexiunea marchează raportul dintre subiect şi predicat, dintre termenul

subordonat şi regent şi se referă la acord în număr, persoană, gen, caz. Ex.
Licuricii sclipesc – flexiunea presupune numărul plural la verbul predicat şi
numărul plural la subiect; în Fetelor frumoase le dau invitaţii – flexiunea
presupune acordul în gen, număr şi caz între atributul adjectival frumoase şi
termenul regent fete (feminin, plural, dativ);

2) Joncţiunea se realizează prin elemente de relaţie: prepoziţii, conjuncţii

coordonatoare şi subordonatoare, şi alte elemente de relaţie (pronumele
relative, adverbele relative, unele pronume nehotărâte. Vedeţi secvenţele
 consacrate acestora în capitolul de morfologie).

3) Juxtapunerea se realizează prin alăturarea a două sau mai multe părţi de

propoziţie de acelaşi fel. Ex. Mănânc în fiecare toamnă mere, pere, struguri şi
mango. Raportul sintactic între complementele directe mere, pere, struguri
este realizat prin juxtapunere.

4) Topica, intonaţia şi pauza sunt modalităţi de a institui relaţiile sintactice. Ex.

în I- am dat flori fetei acesteia, funcţia lui acesteia nu e lămurită: poate fi
atribut adjectival, dativ, se acordă cu fetei, dar şi atribut pronominal în genitiv,
cu regent fetei (a cui fată?, - a acesteia). Dacă schimbăm topica, enunţul se
dezambiguizează. I-am dat acestei fete flori. I-am dat flori acestei fete – situaţii
în care acestei este atribut adjectival. (pentru folosirea intonaţiei, vedeţi
secvenţa consacrată intonaţiei în capitolul de fonetică).

3. CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR

3.1Din punctul de vedere al structurii sintactice – al părţilor de propoziţie şi al

felului predicaţiei – propoziţiile sunt analizabile şi neanalizabile. Propoziţiile
analizabile sunt alcătuite din părţi de vorbire distincte. Ex. Culege flori; Aleargă
după câine. În propoziţiile neanalizabile funcţia sintactică a părţilor de propoziţie
nu se poate recunoaşte. Ex. Ei!, Aş! etc. Propoziţiile acestea comunică sens doar
într-un anumit context.

3.2Din punctul de vedere al aspectului predicatului, propoziţiile sunt afirmative (El

dansează.) şi negative (El nu dansează). Există şi alte cuvinte care exprimă ideea
de negaţie: nimeni, nimic, niciunul, niciuna, însă o propoziţie se numeşte negativă
doar dacă predicatul este la formă negativă.

3.3După scopul comunicării, propoziţiile sunt a. enunţiative (comunică o

informaţie); ex. Programul de televiziune e slab. Începe meciul.). După conţinut şi
modul verbului, propoziţia enunţiativă poate fi enunţiativă propriu-zisă, optativă,
dubitativă şi imperativă. b. interogative (solicită o informaţie); ex. Cum e
vremea? După conţinut şi modul verbului, propoziţia interogativă poate fi
 interogativă propriu-zisă, optativă şi dubitativă.

3.4După rolul în frază, din punctul de vedere al relaţiei cu alte propoziţii,

propoziţiile sunt regente şi subordonate. Ex. dansează ce dans vrea; [dansează] –
Propoziţia regentă; [ce dans vrea] – Propoziţia subordonată.

3.5După capacitatea de a alcătui singure o comunicare, propoziţiile sunt principale

şi secundare. Cele principale pot alcătui singure un enunţ într-o situaţie de
comunicare. Cele secundare nu au înţeles de sine stătător.

4. Aspecte referitoare la sintaxa propoziţiei şi a frazei. Funcţii sintactice în

propoziţie

4.1Subiectul este partea de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul

predicatului. Răspunde la întrebările cine? ce?

Felurile subiectului

a. subiect exprimat, alcătuit din unul sau mai mulţi termeni. Ex. Vine iarna.; Ion
şi Petre scriu. Poate fi exprimat prin substantiv, pronume (Acesta, El, Fiecare/
Al meu etc. cântă), numeral (Doi dorm, Al doilea cântă), verb (A citi e foarte
util; E bine a şti multe).
b. subiect neexprimat: inclus (în desinenţa predicatului: dansează, dansez –
revedeţi tabelul cu conjugările verbului şi sublinierile desinenţelor de persoană
şi număr) etc.; subînţeles (în cazul în care a fost exprimat anterior, ex. Petre
dansează şi desenează – subiectul predicatului desenează este subînţeles);
nedeterminat (în cazul în care nu se poate determina autorul acţiunii (Se
vorbeşte despre schimbarea vremii).
Cazul subiectului este nominativul.

4.2Predicatul este partea de propoziţie care spune ceva despre subiect şi arată ce face,
ce este, cine este sau ce acţiune suferă subiectul.
Felurile predicatului: verbal şi nominal. Predicatul verbal este format din verbe
predicative (Ion cântă). Predicatul nominal este alcătuit din verbe copulative şi nume
predicative (Ion este cântăreţ). Pentru verbele copulative, revedeţi capitolul Verbul.

Acordul predicatului cu subiectul. Acordul este potrivirea de formă dintre două

cuvinte. Cuvântul regent impune determinantului o anumită formă gramaticală (gen,
număr, caz, persoană). De exemplu, atributul exprimat prin adjectiv preia genul,
numărul şi cazul substantivului regent.

1. Subiectul se acordă cu predicatul în număr şi persoană. (Ei plecaseră. Noi cântăm.

Voi cântaţi.). În acest caz este vorba despre acord gramatical.
Observaţii:
- când un termen al subiectului multiplu îl exclude pe celălalt, acordul se
face la singular. Ex. Ori Ion, ori Petre rămâne acasă.
- când elementele subiectului multiplu sunt pronume la persoane diferite,
preponderenţă are persoana I. ex. Eu, tu şi el desenăm.; sau a II-a ex. Tu şi ea
desenaţi.

2. Subiectul se acordă în gen, număr şi caz cu numele predicativ adjectiv şi cu

participiul verbului predicat aflat la diateza pasivă. Ex. Grădina este colorată de
toamnă; Fularul este roşu.
Observaţii:
- când subiectul multiplu este alcătuit din mai multe nume de persoane,
preponderenţă are masculinul. Ex. Elevii şi elevele sunt frumoşi.
- numele predicativ adjectiv se acordă, atunci când substantivele sunt la plural,
cu substantivul aflat în proximitate. Ex. Trandafirii şi garoafele sunt frumoase.
Garoafele şi trandafirii sunt frumoşi.
- când substantivele sunt la feminin şi neutru, numele predicativ se acordă la
feminin-neutru. Ex. Cartea şi caietul sunt nou cumpărate.
- când substantivele sunt de genul masculin şi neutru, numele predicativ
adjectiv stă la neutru, dacă masculinul e la singular; sau stă la masculin, când
substantivul masculin e la plural şi cel neutru la singular. Ex. Muntele şi
 dealurile sunt înalte. Dealul şi munţii sunt înalţi.

3. Excepţie de la regulile acordului gramatical fac acordul după înţeles şi

acordul prin atracţie. Ex. Un grup de oameni au venit la teatru. Un grup
de oameni au venit la teatru. Despre acestea vezi capitolul de morfologie.

Acordul după înţeles se manifestă atunci când forma predicatului se modifică

după sensul subiectului şi nu după forma gramaticală a subiectului. Spre exemplu,
subiectul este un substantiv colectiv, urmat de un determinant la plural indicând
membrii acestei colectivităţi. În acest caz vorbitorul simte în substantiv ideea de
pluralitate şi acordă verbul la plural: Majoritatea elevilor au răspuns foarte bine la
examen.

Acordul prin atracţie se realizează atunci când predicatul nu se acordă cu

subiectul, ci cu un alt cuvânt mai apropiat ca poziţie de predicat şi care impune
acordul. Ex. A fost odată o babă şi un moş. (subiectul este multiplu o babă şi un
moş, dar predicatul are formă de singular a fost impusă de substantivul alăturat lui,
o babă).

Când subiectul este exprimat printr-un substantiv cu sens colectiv (turmă,

echipaj, armată etc.) acordul corect se face cu verbul la singular. Spre exemplu,
Echipajul a făcut
/au făcut o escală.
Când subiectul este exprimat printr-un substantiv la singular care exprimă o
cantitate (mulţime, parte, majoritate etc.) şi care este sau nu urmat de un determinant
(o mulţime de oi, majoritatea oilor), acordul gramatical este concurat de cel după
înţeles. Când substantivul nu este urmat de un determinant, se preferă acordul la
singular: Majoritatea a votat contra. Când substantivul este urmat de determinant,
norma tolerează acordul după înţeles: se admit ambele variante Majoritatea
parlamentarilor a votat contra, şi Majoritatea parlamentarilor au votat contra.
(Substantivul majoritatea, deşi la singular este resimţit de vorbitori ca plural, ceea ce
determină acordul cu verbul la plural).
Atenţie!
Acordul după înţeles şi acordul prin atracţie sunt abateri de la normele limbii literare,
dar există situaţii în care norma le tolerează sau le dă prioritate. Spre exemplu, Au
venit o parte; majoritatea vor pleca. Există şi situaţii în care norma dă prioritate
acordului prin atracţie: spre exemplu, Dumneavoastră sunteţi modest.
Pentru o discuţie în acest sens, v. G. Gruiţă, Gramatica normativă.

4.3. Atributul este partea de propoziţie care determină un substantiv şi răspunde la

întrebările care?, ce fel de ?, câţi?, câte?. În funcţie de părţile de vorbire prin care sunt
exprimate, atributele sunt adjectivale, substantivale, pronominale, verbale, adverbiale.
Ex. atribut adjectival: fularul roşu s-a degradat; atribut substantival: casa de pe deal e
a lor; atribut pronominal: cartea lui este o reuşită, atribut verbal: dorinţa de a
călători e mare; atribut adverbial: casa de acolo este a lor.

Acordul atributului adjectival cu regentul său. Atributul adjectival se acordă

în gen, număr şi caz cu substantivul pe care îl determină. Ex. S-a urcat pe acoperişul
casei verzi. Îi dau fetei frumoase daruri.

4.4. Complementul este partea de propoziţie care determină un verb, o locuţiune

verbală, un adjectiv, o locuţiune adjectivală, un adverb, o locuţiune adverbială, o
interjecţie.

Felurile complementului
a. complemente circumstanţiale care arată împrejurările în care se desfăşoară o
acţiune: de loc, de timp, de cauză, de scop, de mod, instrumental etc.
b. Complemente necircumstanţiale care nu arată împrejurările în care se
desfăşoară o acţiune: complemente directe, complemente indirecte.
- complementul direct arată obiectul asupra căruia se răsfrânge direct
acţiunea verbului. Ex. Petre mănâncă mere.
 - complementul indirect arată asupra cui se răsfrânge indirect acţiunea
verbului. Ex. Am cumpărat mere pentru Petre.

Atunci când o parte de propoziţie este dezvoltată la nivel de propoziţie (se face
expansiunea unei părţi de propoziţie), această propoziţie rezultată va avea, în
frază, funcţie sintactică corespunzătoare funcţiei din propoziţie.
Ex. Leneşul pierde mult.; Leneşul este subiect în propoziţie.
[Cine este leneş] pierde mult; [Cine este leneş] este propoziţie subiectivă.

Mănânc fructe gustoase.; gustoase este atribut adjectival.

Mănânc fructele [ce-mi fac plăcere]. [ce-mi fac plăcere] este propoziţie atributivă.

Mănânc mere.; mere e complement direct.

Mănânc [ce vreau]; ce vreau este propoziţie completivă directă. Etc.

BIBLIOGRAFIA COMPLETĂ A CURSULUI

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Academiei, 2002.
Beldescu, G., Ortografia în şcoală, Bucureşti, 1973.
Bârlea, Petre Gheorghe, Vocabularul limbii române, în Bârlea, Petre Gheorghe şi
Matei Cerkez, Limba română. Fonetică şi vocabular, manual pentru programul PIR,
2005.

Bouchard, Pascal, Marie Petaut Bouchard, La grammaire est un jeu d’enfant,

Calmann- Lévy, 1997.

Coteanu, Ion, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrânceanu, Limba română

contemporană. Vocabularul, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985.

Drincu, Sergiu, Semnele ortografice şi de punctuaţie în limba română. Norme şi exerciţii.,

Bucureşti, 1983.

Gruiţă, G., Moda lingvistică 2007, Bucureşti, Editura Paralela 45,

2006. Gruiţă, G., Gramatica normativă, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1996.
Guţu Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală, Editura Humanitas, 1992.

Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, Bucureşti, Editura Albatros,

1984. Maneca, Florin, Marele dicţionar de neologisme, Bucureşti, editura Saeculum,
2000. Neamţu, G. G., Teoria şi practica analizei gramaticale, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2007.
Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi
interpretări, Editura Humanitas, 2003.

Şuteu, Flora, Elisabeta Şoşa, Îndreptar ortografic şi morfologic, Bucureşti, Editura

Floarea Darurilor, Saeculum I.O., 1999.

*** Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997.

*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Univers

Enciclopedic, 1998.

*** Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM), 2005.

*** Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 2005.

*** Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R, 1963.

*** Îndreptar ortografic, ortoepic şi morfologic, Bucureşti, Editura Academiei
R.S.R., 1984.

***An Encyclopaedia of Language, Routledge, 1990.

GLOSAR
Abordarea morfologică a lexicului se interesează de părţile componente ale cuvântului
purtătoare de sens.

Abordarea referenţială a lexicului se interesează de aspectul din realitate pe

care cuvântul îl denumeşte.

Abordarea semantică a lexicului se interesează de relaţiile de sens pe care le

stabileşte cuvântul cu alte cuvinte.

Accentul înseamnă pronunţarea mai intensă a unei silabe într-un cuvânt.

Acordul gramatical este potrivirea de formă dintre două cuvinte (subiect-predicat,

atribut- regent).

Acordul prin atracţie se manifestă atunci când numărul singular/plural al verbului

predicat e obţinut prin influenţa unui cuvânt din vecinătate.

Acordul după înţeles se manifestă atunci când forma predicatului se modifică după
sensul subiectului şi nu după forma gramaticală a subiectului.

Articularea unui sunet se referă la procesul de producere a sunetului, obţinut prin

trecerea aerului prin aparatul fonator.

Câmpul semantic este alcătuit dintr-o reţea de cuvinte care întreţin relaţii semantice
cu un cuvânt cheie.

Coarticularea se referă la relaţiile dintre sunetele alăturate din acelaşi cuvânt şi la

influenţa pe care un sunet o are asupra sunetului vecin.

DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române.

DOOM - Dicţionarul ortografic ortoepic şi morfologic.

Familia lexicală (numită şi familie de cuvinte) este alcătuită din toate cuvintele
obţinute prin derivare de la un cuvânt de bază (de la aceeaşi rădăcină).
Flexiunea reprezintă posibilitatea pe care o are un cuvânt de a-şi schimba forma în
funcţie de necesităţile la care îl constrânge intrarea lui într-un enunţ. Un cuvânt
flexibil are mai multe forme. Totalitatea formelor pe care le poate avea un cuvânt într-
o comunicare constituie flexiunea lui.

Fonemul este unitatea minimală a foneticii. El există numai prin realizările lui
concrete (numite alofone), care sunt sunetele articulate.

Gramatica descriptivă are drept scop descrierea şi analiza structurilor limbii române
(paliere, parţi de vorbire, de propoziţie etc.). Este tipul de gramatică întâlnit frecvent
în manualele de limba română din gimnaziu şi liceu.

Gramatica normativă se interesează de exprimarea corectă şi de raportul dintre

norma (legea) gramaticală şi uz (modul în care vorbitorii de rând întrebuinţează
limba).

Limba literară (limba standard) este „ipostaza cea mai îngrijită a limbii întregului
popor”. Ea se utilizează în domeniul culturii şi al relaţiilor oficiale şi se opune vorbirii
familiare şi variantelor regionale.

Omofone – cuvintele care se rostesc în acelaşi fel, dar au semnificaţie diferită.

Omografe – cuvintele care se scriu în acelaşi mod, dar au sens diferit şi se citesc
diferit, în funcţie de accent.

Principiul economiei de efort (principiul minimului de efort) se referă la tendinţa

vorbitorilor de a face efortul cel mai redus cu putinţă în exprimare, prin articulare
lingvistică minimă, tendinţa de a comunica un mesaj cu costuri minime de efort.

Raporturi sintactice – relaţiile stabilite între cuvintele unei propoziţii şi între

propoziţiile care alcătuiesc o frază. Este vorba despre raportul de interdependenţă între
subiect şi predicat, de raportul de coordonare şi de raportul de subordonare. Relaţiile
sintactice se pot realiza prin: flexiune, joncţiune, topică, intonaţie şi pauză.

Rădăcina (sau radicalul) este partea cuvântului care rămâne neschimbată,

comună tuturor formelor pe care cuvântul în cauză le poate avea, comună tuturor
cuvintelor care alcătuiesc familia lexicală. Rădăcina conţine şi comunică sensul
lexical al cuvântului.
Relaţia de hiperonimie se stabileşte între un cuvânt supraordonat care include din
punct de vedere semantic cuvinte subordonate (hiponimele). Relaţia este de la gen la
specie, de la general la particular.

Relaţia de hiponimie se stabileşte între un cuvânt subordonat care este inclus din
punct de vedere semantic într-un cuvânt supraordonat. Relaţia este de la particular la
general

Relaţia dintre normă şi uz – relaţia dintre „legea” (norma) gramaticală (fixată de

foruri ştiinţifice precum Academia Română) şi modul în care se exprimă vorbitorii de
rând (în diferite contexte: scris, oral, academic, uzual etc.), care se abat adesea şi din
variate motive de la normă.

Vocabularul – lat. vocabula: „cuvânt” sau lexicul (gr. lexis: „cuvânt”) sunt termeni
adesea sinonimi, care se referă la totalitatea cuvintelor unei limbi. Domeniul
lingvisticii care se ocupă de studiul vocabularului se numeşte lexicologie (gr. lexis:
„cuvânt”, logos:
„ştiinţă”).