Abuzul de încredere prin fraudarea

creditorilor
27 noiembrie 2014 Drept Penal

În Noul Cod penal, a fost introdusă o nouă incriminare ce sancționează atitudinea

necorespunzătoare, abuzivă a unui debitor care încearcă să prejudicieze interesele creditorului
său, și anume, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor.

Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor este infracțiunea ce poate fi săvârșită prin două
variante:

– înstrăinarea, ascunderea, deteriorarea sau distrugerea, de către debitor, în tot sau în parte, de
valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării
creditorilor (art. 239 alin. 1 NCP) – forma tip

– achiziţionarea de bunuri ori servicii de către persoana care ştie că nu va putea plăti,
producându-se astfel o pagubă creditorilor (art. 239 alin. 2 NCP) – forma asimilată

Obiectul juridic special al infracțiunii este reprezentat de ansamblul relaţiilor sociale în legătură
cu încrederea care trebuie să guverneze raporturile de natură patrimonială dintre debitori şi
creditori. Obiectul material al infracţiunii în forma tip a acesteia constă în valorile, bunurile sau
actele la care se referă acţiunea incriminată, iar în forma asimilată, în bunurile şi serviciile
achiziţionate.

Subiectul activ poate fi orice persoana fizică sau juridică, care are capacitate penală și are
calitatea de debitor. Textul incriminator nu precizează care este sursa raportului obligațional
pentru ca fapta sa fie tipică, adică nu este necesar ca debitorul să aibă această calitate urmare a
unei conduite infracționale, delictuale sau contractuale. În sistemul francez se consideră că
dacă sursa debitului este un raport civil contractual sau quasicontractual, cu excepția unor
situații de vulnerabilitate a debitorului (obligatii de pensie alimentară etc), fapta acestuia
nu intra sub incidența legii penale, deoarece creditorul poate să solicite debitorului garanții
la încheierea unui contract, iar dacă nu o face nu trebuie protejat cu mijloace de drept
penal.[1]

În principiu, subiectul activ nemijlocit nu trebuie să aibă calitatea de comerciant, întrucât în

acestă ipoteză se va reține infracțiunea de bancrută frauduloasă dacă fapta este comisă prin
falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor debitorului ori ascunderea unei părți din
activul averii acestuia, înfațișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele debitorului,
în alt act sau în situația financiară de sume nedatorate, ori prin înstrainarea, în caz de insolvență a
debitorului, a unei părți din active.[2]

La forma asimilată, subiectul activ este debitorul care se află în imposibilitate de plată.
Subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică, care are calitatea de
creditor.

Latura obiectivă

Elementul material al infracțiunii în forma tip prevăzută în alin. 1 al art. 239 NCP constă în una
din următoarele acțiuni ale debitorului:

1. Înstrăinarea presupune trecerea bunului în patrimoniul altei persoane; în acest fel,

debitorul își diminuează activele pentru a intra în sfera unei insolvabilități de fapt. Nu
orice înstrăinare a unui bun de către debitor este o faptă tipică, fiind necesar ca prin
această înstrăinare creditorul său să nu își mai poată satisface creanța prin urmărirea altor
bunuri ale debitorului
2. Ascunderea semnifică așezarea valorilor ori bunurilor din patrimoniu astfel încât să nu
poată fi identificate de creditori în vederea executării silite
3. Deteriorarea înseamnă uzarea, stricarea sau degradarea unui bun ce are drept urmare
alterarea substanței sau a esteticii acestuia (dacă aspectul estetic este de esența bunului) în
așa măsură încât bunul nu mai poate fi utilizat sau valorificat ca în trecut, fără a fi reparat
4. Distrugerea presupune încetarea existenței fizice a bunului sau a valorii
5. Invocarea de acte sau datorii fictive se realizează prin transmiterea către creditor a
informaţiei referitoare la existenţa unor acte sau datorii pe care în realitate debitorul nu le
are şi care fac imposibilă executarea obligaţiei asumate de debitor.

În doctrină, s-a pus întrebarea dacă infracțiunea se poate comite și prin omisiune (debitorul nu
acceptă o moștenire sau o donație care îi va mări patrimoniul sau efectuează munci pentru care
nu este remunerat sau remunerat necorespunzător). În acest sens, s-a apreciat că trebuie făcută
diferența dintre bunurile sau valorile care sunt actualmente în patrimoniul debitorului și cele care
pot intra în acest patrimoniu pentru viitor. Astfel, neacceptarea unei donații nu este nici un act de
înstrăinare, ascundere, deteriorare, distrugere de bunuri sau valori din patrimoniul său și nici unul
de invocare a unor datorii fictive. Din acest motiv, deși suntem în situația unui act
autoprejudiciant pentru patrimoniul debitorului și implicit și pentru gajul general al creditorilor,
fapta nu este tipică pentru textul art. 239 alin. 1 NCP.[3]

În ceea ce privește forma asimilată a infracțiunii prevăzută în alin. 2 al art. 239 NCP, elementul
material constă în achiziționarea de către făptuitor de bunuri sau servicii de la o persoană fizică
sau juridică, deși cunoaște că se află în incapacitate de plată. Verbum regens este o acţiune de
procurare prin cumpărare sau prin alte modalităţi a unor bunuri sau servicii.

Creditorul trebuie să se afle în situația ca, față de rigorile legii sau de existența unor cutume
comerciale, să nu poată verifica anterior solvabilitatea debitorului. Fapta nu este tipică în ipoteza
în care creditorul avea obligația legală sau stabilită prin norme sau regulamente interne de a
verifica solvabilitatea debitorului ori dacă putea realiza în mod rezonabil. De asemenea, fapta nu
este tipică dacă la momentul încheierii actului juridic debitorul dispunea de mijloace financiare
pentru plata bunului sau serviciului, însă din cauza unor evenimente ulterioare, acesta nu mai are
posibilitatea efectuării plăților.[4]
Urmarea imediată:

– în ceea ce privește forma tip prevăzută în alin. 1 al art. 239 NCP, aceasta constă în starea de
pericol creată prin provocarea unei stări de insolvabilitate de fapt a debitorului prin modificarea
situației sale patrimoniale în vederea evitării unei executări silite din partea creditorului creând
astfel un risc semnificativ pentru drepturile creditorului cu privire la satisfacerea creanței.[5]

– la forma asimilată, aceasta constă în producerea unei pagube creditorului.

Legătura de cauzalitate între fapta tipică și urmarea imediată trebuie dovedită.

Latura subiectivă

În cazul formei tip a infracțiunii (art. 239 alin. 1 NCP), fapta poate fi comisă numai cu intenție
directă, legea prevăzând scopul special ce trebuie urmărit, respectiv fraudarea creditorului.

În ceea ce privește forma asimilată (art. 239 alin. 2 NCP), fapta poate fi comisă atât cu intenție
directă cât și cu intenție indirectă.

Formele infracțiunii

Actele de pregătire sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

Tentativa este posibilă, fiind însă pedepsită doar pentru fapta prevăzută la alin. 1 al art. 239 NCP,
conform art. 248 NCP.

Infracțiunea în forma tip se consumă în momentul producerii urmării imediate periculoase, iar în
forma asimilată în momentul comiterii faptei tipice și prejudicierii creditorului.

În cazul în care făptuitorul realizează mai multe modalități dintre cele prevăzute de norma de
incriminare de la alin. 1, se va reține săvârșirea unei singure infracțiuni care se consumă la data
săvârșirii primei activități infracționale.[6]

Întrucât textul incriminează două modalități distincte de comitere a infracțiunii, se va putea reține
un concurs între art. 239 alin. 1 și art. 239 alin. 2 NCP.

Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda, atât pentru forma tip cât și pentru
forma asimilată.

Infracţiunea poate fi anchetată doar dacă s-a săvârşit după intrarea în vigoare a Noului Cod
penal, acțiunea penală punându-se în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

__________________

[1] E. Dreyer, Droit penal special, Ed, Ellipses, Paris 2008, p. 506 apud S. Bogdan, Abuzul de
încredere prin fraudarea creditorilor, în Noile Coduri ale României. Studii și cercetări juridice,
Ed. Universul Juridic, București 2011, p. 557;
[2] M.Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, București 2014, p.
242;
[3] S. Bogdan, op. cit., p. 557;
[4] M. Udroiu, op. cit., p. 243;
[5] Ibidem;
[6] Idem, p. 244;
Raluca Cîrstea
avocat, Baroul București