Proprietatea – drept fundamental al sistemului economic, social şi juridic

Omul, fiind constrâns să-şi însuşească incă de la începuturile preistoriei, acele lucruri necesare
subzistenţei, proprietate în sens economic a existat din chiar momentul apariţiei sale pe pămant56.
56 Mircea Duţu, Istrate Micescu - O legendă a vieţii juridice româneşti, Ed. Economică, Bucureşti,
2000
Membrii comunităţilor umane în curs de formare s-au recunoscut între ei, sau la scara
comunităţilor, între ele, ca proprietari de bunuri. Sau, altfel spus, puterea exercitată de cineva asupra
bunului său a trebuit recunoscută de ceilalţi. Astfel proprietatea s-a transformat în relaţie socială de
însuşire, iar când această relaţie socială a fost cuprinse în norme juridice (de la cutumă pană la normă
edictată de stat) ea a devenit raport juridic, anume drept de proprietate58.
Adevărata consacrare juridică a dreptului de proprietate apare în dreptul roman. La Roma
dreptul de proprietate era conceput ca o putere absolută, o stăpânire, dominium ex jure quiritium.
Bunurile care făceau obiectul dreptului de proprietate (pământuri, construcţii, mobile, sclavi) erau în
puterea stăpânului – domenica potestas.
În epoca postclasică (perioada dominatului) Digestele lui Iustinian (533 p. Ch.) sancţionau
anumite tulburări cauzate de proprietar vecinilor prin exerciţiul dreptului său, fără insă ca prin aceasta
să se poată vorbi despre o funcţie socială a dreptului de proprietate61.
Datorită profundelor transformări (politice, economice, culturale, religioase şi sociale) ce au
urmat prăbuşirii Imperiului roman, în evul mediu raporturile de proprietate sunt mult mai complexe.
Proprietatea imobiliară, era divizată după raporturile sociale de vasalitate ce predominau în evul mediu
intre dominium eminens, care aparţinea proprietarului feudal, şi dominium utile, care aparţinea
diverşilor săi vasali62 ce reglementau raporturile juridice de proprietate ( pentru spaţiul antichităţii
europene populaţiile tribale germanice, sarmatice sau scitice).
58 Corneliu Bîrsan, Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed.Hamangiu, 2013
61 Corneliu Bîrsan, op. cit. p. 37.
62 Istrate Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 284-286
Revoluţiile burgheze, în special cele din Franţa şi din Anglia au avut ca scop, printre altele, şi
“descătuşarea” dreptului de proprietate de sistemul de raporturi contorsionate cunoscut de societatea
feudală.
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din anul 1789 aşeza proprietatea alături de
libertate, intre drepturile naturale inerente omului.
Peste mai puţin de două decenii, prin Codul lui Napoleon (1804), dreptul de proprietate apare
deja, ca expresie juridică, drept absolut şi perpetuu, sacru şi inviolabil, fără a distinge între bunuri
mobile şi imobile. Deşi era recunoscută posibilitatea statului de a expropria pe particulari, aceasta se
putea manifesta numai pentru interese de utilitate publică şi cu plata de despăgubiri64.
 Dreptul de proprietate a continuat să evolueze şi în epoca modernă şi contemporană. Astfel s-a
extins însuşi domeniul acestui drept prin apariţia şi reglementarea drepturilor de proprietate
intelectuală. De asemenea, ultimele două secole, cunosc mişcări deosebite ale proprietăţii private, prin
naţionalizări sau în sens invers prin privatizări ale unor sectoare economice, dictate de forţele politice
conducătoare65 şi de interesele societăţii.
Din punct ideologic, proprietatea fiind, prin execelnţă, un mod de realizare a unei puteri umane
asupra bogăţiilor, a făcut obiectul unor aprinse şi îndelungate controverse, fundamentate pe un
complex de idei, teorii şi concepţii economice, politice, filosofice şi religioase. Ele pot fi circumscrise
în sferă a două mari orientări sau curente. Prima îi are în vedere pe susţinătorii comunităţii de bunuri
sau proprietăţii colective. Îi amintim doar pe Platon, Thomas Morus şi Campanella sau pe Marx şi
Engels. Cel de-al doilea curent este reprezentat de apărătorii proprietăţii private, cum au fost Aristotel,
sociologul Auguste Comte, gânditorul liberal Stuart Mill.
Ambele concepţii şi-au pus amprenta asupra doctrinei juridice şi, mai ales, au influenţat
activitatea de elaborare a normelor juridice şi încercările de formulare a definiţiei dreptului de
proprietate.
Asistăm, datorită dezvoltării tehnice şi globalizării economiei mondiale, la concentrări de
capitaluri în mâna unor societăţi transnaţionale care dau o altă dimensiune ideii de proprietate.
Strâns legată de ideea de tehnologizare şi globalizare apare şi dezvoltarea proprietăţii
mobiliare, la un nivel fără precedent.
Exerciţiul dreptului de proprietate a devenit mai riguros reglementat în unele domenii deoarece,
ameninţată de degradarea accelerată şi iminentă a mediului datorită intervenţiei umane, societatea
civilă a devenit din ce în ce mai exigentă cu privire la corelaţia dintre dezvoltarea economico-socială a
statelor şi prezervarea mediului natural66.
64 Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 32
65 Istrate Micescu, op. cit., p. 277
66 Corneliu Bîrsan op. cit., p. 33.
Dreptul de proprietate se prezintă azi, că înfăţişarea juridică a proprietăţii în sens economic,
funcţionând sub forma unui raport juridic ce cuprinde “un ansamblu de atribute juridiceşte ocrotite, în
virtutea cărora titularul dreptului îşi poate satisface interesele legate de aproprierea unui lucru”67.
În concepţia constituantului roman69, proprietatea apare ca un drept fundamental al cetăţenilor
ţării, înscris printre celelalte drepturi şi libertăţi publice fundamentale recunoscute şi apărate de orice
constituţie democratică modernă.
Totodată, Constituţia României reglementează formele fundamentale ale dreptului de
proprietate, proprietatea publică şi proprietatea privată, şi limitele generale ale regimului lor juridic.
67 Istrate Micescu, op. cit., p. 277
69 Art. 44 şi art. 137 din Constituţia României.