Sunteți pe pagina 1din 2

CAPITOLUL IV.

PROBLEMATICA SISTEMULUI INSTITUŢIONAL


DE ÎNVĂȚĂMÂNT
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT – CONCEPT, FUNCŢII, STRUCTURĂ ŞI TENDINŢE DE
EVOLUŢIE
Modelarea personalităţii, pregătirea omului pentru integrarea socială – în mod conştient,
sistematic, organizat – se realizează în instituţii de învăţământ.
Sistemul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de educaţie şi se
defineşte ca ansamblu al instituţiilor specializate în proiectarea şi realizarea funcţiilor
educaţiei prin conţinuturi şi metodologii specifice, organizate formal şi nonformal.
Organizarea sistemului de învăţământ, conţinutul, funcţiile, principiile de funcţionare etc.
se raportează la condiţiile social-istorice, respectiv la cerinţele societăţii, conturate la nivelul
sistemului social general (global). Reformele şcolare ţin seama de această relaţie de
subordonare, urmărind să pună de acord învăţământul cu solicitările actuale şi de perspectivă
ale dezvoltării sociale.
Analiza sistemului de învăţământ ca subsistem al sistemului social general dă
posibilitatea cunoaşterii, pe de o parte, a relaţiilor şi influenţelor dintre cele două structuri
(relaţiile învăţământului cu societatea, locul lui în cadrul sistemului social general, eficienţa
învăţământului raportată la progresul social ş.a.), iar pe de altă parte dă posibilitatea
cunoaşterii structurii interne a sistemului de învăţământ (componentele acestuia, structura lor,
relaţiile dintre ele etc.).
Sistemul de învăţământ îndeplineşte următoarele funcţii:
• culturală – formarea pentru asimilarea şi dezvoltarea valorilor culturale;
• socială – formarea pentru integrarea liberă în activitatea şi viaţa socială, pentru
dezvoltarea societăţii contemporane;
• economică – pregătirea, formarea pentru integrare profesională, pentru utilizarea
eficientă a resurselor implicate;
• umană – formarea/dezvoltarea personalităţii celui educat, instruit în mod organizat,
sistematic, conform particularităţilor de vârstă şi individuale, în conformitate cu
cerinţele sociale.
Sistemul naţional de învăţământ este organizat pe niveluri, asigurând coerenţa şi
continuitatea instruirii şi educaţiei, şi are următoarea structură:
• învăţământul preşcolar – organizat pentru copiii între 3 şi 6 ani, în grădiniţe cu program
normal, prelungit şi săptămânal; include grupa mică, mijlocie, mare;
• învăţământul primar – clasele I-IV;
• învăţământul secundar
inferior – organizat în două cicluri care se succed:
gimnaziu (clasele V-VIII) şi liceu/şcoală de arte şi meserii (clasele
IX-X);
superior – ciclul superior al liceului, clasele XI-XII/XIII, învăţământul postliccal;
• învăţământul superior – universitar de scurtă şi de lungă durată şi postuniversitar.
Legea învăţământului din ţara noastră prevede că învăţământul preşcolar, primar,
secundar şi postliceal formează învăţământul preuniversitar. Învăţământul primar şi secundar
inferior formează învăţământul obligatoriu. De asemenea, sistemul naţional de învăţământ
cuprinde şi educaţia permanentă.
Deschiderea socială influenţează calitatea sistemului de învăţământ care înregistrează
următoarele tendinţe de evoluţie:
• pregătirea specială a copiilor pentru ca trecerea în învăţământul primar să devină mai
suplă;
• pregătirea în condiţii optime a parcursului educativ de la învăţământul primar la
învăţământul secundar;
• prelungirea duratei învăţământului obligatoriu, pentru a asigura şanse egale tuturor
grupurilor sociale;
• multiplicarea şi diversificarea învăţământului postobligatoriu;
• dezvoltarea unui învăţământ superior capabil să creeze un echilibru între diversele
specializări: umaniste, ştiinţifice, tehnologice şi profesionale;
• formarea tuturor cadrelor didactice la nivel universitar;
• asigurarea continuităţii între formele de pregătire profesională iniţială şi continuă.
Analizele globale realizate în funcţie de mai mulţi indicatori (structură de funcţionare,
resurse, formare iniţială şi continuă, curriculum) evidenţiază următoarele linii de evoluţie a
sistemelor moderne de învăţământ:
• creşterea rolului comunităţilor locale şi zonale în descentralizarea administrativă şi
financiară;
• formarea cadrelor didactice în funcţie de cerinţele teritoriale de dezvoltare
socio-economică;
• extinderea învăţământului prin coborârea vârstei de debut a şcolarităţii (5-6 ani) şi
prelungirea vârstei obligatorii de şcolarizare (16-18 ani);
• măsurarea şi aprecierea randamentului pedagogic al elevilor şi al cadrelor didactice în
condiţiile specifice evaluării formative, continue;
• dezvoltarea filierelor vocaţionale după absolvirea învăţământului general obligatoriu;
• îmbunătăţirea standardelor de calificare vocaţională prin învăţământul secundar
superior;
• proiectarea modulară a cursurilor în învăţământul liceal, profesional şi superior;
• perfecţionarea formelor şi modalităţilor de pregătire iniţială şi continuă a cadrelor
didactice.
Democratizarea sistemelor moderne de învăţământ presupune valorificarea acestor
tendinţe în vederea egalizării şanselor de reuşită a elevilor.