Sunteți pe pagina 1din 112

ENIGMELE MUNTILOR HIMALAYA, TARAMUL ADEVARURILOR

MISTICE
CALATORIA PROFESORULUI RUS ERNST MULDASHEV

În zona îndepartata a platoului tibetan, la granita dintre Nepal si China,


de unde izvorasc cele mai lungi râuri din Asia, strajuit de lacuri adânci,
se înalta, misterios, masivul Kailash.
Considerat sacru în religiile popoarelor asiatice, el este socotit poarta de
intrare catre Shambala, tarâmul nevazut al marilor întelepti. Potrivit
unor ipoteze moderne, muntele ar fi o piramida construita în urma cu
mii de ani de catre civilizatii nepamântene. Între pozitia geografica a
constructiei piramidale si cea a altor locuri misterioase de pe planeta
exista o simetrie uluitoare. Se spune ca aici s-ar ascunde tainele de
nepatruns ale Planetei. Poate ca tocmai pentru a ocroti aceste secrete,
muntele Kailash nu permite oamenilor sa fie cucerit…
Zeii nu pot fi vazuti
„Niciunui muritor nu i se va permite vreodata sa paseasca pe culmea
muntelui Kailash, acolo unde, printre nori, se afla lacasul zeilor. Cel
care va îndrazni sa porneasca catre vârful Muntelui Sfânt si va vedea
chipurile zeilor va fi pedepsit cu moartea!” – glasuiesc mai toate
scrierile stravechi tibetane.

Muntele Kailash
Cu toate astea, în ultimele decenii, mai multe echipe de alpinisti,
nesocotind acest avertisment, au purces pe munte, în încercarea
temerara de a cuceri unul dintre cele mai misterioase masive ale lumii.
Pare de necrezut, dar toti cei care au pornit în ascensiune s-au confrun-
tat cu schimbari bruste de vreme, au întâmpinat pe traseu obstacole
aproape imposibil de trecut, au trait experiente misterioase, toate aceste
fenomene inexplicabile determinându-i pe aventurieri sa faca cale în-
toarsa.
În anii ’20 ai secolului trecut, alpinistii britanici Hugh Ruttledge si R. C.
Wilson au realizat prima expeditie pe muntele Kailash, fiecare pornind
pe un traseu diferit. Ruttledge era convins ca va putea urca înspre vârf
de pe latura nordica a masivului, însa odata ajuns la poale, a descoperit
dezamagit ca varianta aleasa era extrem de grea. Cu toate astea si în ciu-
da conditiilor meteo nefavorabile, alpinistul si-a continuat traseul catre
est si, într-un final, a gasit o cale de acces catre culmea muntelui. Se
facuse însa mult prea târziu, temperatura scazuse neasteptat pentru
1/112
acea perioada a anului, orizontul se acoperise de pâcle, si Ruttledge a
fost fortat sa se întoarca la baza.
Cu aceeasi experienta meteo stranie s-a confruntat si colonelul Wilson,
care pornise pe partea opusa a masivului, cea de sud-vest. Tocmai când
descoperise un traseu accesibil catre piscul muntelui, ninsori abundente
au început sa cada, facând ascensiunea imposibila.

Câtiva ani mai târziu, geologul si alpinistul australian Herbert Tichy


cerea permisiunea liderului regional sa escaladeze muntele. Se spune ca
acesta l-ar fi refuzat, spunându-i: „Numai un om absolut fara de pacat
ar putea urca pe muntele Kailash. Iar un asemenea om nu exista pe
Pamânt! Pentru fiece muritor, peretii muntelui sunt ca de cristal; ar
trebui sa zbori pâna sus, pentru a-i putea atinge piscul.”
În anul 1980, guvernul chinez i-a oferit celebrului Reinhold Messner,
supranumit „alpinistul cu doua inimi”, oportunitatea de a porni în
ascensiune pentru cucerirea vârfului Kailash.
Din motive necunoscute, Messner a abandonat ideea în ultimul moment.
Se spune ca germanul si-ar fi schimbat decizia, avertizat fiind ca aceasta
tentativa ar putea avea asupra lui consecinte nefaste. Tot în anii ’80, un
grup de turisti americani s-au aventurat în escaladarea muntelui de
necucerit. Total nepregatiti fizic si prost echipati, si încercarea lor s-a
soldat cu un esec. Dar finalul avea sa vina câtiva ani mai târziu, când,
potrivit legendelor locale, alpinistii americani, în vârsta de aproximativ
30 de ani, ar fi îmbatrânit peste noapte. Unghiile le crescusera nefiresc
de mult, iar parul le albise în doua saptamâni!
O taina mai presus de întelegerea omului
Desi fenomenul scurgerii mai rapide a timpului a fost studiat de mai
multi cercetatori, nu s-a putut înca oferi nicio explicatie stiintifica.
Singura lamurire se regaseste tot în scrierile tibetane, în care se spune
ca muntele este protejat de forte superioare, care au puterea de a
modifica realitatea si timpul. În acest context, nu putem sa nu ne
întrebam daca aceste legende nu au cumva un sâmbure de adevar! Altfel,
cum s-ar putea explica marturiile a zeci de oameni care povestesc ca în
apropierea muntelui au simtit energii puternice si au avut trairi
misterioase?

„Sunt alpinist experimentat, am realizat zeci de expeditii pe crestele


Muntilor Himalaya, dar ceea ce am trait în ascensiunea pe acest munte
depaseste întelegerea mea”, povestea alpinistul rus Serghei Cistiakov, în

2/112
anul 2007, dupa incursiunea, de asemenea nereusita, pe muntele
Kailash.
„Când ne-am apropiat de poalele masivului, inima îmi batea cu putere.
Aveam în fata ochilor muntele sacru, muntele despre care se spune ca
nu poate fi învins. Ma simteam nevolnic în fata maretiei lui si mi-era
teama ca voi fi si eu, ca si predecesorii mei, înfrânt de magia lui. Dupa
ce am început ascensiunea, atât eu, cât si alti membri ai echipei
noastre, am început sa ne plângem de dureri de cap puternice. Ne-am
gândit ca acestea au fost provocate de lipsa de oxigen, dat fiind faptul
ca ne aflam deja la o altitudine destul de ridicata. Câteva ore mai
târziu, senzatiile stranii s-au intensificat. Aveam picioarele grele, ca de
plumb, si abia daca le mai puteam târî. Ma simteam extrem de vlaguit
si, deodata, am devenit subjugat de gândul ca nu am ce cauta pe acest
munte, ca trebuie în mod obligatoriu sa ma întorc! Desi ideea era bine
formulata în mintea mea, gura îmi era înclestata. Voiam cu orice pret
sa le comunic colegilor mei decizia de a face cale întoarsa, dar eram
complet neputincios. Imediat ce am început coborârea, m-am simtit ca
eliberat. Trupul mi s-a detensionat, muschii s-au descstusat, aveam
impresia ca pasesc ca în stare de imponderabilitate. O energie pu-
ternica, binefacatoare, m-a invadat. În ciuda esecului, ma simteam
mai fericit ca niciodata!” – relata ulterior alpinistul.
Abia la câteva zile de la întoarcerea de pe munte, Serghei Cistiakov a
aflat cu uluire ca în folclorul local exista o legenda care spune ca
duhurile muntelui trimit asupra omului care îndrazneste sa paseasca pe
crestele sale amutirea, înclestarea limbii. „Sunt ferm convins ca
avertismentele din scrierile tibetane nu sunt simple nascociri si ca
trairile pe care zeci de alpinisti le-au experimentat de-a lungul anilor
nu sunt doar coincidente! Exista prea multe indicii care ne semnaleaza
ca aici se ascunde o taina al carei înteles, cel mai probabil, omul nu
este înca pregatit sa îl priceapa!”
Poarta de intrare în Shambala
Din timpuri stravechi, masivul a fost venerat de toate popoarele din
Asia, fiind considerat sacru în patru religii: hinduism, budism, jainism
si samanism. Conform miturilor cosmologice ale acestor religii, muntele
Kailash reprezinta „Axis mundi”, centrul Universului, locul de nastere al
întregii lumi si liantul dintre Cer si Pamânt.

Shambala
În hinduism, muntele Kailash este considerat a fi lacasul lui Shiva, zeul
distrugerii, vazut ca o forta pozitiva, caci în religia hindusa distrugerea
este o urmare fireasca a creatiei. În budism, aici locuieste Buddha, iar în
3/112
jainism, pe acest munte, Rishabha, creatorul religiei, a atins moksa,
starea de iluminare si eliberare.
Conform unor teorii moderne, muntele Kailash ar fi gol în interior si ar
reprezenta poarta de intrare în Shambala, tinutul de unde marii
înteleptii guverneaza Lumea. Cel putin asa afirma profesorul rus Ernst
Muldashev, medic oftalmolog, renumit în Rusia pentru incursiunile sale
inedite din Tibet.

Ernst Muldashev
În urma cu câtiva ani, Muldashev, împreuna cu mai multi specialisti în
geologie, fizica si speologie, au realizat o expeditie în Podisul Tibet în
încercarea de a descifra tainele muntelui Kailash. Timp de câteva luni, ei
au poposit la poalele masivului, au studiat si cartografiat zona, au cules
legende si marturii unice despre fenomenele ce se petrec în jurul
muntelui misterios. „Linistea noptii era adesea întretaiata de sunete
stranii, care se auzeau din pântecele muntelui. Într-o noapte, atât eu,
cât si colegii mei, am auzit foarte clar zgomotul produs de o cadere de
pietre care, fara îndoiala, venea de undeva din interior. Sunt convins
ca muntele Kailash nu este o formatiune geologica naturala, ci o
piramida realizata în vremuri imemoriale în care stau ascunse taine
nebanuite”, povestea Ernst Muldashev.
Oricât de fantezista ar parea aceasta presupunere, ea a fost confirmata
de geologii care au studiat topografia si structura muntelui. Acestia au
adeverit ca masivul are o forma piramidala si, asemeni altor mari
piramide ale lumii, are laturile orientate catre cele patru puncte cardi-
nale. Mai mult decât atât, conform ipotezei controversatului cercetator
rus, altitudinea muntelui ar varia de la an la an, dar media sa ar fi de
6666 de metri. Între altitudinea masivului, Polul Nord, Polul Sud,
ansamblul neolitic misterios de la Stonehenge si marile piramide din
Egipt ar exista o corelatie si o similitudine uimitoare. Se pare ca distanta
dintre muntele Kailash si monumentul de la Stonehenge ar fi de 6666 de
kilometri. Aceeasi cifra o reîntâlnim si între Kailash si Polul Nord, în
timp ce pâna la Polul Sud sunt 13.332 de kilometri, adica dublul
numarului initial. Numerologii sustin ca 6666 este numarul care
simbolizeaza Absolutul si ca acesta nu poate fi încifrat întâmplator în
enigma muntelui Kailash.
În ultimii ani, se vorbeste tot mai des despre teoria conform careia, în
urma cu milenii, Pamântul ar fi fost vizitat de civilizatii necunoscute,
care si-ar fi lasat puternic amprenta în istoria omenirii. Se presupune ca
4/112
ansamblurile misterioase ale lumii, cum ar fi monumentul de la
Stonehenge, piramidele din Egipt sau cele din America de Sud ar fi fost
construite sub supravegherea si la indicatiile acestor civilizatii
nepamântene. Ernst Muldashev sustine ca piramida din platoul
Tibetului se afla în centrul acestor edificii, cu care este interconectata
prin tuneluri subterane imense. „Poate ca Shiva, Tirthankara Rishabha
sau alti zei despre care tibetanii cred cu tarie ca traiesc în inima
muntelui Kailash nu au fost decât fiinte de pe alte planete care
detineau tehnologia necesara pentru a construi astfel de structuri
impresionante.”
Apa vie si apa moarta

Lacul Manasarovar
Nu departe de poalele muntelui Kailash se gasesc doua lacuri, pe cât de
spectaculoase, pe atât de neobisnuite: Manasarovar – a carui apa se
spune ca este tamaduitoare, si Rakshastal, lacul cu „apa moarta”. Cele
doua întinderi de apa par a strajui muntele Kailash, formând împreuna
un tablou impresionant si, în acelasi timp, enigmatic. Manasarovar,
numit si „Lacul Vietii”, reprezinta în traditia hindusa personificarea
puritatii. Se spune ca cel ce bea fie si o înghititura din „apa vie” a lacului
va fi purificat de toate pacatele savarsite pe parcursul întregului sir al
reîncarnarilor sale. Mii de pelerini din întreaga lume vin aici sa se „spele
de pacate” si sa soarba din elixirul care, dupa moarte, îi va purta în
împaratia Zeului Shiva.
În dreapta lacului, despartit doar de o limba de pamânt de acesta, se
întinde Lacul Rakshastal, denumire care în limba sanscrita înseamna
„Lacul Diavolului”. Apele sale sunt complet diferite de cele ale
„vecinului” sau, popoarele bastinase considerându-le a fi vatamatoare
pentru trup si suflet. Paradoxal, în timp ce apa Lacului Manasarobar
este dulce si limpede precum cristalul, apele Lacului Rakshastal sunt
sarate si mereu învolburate.
Indiferent de anotimp, „Lacul Diavolului” este mereu înnegurat de
furtuni, pe când la doar câtiva kilometri, pe luciul apei Lacului Mana-
sarobar straluceste, în toata maretia sa, soarele!
Poate ca va trece vremea si enigmele care învaluie întreaga regiune a
Muntelui Kailash îsi vor dezvalui tainele. Poate ca atunci va putea fi
patruns si întelesul vechilor scrieri ale marilor întelepti budisti care

5/112
spun: „Odata ce ati atins culmea muntelui, nu va opriti, ci mergeti mai
departe în ascensiunea catre Ceruri!”.
Cartea Secretelor: Tibet.
În 1998-1999, au existat mai multe expediţii în Himalaya, organizat
săptămânal "Argumente şi fapte", rusă şi oculare Chirurgie Plastica din
cadrul Ministerului Sănătăţii şi Oyltreydmarket ZAO ". Rezultatul a fost
o senzaţie: în munţi a fost găsit "viaţă" şi "moarte" de apă şi a găsit
complex de piramide. Revizuire, inclusiv oglinzile, oraşul zeilor şi valea
de deces, a fost elaborat pe baza mai multor interviuri cu cap de
expediţii ER Muldasheva - opublikovannnyh în AIF.

Vii şi morţi de apă.


- Deci, ai şti că nu există apă vie undeva, şi caută în mod special pentru
ea?

- Poti spune acest lucru. În primul rând, bazat pe


o serie de experimente a arătat că apa este capabil de a transmite
informaţii. În al doilea rând, după dezvoltarea noastră "Alloplant", care
este acum folosit ca bază pentru o reconstrucţie a diferite părţi ale
corpului, o nouă versiune a proprietăţilor de apă. Faptul că membrii
"Alloplant" polizaharide (ei sunt cei care promovează dezvoltarea de
ţesut uman) sunt de lucru sub influenţa proprietăţi speciale de apa,
deoarece polizaharide sunt compuse de apă la 99%.
În cele din urmă existenţa apei vii şi morţi am fost convins microscopice
studiu de electroni "Apa imunitate. A constatat că în jurul "rele" celule
(infectate cu cancer, microbi şi viruşi diferite) este de gând să apa,
activarea ei, "gena moarte", care îi distruge. În jurul "bun" (sănătoşi)
celule colectate de apă, activarea "gena de viaţă", care promovează
îmbunătăţirea funcţionării lor. În cazul în care acest mecanism este
perturbată şi în jurul celulelor pacientul nu a produs mort suficientă
apă, oameni suferă.
6/112
- De ce te uiţi şi mort de apă vie este în Himalaya?
- În Himalaya, a fost descoperit fenomenul Somato - atunci când yoga
include o stare de auto-conservare (somn profund), apoi revenind la
viaţă. Un membru al expeditiei noastre Valentina Iakovlev sugerează că
mecanismul de Somato fondat tocmai pe trecerea de apă în organism,
nu este încă cunoscută pentru ştiinţă patra stare.
Dacă vom accepta această versiune, putem presupune că yoga organism,
este inclusă în stare de Somato produs intensiv de apă lipsit de viaţă, şi
distruge celulele rău. De asemenea, sa constatat că de yoga pentru a se
elibera care intră în statul Somato, este ridicat in munti de lacuri
clasificate şi a apei potabile de la ei.
Din Somato yoghinilor de stat deduce, de asemenea, utilizarea apei ca
acestea să bea şi frecare. Această apă este, de asemenea, luate în munţi,
rezultă direct din roci în apropierea lacurilor cele mai secrete. Vom
presupune că aceasta este o apă vie naturale.
- De ce yoga a fost ţinut secret timp de secole lacuri, şi va dat brusc ei?
- La primirea acestor informaţii, am înrolat sprijinul de persoane
influente. A jucat un rol şi că suntem sincer: vin pentru noi cunoştinţe,
deoarece noi credem India, Nepal şi Tibet, centre spirituale ale ştiinţei
mondiale. În plus, am realizat în India, o serie de operaţiuni ochiul liber.
Treptat, pas cu pas a ajuns la Swami (o ierarhie pentru ascetice sau
călugăr în hinduism) Chiddes Nunda. Ei ne-a spus că el ştie unde să
găsească, vii sau moarte de apă. Acest om mi-a lovit. Rulează-mi
expresia aceasta pentru mine a fost de finisare. Părea că el a citit
gândurile mele.
Chiddes, Nanda a declarat că ştia trei dintre lac cu o apă mort. Două
dintre acestea, el ne-a spus, de-a treia am s-au calculat. Cu toate acestea,
din cauza pericolului de avalanşe, am putea obţine numai la lac al doilea.
- Şi ce v-aţi găsit?
r /> - Lacul este situat la o altitudine de 5000 de metri. Vara pe abordări
pentru a se afla un paznic - Sikhs militante. colectează apa din lac -
privilegiul de a yoghinilor şi "luminat" de oameni. Dar am ajuns în
timpul iernii, prin urmare, de rupere de creştere aproape verticală de
4000 de metri, nu numai ajuns la lac, dar au fost în măsură să ia probe
de apă de la adâncimi diferite. Ei au găsit o stâncă şi un "live" cascadă, a
avut, de asemenea, probe. Colegul nostru Valery Lobankov folosind
echipamente speciale, cercetate "stralucire" acestor ape, că acestea sunt
complet diferite - în mod evident
- Yogi se bucure de aceeaşi terminologie atunci când vorbim despre apa
pe care ai?
- Nu. Ei au fost de apă mort numit "sălbatic", şi de a trăi - "greu" de apă.
Apropo, au spus că nu toate apă în lacul are calitati minunate, dar
profunda. Pentru a obţine aceasta, yoga scufundare la o adâncime de 30
metri, cu o centură de cârpă în mâinile ei. apă adâncă este mai densa,
astfel încât este uşor posibil să se păstreze în acest ţesut. Ei stoarce apa
si se bea, să spele energii negative şi celulele bolnave. Apoi au urca rock
si sa bea apa de viaţă, care, în opinia lor, întinereşte corpul.
7/112
- Te-au vorbesc de la sine, şi tu eşti ceva neobişnuit în starea lor
observat?
- Am masurat aura aceste yoghinilor (tehnologia modernă îi permite să
facă). Varsta Yoga - 63 - 83 de ani, şi de intensitatea şi lăţimea de
strălucirea de aura a fost mai mare decât la tineri şi ruşi sănătoşi.
- Şi mort de apă Live este disponibil numai pentru elita sau ea poate să
bea şi localnici?
- Localnicii cred: apa moarte, poate doar de yoga rang înalt, să facă acest
lucru, că "trupurile lor vor fi la fel de mort, încremenit." Se ca vor bea
apa cea mai mare parte a vieţii, se trata, dacă se îmbolnăvesc. De altfel,
aceasta apa nu este stricat, asa ca pot fi stocate în casă.
Farmacist local este mutat treptat, departe de utilizarea medicamentelor
în practica, el consideră că apa adusa de pe stânci, şi stimulează funcţia
de celule sanatoase, precum şi cele, la rândul lor, inhibă celulele
bolnave. "Este prin utilizarea de" greu "de apă din roci aici de 20 de ani
sa întâlnit doar un singur caz de cancer", - a spus un medic local.
Oamenii, a spus el, adora astfel încât această apă, ei cred că: mai bine să
se nască o broasca pe malul Gangelui, în Himalaya, decât să fie un rege
în orice altă ţară.
- Şi tu apa vie încercat?
- Desigur. Cu toate acestea, până când vom şti dozele necesare, astfel
încât acestea să baut un pic. Aura şi sănătatea s-au îmbunătăţit în mod
semnificativ.
Piramida din Tibet.

- Ernst Rifgatovich, ceea ce este rezultatul principal al expeditiei tibetan


ultima?
- Am ajuns la concluzia cu privire la existenţa Tibet cel mai mare grup de
piramide din lume. grup de tibetani legate de regularitatea riguroasă cu
piramidele egiptene şi mexican, precum şi Insula Paştelui, monument
vechi de la Stonehenge şi Polul Nord.
Am reusit sa numere peste 100 de piramide şi diferite monumente, în
mod clar orientate spre punctele cardinale şi sunt situate în jurul
8/112
principala piramida de inaltime 6714 m (muntele sacru al Kailas).
Afectează o mare varietate de forme si dimensiuni de piramide.
Conform estimărilor tentativă, înălţimea lor din partea de jos în partea
de sus a variat 100-1800 m (pentru comparaţie, piramida lui Keops este
de 146 de metri).

complex de piramide de Est în domeniul Kailash


Intregul complex piramidal este foarte vechi, atât de mult distruse. Dar,
la o examinare mai atentă poate dezvăluiForma reziduală a piramide.
Pe fondul construcţiei piatra cele mai remarcabile, cu suprafata concav
sau plat, care l-am numit "oglinzi". Rolul lor, după cum a arătat în
prelucrarea de materiale ştiinţifice, este extrem de interesant. Am gasit,
de asemenea, formarea de piatră, foarte asemănătoare cu statui uriaşe
de oameni.
Astfel, avem impresia întemeiate că, în Tibet există un complex de
monumente din antichitate, constând în principal din piramide.

- Nu credeţi că aţi putea confunda munţi tibetani,


whimsically schimba în timp, cu piramide?
- Crezut că nu ne lasă până la finalizarea procesarea tuturor fotografii,
schite si video. Pentru a evita greşelile, am folosit metoda de delimitare
a muntilor. Pentru a face acest lucru, am introdus o imagine pe
calculator a piramide şi munţilor, după care metoda "orb" a subliniat
contururile de bază ale acestora. Aceasta a devenit în mod evident - este
o piramidă sau un munte naturale.
Suntem obişnuiţi cu faptul că asocia conceptul de "piramidei" cu scopul
de a piramidei lui Keops din Egipt. Dar, de exemplu, piramidele
mexicane sau mai puţin cunoscute piramide din Egipt, Finlanda să aibă
un caracter etape. Aici, în Tibet, ne-am întâlnit cea mai mare parte
piramide in trepte. Şi munţii din jur naturale din jur nu au o structură
stratificată, care ar putea crea confuzie în timpul autentificarea
piramide.

9/112
Piramida de Sud Kailash Complexul
Ea a ajutat la schita piramide, pe care am făcut în timpul expediţiei.
Faptul că cifra poate fi reprezentat prin structurile tridimensionale
piramidal, ceea ce face dificilă pentru a obţine atunci când faceţi
fotografii sau video. Pentru o mai detaliate strânsă uita-te la fiecare
piramida a trebuit să-l păstraţi pe deal, apoi trece la altul, du-te apoi în
jos, apoi atunci a face desenul. Şi toate acestea la o altitudine de 5000-
5600 de metri. Multe educaţie piramidal au fost grupate în complexe.
Unele piramide au supravietuit bine, alţii au fost grav avariate. Dar,
treptat, am realizat caracteristicile fundamentale distinctive ale
structurilor piramidale şi să devină mai uşor de navigat.
- A fost, probabil, foarte dificil de a naviga pe pante la această altitudine?
- Da, desigur. În plus, în zona de piramide ne-am pierdut pofta de
mancare. Prin puterea de zahăr manca. După ce a părăsit zona de
piramide apetitului recuperate.
Oraşul zeilor, şi Valea Mortii
- De la legenda vechi tibetane (apropo este în concordanţă cu Vechiul
Testament), este clar că în acele zile, când nu a existat nici marile
inundaţii şi Polul Nord a fost amplasat în alt loc de pe Pământ "Fiii
zeilor", care, prin forta a celor cinci elemente construit un oraş , care a
avut o influenţă enormă asupra vieţii pământeşti.
Ne-am plimbat pe urmele această legendă, puţin câte puţin colectarea de
informaţii şi încercând să localizarea unui ipotetic "Oraş al zeilor. În
religiile orientale, şi în Helena Blavatsky, găsim amintim de faptul că,
înainte de Potop Polul Nord a fost localizat în Tibet şi Himalaya, precum
şi faptul că Polul Nord a fost considerată vatra "Fiii zeilor.
Atunci când o expediţie Himalaya în 1998, un calugar indian ne-a aratat
poze cu muntele sacru Kailas, situat în Tibet, am exclamat: "Acesta nu
este un munte, aceasta este o piramida imens!" La fel de surprinzător a
fost similitudine. Am presupus că legendarul "Oraşul zeilor", este situat
în Muntele Kailas. În plus, Nepal şi lama tibetan ne-a spus că în acest
domeniu este o zona de forţe aşa-numitele tantrice. Şi accesul la acest
domeniu este permis numai ", se ocupănnym "de oameni. Există, de
asemenea, un aşa-numit Valea Mortii.
- Ai fost în Valea Mortii?
- Da. Am trecut Dar noi nu se retraga la un pas de calea pe care am
indicat Lama..
"Valea Mortii", este situat la o altitudine de 5680 de metri şi este situat
la nord de Muntele Kailas. În această vale de yoga vin să moară. Una
dintre intrările în "Valea Morţii" este situat într-un munte mic la nord-
vest de Kailash. Acest munte are o reputaţie foarte sinistru. Acesta este
10/112
asociat cu aceasta numele vechi pentru Tibet - Titapuri, tradus din
tibetană înseamnă "a rămas un diavol foame." Ei spun că de şedere în
"Valea Morţii" este într-adevăr fatală - sub influenţa energiei subtile în
organism poate fi îmbunătăţită prin moartea aşa-numitele gene.
- Pe pământ nu mai pete albe. Probabil, şi regiunea Tibet, unde au vizitat
deja de oameni. De ce să te nimeni nu a văzut piramidele?

Muntele Kailash (6714 m) şi mici Kailas (săgeată)


- Districtul muntele sacru Kailas, în ciuda distanţei şi condiţiile de mare
altitudine, adesea vizitat de pelerini din India, Nepal, Bhutan şi chiar
ţări europene. Unele dintre ele naveta aici, că s-ar uita numai la munte,
în timp ce alţii au încercat să-runda Kailasa, si altii - cei care sunt mai
greu - încearcă să acceseze cu crawlere prin acest ciclu de lungime mai
mare de 60 km. Reprezentanţii hinduse şi religii budiste au dreptul de a
trece într-un cerc sacru sensul acelor de ceasornic, reprezentanţi ai
religiei antice de Bon-Po - împotriva. Credea că oamenii care completă
cerc, eliberat de păcat, şi dacă el va lua cerc 108 de ori, devenind un
sfânt.
Pelerini au o mentalitate specifică, care se bazează pe adâncirea de sine
la o întâlnire cu ceva sacru. Aceşti oameni, depăşirea greutăţilor şi
dificultăţilor, care încearcă să ajungă la locurile sfinte, în locuri aproape
de divin, se deda la o meditaţie senzual. conştientizare ştiinţific de
realitate pentru ei este străin şi inacceptabilă. În plus, este considerat
Kailas în ţările de est, locul cel mai sacru din lume. Ne putem imagina,
prin urmare, starea de pelerini.
IQ că, în această regiune au fost expeditie stiintifica, nu ne-am întâlnit.
Nicholas Roerich a încercat să ajungă la Muntele Kailash, dar el nu a
avut succes. Apropo, am realizat cu mare dificultate din permisiunea
autorităţilor chineze să efectueze expeditie stiintifica.
Dar chiar dacă oamenii din zonă au fost înclinaţi să aibă analize
ştiinţifice, cele mai dificile condiţii de mare altitudine şi furtuni de praf
pot lăsa amprenta. Noi deţinute anterior în aclimatizarea grave
Himalaya.
- Şi ce este scris pe muntele sacru al Kailash în textele tibetane celebru?
Ai primit permisiunea de a le studia?

11/112
- Cu mare dificultate am încă permis
de a studia unele dintre ele. Ei au scris că Muntele Kailash şi munţii din
jur au fost construite cu forta cinci elemente. Bonpo Lama, cu care ne-
am întâlnit, a explicat că, deoarece cele cinci elemente (aer, apă,
pământ, vânt, foc) trebuie să fie înţeles ca energie psihică.
- Este cunoscut faptul că cei care au urcat până la vârful piramidei lui
Keops, experimentat senzatii ciudate, comparabile cu transa psihologice
profunde. În acelaşi timp, plat, aşa cum împodobite mexican piramide
de top sunt vizitate de către mai multe persoane, şi nimic nu se întâmplă
cu ei. Nu aţi încerca să se caţere în vârful cel puţin una dintre piramide
tibetan?
- Tibetan Dalai ne îndemna să nu se abată de la calea ce duce spre cerc
sacru, explicând că în afara partii vom ajunge într-o zonă a forţelor
tantrice. Sincer-leaMTM, ocazional am plecat de la calea sus şi în jos,
desen piramida. Şi chiar au fost la poalele a două dintre ele, dar, în
principiu, ne-am îndeplinit legământul lama. În partea de sus a
piramidei, am fost ridicat.
În plus, avem informaţii despre moartea ciudată a patru alpinişti care a
crescut la unul din muntii din zona de Kailash. Toti au murit de diverse
boli (în acest rapid puţin mai în vârstă) în termen de 1-2 ani, după
ascensiune.
Acum, în timp, suntem multumiti ca nu a ascultat de lama. După
procesarea tuturor materialelor am aflat că tibetan piramida implica
piatră uriaşă "oglinda" efect care, în opinia noastră, să se aplice
modificarea timpului.
Stone oglindă

Giant piatra oglinzi. Latura de sud a "Casa de piatra Vesel


Ernst Rifgatovich, există o mulţime de piramide. Pe teritoriul Egiptului,
de exemplu, există 34 piramide în America Latină, ei - 16. Şi în Tibet, pe
o suprafata relativ mica, aţi găsit mai mult de 100. Ce face tibetane
piramida de la alţii?
12/112
- Am fost în măsură să viziteze în mod repetat complexe egiptean şi
piramide mexicane. Piramida tibetan în primul rând, mult mai mare
(sunt doar enorm) şi!, În opinia noastră, au fost construite într-o ori
mult mai vechi. Dar principala diferenţă constă în faptul că majoritatea
piramide tibetane sunt asociate cu concav diferite dimensiuni, structuri
semicirculare şi plat de piatra, pe care am numit figurat oglinzilor ".
Acest lucru este nicăieri.
- Recent, presa a început să apară informaţii despre aşa-numitele
"oglinzi Kozyrev. Un om de stiinta rus Nikolai Kozyrev inventat-
circulară şi alte forme de semifabricate din metal "oglinda", în care, în
funcţie de rezultatele cercetărilor sale, a schimbat cursul timpului.
Există asemănări între oglinzi piatra tibetan "şi" oglinzi Kozyrev?
- Analogie, în opinia noastră, nu există. Ca Kozyrev, Time - este energia
care este capabil de concentrare ("timp comprimat") sau distribuite
("timpul este întinsă"). La "oglinzi Kozyrev" Efectul a fost realizat de
compresie de timp. Putem, prin urmare, cred că oglinda "piatra" Tibet
poate comprima timp. Nu cu acest lucru nu există acest ciudat moartea a
patru alpinişti ca acesta a crescut vechi pentru anul - probabil au devenit
obiectul oglinda "? Este acest motiv Dalai ne îndemna să nu se abată de
la căile sacre!
Pentru aceasta trebuie să adăugăm că, în funcţie de mulţi învăţaţi,
piramidele sunt capabili să se concentreze energiile subtile, si se
amesteca-le cu timpul oglinda "" poate avea o influenţă puternică asupra
continuum de "spaţiu - timp." Un membru al expeditiei Serghei
Seliverstov chiar numit complexe Kailasa "maşină a timpului".
- Care sunt dimensiunile tibetane "Stone oglindă"?

- În majoritatea cazurilor, acestea sunt


enorme. Luaţi de design "oglindă, care Dalai numit" Happy House de
piatră ", înălţimea sa concave" oglinda "(foto 1), în conformitate cu
estimările brute, este de 800 de metri, care este de aproape 3 ori mai
mare decât zgârie-nori de 100 de poveste. De la nord la oglindă "este
adiacente semicirculara" oglinda "din inaltimea de aproximativ 350 de
metri - aproape o copie a" oglinzi Kozyrev. Latura de sud a "Casa de
piatra Vesel este prezentat sub forma unui avion imens, care este în
unghi drept conectat la un alt oglinda concava mare la o înălţime de
aproximativ 700 de metri (foto 2).
Este curios faptul că persoanele care au intrat în interiorul "oglinzi
Kozyrev," remarcat ameţeli, teamă, a se vedea aniplăci ayuschie, se

13/112
vedea ca un copil şi aşa mai departe. O înălţime "oglinzi Kozyrev" de un
metru 2-3. Este greu de imaginat ce se va intampla la un om, dacă locul
său în spaţiu "Stone Mirror" din Tibet. În acest context, ar trebui să fie
luate în considerare fantezie completă, că aceste locuri au fost concepute
pentru a vă deplasa în lumi paralele, ceea ce este acum serios spun
oamenii de ştiinţă proeminenţi, cum ar fi Academician Profesor A.
Koznacheev Trofimov Timashev altele.
Dar cele mai multe oglinzi mari sunt pantele de vest şi de nord a
piramidei principale - Muntele Kailas. Aceste pante au o formă clară
plano-concav. Înălţimea acestor oglinzi "este de aproximativ 1800 metri
(7 zgârie-nori 100 povestiri).
De asemenea, apare în multe mai mici, "Stone Mirror", care au o
varietate de forme.
- Poate că aceste "oglinzi de piatră" acţionează ca nu numai "maşină a
timpului", dar ecran, de asemenea, fluxul de energii diferite,
distribuirea acestora?

de design oglinda pe partea de sus a dealului


- Fără îndoială, da. Multe dintre structură piramidală din Tibet au plate
suplimentare "Stone Mirror", care este destul de posibil, de energie scut,
"colectate" piramida, şi să le combine cu fluxul de energie de la piramida
şi oglinda ". La examinarea acestor "oglindă-piramidal" structuri
impresia că plat "oglinzi", au fost făcute separat şi în cazul în care taxa a
piramidei. Dar cum au fost aceste piatră uriaşă a ridicat avionul, rămâne
neclară.
Unele structuri oglinda sunt destul de forma neobisnuita. Uneori
vârfurile munţilor se găsesc ordinare tibetane detaşată structura
oglinda "(foto 3). Aparent, energiei subtile atât de diversă că, pentru
screening şi de management, o mare varietate de structuri de piatră.
Din păcate, ştiinţa modernă este doar inceputul să recunoască existenţa
unei astfel de energii, dar nici un dispozitiv de grave pentru studiul lor,
etc Dar cei care au construit "oglindă-piramidal complexe Kailasa"
(Oraşul zeilor), ştia legile subtile de energie şi de timp şi au învăţat să le
gestioneze. Aceste energii, se pare, "formotropny", adică depinde de
forma a structurii. Prin urmare, o astfel de diversă de piatra

14/112
CĂLĂTORIA AMIRALULUI BYRD DINCOLO DE POLI CĂTRE AGARTHA
DIN CENTRUL PĂMÂNTULUI

Călătoria amiralului Byrd dincolo de poli către Agartha din Centrul


Pământului. Aproximativ 13 ore a zburat amiralul Byrd catre Centrul
Pamantului
Despre Amiralul Richard E. Byrd, s-au scris multe, se vor scrie multe,
dar si eu am scris multe. Este un subiect, ce trebuie analizat, asta pentru
a se avea o alta perspectiva asupra planetei noastre, istoriei s.a.m.d.
In continuare, ceea ce veti afla, provine, de la nimeni altul, decat de la
ilustrul scriitor de conspiratii, Jan Van Helsing, un nationalist german,
care un talent literar ireprosabil, motiv pentru care a si devenit faimos.
In cartea sa „Organizatia Secreta Soarele Negru – Loja elitei celui de-al
Treilea Reich”[1], in capitolul 9, acesta ofera niste informatii
exceptionale.
Citat:
„La conferinta de la Potsdam s-a hotarat ca America va trimite prima
expeditie in Antarctica pentru a-i cauta pe soldatii germani si pe
conducatorul acestora, care parasisera Germania prin diferite cai de
refugiu. De asemenea, participantii au aprobat in unanimitate ca,
imediat ce se incheie pregatirile, Statele Unite sa intre in forta in
Antarctica. La randul lor, rusii trebuiau sa fie gata sa intervina in
eventualitatea, in care dupa descoperirea nemtilor, ar fi fost nevoie de
actiuni urgente. Prin urmare, Statele Unite, au pus punct la punct planul
expeditiei impreuna cu rusii si englezii.
Deoarece existenta avioanelor circulare, trebuia sa ramana,
deocamdata, secreta, s-au utilizat doar arme conventionale. Expeditia,
care a durat din 1946 pana in 1947, a fost cea mai mare dintre cate s-au
trimis in Antarctica. Nu s-a dorit trecerea ei sub tacere, mediile de
informare facand o intreaga tevatura. Mai mult, pe continent se
intentiona sa se construiasca o baza militara stabila. Planificata de catva
timp, aceasta fusese amanata din cauza izbucnirii razboiului, iar bazele
provizorii create in 1939 si 1940, fusesera parasite. Cu toate ca amiralul
Byrd, era unul dintre cei dori conducatori ai expeditie, rolul sau n-a fost
niciodata clar. Se spunea ca el „ar intreprinde cercetari pentru a aduce
acasa o prada din Antarctica”, loc unde se spunea ca, s-a retras Fuhrer-
ul si trupele sale.
Echipa lui Byrd, a fost prima care a zburat deasupra Polului Sud, pe 29
noiembrie 1929, dar noua calatorie nu avea ca scop improspatarea
amintirilor. De data aceasta, el era decis sa ia urma germanilor
disparuti. Unora din oamenii care au participat la expeditie, li s-au spus
ca ar fi vorba doar despre un exercitiu obisnuit. Byrd stia, dintre
celelalte expeditii ale sale la Poli, ca in cursul calatoriei se vor confrunta
cu nenumarate pericole. Era posibil sa gaseasca mai mult decat o vale, in
care se presupune ca s-ar fi ascuns germanii.
Dorinta puternica de a merge cat mai des la Poli si de a efectua cercetari
aprofundate, nu-i fusese trezita de calatoriile sale in Antarctica, ci de
15/112
prima sa expeditie la Polul Nord, desfasurata in 1926. Atunci fusese
insotit de copilotul Floyd Bennett. Bennett a fost acela care i-a dat lui
Byrd ideea ca pamantul ar putea fi cav si ca intrarile catre aceasta lume
ascunsa s-ar gasi la Poli. Copilotul remarcase de mai demult un element
comun in toate rapoartele expeditiilor arctice anterioare: vremea se
incalzea cu cat inaintau mai mult spre nord.
In jurnalul Dr. Fridtjof Nansen, care a condus o expeditie intre 1893 si
1896, exista cateva indicii despre faptul ca in realitatea regiunea Polului
Nord nu este o mare de gheata: ‘Avem dovezi ca, dupa toate
probabilitatile, marea din apropierea imediata a Polului nu este asezata
intr-un bazin plat ci, dimpotriva, intr-unul foarte adanc, iar gheturile
par sa pluteasca nestingherit spre nord…’
In 1980, fotografiile facute de NASA au confirmat ca fundul Oceanului
Arctic, prezinta o panta abrupta, care incepe in nordul Groenlandei si se
intinde pe aproximativ 3.500 km. Aceasta inclinare, incepe cam la 85 de
grade latitudine si se termina printr-o crevasa, care duce direct in
interiorul Pamantului. Raportul oficial pentru presa al expeditiei
efectuate in 1926 de la Spitzbergen pana la Polul Nord, este cam sarac in
detalii si plictisitor. In jurnalul sau personal, Byrd consemna: ‘Am atins
Polul Nord. Dupa ce am stabilit cu ajutorul sextantului pozitia Soarelui
si am facut o multime de poze, am mai zburat cativa kilometri in directia
de unde am venit si apoi am parcurs un cerc larg pentru a fi siguri ca am
luat imagini cu tot Polul Nord.’
Acest raport ‘oficia’, nu pomenea nimic despre urmatoarele relatari
succinte, dar autentice din timpul calatoriei: ‘Bennett l-a rugat pe Byrd
sa piloteze avionul la inaltime constanta deasupra unui ocean, unde nu
exista gheata si care pare ca se intinde dincolo de latitudinea de 85 de
grade. Zburand mai departe compasul a luat-o razna. Vantul din spate a
devenit si mai puternic, iar Soarele cobora tot mai mult la orizont. Byrd,
a mai continuat putin drumul, dar apoi i s-a facut frica. A zburat urgent
catre baza.’
In acea zi, Byrd si Bennett, vazusera si simtisera necunoscutul, fiind de
comun acord: constatasera ca pamantul sferic constituie, fata exterioara
a planetei, care este goala in interior, iar nordul Oceanului Inghetat,
parea sa dispara intr-o gaura neagra fara sfarsit. Inainte de a ajunge la
baza, ei s-au decis sa revina. In 1927, Byrd si Bennett, au mai zburat o
data la Polul Nord, dar de data asta au patruns in interiorul Pamantului.
Noul lor sponsor era marina Statelor Unite. Ei au decolat in secret de pe
o baza necunoscuta si la o ora nestiuta, iar pana astazi acest zbor, n-a
fost confirmat niciodata oficial.
Se pare ca Byrd, a parcurs peste 2.700 km, o mare parte a calatoriei
desfasurandu-se in lumea subterana. In jurnalul sau, el pomeneste de
animale preistorice, paduri verzi, lacuri si fluvii cu clima calda, tinuturi
in care a fost intampinat de oameni inalti, cu pielea deschisa la culoare.
Exista si poze din aceasta calatorie.'”[1]
Zborul amiralului Byrd din 19 februarie 1947 – momentul in care a luat
contact cu uriasii din Centrul Pamantului !
16/112
Ati vazut, asadar, cateva aspecte istorice, nerecunoscute oficial despre
expeditiile amiralului Byrd, prin care acesta, fiind impins de la spate de
catre Iluminati, ii cauta pe vechii colonisti germani. Ceea ce urmeaza,
reprezinta apogeul expeditiilor sale si constitutie un punct de cotitura,
Aliatii schimbandu-si abordarea fata de membrii Reich-ului german.
Il las in continuare pe Helsing sa continue:
„… Dupa un inceput de zbor normal peste intinderea de gheata, cu
cateva turbulente, Byrd, urca la 884 metri. Deodata, observa in masa de
zapada, un colorit linear galben. Micsorand altitudinea, pentru a putea
sa cerceteze mai bine modelul, au descoperit si dungi rosii si violete.
Dupa ce au survolat de doua ori locul s-au intors la ruta de zbor initiala.
Busola magnetica, precum si cea giroscopica incep sa se invarta
nebuneste si sa tremure, iar directia de zbor nu mai poate fi controlata
cu ajutorul instrumentelor. Cei doi fac apel la busola solara si totul pare
sa functioneze din nou. Apoi, in zare se ivesc niste forma asemanatoare
muntilor.
O jumatate de ora mai tarziu ajung la un lant muntos mic, care-i era
total necunoscut lui Byrd. Dupa alte turbulente, micul masiv de munti
este survolat in directie nordica. Dincolo de creste apare o vale, prin
care curge alene un raulet. De fapt, in acest loc, ar trebui sa fie gheata si
zapada, nicidecum o vale inverzisa. Ceva nu era in regula. In spate, pe
versantul muntilor, se zareau paduri dese. Mai mult, aparatura de
navigatie se comporta in continuare aiurea, busola giroscopica se
balansa in fata si in spate.
Pentru a putea cerceta valea mai bine, Byrd, coboara la 437 metri si
trage puternic de mansa la stanga. Solul este verde, acoperit parca de un
fel de muschi. Lumina pare sa fie diferita. Soarele nu mai poate fi vazut.
Dupa un alt viraj al avionului, ei descopera brusc un animal mare, care
la prima vedere, pare a fi un elefant, dar de fapt e un mamut. Byrd,
zboara mai jos si observa animalul cu binoclul. Intr-adevar, este un
mamut. Descoperirea este transmisa prin radio la baza.
Se va zbura si peste alte dealuri inverzite, temperatura de afara aratand
23 de grade. Se mentine cursul, iar aparatele de navigatie functioneaza
din nou normal; in schimb, a murit aparatul de radio-receptie. Terenul
de sub ei devine acum neted si normal ca cel de la suprafata Pamantului.
Recunosc in fata lor un oras. Este incredibil. Avionul incepe sa se clatine
in mod ciudat, iar instrumentele nu mai reactioneaza. Deodata, din
dreapta si din stanga apar langa avion, corpuri zburatoare in forma de
farfurie, care emit o lumina stranie.
Se apropie asa de mult incat Byrd, poate sa le recunoasca simbolul. Este
unul ciudat pe care n-o sa-l dea publicitatii. Totul pare a fi de domeniul
fantasticului. Cei doi sunt bulversati si nu stiu unde se afla. Byrd, umbla
la instrumentele aparatului, dar nu se intampla nimic – sunt prinsi ca
intr-o menghina. Aparatul de emisie-receptie incepe sa paraie si se aude
o voce in limba engleza cu un accent german sau nordic: ‘Bine ati venit
in tinutul nostru domnule amiral. Va vom face sa aterizati in exact 7
minute. Relaxati-va, sunteti pe maini bune.’
17/112
Motorul s-a oprit, avionul aflandu-se in intregime pe maini straine.
Dupa o alta convorbire radio a inceput aterizarea. Aparatul pierde din
inaltime, usor, pana la sol si cand il atinge, are loc doar o izbitura
usoara. Byrd, isi noteaza ultimele intamplari in jurnal, cand vede
apropiindu-se de avion niste barbati inalti cu parul blond. In zare
licaresc luminile unui oras mare, care pulseaza in toate culorile
curcubeului. Nici el, nici Bennett n-au idee ce-o sa se intample acum,
insa macar nu observa ca barbatii ar fi inarmati. O voce i se adreseaza
lui Byrd pe nume si-l roaga sa coboare.
Aici se termina consemnarile din jurnal. Dupa terminarea calatoriei,
Byrd, a scris, din amintiri, urmatoarele intamplari: transmisionistul si
el insusi au fost luati din avion si intampinati prieteneste, dupa care au
fost condusi spre un mijloc de transpirat mic, asemanator unei
platforme, dar fara roti. Cu ajutorul acestui obiect zburator s-au
indreptat in mare viteza catre orasul luminos care, vazut de aproape,
parea a fi construit dintr-un material asemanator cristalului. S-au oprit
in fata unei cladiri mari a carei arhitectura ii era complet straina lui
Byrd, amintindu-i de orasul din benzile desenate cu Buck Rogers.”[1]
Intampinarea de catre atlanti !
Cateva explicatii morale pe care i le ofera Maestrul atlantilor, amiralului
Byrd !
„Dupa ce sunt salutati li se ofera o bautura straina, Byrd este luat de doi
barbati, in timp ce transmisionistul ramane pe loc. E condus prin mai
multe galerii cu pereti iluminati si ajunge intr-o incapere superba, unde
insotitorii sai il lasa spunandu-i: ‘Nu va speriati, amirale, veti fi primit in
audienta la Maestru.’
Acest Maestru, un barbat cu infatisare fina si trasaturi imbatranite, il
intampina. ‘Va urez un calduros bun-venit in regatul nostru, amirale. V-
am lasat sa veniti aici, deoarece aveti un caracter nobil si pentru ca
sunteti foarte cunoscut in lumea de la suprafata. Va aflati in regatul
Arianni-lor, pe taramul dinauntrul Pamantului. Nu va vom retine mult
din misiunea dumneavoastra si veti fi readusi in siguranta la suprafata.
Acum, amirale, va voi spune de ce v-am primit aici. Interesul nostru a
fost starnit atunci cand rasa dumneavoastra, a aruncat bombele atomice
deasupra oraselor Hiroshima si Nagasaki.
In acea clipa ingrijoratoare, ne-am trimis masinariile zburatoare, ‘Rotile
Inaripate’, in lumea voastra. Bineinteles, acum acest lucru este de
domeniul istoriei, draga amirale, dar trebuie sa continuu. Vedeti, noi n-
am intervenit niciodata in razboaiele si barbariile rase voastre. Acum
insa trebuie s-o facem, deoarece ati inceput sa va jucati cu anumite
puteri, care nu le sunt destinate oamenilor. Ma refer la puterea atomica.
Solii nostri, au transmis deja mesaje mai-marilor lumii voastre – si ei
totusi nu asculta. De aceea ati fost ales ca martor al faptului ca lumea
noastra de aici, exista. Vedeti, cultura si stiinta noastra sunt cu mii de
ani, mai avansate ca ale dumneavoastra, amirale.’
Byrd nu realiza cum ar putea fi de ajutor. Maestrul a continuat: ‘Rasa
dumneavoastra a ajuns la punctul unde nu mai exista intoarcere. Printre
18/112
voi, sunt unii, care mai degraba ar darama lumea decat sa renunte la
putere, dupa cum stiti… In 1945 – si mai tarziu – am incercat sa luam
legatura cu rasa voastra. Eforturile noastre au fost insa intampinate cu
ostilitate si ‘rotile noastre inaripate’ (n.tr. OZN-uri), au fost distruse, ba
chiar urmarite de avioane, de vanatoare. De aceea iti spun, fiul meu, ca
in lumea voastra se pune la cale o furtuna puternica, o nebunie
intunecata, care nu se va opri vreme de multi ani.
Nu veti gasi nici un fel de raspuns la armata voastra si nici o siguranta in
stiinta voastra. Are toate conditiile sa se dezlantuie, atata timp cat
fiecare floare a culturii voastre este distrusa si toate civilizatiile urmane
se indreapta spre haos. Ultimul vostru razboi a fost doar o atincipare, a
ceea ce rasa voastra asteapta cu nerabdare. Noi vedem, de aici, acest
lucru cum nu se poate mai limpede. Vremurile intunecate care se vor
pogori acum peste rasa voastra vor acoperi pamantul ca un giulgiu. Cred
ca unii dintre voi vor supravietui acestei furtuni, dar despre asta nu pot
sa spun nimic.
In departare, vedem o lume noua, care se ridica din ruinele rasei voastre
si care va cauta legendarele comori ascunse. Aceste comori vor fi aici,
fiul meu, in siguranta in mainile noastre. Cand se va apropia acel
moment, vom reveni si va vom ajuta, in asa fel incat cultura si rasa
voastra sa renasca. Poate pana atunci, va veti fi dat seama de inutilitatea
razboaielor si a luptelor… si dupa aceasta perioada, veti primi ceva
pentru un nou inceput al culturii si stiintei voastre. Tu, fiule, te vei
intoarce cu acest mesaj la suprafata.’
Dupa aceasta discutie, Byrd, a fost dus de cei doi insotitori ai sai la
transmisionist si impreuna au fost transportati cu obiectul zburator la
propriul avion, ale carui motoare mergeau in gol. Se simteai acut
tensiunea din atmosfera, intrucat nu se voia ca programul lui Byrd, sa
mai fie dat peste cap. De abia s-a inchis bocaportul, ca avionul a fost
ridicat de forta invizibila, pana a ajuns la o inaltime de 843 metri. Doua
din ‘rotile zburatoare’, aveau sa insoteasca aparatul lui Byrd pe drumul
de intoarcere. Din aparatul de receptie, se auzi apoi o ultima veste: ‘Va
parasim acum, amirale, va puteti folosi din nou instrumentele. La
revedere!’ Apoi aparatele au zburat inapoi la baza.
In jurnal, mai apar inca doua intrari. Una din 11 martie 1947, in care
spune ca a transmis mesajul la Pentagon si ca de acolo i-a fost prezentat
presedintelui. I s-a ordonat insa, sa pastreze o tacere totala despre
aceasta poveste – ‘pentru binele omenirii’. A doua si ultima consemnare
dateaza din 30 decembrie 1956. Aici el arata ca, asa cum i s-a ordonat, a
tacut toti acesti ani, dar ca acum este dispus sa-si publice jurnalul.'”[1]
Membri ai Reich-ului german din Centrul Pamantului care traiesc
alaturi de atlanti !
In continuare, dupa ce Helsing, descrie evenimentele traite de Byrd
printre atlanti, John, partenerul de dialog, incearca sa lamureasca
anumite controverse cu privire la cele spuse de Helsing:
„Problema este ca in februarie 1947, deci in momentul cand se
presupune ca ar fi intreprins respectivul zbor spre Polul Nord, amiralul
19/112
Byrd, conducea cea mai mare expeditie care fusese trimisa vreodata in
Antarctica. Se afla, asadar, exact la cealalta parte a Pamantului. La
vremea respectiva, a fost un spectacol urias, despre care se poate citi in
cartile de istorie. Urmatoarea problema consta in faptul ca pe 5 martie,
in acelasi an, deci atunci cand, conform jurnalului, trebuie sa fie la Polul
Nord, amiralul Byrd dadea la Santiago un interviu despre expeditia din
Antarctica, unuia dintre cele mai mari ziare din Chile.
Dar despre aceasta expeditie voi da mai multe amanunte imediat. Se
pune insa intrebarea ce este cu jurnalul. Sunt de parere ca Byrd, a
efectuat intr-adevar un zbor in care a avut parte de evenimentele
descrise, dar inainte de data respectiva. Fie ca este vorba despre zborul
din 1927, dupa cum am mai amintit, fie de un zbor din 1947. Relatarea
este aproape identica cu cea continuta in jurnalul din 1927, dar la acea
vreme n-am dat destula atentie acestui fapt.
Farfuriile zburatoare erau in orice caz de provenienta germana,
deoarece, dupa cum imi spusese in cursul unei intrevederi personale
nepotul amiralului Byrd, Harley Byrd, simbolurile reprezentate pe ele
erau zvastici. Oamenii blonzi, pe care i-a intalnit Byrd, vorbeau engleza
cu accent german, lucru care nu se putea observa in traducerea
germana. Astfel, in originalul din engleza, acestia isi numesc aparatele
de zbor ‘Flugelrads’ si-si iau ramas bun cu ‘Auf Wiedersehen’.
Mai departe, este mai mult decat suspect, ca subpamantenii sa se dea
singuri drept Arianni, termenul fiind introdus de fapt de-abia, de
national-socialisti. Si ce este cu prostia asta, ca a vazut simbolul de pe
farfuria zburatoare, dar s-a jurat sa nu-l dezvaluie ? Daca ar fi fost vorba
despre un simbol strain, putea foarte bine sa-l dea publicitatii, deoarece,
oricum nimeni nu l-ar fi cunoscut.
Dupa parerea mea, este vorba despre o dezinformare cu un scop precis.
Trebuie sa se scoata la lumina faptul ca pamantul este gol in interior, dar
trebuie sa se ascunda ca locuitorii sunt vorbitori de limba germana si in
special ca sunt national-socialisti, care au fost lasati sa intre acolo, cu o
tehnica superioara Aliatilor, in ciuda altor popoare si rase de pe Pamant.
N-am idee daca Byrd are stiinta de aceasta dezinformare, ca militar aliat
cu siguranta ca nu era prea prietenos fata de germani, sau daca totul
pornea de la serviciile secrete. Adevarul, este totusi ca in 1947, a fost in
Antarctica si nu in tinuturile arctice.
Richard Evely Byrd, facea parte dintr-o veche si distinsa familie din
Virginia. Inainte de Primul Razboi Mondial, a intrat in marina
americana, iar in timpul conflagratiei a fost instructor de zbor. Mai
tarziu si-a capatat renumele intr-un mod tragic. Calatoria sa istorica din
1927, in cursul careia a avut contact fizic cu subpamantenii, nu a fost
niciodata recunoscuta. Cand presedintele Calvin Coolidge, a vazut cele
peste o suta de fotografii si a citit jurnalul de bord al zborului, a strigat:
‘Nimeni, dar absolut nimeni nu va crede vreodata asa ceva. Vom pastra o
tacere absoluta. Daca am da publicitatii asa ceva, toata lumea va rade de
noi.’

20/112
Presedintele Coolidge, era un pragmatic, un om cu picioarele pe pamant.
Decizia ca aceasta calatorie a lui Byrd, sa ramana secreta nu era un gest
viclean de tainuire. Nu avea de-a face cu siguranta nationala. Altii, care
au vazut de asemenea fotografiile, erau de parere ca in imaginea despre
o lume in interiorul lumii noastre, era pur si simplu prea fantastica,
pentru a fi adevarata. Un secretar al defunctului presedinte a confirmat
reactia oficiala.
Imaginile si jurnalul despre calatoria in interiorul Pamantului, au fost
sigilate si au disparut in incaperile subterane ale Bibliotecii Congresului,
unde nimeni nu le-a mai deranjat timp de 12 ani. Cand a izbucnit al
Doilea Razboi Mondial, raportul secret despre zborul lui Byrd din 1927,
a fost reanalizat si clasificat sub numele de cod ‘proiectul White Sheet’.
In cel de-al doilea an de razboi, guvernul si serviciile secrete, au realizat
importanta unei lumi in interiorul lumii, mai ales ca la un zbor de
antrenament efectuat pe deasupra Polului Nord, cu un avion circular,
Jonathan Caldwell, intrase in gaura neagra pe care Byrd, o descrisese
deja in 1927.
Drept urmare, zborul lui Byrd si cel al lui Caldwell, din anul 1940, au
fost reunite in proiectul ‘White Pole’. Cand razboiul s-a incheiat oficial,
in 1945, proiectul a ajuns de competenta unui nou departament al
Marinei, asa-numitele ‘Polar Archives’, arhivele polare. Acest
departament isi desfasoara si acum activitatea la etajul al saselea al
Arhivelor Nationale. In anii ’60, la arhiva NASA, au fost colectate
informatii despre mare parte a activitatilor de la poli, pe baza deselor
observari de OZN-uri si a cercetarilor din zona polara.
Cu aceste informatii generale despre zborurile anterioare ale lui Byrd,
putem sa ne ocupam acum de expeditia intreprinsa in Antarctica, in
1946, care ma intereseaza in primul rand. O flota din Norfolk, Virginia,
aflata sub comanda contraamiralului Richard H. Cruzen, a primit
insarcinarea de a-l insoti pe Byrd. Treisprezece nave de razboi, doua
sute de avioane, vase de transport echipate cu elicoptere, precum si
spargatoare de gheata si un submarin destinat cautarilor sub apa, au
fost alocate misiunii.
Pe toate navele de transport fusesera imbarcate vehicule cu senile, care
sa tracteze, pe gheata si zapada, sanii cu materiale de constructie pentru
depozite si statiuni meteorologice, alimente, prefcum si combustibil si
petrol, toate cu scopul de a conduce o trupa puternica de patru mii de
oameni printr-un tinut neprimitor, ale carui straturi de gheata si
zapada, aveau o grosime de peste trei kilometri. Aventura in Antarctica,
expeditia pe mare si pe uscat, a fost conceputa ca o continuare a celui de-
al Doilea Razboi Mondial, in adevaratul sens al cuvantului, cu conditia
ca dusmanul sa fie descoperit in acest urias desert de gheata, de noua
milioane de kilometri patrati.
La Christchurch, in Noua Zeelanda, a fost construita o statie ce avea sa
serveasca drept punct de comunicare cu stramtoarea McMurdo, la o
distanta de 3.700 km. Tot acolo au fost depozitate, piesele de schimb
suplimentare si proviziile, care erau necesare celor 4.000 de oameni,
21/112
pentru mutarea definitiva in Antarctica. Byrd, s-a intalnit apoi in Statele
Unite, cu un grup de militari de rang inalt, purtand o ultima discutie.
Presedintele Truman, ii interzisese sa zboare cu propriul sau avion
inainte de a ajunge in Antarctica. Calatoria catre baza McMurdo, a
inceput pe 1 februarie la Hueneme, in California, avand drept prima
destinatie Hawaii.
Copilotul lui Byrd si navigatorul participau si ei, precum si
transmisionistul sau si un fotograf acreditat de Fundatia Nationala
pentru Stiinta si Societatea Nationala de Geografie. A doua zi, amiralul
Byrd si echipa sa si-au luat zborul de la Honolulu catre un portavion,
unde il astepta avionul sau; cu acesta avea sa se indrepte spre Polul Sud,
pentru a gasi resedinte germanilor. In a patra zi dupa plecarea din
portul Huenem, amiralul Byrd a ajuns la baza McMurdo din Antarctica,
unde avionul cu elice fixa a fost observat de o farfurie zburatoare de
origine germana, care plutea fara zgomot deasupra stramtorii.
Inainte de plecare, Marina, i-a permis lui Byrd sa arunce o privire
asupra documentelor capturate de la germani. Amiralul a fost fascinat
de rapoartele echipei germane, care fusesera trimisa in Antarctica in
1937. Echipele de cercetare masurasera si fotografiasera, cea mai mare
parte a continentului, iar rapoartele lor erau de-a dreptul uluitoare.
Byrd, a observat instinctiv ca nemtii ar fi preferat ca aceste rapoarte sa
nu fi ajuns in Statele Unite, deoarece dadeau indicatii pretioase si
permiteau tragerea unor concluzii despre planurile germanilor la Polul
Sud.
Byrd n-a avut voie sa se uite in toate documentele secrete, dar acelea pe
care le-a vazut l-au convins ca, oricat ar parea de incredibil, Pamantul,
este intr-adevar, un corp gol, indiferent ce ar spune oamenii de stiinta.
Pana atunci luase la cunostinta doar despre intrarea de la Polul Nord. La
Polul Sud, trebuia sa mai fie o deschizatura, care totusi, ramasese
nedescoperita la zborul pe care-l efectuase in 1929.
Pozitia probabila a acestei intrari, ar fi la est de pol, pe o linie de zbor,
aproape de meridianul de 171. Cand si-a reamintit de vechile sale
calatorii la pol si despre dezamagirile pe care i le provocasera
oficialitatile guvernamentale, Byrd, a recunoscut ca dupa 17 ani de la
ultimul sau zbor catre Polul Sud, ar merge iarasi in Antarctica, cu noua
sa echipa, pentru a elucida o data pentru totdeauna, enigma acestui
continent. De la McMurdo, amiralul Byrd si echipa sa au fost
transportati catre portavionul stationat la 500 de km nord, in apele
Antarcticii. A avut loc o ultima discutie, zborul fiind programat pentru
dimineata urmatoare.
Fiecare membru al echipei era obligat sa pastreze o tacere deplina. In
cazul in care nu se mai intoarceau dupa un anumit timp din asa-zisul
‘exercitiu antarctic’, avea sa inceapa o actiune masiva de salvare. Dar s-a
ajuns la un comun acord ca, indiferent care va fi rezultatul, scopul
acestei expeditii sa nu fie dat publicitatii. Sefii statului-major, au
considerat ca este mai bine ca Byrd, sa nu fie informat despre faptul ca
Statele Unite dispuneau de avioane circulare. Byrd si oamenii sai, au fost
22/112
folosit conventional, ca acela cu care se antrenasera in SUA. Era vorba
despre un ‘Falcon’, dar care nu avea nici o legatura cu cel din 1929,
construit de compania Curtis Wright. Aparatul fusese construit in 1946,
special pentru viteza mare si o autonomie considerabila.
Intregul proiect, precum si constructia acestui avion sunt necunoscute,
dar se pare ca atingea o viteza de peste 500 km/h, avand o autonomie
considerabila. Intregul proiect, precum si constructia acestui avion sunt
necunoscute, dar se pare ca atingea o viteza de peste 500 km/h, avand o
autonomie de 9.500 km. Motoarele Pratt & Whitney, au fost si ele reglate
cu grija, iar fiecare spatiu liber din avion a fost exploatat, montandu-se
rezervoare suplimentare de carburant, fiecare cu o capacitate de
aproximativ 400 litri. Ratia de alimente a fost redusa la minimum din
considerente legate de greutate. In cazul unei aterizari fortate, nu aveau
nici o sansa de scapare, mai ales in aerul rarefiat din munti care inchid
drumul spre regiunea Polul Sud.
La decolare, masina avea un surplus de greutate. Chiar cu sprijinul unei
catapulte, pilotul ar fi avut greutati sa-si pastreze o inaltime sigura. A
fost nevoie, sa zboare timp de sase ore, la o inaltime de 1.500 m, pana
cand s-a consumat combustibilul suplimentar, rezervoarele fiind
aruncate peste bord.
La 5 februarie 1946, jurnalul incepe asa: ‘Am fost lansati prin
catapultare, de pe portavion cu rezervoarele pline. Vasul se afla la
aproximativ 500 km nord de baza McMurdo. Cerul era limpede. Am
zburat catre colonie si am ajuns aproape de ora sase cincizeci. Am
parcurs un arc, zburand foarte jos. Le-am facut cu mana oamenilor de la
sol. Ei ne-au raspuns.’
Zborul lui Byrd de la McMurdo, cale de 650 km la vest, de merginea
primului lant muntos, a necesitat mult timp, deoarece trebuia sa se arda
surplusul de carburant al aparatului. Era prea incarcat pentru a putea
zbura la o inaltime corespunzatoare.
‘Am ajuns la ora 15 la primul nostru punct din plan. Cerul era foarte
senin. Am incercuit regiunea de trei ori si am aruncat un stegulet
american pe geam pentru a lua locul in stapanirea Statelor Unite.
Motivul survolului consta in faptul ca avionul inca nu putea urca
suficient, incat sa depaseasca cei 3.200 metri cat avea trecatoarea
ghetarului Axel Heiberg, de pe platoul central, unde se presupunea ca
incepe valea care ducea catre interiorul Pamantului. Am aruncat din
avion rezervoarele goale cu ajutorul unei catapulte cu plan inclinat.
Dupa mai multe ore, greutatea s-a redus suficient, incat sa putem
survola varful muntelui.
Ora 13:20 – am ajuns la marginea vaii. Soarele inca mai stralucea pe cer.
Zburam in jos urmarind contururile pamantului, desenandu-le. Mai
intai, panta era usoara, apoi tot mai abrupta, ca si cum am cobori pe
versantul unui munte. Navigatorul este acum nelinistit, ca am ars prea
mult carburant.
Ora 16:30 – calota de gheata, devine treptat tot mai subtire. Pe munte,
putem observa deja cateva locuri uscate. Temperatura de afara, care la
23/112
inceputul zborului descendent era de 60 de grade sub zero, a crescut cu
zece grade.
Ora 17:00 – inca mai urmam coasta in jos. Gheata este acum foarte
subtire pe stanci. Putem observa cateva pete negre, unde ar putea fi
vorba de carbune. Soarele se afla inca sus pe cer. Temperatura creste,
incet, dar sigur. E posibil ca in depresiune, sa fie o temperatura
tropicala. Poate ajungem intr-un fel de paradis. Dar asta ramane de
dovedit.
Ora 17:30 – altimetrul arata o scadere de un kilometru, de cand am
inceput coborarea. Pana acum, am zburat mai mult de 500 km, in vale.
Versantii devin incetul cu incetul, tot mai abrupti.
Ora 18:00 – gheata a disparut complet. Stancile sunt uscate.
Temperatura este in crestere. Cu cat zburam mai jos, este din ce in ce
mai cald. Deodata, cadem parca intr-o groapa fara fund, cu laturi
abrupte, care se ingusteaza spre partea inferioara. Busola parca a
innebunit. Nu mai functioneaza deloc. Traiectoria noastra devine o
spirala. Soarele inca mai straluceste, dar devine mai mat, in timp ce
coboram mai departe.
Ora 19:00 – coboram de aproape o ora in gaura. Aerul de afara este tot
mai cald. Cu cateva minute inainte, am trecut de o cascada, din care, se
pare ca ieseau aburi. Am survolat-o, pentru ca fotograful nostru sa faca
cateva poze. Deoarece soarele devine din ce in ce mai mat, trebuie sa
folosim lumini, ca sa se poata vedea ceva din fotografii.
Ora 20:00 – zburam cu varful in jos, ca si cand ne-am deplasa deasupra
unui teren plat. Busola nu mai functioneaza deloc. Altimetrul indica o
coborare continua. Instrumentele arata ca viteza noastra a scazut la
aproximativ 80 km/h. De ce zburam asa de incet ?
Ora 21:00 – cred ca ne aflam acum la cel putin 160 de km sub
deschizatura. Combustibilul a fost folosit pe jumatate. Am mai aruncat
un rezervor gol de benzina. Recipientele suplimentare de carburant
cuprind 380 de litri si sunt confectionate din aluminiu gros de trei
milimetri. Rezervorul a cazut orizontal catre perete, ca si cum ar fi fost
atras de acesta. Aparatele si indicatoarele si fac din nou de cap. Nu mai
avem destul combustibil pentru a zbura mai departe. Cu ce a ramas din
carburant, putem ajunge acasa, daca ne intoarcem imediat. Aparatul de
receptie este mort, nu avem legatura. Echipajul este dezorientat. Cu
toate ca nu este imponderabil, poate alerga pe laturile si tavanul
avionului. Cele patru ceasuri sincronizate de la bord, ca si la ceasurile de
mana ale echipajului arata aceeasi ora, dar mai tarziu se va dovedi ca
indicau cu sapte ore mai mult.
Ora 22:00 – zburam acum mai repede ca atunci cand coboram. Avem
senzatia ca terenul dedesubt este plan. Nu avem nici un fel de explicatie.
Afara, se face din ce in ce mai racoare, pe masura ce ajungem din nou la
suprafata.
Ora 23:00 – ne apropiem de suprafata, de unde am inceput cu zborul in
picaj. Virez in unghi drept, pentru a stabili diametrul putului. Frigul de
afara, devine din nou intens.
24/112
Ora 24:00 – mizeul noptii. Am zburat aproximativ o ora si am ajuns la
punctul de iesire. Navigatorul, crede ca deschizatura are un diametru de
200 km. Ne ridicam din nou si castigam tot mai mult in viteza, deoarece
avem vantul in spate. Temperatura de afara este in racire. Viteza creste
automat.
John se intrerupe aici, putin, pentru a adauga ceva la insemnarile mele
din jurnal: ‘Byrd a depus mai tarziu un raport in ceea ce priveste
reducerea vitezei, cand s-au deplasat prin gaura, de la 500, la
aproximativ, 80 km/h, fara ca pilotul sa actioneze. De asemenea, a
informat ca temperatura crescuse de la -15 grade celsius, cat era la
suprafata, la 15 de grade sau chiar mai mult in punctul unde hotarase sa
se intoarca. Echipajul a confirmat ca in unele locuri din piatra ieseau
aburi.
In interiorul putului, se puteau vedea nori. Instrumentele indicau
prezenta unui curent de aer continuu, ce provenea din adancul putului.
Dupa parerea mea, asta ar explica reducerea vitezei in picaj. Amiralul, a
povestit ca in put, traise un sentiment ciudat, ca si cum s-ar fi aflat pe o
alta planeta. Iata ce spune textul mai departe:
‘Ora 01:00 dimineata – ne aflam acum in afara putului si zburam in sus.
Facem cateva poze cu stancile. Cautam urme de vegetatie. Gheata devine
din ce in ce mai groasa, pe masura ce urcam.
Ora 02:00 – ne aflam deasupra vaii, pe care o vom survola o data pentru
a masura distanta. De-abia, daca mai vedem Soarele, care rasare in
nord. In acest anotimp, este vizibil tot timpul. Noaptea dureaza
aproximativ patru ore.
Ora 03:00 – zburam acum inapoi catre baza si catre portavion.’
John adauga: ‘In timp ce se aflau in interiorul tunelului sau, cum il
numea Byrd, in spirala, echipa a vazut in departare o formatie de cel
putin cinci OZN-uri, care veneau din adancul pamantului. Aceste OZN-
uri, au aparut si pe radar. Cand aceasta formatiune s-a apropiat de
avionul neinarmat al lui Byrd, doua dintre nave s-au desprins si au
insotit avionul de la o anumita distanta. Fotograful de la bord, a facut
poze cu obiectele zburatoare, care aveau zvastici, atat pe partea
superioara, cat si pe cea inferioara a fuselajului. Farfuriile zburatoare
germane, n-au facut totusi nici o manevra de lupta, si nici n-au luat
legatura prin radio cu avionul lui Byrd.
Pilotul lui Byrd, a fost atentionat sa nu faca nici un fel de manevra de
evitare, iar fotograful a continuat sa faca poze. S-au adunat peste doua
sute de imagini, care au fost trimise la Fundatia Nationala pentru Stiinta
si la Arhivele Nationale. Jurnalul se termina dupa cum urmeaza:
‘Ora 11:00 – ne aflam din nou pe portavion. Aterizarea a avut loc fara
probleme. Dupa ce ne odihnim, maine vom zbura in Noua Zeelanda si
apoi ne vom intoarce in Statele Unite. Dupa ceasurile din avion, zborul a
durat aproape 31 de ore, dar dupa ceasurile portavionului, am lipsit 23
de ore.
John imi dezvalui ce s-a intamplat dupa aceea: ‘Dupa intoarcerea sa pe
portavion, Byrd, a trimis un mesaj codificat la Washington. Apoi el si
25/112
echipa sa, s-au odihnit pe vas vreme de trei zile. In afara de raportul
codificat mai existau si documente si materiale filmate, care au fost
transportate de un avion rapid prin Sydney, Christchurch si Panama la
Washington. Dupa intoarcerea sa in SUA, Byrd, a fost chemat la
Pentagon, la o intalnire secreta cu sefii statului-major al Statelor Unite.
Ofiterilor prezenti la aceasta reuniune, li s-au citit extrase din jurnal si li
s-au aratat si explica sute de metri de pelicula.
Jurnalul scris de navigatorul de pe ‘Falcon’ si semnat de Byrd, a fost
pastrat o perioada intr-un seif de la Arhivele Nationale, care era folosit
numai pentru conservarea acestor documente istorice. Fara aprobarea
presedintelui SUA, nimeni nu avea voie sa le vada. In 1976, mi s-a
ingaduit, sa ma uit pe ele o ora, in tot acest timp fiind urmarit de
personalul de securitate. Am mai putut vedea documentele, a doua oara,
in 1977, dupa ce am intervenit pe langa senatorul Lawton Chiles din
Florida. In anul 1978, documentele au fost duse in depozitele subterane
ale aviatiei militare americane, numite ‘Kensington Tomb’, mormantul
de la Kensington.
Dupa ce s-a vizionat filmul expeditiei lui Byrd, a avut loc o discutie a
sefilor de stat-major, prezidata de Hary S. Truman. La sfarsitul
conferintei, s-a decis prin vot ca Byrd, sa se intoarca la Polul Sud, la acea
gaura fara sfarsit, si sa zboare spre interior pentru a depista baza
germana si farfuriile zburatoare. Aceasta noua calatorie a fost stabilita
pentru data de 16 februarie 1947. Impotriva germanilor, americanii
aveau sa foloseasca, din nou, avioane conventionale, cu elice si aripi
fixe. Deocamdata, Byrd, n-a fost informati despre proiectul avionului
circular. Publicului, i s-a ascuns, mai departe, activitatea americanilor
in Antarctica. El nu stia nimic despre adevaratele intentii ale Statelor
Unite.'”[1]
Ofensiva Amiralului Byrd impotriva membrilor Soarelui Negru o va
pierde !
„La 16 februarie 1947, amiralul Richard E. Byrd, a zburat cu escadrila sa
de opt avioane de tipul ‘Falcon’, spre Polul Sud, pentru a testa rezistenta
germanilor. Fiecare avion era actionat de patru motoare Pratt &
Whitney. Avioanele erau inarmate complet, insa presedintele, Truman,
a dat ordinul strict ca sub nici o forma, sa nu tinteasca in aparatele
germane ce aveau sa fie intalnire in lumea dinauntru.
In timp ce escadrila repeta manevra de zbor, pe care o efectuase cu un
an urma, Byrd si oamenii sai au cercetat teritoriul. De data aceasta, pe
langa propria echipa participau si 60 de veterani, de razboi, americani,
uimiti sa afle ca planeta, nu are un miez incandescent, fluid, cum se
credea pana atunci. Ei au observat ca echizatura din Antarctica, avea o
largime de 200 km. Pe aici, au zburat in picaj 1.300 km, inspre interior,
iesind printr-o alta deschizatura, in forma de vartej, in interiorul
Pamantului. Treptat, deschizatura, se largea spre interior si echipajul
‘Falcon’-ului, s-a vazut in fine, in lumea cava, dinauntrul planetei.
Deasupra aveau ceva ce semana a cer si nori, iar sub ei aveau pamantul
si marea, la fel ca si la suprafata. Se aflau in interiorul lumii cave, pe
26/112
care Byrd o descrisese in 1929, ca fiind ‘continentul vrajit din cer – o
tara a secretelor vesnice’.
Daca pe suprafata convexa a Pamantului, se poate vedea la aproximativ
10 km departare, in lumea interioara distanta aceasta nu e limitata,
decat de nori. Cand au ajuns in interior, busolele avionului, au inceput
sa functioneze ciudat. Si-au continuat coborarea intr-o atmosfera
identica cu cea de pe suprafata exterioara a Pamantului. Marile si
intinderile de pamanat, erau dispuse pe peretii interiori, reflectand
norii si lumina din golul central. Cand vizitatorii din afara, zburand cu
400 km/h, au patruns aici, nu si-au putut stapani mirarea. Nu se aflau
intr-o masa de metal topit. Singura sursa de caltura era o minge de foc
incetosata, un soare interior, care parea ca atarna in centru.
Intinderile de pe pamant, de dedesubt, constituiau proeminente ale
suprafetei interioare a mantalei terestre, cu o grosime de 1.300, pana la
2.000 km. Aviatorii au observat o diferenta marcanta in raport cu
suprafata planetei. Interiorul parea sa aiba o intindere, mai vasta de
pamant, deoarece mai departe spre nord, perspectiva se largea din ce in
ce mai mult. Nu existau corpuri ceresti, cu ajutorul carora sa se poata
fixa cursul. Cu totii sperau ca vor regasi drumul spre casa.
Aceasta este lumea incredibila, feerica, in care a incercat amiralul Byrd,
sa-i descopere pe germani. O natiune beligeranta de pe suprafata
Pamantului, a patruns in interiorul planetei, pentru a gasi o rasa ariana
impotriva careia se luptase deja de doua ori in acest secol (XX). Oare, o
sa dam peste ‘dusman’ aici ? Oare va fi prietenos ?
Byrd si-a condus echipajul mai departe, mai mult decat ar fi indraznit s-
o faca el insusi, cu un an in urma. Aparatele sale aratau o distanta de
3.800 km, parcursa de la baza. Inca mai zburau spre nord, la o altitudine
de aproximativ 3.000 m. Deodata, navigatorul, capitanul Ben Miller, a
descoperit ceva ce semana cu o pista de aterizare. Capitanul Miller, se
alaturase echipajului lui Byrd, de cateva ore. Cum titularul postului se
imbolnavise in ultima clipa, el a preferat sa participe la expeditie si a
predat comanda portavionului, primului sau ofiter. Toti ochii priveau in
jos. Echipajul a fost unanim de acord, ca era vorba despre o pista de
aterizare. Cand s-au uitat mai atent, au descoperit mai multe avioane si
farfurii zburatoare asezate ordonat pe randuri.
Cu ajutorul binoclurilor s-au putut observa si inscriptiile: era vorba
neindoielnic de zvastici, insemnele celui de-al Treilea Reich. Americanii
au zburat mai departe. Au atins un punct la 4.000 km in interiorul
Pamantului, cand Byrd a dat ordinul de intoarcere. Aparatele de
fotografiat de la bord, au fost mereu in functiune. O ora mai tarziu,
avioanele, se intorceau pe acelasi drum. Departe sub ei, membri echipei
vazusera, in calatoria lor spre nord, numeroase cladiri si siruri
nesfarsite de avioane aliniate. Acum ele disparusera. Pozele, care au fost
developate mai tarziu de Ministerul Apararii, au aratat ca aeroportul
fusese camuflat rapid. Pe neasteptate, pilotii de pe ‘Falcon’, au observat
ca au musafiri.

27/112
Deasupra si sub ei au vazut cinci farfurii zburatoare. Byrd si echipajul
sau venisera in aceasta lume germana fara a fi prea bine pregatiti pentru
asta. Byrd, in special, fiind in primul rand cercetator, nu stia cum sa se
comporte in cazul unei confruntari aeriene. Sefii statelor majore,
reunite, i-au verificat capacitatile si la o discutie ce a avut loc in ultimul
moment, i-au ordonat sa nu deschida focul asupra germanilor, sub nici o
forma, in cazul in care ii intalneau. Aceste indicatii erau foarte explicite.
De asemenea, Byrd, nu putea sa evalueze forta, respectiv
vulnerabilitatea escadrilei sale in aceasta situatie, care acum se afla sub
controlul celor cinci farfurii zburatoare. Mai grav decat atat, el ii
considera pe nemtii, ce dirijau farfuriile zburatoare, ca pe niste
dusmani, cu care nu se putea face nici un compromis. Desi nu era amiral
al flotei militare, Byrd, a fost pus brusc intr-o situatie, in care trebuia sa
decida, cu privire la declansarea unei lupte aeriene. Oare nu a observat
ca avioanele asa-zisului sau ‘dusman’, nu aveau nici elice si nici motor cu
reactie ? Cu siguranta, trebuie sa fi inteles ca ei dispuneau de aparate
moderne, in fata carora conventionalele ‘Falcon’-uri erau invechite.
Dar, pe de alta parte, nu se poate pleca de la premisa ca amiralul Byrd, i-
a provocat pe nemti la lupta, in deplina cunostinta de cauza. Nimeni nu
stie, ce fel de instinct ilogic l-a motivat in decizia sa pripita, dar aceasta
nu a fost rezultatul unei strategii militare inteligente. Varianta cea mai
plauzibila este ca farfuriile zburatoare, l-au speriat asa de tare, incat a
intrat in panica. Byrd ordonase deja tragatorilor, sa fie pregatiti, sa
deschida focul, astfel ca toate avioanele erau gata de lupta. Copilotul l-a
sfatuit sa contramandeze ordinul de atac.
Amiralului, nu-i ramasesera mai mult de zece secunde, ca timp de
gandire. Deodata s-a auzit un anunt, neasteptat, pe lungimea de unda
utilizata de ei, dar din afara avionului: ‘Amirale Byrd, va vorbeste
comandantul navelor pe care le vedeti deasupra voastra. Avem in vizor
toata escadrila dumneavoastra.'”[1]
Noua Germanie din Centrul Pamantului a descendentilor celui de-al
Treilea Reich !
„Acelasi comandant, care mai tarziu a fost intervievat pentru a confirma
episodul, a continuat spunand ca cel de-al Doilea Razboi Mondial se
terminase. ‘Lasati-ne in pace si intoarceti-va la baza voastra. Daca vreti
sa vizitati baza noastra cu ganduri prietenoase, va vom intampina,
bineinteles, in pace. Caci noi, nu va mai suntem dusmani. Avioanele si
armele noastre sunt superioare celor pe care le detineti si nu v-as sfatui,
sa trageti in noi. Daca vreti sa luptati cu noi, nu aveti nici o sansa.
Trebuie sa va mai amintesc ca, acum va aflati pe teritorii controlate de
Noua Germanie? Practic va aflati in spatiul nostru aerian.’
Comandatul Byrd, a ascultat, dar n-a raspuns. Cand germanul a
terminat, Byrd, a dat ordinul: ‘Foc de voie!’ Abia daca ordinul sau a fost
executat, cand cerul a parut sa explodeze. Aparatele ‘Falcon’, care au fost
atinse de razele laser ale farfuriilor zburatoare s-au prabusit, echipajele
murind pe loc. Din tunuri antiaeriene camuflate, se emiteau necontenit
raze rosii, subtiri precum creioanele. Un martor american, al carui
28/112
avion fusese nimerit de o astfel, de raza a spus: ‘Raza ne-a tras in jos.
Pilotul nostru a pierdut controlul asupra aparatului. Trebuia sa zburam
in jos. Aceia care au mai apucat, au sarit cu parasuta.’
Amiralul Byrd, a trebuit sa vada cum intreaga sa escorta se prabuseste.
Deodata, s-a auzit iar vocea comandantului german, prin difuzor:
‘Comandante Byrd, sunteti nebun. V-ati sacrificat proprii oameni. V-am
avertizat. Parasiti imediat aceasta tara si sa nu mai veniti niciodata.’
Byrd, a avut un soc. Miller a luat controlul asupra aparatului si a virat pe
cursul care ducea in sus, spre libertate. Byrd, indeplinise ordinul de a-i
gasi pe nemti. El a intrat in pestera leilor tineri, dar nu a fost un Daniel.
Scena care a urmat, in timp ce avioanele americane cadeau la sol, nu
seamana deloc cu o aterizare fortata pe un teritoriu dusman.
Supravietuitorii americani, care au fost prinsi de germani, au fost
interogati in 1977, pentru a confirma versiunea germana asupra
evenimentelor. Germanii au inceput imediat o actiune de salvare. Unele
dintre avioanele americane, nu erau asa grav avariate, echipajele
putandu-se salva usor. Membrii lor s-au predat germanilor, au fost
dezarmati si li s-au comunicat ca nu au de-a face cu niste inamici.
Germanii au stins rapid focul si au incercat sa elibereze cativa membri ai
echipajului, care ramasesera blocati. Au supravietuit 26 de americani. Ei
au fost ingrijiti de medici si sanitari, in timp ce ambulantele ii duceau la
cele mai apropiate spitale din Neu-Berlin (capitala germanilor din
Centrul Pamantului). La spitale ranaile lor au fost cusute, fracturile
puse in atele etc. S-a facut tot posibilul ca americanilor sa le fie bine.
Acei membri ai echipajului care nu suferisera rani grave, au fost adusi in
oras.
Pe o pancarta la marginea localitatii scria: ‘Neu-Berlin’. ‘Prizonierii’ au
fost escortati intr-o masina prin metropola a carei constructie
incepusera in 1940 si au putut vedea cladiri proiectate de Albert Speer la
ordinul lui Adolf Hitler. Au fost dusi la un hotel, unde au luat masa,
ramanand uimiti de amabilitatea nemtilor. Dar nu toti americanii, au
avut asemenea noroc. In timp ce avionul lui Byrd zbura spre casa, in
directia portavionului, tinerii americani, care au decedat in timpul
bataliei, au fost imbalsamati de medici.
Trupurile, identificate datorita placutelor de identitate, au fost puse in
sicrie sigilate din masa plastica. Comandantul german, a intrat pentru a-
i saluta pe cativa dintre ofiterii americani supravietuitori, pe care i-a
numit ‘gogomani viteji’.”[1]
Sfarsitul neoficial al celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca urmare a
infrangerii amiralului Byrd !
„Ziua urmatoare era 17 februarie 1947. Cadavrele americanilor au fost
incarcate in camioane germane decopertate si au format un cortegiu
mortuar lung, la care au asistat si ofiteri germani si americani
supravietuitori, fiind inmormantare cu tot ceremonialul de rigoare.
Pentru acesti americani si germani, acesta a fost sfarsitul neoficial al
celui de-al Doilea Razboi Mondial.

29/112
Pe aeroportul din Neu-Berlin, asteptau cinci farfurii zburatoare. Sicriele
inchise ermetic, au fost aduse la bord, impreuna cu cei 26 de
supravietuitori. La sfarsit, au urcat comandantul si echipajul sau in nava
lider. O escadrila de cinci farfurii zburatoare, s-a ridicat silentios si a
zburat in directia sud, catre deschizatura spre lumea de afara. Formatia
a parasit interiorul Pamantului si a zburat in directia Australiei. La
aproximativ 3.000 km sud-vest de Sydney, un portavion american, a
incetinit la rugamintea transmisa prin radio de comandantul german. In
timp ce comandantul flotei, contraamiralul Cruzen, asculta curios, Ben
Miller, care se afla din nou la comanda propriului avion, a intrat pe
frecventa radiofonica a farfuriilor zburatoare germane, putandu-l auzi
pe un prieten de-al sau ce vorbea din farfuria zburatoare.
Americanul l-a rugat pe comandatul vasului, sa le permita germanilor,
sa aterizeze pe pista, pentru a-i putea preda pe supravietuitorii
americani. Farfuria zburatoare a aterizat pe punte. Aparatul
comandantului plutea la o distanta mica in aer, supraveghind manevra.
Americanii nu au facut nimic. Nu s-au dat ordine, nu au fost ocupate
pozitii de lupta. Supravietuitorii au coborat din nava, cei valizi
sprijinindu-i pe raniti. Echipajul vasului american statea langa ei, fara a
schita vreun gest. Nimeni nu a vorbit. Cand a fost adus la bord ultimul
cosciug, farfuria zburatoare, s-a ridicat silentios de pe punte si a
disparut.
Amiralul Byrd, caruia i se daduse la infirmerie o doza mare de calmante,
n-a mai putut participa la ultimul capitol al acestei tragedii. De pe pista
portavionului si-a luat zborul un avion sanitar. In 20 de minute, el se
afla in aer si zbura in directia Honolulu, Hawaii, unde baza Pearl
Harbour, fusese deja anuntata sa-i primeasca si sa-i ingrijeasca pe
raniti. In aceeasi noapte, dar la o distanta de 26.000 de km, de
portavion, deasupra orasului Arlington din Virginia, au aparut la ora
20:00, mai multe farfurii zburatoare germane.
La un moment dat, s-au oprit in aer si au plutit deasupra mormantului
soldatului necunoscut, apoi una dintre ele a rupt formatia si a aterizat
pe o suprafata libera, de langa mormant. Usa s-a deschis si au coborat
umbre negre, care au scos trupurile celor 30 de americani decedati cu
doua zile inainte. Se pare ca exista un spirit, despre care se crede ca ar fi
al soldatului necunoscut. Acest spirit, a aparut deseori, in trecut, cand
era inmormantat vreun trup neinsufletit sub domul Capitoliului. Se pare
ca multi l-au vazut la funeraliile lui Kennedy. A aparut si dupa moartea
presedintilor Eisenhower, Hoover si Johnson.
In noaptea de 18 februarie 1947, in timp ce asezau cadavrele pilotilor in
fata mormantului soldatului necunoscut, germanii au observat dintr-o
data aparitia unui infanterist mort, care luptase in Primul Razboi
Mondial, impreuna cu trupa americana participanta la expeditie. El a
salutat scurt si a disparut imediat. Germanii au jurat ca vazusera spiritul
legendar.
Nu se stie ce fel de masuri s-au luat in ceea ce priveste familiile si rudele.
Cu toate acestea, 30 de oameni, cu diverse grade militare, au fost
30/112
inmormantati cu toate onorurile la cimitir. Apoi trei din farfuriile
zburatoare au zburat deasupra Capitoliului si a Casei Albe, unde locuia
familia Truman, si au iluminat cladirile aprinzand in acelasi timp, cinci
reflectoare puternice. Militarii din Washington, s-au alarmat, dar
comandantul german a luat cuvantul pe frecventa aviatiei militare
americane, spunand: ‘Aceasta demonstratie a superioritatii noastre este
un avertisment.
Daca vrem, putem distruge atat Casa Alba, cat si Capitoliul cu raze
ucigase. In decurs de cinci minute, aceste locuri istorice, ar deveni
mormane de moloz si cenusa. In cazul in care nu vreti un razboi total, nu
mai trimiteti alte avioane la noi. Daca vreti razboi, atunci ne vom lupta.
Dar Noua Germanie, nu-si doreste altceva, decat pace si prietenie cu
Statele Unite. Dusmanul adevarat al celor doua popoare ale noastre este
altul, care inca sta ascuns. Ar trebui sa va ocupati mai mult de rusi!'”[1]
100 de avioane rusesti, distruse de OZN-urile naziste, Haunebu, atunci
cand au patruns in Centrul Pamantului !
„In 1948, rusii, care tinusera sub observatie calatoria lui Byrd, din 1947,
au trimis independent de americani, o armata complet echipata cu
masini de lupta conventionale deasupra Polului Nord, spre interiorul
Pamantului. Rusii aflasera ca americanii fusesera intampinati de
germani, insa nu cunosteau deznodamantul, astfel ca s-au decis sa
forteze de la bazele lor, intrarea prin Polul Nord. Aparatele rusesti au
fost depistate de radarele americanilor, la Point Barrow, in Alaska. Ele
zburau direct spre est. Trei statii canadiene, ii urmareau de asemenea pe
rusi. Bazele americane, au raportat o suta de aparate, iar canadienii 97.
Prima intalnire aeriana a rusilor, a fost cu pazitorii intrarii de la Polul
Nord – urmasii vikingilor, pe care germanii in numeau ‘vechea rasa’.
Aparatele rusesti au fost retinute de acestia, dar apoi li s-a dat voie sa
zboare mai departe, deoarece au sustinut ca se afla intr-o misiune spre
Noua Germanie, in emisfera sudica. Au zburat mai departe, trecand pe
langa sursa artificiala de lumina, de la ecuatorul lumii interioare, in
directia emisferei sudice, unde erau deja asteptati de farfuriile
zburatoare germane. Nici unul n-a scapat de catastrofa. Au disparut o
suta de avioane rusesti, impreuna cu echipajele lor.
Cadavrele rusilor au fost incinerate. In decursul a patru ore si jumatate,
deasupra Moscovei, au ajuns farfurii zburatoare germane, din care
cenusa rusilor morti, a fost aruncata deasupra Kremlinului. Ca si la
Washington, germanii au vorbit pe frecventa militara radio: ‘Aici se afla
resturile pilotilor pe care i-ati trimis pentru a ne nimici.’ Moscova, a dat
alarma de grad zero; aparatele de lupta, MIG, au decolat, ca sa le dea o
lectie germanilor, insa unul dupa altul au fost ochite cu usurinta de
acestia.
Fara sa se fi ales cu vreo zgarietura, aparatele germanie inca mai pluteau
deasupra capitalei. ‘Data viitoare va vom nimici!’, se auzi mesajul, dupa
care au disparut.
John, cauta din nou in dosar. ‘Am spus mai devreme ca Byrd a dat un
interviu in Chile. Am aici cateva extrase din ziare. Lee Van Atta,
31/112
corespondent al publicatiei ‘El Mercurio’, din Santiago de Chile,
desemnat sa relateze despre aceasta expeditie, a scris despre interviul
sau cu Byrd, de la 5 martie 1947, in cel mai mare cotidian din America de
Sud, dupa cum urmeaza: ‘In continuarea facuta azi, amiralul Byrd, a
afirmat ca Statele Unite trebuie sa ia masurile de siguranta, necesare,
pentru a impiedica o invadare a tarii de catre aviatori inamici, care vin
din zona polara.
Amiralul a spus ca nu vrea sa sperie pe nimeni, dar adevarul crud este ca
in cazul unui nou razboi, Statele Unite, ar putea fi atacate de aviatori, ce
sunt in masura sa zboare de la un pol la altul… In incheiere, a remarcat
ca daca el avusese succes, atunci si alte persoane pot efectua o expeditie;
propunea constituirea unei echipe din patru mii de tineri nord-
americani, insotiti de o mana, de cercetatori priceputi. Amiralul a scos
in evident, necesitatea ca tara sa, sa fie in stare de alerta si vigilenta, de-
a lungul intregii fasii de gheata, care ar putea fi ultimul bastion
impotriva invaziei…'”[1]
Prima vizita a americanilor in Noua Germanie din Centrul Pamantului !
„La mare adancime, la sute de metri sub Kensington, in Maryland, sunt
depozitate jurnalele amiralului Richard Byrd, referitoare la tragica
expeditie din lumea interioara din 1947. Intr-o incapere boltita alaturi
de se afla documentele istorice ale realizatorilor americane de mare
importanta.
Ele sunt de gasit in paisprezece carti secrete, care cuprind si
documentele referitoare la dezvoltarea avionului circular in SUA,
precum si rezultate zborurilor efectuate intre 1936 si 1960. Aceste carti
relateaza despre oameni care au pasit pe drumuri noi si care au patruns
pentru prima oara in spatiul cosmic si in interiorul Pamantului.
Si azi numele acestor piloti viteji, dar modesti nu trebuie sa cada in
mainile dusmanilor SUA. In anul 1978 mi s-a oferit ocazia sa arunc o
privire peste jurnalele de bord si celelalte documente, putand sa-mi
formez propria imagine despre progresele navigatiei aeriene americane
din perioada anilor patruzeci.
Ca sa-mi fac o idee despre competitia acerba dintre nemti si americani,
care construiau versiuni mereu imbunatatite ale farfuriilor zburatoare
in scopul de a cuceri spatiul cosmic, era necesar sa cercetez mai intai
jurnalul tinut de Byrd la ultimul sau zbor spre interiorul Pamantului,
unde e descrisa confruntarea neasteptata cu puterea superioara a Noii
Germanii.
Episodul Byrd continua dupa zborul sau in tinutul subteran din 1947.
Dupa ce a iesit din infirmeria portavionului, unde statuse mai multe
saptamani in stare de soc, a fost trimis la Washington; aici a fost
intrebat, imediat, de ce a incalcat ordinul si a tras asupra germanilor,
cand primise instructiuni clare sa nu deschida focul sub nicio forma in
lumea interioara.
Dupa ce a comparut in fata sefilor statelor-majore reunite, s-a decis sa
fie degradat pentru nesocotirea unui ordin scris. Pentru a impiedica
orice valva publica, nu a fost adus in fata Curtii Martiale, cu toate ca
32/112
ulterior a mai fost convocata o comisie de ancheta, care a dispus o
pedeapsa disciplinara pe motiv ca, Byrd pusese in pericol, prin actiuni
arbitrare, inadecvate, o escadrila de avioane special construite cu un
echipaj bine instruit.
Din aceasta cauza isi pierdusera viata trezeci de piloti tineri. Daca
germanii nu ar fi salvat pilotii raniti si nu i-ar fi dus din nou la suprafata
pe portavion, asa dupa cum reiese din protocolul comisiei, Byrd ar fi fost
cu siguranta condamnat, dar in cazul acesta aveau prioritate securitatea
nationala si pastrarea secretului.
In protocol se mai mentiona ca renumele pe care si-l castigase Byrd in
calatoriile de cercetare efectuate anterior, va avea mai multa greutate
pentru viitorii istorici, decat fiaso-ul din lumea interioara. Cu toate
acestea, toti cei care au participat la expeditie, cu exceptia lui Byrd, au
sustinut ca aceasta calatorie a reprezentat o tragedie.
Una dintre probele prezentate comisiei de ancheta, in 1947, consta din
cinci pagini scrise de Byrd in avion; acolo, amiralul nota ca respectiva
calatorie fusese <<un succes total>>. Acest raport a fost primit de
comisie cu mare rezerva. Raportul de o pagina al navigatorului povestea
adevarata istorie, care a fost confirmata atat de martorii din avionul
comandantului, cat si de pilotii supravietuitori adusi inapoi de germani.
Rezultatele comisiei de ancheta au fost aduse la cunostinta sefilor de
stat-major. In raportul final, Byrd era numit „intelectual incompetent”.
Intrucat, colac peste pupaza, el se falea in public cu faptele sale eroice, s-
a mai recomandat sa nu mai aiba voie sa participe la nicio expeditie in
lumea interioara, fara un consult in prealabil. Povestea lui Byrd s-a
incheiat tragic. In unele documente pe care le-am putut zari in arhive se
descria cum au incercat SUA sa repare greselile amiralului”[1]
„Cunosteam o parte din povestea lui Byrd, dar de unde detaliile
suplimentare?”, il intreaba Helsing pe John, dupa care acesta isi
continua dezvaluirile:
„Jurnalul amiralului Byrd mi-a fost pus la dispozitie pentru o ora printr-
o ocazie norocoasa. Mai tarziu, membrul Congresului pe care-l
cunosteam m-a ajutat sa mai pot arunca o privire. Un aviator din cadrul
marinei, care m-a insotit in arhiva, a fost si el interogat ca si navigatorul
lui Byrd, Ben Miller (nume fictiv), care a jucat, fireste, un rol esential. El
se ascunde din 1947, deoarece se teme pentru viata lui.
Si de la el am primit mai multe informatii despre tunel si despre lumea
interioara. Mi-a dat documente despre cea mai veche limba, in care te
poti intelege cu locuitorii oraselor aflate acum sub gheata. Cele mai
multe dintre informatiile citate le-am primit si din surse germane.
Franklin Birch, seful Arhivelor Polare, n-a recunoscut ca Byrd ar fi
efectuat zborul respectiv, dar cu toate acestea am obtinut multe
informatii pretioase. Am vazut sute de poze din interiorul Pamantului.
Pentru copiile unora dintre ele am platit, dar nu mi le-a trimis nimeni,
deoarece opozitia fata de publicarea povestii devenea din ce in ce mai
puternica.

33/112
Detaliile despre raportul pe care Byrd l-a predat la intoarcerea in
Washington provin din arhiva Marinei. Documentul oficial mentiona
atunci ca avioanele lui Byrd s-au prabusit in 1947, din cauza unui viscol
polar, insa din declaratiile supravietuitorilor echipei, precum si din
documentele Marinei reiese ca aceasta versiune despre moartea
pilotilor disparuti este fictiva (avand scop precis de dezinformare).
Despre componenta escadronului de lupta m-am informat tot la arhiva
Marinei. Scrisorile pe care le-am trimis familiei lui Byrd au ramas fara
raspuns. Amanunte importante despre fiasco-ul pilotilor rusi si
americani in lumea interioara am aflat de la ambasada germana din
Washington. Erich von Schusnick mi-a povestit despre felul cum au fost
aduse la cimitirul Arlington trupurile pilotilor morti.
Istoria continua insa, caci sefii statelor-majore reunite au decis sa
renunte la strategia de pana acum, in ceea ce-i priveste pe germanii din
lumea interioara, strategie care s-a dovedit eronata. Urmatoarea
calatorie in aceste tinuturi trebuie sa fie efectuata cu avioanele circulare
coordonate de un comandant competent. Aceste modele noi atingeau o
viteza maxima de peste 11.000 km/h si erau echipate cu cea mai
moderna tehnologie, precum si cu aparate de filmat de ultimul tip.
Primul avion, cu numarul „16”, a decolat in aprilie 1947. Era astfel
echipat, incat in timpul zborului prin lumea interioara, camerele puteau
fotografia intreaga regiune de jur-imprejur. A decolat de la Los Alamos,
New Mexico. Totul a decurs conform planului si la ora sase dimineata a
patruns in tinutul subpamantean prin deschizatura de doua sute de km
de la Polul Sud.
Scopul acestei calatorii consta exclusiv in recunoasterea fotografica,
astfel ca avionul nu dispunea de niciun fel de arme. Potrivit
instructiunilor, urma sa zboare cu 8.000 km/h prin deschizatura de la
Polul Sud, apoi sa urmeze un curs spre nord si sa apara la suprafata, la
Polul Nord.
In timp ce echipajul american zbura prin lumea interioara, trei aparate
mici, cu o lungime de aproximativ cinci metri, echipate cu camere de
luat vederi, au parasit nava si au efectuat zboruri de recunoastere
deasupra anumitor zone si constructii militare.
Aceste avioane mici, denumite <<purici>>, atingeau si ele o viteza
maxima de 11.000 de km/h; conform planului, s-au intors in siguranta la
nava purtatoare inainte ca aceasta sa paraseasca spatiul aerian al lumii
interioare. Avionul a aterizat apoi in Columbia Britanica, unde echipajul
a dat raportul. Aceasta calatorie a fost incununata de succes: a decurs
asa de repede si fara complicatii, incat membrii expeditiei au descris-o
ca fiind lipsita de evenimente.
Analizand fotografiile, strategii americani au observat ca aceasta
calatorie a fost intr-adevar de o mare importanta. Fara niciun fel de
dubiu, imaginile au oferit Statelor Unite ale Americii o impresie
puternica despre intreaga lume interioara. Prin urmare, s-a decis
efectuarea unui nou zbor in momentul in care aveau sa fie gata hartile si
itinerarul.
34/112
La inceputul lui iunie a decolat din Columbia Britanica al doilea avion
circular cu misiunea de a zbura in interiorul lumii, avand drept
comandant pe maiorul R. Davies. Acestuia i s-a indicat sa parcurga ruta
stabilita, survoland marea Beaufort si insulele canadiene Regina
Elisabeta. Apoi, la propria initiativa, putea zbura mai departe la o mare
inaltime de numai o mie de metri.
A fost indemnat sa aiba in vizor suprafata apei, iar cu radarul sa
controleze mereu inaltimea. Aviatia militara canadiana si cea a SUA
stiau deja ca exista primejdia reala de a intra in acea zona concava a
Oceanului Arctic, unde apele curgeau in abisul pamantului.
Altitudinea era, de asemenea, extrem de importanta in aceasta regiune
in care busolele si instrumentele nu mai functionau. Jonathan Caldwell
survolase deschizatura in 1943, cand cauta un drum spre Europa pe
deasupra Arcticii. Jurnalul de bord al lui Caldwell, ca si discutia purtata
de Davies cu el, au pregatit echipajul pentru pierderea orientarii si
deruta ce s-ar fi putut produce in momentele respective.
Calatoria in interiorul lumii a avut loc, bineinteles, cu mult inainte de
lansarea primilor sateliti. In terminologia actuala a NASA, Polul Nord
geografic este denumit <<pol imaginar>>, <<zona neutra>> sau <<zona
moarta>> a Pamantului.
Prin urmare, in centrul deschizaturii de doua sute de mii de kilometri se
afla Polul Nord imaginar sau punctul terminal al meridianelor. Intre 90
si 85 de grade latitudine nordica, nu exista nici mare, nici pamant, doar
o prapastie deschisa. Marginea deschiderii spre lumea interioara se afla
cam la 85 de grade latitudine nordica. Polul Nord magnetic se regaseste
la 86 de grade longitudine estica, in dreptul peninsulei siberiene Tymyr.
In anul 1947 nu exista, inca, o harta care sa indice cum se putea ajunge
pe marginea deschizaturii, care duce in lumea din adancuri. In ciuda
echipamentului modern, un pilot care dorea sa patrunde prin aceasta
palnie din mijlocul oceanului, trebuia sa se orienteze numai dupa
instinct.
La ora 06:00 dimineata, avionul circular a ajuns cu 800 km/h la
marginea palniei. Viteza a fost crescuta la 1.000 de km/h, asa cum se
stabilise in discutia de la plecare. Cand aparatul a initiat coborarea
propriu-zisa, viteza a urcat la valoarea incredibila de 8.000 de km/h.
Toate camerele foto au fost puse in functiune, in timp ce avionul si-a
inceput lunga calatorie de 2.000 de km, care trebuia sa-l duca la
suprafata Pamantului intr-o alta lume.
Deplasandu-se la o inaltime de aproximativ 100 metri, a ajuns deasupra
unei colonii izolate de eschimosi, ai carei locuitori erau mult mai
evoluati decat rudele lor de deasupra. Echipajul american a fotografiat
insule unde se pare ca existau dinozauri, care sus murisera de cateva
zeci de milioane de ani, precum si turme de foci.
Cand dupa un timp au schimbat cursul spre sud-est, au vazut o intindere
mare de uscat populata de o alta civilizatie. In curand, au recunoscut
tinutul deasupra caruia se aflau. Pe radarul avionului au aparut cateva
aparate. La scurt timp au avut contact vizual cu strainii veniti sa-i
35/112
intampine. Acum disciplina si diplomatia maiorului Davies erau puse,
pentru prima oara, la incercare.
Maiorul stia ca misiunea consta, in primul rand, in a observa, a aduce
cat mai multe poze si a constata daca oamenii pe care ii intalnea, aici,
aveau intentii belicoase sau pasnice. De asemenea, el trebuia sa gaseasca
uzinele noilor germani si sa le fotografieze.
In ceea ce priveste navele de recunoastere, era vorba tot de farfurii
zburatoare, dar mai mici decat ale americanilor. Dintr-odata, cele opt
pana la zece avioane, fara insemne, i-au inconjurat pe navalitorii din
lumea de deasupra. Maiorul Davies a apasat pe un buton si sub intregul
avion s-a putut citi cu litere verzi cuvantul PEACE (n.tr. pace).
Din difuzor se auzi de indata o voce:
<<Va aflati in tinutul vikingilor. Identificati-va si spuneti-ne motivul
incalcarii spatiului nostru aerian ?>>
Maiorul Davies a raspuns:
<<Intrarea noastra in spatiul vostru aerian este de natura pasnica. Nu
suntem inarmati. Avem intentii bune. Suntem americani. Am venit aici
ca sa constatam ce fac noii germani si daca sunt pasnici.>>
Acest raspuns se pare ca a fost linistitor pentru comandantul vikingilor,
care a replicat:
<<Spuneti ca ati venit in pace. Atunci plecati in pace. Dar parasiti
imediat spatiul nostru aerian! Daca mai aveti dorinta sa ne vizitati
oficial, atunci luati legatura cu locul nostru de contact de la suprafata,
guvernul islandez. Cererea va fi trimisa apoi autoritatilor noastre.>>
Maiorul Davies a parasit spatiul aerian al vikingilor si a zburat mai
departe spre Centrul Pamantului. In timp ce se deplasau spre sud,
camerele au fotografiat orase si sate asemanatoare celor din lumea de
deasupra. Se aflau acolo vaci, cai, oi pazite de ciobani. Au privit cu
atentie toate detaliile. Pe mare au zarit chiar veliere si au observat
alizeul sufland de la nord la sud.
Dupa un zbor in zigzag, avionul se afla din nou deasupra uscatului. La
plecare, membrilor expeditiei li se spusese ca trebuie sa tina cont de
farfuriile zburatoare ale Noii Germanii, daca ajung deasupra tinutului
cu pricina. Prezicerea s-a dovedit a fi corecta.
Pe sol au putut vedea soldatii facand exercitii pe campul de instructie. In
apropiere era o cazarma si tocmai se construia o noua linie de cale
ferata. Imaginea parea destul de idilica, insa dintr-o data s-au auzit
bubuiturile antiaerienei. Pilotul a urcat rapid la 20.000 de metri. <<Pun
pariu ca pe obuze scrie Made in Germany!>> Razele laser de felul celor
folosite in dezastrul lui Byrd nu au intrat in actiune. Se pare ca noii
germani voiau sa-i sperie mai intai pe intrusi.
Canonada a incetat. Pe podeaua aparatului american stralucea din nou
cuvantul <<PEACE>>. De jos, soldatii germani se uitau atent la nava ce
afisa un cuvant de neinteles pentru ei. Americanii au zburat mai departe
deasupra unei colonii mari dotate cu un aeroport. Prin difuzor s-a auzit
o voce care, in germana, le cerea sa se identifice.”[1]
Neu-Berlin – capitala nazistilor din Centrul Pamantului!
36/112
„Maiorul Davies stia ca se apropiau de cel de-al doilea punct critic. I-a
inmanat microfonul unui locotenent care vorbea germana, iar acesta a
raspuns:
<<Suntem americani. Am gresit ruta. Nu ne putem explica cum am
ajuns aici. Busola s-a defectat. Acum instrumentele functioneaza din
nou, dar navigatorul nu poate recunoaste nici un punct de reper. Ne
puteti ajuta ?>>
Nici o farfurie zburatoare germana n-a decolat. Camerele de la bord inca
mai filmau orasul si imprejurimile sale. Mai tarziu, s-a descoperit ca era
vorba despre Neu-Berlin. Functionarul din turnul de control a ezitat,
apoi le-a facut o descriere exacta a drumului catre suprafata, primind
multumirile pilotului vorbitorde germana.
Dupa ce a zburat la 1.000 de metri inaltime deasupra orasului, avionul a
schimbat cursul spre nord, iar mai tarziu spre ecuatorul lumii cave,
Soarele interior fiind folosit ca punct de orientare. Dupa o ora,ajuns in
vecinatatea astrului, a redus viteza. Lumina nu era intensa si nu provoca
dureri de ochi.
In timp ce se apropiau de sfera uriasa, care avea un diametru de circa
600 km, membrii expeditiei au observa ca semana cu o lanterna
gigantica si ca era inconjurata de o platforma. Se puteau vedea clar doua
usi, care duceau in interiorul sursei de lumina difuza. Chiar si la o
cercetare mai atenta, nu s-a putut stabili cum putea sa stea suspendat in
aer acest soare artificial.
Echipajul a observa ca o latura a sa era acoperita cu o placa, ce se
invartea foarte incet, simulandu-se astfel succesiunea noptilor si a
zilelor. Pe cand nava ameriacana cerceta si fotografia aceasta minute
stiintifica, s-a ajuns la o a treia confruntare. De la mare inaltime si-a
facut aparitia o escadrila de farfurii zburatoare ale atlantilor. Cuvantul
<<PEACE>> a luminat din nou, iar avionul a efectuat un viraj ca ei sa-i
poata vedea.
Raspunsul a venit prompt:
<<Explicati-ne de ce va aflati in apropierea Soarelui ?>>
Nesatisfacut de raspuns, comandantul navei spatiale atlante a ordonat
ca avionul sa se departeze imediat. A fost escortat spre nord, in directia
iesirii spre Pol. In zborul lor prin lumea interioara, camerele de la bord
au fotografiat si o cascada fata de care Niagara arata ca un parau.
In apropiere se afla o hidrocentrala. Intr-un alt loc de pe continent, unde
locuiau atlantii, s-a vazut un gheizer urias, care arunca in aer milioane
de litri de apa clocotita si aburi dand nastere unui lac urias.
Echipajul s-a obisnuit repede cu peisajul variat si in continua miscare si
a constatat ca lumea din adancuri nu era asa de populata ca cea din
afara. Fara a mai intampina vreo piedica, avionul circular american cu
echipajul sau format din sase persoane a ajuns din nou in sp-atiul aerian
de deasupra Oceanului Inghetat.
Cand busolele au reinceput sa functioneze s-a indreptat spre statia
militara americana secreta din nord-vestul Pacificului. Ofiterii de acolo
erau interesati de raportul echipajului cu privire la misiunea de pace. Ei
37/112
voiau sa stie daca de data aceasta emisarii isi slujisera cu demnitate tara,
spaland rusinea din anul precedent.
Un nou cuvant universal, <<PEACE>>, fusese semnalizat tuturor
natiunilor din lumea interioara, indiferent daca locuitorii vorbea
germana, scandinava sau vechea limba a lumii (vechea germana). Dar,
in timp ce evaluau rezultatul calatoriei, conducatorii americani erau
constienti ca la suprafata Pamantului existau natiuni care ar lupta daca
teritoriul lor ar fi violat, chiar si fara intentii dusmanoase.
La aterizare, membrii echipajului au realizat ca fusesera plecati aproape
24 de ore. Au avut parte de o primire calduroasa, iar comandantul le-a
explicat scurt, inainte sa serveasca repede micul dejun si sa se culce, ca
misiunea a reprezentat un succes.
Filmele au fost scoase din aparatul de fotografiat si duse in laborator la
developat. Ulterior, cand s-au realizat imaginile, s-au evaluat datele
meteorologice si s-au ascultat convorbirile radiofonice purtate de pe
nava, SUA si-au facut pentru prima oara o impresie mai sigura despre
lumea din interiorul propriei noastre lumi, despre care n-ama vut habar
atat timp, cu exceptia initiatilor, care au transmis asta de-a lungul
epocilor intr-un stil codat.
Cand s-a discutat zborul despre lumea interioara, cu totii au fost de
acord ca rasele care traiesc in interiorul Pamantului nu sunt ostile si, in
al doilea rand, ca noii germani cunosteau capacitatea avioanelor
circulare americane si ca nu construisera o aviatie militara noua, destul
de puternica pentru a incepe un nou razboi impotriva fostului dusman.
Fapt inca si mai important, s-a constatat ca noii germani erau de fapt
germanii de la suprafata, care acum traiau intr-o noua patrie si care s-au
aratat absolut pasnici fata de americanii neinarmati. Sa fi fost oare
acesta inceputul unei nori ere ?
Urmatoarea intrebare pe care si-au pus-o SUA nu era de natura militara,
ci politica. Cand si cum ar fi mai avantajos sa se construiasca o relatie
bilaterala cu toate natiunile din lumea adancurilor ? Au mai trecut inca
treizeci si doi de ani pana cand s-a rezolvat problema aceasta.”[1]
Helsing afirma uimit:
„Imi vine sa-mi smulg parul din cap la gandul ca germanii n-ar mai fi
construit alte farfurii zburatoare! Nici tu nu crezi asta, ca nemtii nu si-ar
mai fi marit efectivele de farfurii zburatoare sau de nave purtatoare, fie
ca este pace sau nu ? Chiar si numai pentru zborurile in spatiul cosmic
sunt permanent necesare farfurii noi si mai mari, pentru a putea
transporta oameni, nu-i asa ?”
John ii raspunde:
„Mda, aici a fost vorba de o gaselnita a guvernului american. Daca
aceasta presupunere este indreptatita sau nu, nu stiu. Personal cred ca
nemtii au construit si nave purtatoare mari, de forma unui trabuc, chiar
daca acestea nu sunt definite ca atare.
Deoarece dupa ce se instaureaza pacea in lume, chiar daca numai in
lumea din adancuri, ca aventura nu mai ramane decat spatiul cosmic. Si

38/112
cum germanii au fost dintotdeauna pasionati de descoperiri, este mai
mult ca probabil ca ei sa-si fi indreptat atentia intr-acolo.”[1]
Jan Van Helsing incepe si spune:
„Iar il intrerupt pe John, pentru ca mai avem putin si ajungem. Pe aici
cunosc drumul pe dinafara. Mda, daca John ar sti ce-l mai asteapta in
noaptea asta… Mai intai m-am gandit sa-l leg la ochi, ca sa nu stie unde
ne aflam, dar ma las in voia intuitiei. Oricare altcineva m-ar numi un
prostanac, pentru ca pun totul in joc.
Acest altcineva m-ar numi un prostanac, pentru ca pun totul in joc. Acest
strain ar putea fi un spion. Tot ce se poate, dar intuitia mea n-a dat gres
pana acum. Deobicei nu am tinut seama de ea, asta e problema.
Dupa alte zece minute am ajuns la destinatie si cand am intrat pe poarta
in curte l-am auzit iarasi pe tovarasul meu de drum. <<Mai sa fie, nu mi-
ai spus ca mergem la un castel. Este minunat>>, imi spuse el pe un ton
linistit si totusi respectuos.
Ceea ce nu i-am spus era ca prietenul meu este foarte bogat si ca traieste
intr-o vila uriasa, care la prima vedere lasa o impresie puternica.
Asezata cumva pe o latura, proprietatea este partial inconjurata de o
padure, restul fiind imprejmuit de garduri vii.
Adam, bunul meu prieten si in acelasi timp insotitor in multe incursiuni
magice, se afla deja in pragul usii cand am ajuns. Telefonasem cu putin
timp inainte ca vom ajunge imediat. Am coborat din masina si Adam si
cu mine ne-am strans in brate, deoarece nu se intampla sa ne vedem
prea des. Adam are o statura puternica, asta nu inseamna ca <<este bine
facut>>, are parul negru tuns scurt si, dupa cum reiese din descriere, e
un timp de succes.
Se ocupa de afaceri imobiliare, dar cu el nu se poate vorbi despre bani.
In ceea ce il priveste, nu poarta cravata si nici costume. El spune: <<n-
am nevoie sa ma deghizez. Oamenii cu care am de-a face vin la mine si
nu altfel.>> Exact asta imi place la el. Traieste autentic si adevarat.
Adam il saluta pe John cu o strangere prietenoasa de mana si cu un gest
larg ne invita la masa. Dupa ce am scos cele cateva lucruri pe care le
aveam din masina, am mers cu cei doi in interiorul casei. Aceasta este,
de fapt, o vila veche, care a fost renovata foarte luxos. De la coloane la
marmura si perdele grele din velur de culoarea aurului, totul este
prezent.
Prietena lui Adam ne gatise ceva bun si de-abia asteptam, dupa o
calatorie lunga ca aceasta, sa mancam ceva si sa bem o berica buna.
<<Ah>>, am spus tare la masa, <<cum nu se poate mai bine. O asemenea
bere face minuni dupa o asemenea zi, mai ales ca trebuie sa-mi asez in
minte tot ce mi-a spus John.>>
In fundal aud pocnetele lemnelor aprinse in soba si sufrageria e
invaluita intr-o caldura placuta. <<Prin ce am trecut eu azi>>, spun eu,
<<n-o sa ma creada oricum nimeni.>> Le mai povestesc pe scurt lui
Adam si prietenei sale ce am aflat de la John, precum si despre manevra
noastra de scapare de urmaritori, care se pare ca a fost de succes,

39/112
deoarece pana la sosirea noastra nu ne-a mai urmarit nimeni. Nu cred
ca vor folosi tehnica satelitilor.
Dupa ce ne-am ospatat bine si am degustat o bautura fina, ajungem la
adevarul motiv al intalnirii. Adam ma ia deoparte si ma intreaba daca
putem avea, intr-adevar, incredere in John. Vreau sa-i aflu parerea si el
imi spune ca din ceea ce a putut sa simta in putinele minute, i-a facut
impresia de om integru.
<<Poate il lasam sa mai povesteasca putin, ca sa auzim cat de mult este
si el implicat in aceasta problema!>>, am propus eu, primind
incuviintarea gazdei.
<<In niciun caz nu trebuie sa ne pripim!>>
Dupa ce ne-am intors la masa, i-am propus lui John sa-si continue
povestea. Adam l-a mai servit pe american cu vin de Mosela, care-i
placuse mult, iar pe mine, ca un svab batran, dar totusi tanar ce sunt, cu
un rachiu de grau, asta ca sa nu murim de sete.”[1]
Catastrofa aviatica a lui Byrd determina pozitia Aliatilor dupa cel de-al
Doilea Razboi Mondial !
„Unde ramasesem ?”, il intreaba John cu voce inceata pe Helsing.
„A, da, americanii au patruns cu o farfurie zburatoare in lumea
dinauntru si au luat pentru prima oara legatura cu noii germani. Bine,
dar sa ne intoarcem putin la Byrd. Fuga lui Byrd din Noua Germania in
1947 si aterizarea sa la sud de Australia pe portavionul american au
redesteptat suspiciunea Aliatilor din cel de-al Doilea Razboi Mondia. La
bordul vasului se aflau ofiteri americani cu grad inalt din toate armele,
precum si ofiteri australieni, englezi si canadieni.
Dupa ce Truman a fost informat de catre consilierii sai militari, a fost
asa de ingrijorat incat i-a convins pe cei mai importanti aliati sa accepte
un angajament in ceea ce priveste viitorul planetei Pamant. La douazeci
si trei de zile dupa ce Byrd a raportat despre calatoria sa, iahtul
presedintelui era ancorat in golful Biscayne din Florida.
Aici s-au intalnit in secret reprezentanti ai celor cinci natiuni
conducatoare ale lumii pentru a stabili o strategie de pregatire
impotriva unui dusman, care totusi nu fusese invins, dar acum era
foarte posibil sa construiasca o noua aviatie militara pentru a-si
indeplini planurile sale de cucerire a lumii, dupa cum credeau Aliatii.
Toti cei prezenti considerau ca telurile militare ale germanilor
ramasesera neschimbate si ca democratii vor mai avea de dat o lupta cu
national-socialistii. Descrierea noii puteri germane care se instalase in
interiorul Pamantului i-a adus pe oaspetii militari intr-o stare de
surescitare totala.
Au urmat propuneri si contrapropuneri si pana la urma s-a ajuns la un
acord in privinta instituirii unor masuri defensive in Antarctica; in plus,
Alaska si nordul Canadei urma sa fie aparate de un front extins din
Groenlanda pana in Rusia. Masurile de aparare luate in acea perioada se
refereau in primul rand la regiunile polare.
Nu s-a tinut seama de diferitele puncte de vedere nationale si s-a decis ca
descoperirea deschizaturii din Antarctica, precum si prezenta
40/112
germanilor in interiorul planetei sa fie tinute in secret si sa nu fie date
publicitatii. Extraterestrii prietenosi care vizitau Pamantul in mod
regulat n-ar fi permis niciodata ca folosindu-se de armele si navele lor
spatiale sa inceapa un razboi impotriva germanilor.”[1]

Pământul gol, naziştii, tibetanii, atlanţii, amiralul Byrd, Agartha şi


Shambala
Ideea conform careia Pamantul este gol nu este una noua, ci este
cunoscuta din vechime. Dupa cum veti vedea, citind acest articol, anticii
cunosteau acest lucru, avand diverse profetii cu privire la civilizatia
urmasilor atlanti din interior, care la un moment dat vor reveni la
suprafata.
De asemenea, veti observa cum nazistii, au aflat ca, Pamantul este gol, in
urma celebrelor expeditii din Tibet, organizate de catre organizatia
Ahnenerbe, creata special pentru studierea si cercetarea fenomenelor
din domeniul paranormalului, dar si a istoriei rasei ariene, si nu numai.
Pentru ca cititorul sa aiba parte de o justa intelegere a lucrurilor, vor fi
prezentate, treptat, niste aspecte istorice pentru a demonstra
veridicitatea informatiilor.
Operatiunea Shambala: nazistii cautau o metoda de a ajunge la uriasii
din Centrul Pamantului ! Intr-un final au reusit !
În primăvara anului 1938, cinci savanţi germani membrii ai SS au
participat la o expediţie de cercetare în Tibet. Aproape uitat astăzi, acest
eveniment a fost extrem de controversat în epocă şi a continuat să îi
fascineze decenii la rând pe amatorii de conspiraţii. Cele mai multe
controverse şi discuţii nu au fost generate de rezultatele ştiinţifice, ci de
contextul expediţiei – ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial – şi de
scopul acesteia, la întrebarea „ce au căutat naziştii în Tibet?”
De pe publicatia Historia aflam mai multe:
„Expediția a fost condusă de un personaj cu adevărat excepțional:
Ernst Schäfer. Aventurier, vânător, cercetător, scriitor și membru SS,
el a fost un fel de „Indiana Jones” nazist în carne și oase. Născut în
orașul Köln, Schäfer a fost pasionat de mic de faună, crescând pasări,
insecte, șerpi, pești, veverițe și multe altele animale mici. Camera lui
arăta ca o mică menajerie, plină cu colivii, acvarii, terarii, folosite
pentru a observa comportamentul animalelor. După ce a obținut
diploma de liceu, în 1929, s-a înscris la Universitatea din Göttingen,
unde a studiat zoologia, botanica și geografia, visând să calce pe
urmele eroului său, geograful și exploratorul suedez Sven Hedin.
Ernst Schäfer a ajuns pentru prima dată în Tibet în 1931, după ce s-a
alăturat unei expediții organizate de americanul Brooke Dolan. Născut
într-o familie bogată din Philadelphia, Dolan era deja celebru în presa
americană la numai 21 de ani, datorită expedițiilor sale de vânătoare
în Asia. În expediția din 1931, Dolan și Schäfer au urcat pe fluviul
Yangtze, în căutarea unui trofeu de vânătoare extrem de rar: ursul
panda.

41/112
în 1935 a participat la o a doua expediție în Tibet, condusă tot de
Brooke Dolan. De data aceasta, ei au pătruns mai adânc în interiorul
țării, însă amenințarea permanentă din partea nomazilor Ngolok, care
controlau zona, a condus la destrămarea expediției. Dolan a părăsit
grupul și a mers mai departe singur, deghizat în negustor tibetan, iar
Schäfer s-a întors în China, plutind în aval pe Yangtze, până la
Shanghai.
Întors în Germania, Ernst Schäfer a publicat o carte, denumită Tibetul
necunoscut, în care pleda pentru organizarea unei expediții științifice
în tărâmul îndepărtat. Numeroasele articole de presă l-au transformat
pe tânăr într-o celebritate și l-au adus în atenția lui Heinrich Himmler.
În vara anului 1936, în timp ce Germania se pregătea pentru
organizarea Jocurilor Olimpce de vară, Schäfer s-a întâlnit cu
Himmler la Berlin și a obținut permisiunea de a organiza o expediție
oficială în Tibet, sponsorizată de „Ahnenerbe” și compusă din savanți
SS.
Ce au căutat naziștii în Tibet?
Discuția dintre cei doi nu a fost consemnată. Toate informațiile despre
această întâlnire provin de la Ernst Schäfer, care le-a povestit
anchetatorilor americani, după ce a fost capturat în 1945. Potrivit lui
Schäfer, Himmler i-a mărturisit atunci câteva dintre convingerile sale
originale: că Universul a fost format în urma unei bătălii cosmice între
foc și gheață, că Pământul a fost populat odinioară de specii de uriași
și că iar rasa ariană a coborât direct din cer3. Schäfer le-a spus
anchetatorilor săi că el nu împărtășea aceste idei, pe care le considera
rizibile, deși putem să fim convinși că nu a râs în fața lui Himmler.
Misterioasa călătorie în Tibet a cinci oameni de știință germani,
membrii ai SS-ului, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a
fascinat pe contemporani. De-a lungul timpului au fost avansate
numeroase explicații pentru această expediție, care de care mai
fanteziste: s-a spus că ea ar fi avut ca scop descoperirea unei legături
între Atlantida și prima civilizație a Asiei Centrale; că Schäfer ar fi
crezut că Tibetul era leagănul omenirii, unde o castă de preoți crease
un imperiu de cunoaștere mistică, numit Shambabla, al cărui simbol
era svastica, roata budistă a vieții; sau că naziștii ar fi căutat o
substanță secretă, care prelungea viața și putea fi folosită pentru
atingerea unei stări superioare de conștiință4.
Din păcate pentru amatorii de conspirații, aceste ipoteze sunt false.
Himmler, care se considera un mecena al științei germane, a înființat
societatea „Ahnenerbe” pentru a studia originea rasei ariene, din care
se trăgeau germanii puri. Arheologii germani au primit misiunea de a
dezgropa preistoria ariană, fiind organizate numeroase expediții în
acest scop, iar cea din Tibet a fost cea mai ambițioasă dintre acestea.
Himmler a încercat în mod constant să influențeze activitatea
oamenilor de știință, astfel încât aceștia să-și îndrepte atenția asupra
subiectelor pseudo-științifice care îl interesau pe el. Cu toate acestea, se
pare că Schäfer nu a fost interesat de această pseudo-știință, refuzând
42/112
ferm să îi permită lui Edmund Kiss (un discipol al teoriei
„Welteislehre”, enunțată de Hans Hörbiger) să se alăture expediției.
Hörbiger susținea că Atlantida a fost distrusa de un mare potop cauzat
de impactul dintre un corp ceresc de gheață și Pământ. Himmler a
adoptat această teorie și credea că aceia care au scăpat din Atlantida
au emigrat în Asia Centrală, unde au înființat o mare civilizație.
O expediție care s-a născut greu
În decembrie 1937, Schäfer a realizat planul final al expediției, care
avea ca destinație Tibetul de Est, cu acces din China. Schäfer a fost
nevoit să facă însă anumite compromisuri în privința membrilor
expediției și să accepte prezența antropologului Bruno Beger, adept al
teoriei conform căreia indo-europenii și-ar avea originea în Asia
Centrală, o idee care a fost îndelung dezbătută în cercurile academice.
Cu toate acestea, divergențele dintre Schäfer și Himmler s-au adâncit
și, în final, conducătorul SS-ului a cerut ca societatea „Ahnenerbe” să
își retragă sprijinul și finanțarea pentru expediție.
Schäfer a reușit să strângă singur banii necesari, însă avea nevoie în
continuare de sprijinul politic al lui Himmler. Acesta și-a dat acordul
pentru expediție, cu condiția ca toți membrii să facă parte din SS. În
afară de Schäfer și Beger, la expediție au mai luat parte Ernst Krause,
entomolog, fotograf și operator video, Karl Wienert, geofizician, și
Edmund Geer, expert în logistică, responsabil de transport și
aprovizionare.
Situația politică din Asia de Est l-a obligat pe Schäfer să-și schimbe
planurile inițiale. După ce a aflat că nu exista nicio posibilitate de a
ajunge în Tibet prin China, el nu a avut de ales, fiind nevoit să
traverseze India, unde trebuia să negocieze cu autoritățile britanice.
Prin urmare, Schäfer a plecat la Londra, în martie 1938, unde a obținut
o importantă scrisoare de recomandare adresată lui Sir Aubrey
Metcalfe, ministrul de externe britanic din India.
Tibetanii, fascinați de gadget-urile epocii
Cei cinci exploratori germani au plecat spre Calcutta în aprilie 1938 și
au reușit să pătrundă în Tibet abia în luna decembrie, după ce
permisiunea de intrare le fusese refuzată inițial, de două ori, fiind
nevoiți să petreacă șase luni în micul regat Sikkim, din nordul Indiei.
Spre uimirea tuturor, la granița tibetană n-au găsit nici bariere, nici
paznici sau soldați. Doar un morman de pietre marca granița dintre
cele două țări.
Ajuns în Lhasa, Schäfer a reușit să extindă permisul de ședere de mai
multe ori, astfel că au putut să rămână în capitala tibetană timp de
două luni. La scurt timp după sosirea lor au început vizitele oficiale,
membrii expediției reușind să dezvolte în unele cazuri chiar relații de
prietenie cu liderii locali, printre care și primul ministru Yapzhi
Langdün, nepotul celui de-al 13-lea Dalai Lama. Antropologul Bruno
Beger a avut o influență extrem de pozitivă asupra relațiilor
membrilor expediției cu tibetanii. Având o oarecare pregătire medială,
el a reușit să trateze cu succes bolile unor membrii ai aristocrației.
43/112
Un mare avantaj pentru expediție a fost reprezentat de faptul că
fotografia nu era o noutate pentru tibetani. Dimpotrivă, se pare că
fotografia a fost introdusă în Tibet încă de la sfârșitul secolului al XIX-
lea, iar la momentul vizitei exploratorilor germani în Lhasa existau
deja destul de mulți fotografi amatori entuziaști și chiar unii
profesioniști. În afara unui singur incident, când un localnic a aruncat
o piatră spre aparatul de fotografiat, Beger a raportat că nu au
întâmpinat dificultăți în timp ce făceau fotografii.
Darurile oferite localnicilor de germani indică un mare interes în
rândul tibetanilor pentru realizările tehnice ale Occidentului. Deoarece
nu aveau suficiente articole tehnice pentru le oferi sub formă de
cadouri, Schäfer a fost nevoit să dăruiască o parte din echipamentul
expediției. Binoclurile Zeiss par să fi fost deosebit de populare printre
miniștrii tibetani. De asemenea, Schäfer a oferit un radio Phillips, o
cameră foto, un fonograf, un gramofon și a mai comandat alte cadouri
din Calcutta și chiar din Germania.
Cel mai important eveniment din Lhasa și motivul principal pentru
cererile repetate ale lui Schäfer de prelungire a permisiunii lor de
ședere era „Monlam” (Festivalul de Anul Nou), care dura mai mult de
trei săptămâni. Exploratorii au reușit să asiste la sărbătoare, iar
Schäfer a oferit o descriere vie și extinsă a festivităților, în jurnalele
sale, dar și în cartea sa, Das Fest der weissen Schleier, dedicată acestui
subiect. Mai mult, exploratorii au fost invitați să participe la „Gyalpo
Losar”, a doua zi a Anului Nou tibetan, care este considerată o zi mai
importantă decât ziua de Anul Nou în sine.
Pentru a obține, din partea guvernului tibetan, permisiunea de a vizita
valea Yarlung, considerată „leagănul civilizației tibetane”, unde să
găsesc numeroase mănăstiri și temple, Schäfer a mințit în legătură cu
simbolul svasticii, susținând că acesta ar fi fost adus în Germania din
vale, în urmă cu 5.000 de ani.
La un pas de moarte, în drum spre casă
Expediția s-a încheiat mai repede decât și-ar fi dorit exploratorii, după
ce Schäfer a primit o scrisoare de la tatăl său, care îl anunța că
războiul este iminent. Germanii au părăsit precipitat Tibetul și s-au
îndreptat spre Calcutta, unde Schäfer a fost primit într-o audiență
privată de lordul Linlithgow, viceregele Indiei, căruia i-a prezentat un
raport detaliat despre expediția sa.
De la Calcuta, exploratorii s-au îmbarcat într-un avion British
Airways, cu destinația Bagdad, însă au fost nevoiți să aterizeze de
urgență la Karachi, din cauza unor probleme tehnice. La Bagdad au
avut norocul să schimbe avionul și să zboare spre Atena cu o aeronavă
Lufthansa. După aterizare au aflat că avionul British Airways, care a
avut probleme tehnice la Karachi, s-a prăbușit în mare la Alexandria.
O surpriză îi aștepta în Atena, un avion nou special, pus la dispoziție de
guvernul german, pentru întoarcerea lor acasă în siguranță.
Indiferent de controversele stârnite și de problemele înfruntate,
expediția condusă de Ernst Schäfer a fost un succes în ceea ce privește
44/112
materialele științifice colectate. În urma expediției au fost strânse zeci
de mii de fotografii și de pagini cu însemnări atente despre oamenii din
Tibet, dar și despre floră și faună. Arhivele federale germane din
Koblenz adăpostesc o colecție impresionantă de 17.000 de negative, din
cele peste 20.000 realizate de membrii expediției5. Aceste imagini, care
arată portretul Tibetului în perioada interbelică, sunt unice, având în
vedere că membrii acestei expediții s-au interesat în mod amănunțit de
fiecare aspect al vieții în Tibet, mergând de la guvernare și religie,
până la cele mai intime aspecte ale vieții cotidiene.
Arestat după înfrângerea Germaniei, Schäfer a fost judecat la
Nuremberg, însă a fost achitat, tribunalul considerând că nu a fost
vinovat de crime de război. În decembrie 1949 el s-a mutat în
Venezuela, împreună cu soția și cu fiicele sale, unde i s-a oferi un post
de cercetător. Schäfer s-a întors în Europa în 1954. El a acceptat
invitația regelui belgian Leopold al III-lea de a realiza un documentar
despre Congo, proiect la care a lucrat câțiva ani. Împreună cu familia
sa, Schäfer s-a întors în Germania, unde a obținut un post de curator la
„Niedersächsisches Landesmuseum” din Hanovra. Exploratorul a
murit în iulie 1992.”[1]
Profetia tibetana cu privire la Germania !
Nationalistul german, Jan Van Helsing (alias Jan Udo Holey), descrie in
celebra sa carte „Cine conduce Planeta vol. 2″, aspectele secrete ale
puterii secrete din interiorul celui de-al Treilea Reich impotriva
Iluminatilor.
Profetia veche de mii de ani a “dGe-lugs-pa” (Bonetele Galbene), cea mai
inalta loja tibetana – ne spune ca “Acoperisul lumii” (Tibet) va fi
stramutat in “Tara muntelui de miazanoapte” – anume Germania. De
aceea tibetanii l-au si primit pe Karl Haushofer (ca fondator al Societatii
Thule din timpul celui de-al Treilea Reich) in loja lor. Tibetul a promis
sprijin spiritual si practic la edificarea “Noului Imperiu al Luminii” de
pe pamant, iar in Germania s-au infiintat in schimb primele colonii
tibetane.
Calugarii tibetani ajutau din culise, alaturi de cavalerii templieri
(ordinul marcionitilor si domnii de piatra neagra) la edificarea celui de-
al Treilea Reich si la infiintarea “Societatii Thule” si a “Soarelui Negru”
(cea mai inalta loja de atunci). Scopul urmarit de aceste loji era
obtinerea autarhiei Germaniei fata de Iluminati. Aici intrau
independenta fata de capitalul strain, precum si fata de titeiul din afara,
interzicerea practicarii dobanzilor in activitatea bancara, iar ca masura
de securitate-forta germana de munca, in loc de aur.
Tot calugarii tibetani au fost aceia care i-au sfintit la Wewelsburg, langa
Detmold, pe copiii “Soarelui Negru”, despre care se spune ca ar fi fost
inapoiati in Tibet de catre Rudolf Steiner. Asa cum aflam din
documentele Societatii Vril, tot prin intermediul calugarilor s-a stabilit
contactul cu arianii si aldebaranii. Daca ar fi sa dam crezare
documentelor respective, aldebaranii sunt o rasa extraterestra din

45/112
constelatia Taurului, aflata la o distanta de 68 ani lumina, care sustin ca
ar fi colonizat planeta noastra cu rasa ariana.
Parte din rasa aceasta ar trai insa in centrul pamantului, unde s-ar fi
retras in timpul uneia din erele glaciare-imperiul subpamantean este in
general cunoscut sub numele de Agarthi(la germanici “Asgard),iar
locuitorii sai sunt arianii. Dat fiind ca oamenii cu un oarecare grad de
initiere intelesesera clar dupa tratatele de la Versailles, ca Aliatii
planuiau un nou razboi impotriva Germaniei, prin care potrivit planului
Morgenthau, poporul german urma sa fie starpit in intregime, Adolf
Hitler, asa cum precizeaza in repetate randuri si in “Mein Kampf”,
alcatuise un “Ultim Batalion”, pentru cazul in care Germania ar fi
pierdut razboiul. Acest “Ultim Batalion”, a fost repartizat in diferite
regiuni ale lumii sub forma de mici colonii.
Cele mai importante dintre acestea erau Neuschwabenland(Antarctica),
Tibetul, Anzii, Groenlanda, insulele Canare, lantul muntos african,
Irakul, Japonia si centrul subteran al pamantului. Iata ce spunea
Fuhrer-ul in cuvantarea sa din 24.02.1945: “prevestesc astazi, patruns ca
intotdeauna de credinta in poporul nostru victoria finala a Reich-ului
german.”(Volkischer Beobachter,Berlin 27.02.1945,pag.2).Sau: “in
razboiul acesta nu vor exista nici invingatori si nici invinsi, ci numai
morti si supravietuitori, Ultimul Batalion va fi insa unul german”.
Mai multe pe larg aici -> http://www.departamentul-zero.ro/loja-
tibetana-dge-lugs-pa-bonetele-galbene-cei-care-l-au-sprijinit-pe-hitler-
impotriva-iluminatilor.
Societatea secreta Thule !
„Ultima Thule” a fost capitala primului continent colonizat de arieni.
Acesta se numea „Hyperboreea” si era mai vechi decat Lemuria si
Atlantida (continente inghitite de apele oceanului, unde au existat
candva mari civilizatii). În Scandinavia se gaseste o legenda referitoare
la „Ultima Thule”, aceasta tara minunata din Marele Nord unde soarele
nu apune niciodata si unde traiau stramosii rasei ariene.
Continentul „Hyperboreea” era situat in marea Nordului si a fost
inghitit in timpul unei epoci glaciare. Se presupune ca locuitorii sai au
venit din sistemul solar numit Aldebaran care este astrul principal din
constelatia Taurului: ei masurau aproximativ patru metri, aveau pielea
alba si erau blonzi cu ochi albastri. Nu cunosteau razboaiele si erau
vegetarieni (Hitler de asemenea). Dupa pretinsele texte din Thule,
hyperboreenii erau foarte avansati in tehnologia lor si s-ar fi servit de
„Vril-ya”, masini zburatoare carora le zicem astazi OZN-uri. Gratie
exsistentei a doua campuri magnetice rotite invers, aceste discuri
zburatoare erau capabile de levitatie, ar fi atins viteze enorme si faceau
manevre surprinzatoare in timpul zborului, performante pe care le
observam astazi la OZN-uri.
Ei au utilizat forta Vril ca potential energetic, adica drept carburant
(Vril=eter, sau prana, chi, forta cosmica, orgon… Dar acest cuvant
deriva de asemenea din „vri-IL” akkadian ceea ce inseamna
„asemanator cu cea mai mare divinitate” sau „egal cu Dumnezeu”). Ei
46/112
sustrageau deci energia (care nu costa nimic) din campul magnetic
terestru, cum o fac convertizoarele cu tachioni ale comandantului Hans
Coler sau otorul din „spatiu quantic” dezvoltat de Oliver Crane.
Atunci cand continentul Hyperboreea a inceput sa se scufunde,
locuitorii sai au sapat tunele gigantice in scoarta terestra cu masini mari
si s-au stabilit sub regiunea Himalaya. Acest regat subteran se numeste
„Agartha” sau „Agarthi”, si capitala sa se numeste „Shamballah”. Persii
numeau acest regat subteran „Ariana” sau „Arianne”, tara deorigine a
arienilor.
Suveranul acestui regat era „Rigden Iyapo”, regele lumii, iar
reprezentantul sau pe Terra ar fi dalai-lama. Haushofer era nelinistit ca
acest regat subteran de sub Himalaya era locul de origine al rasei ariene.
El sustinea ca avea proba obtinuta in timpul numeroaselor sale calatorii
in Tibet si in India.
Semnul distinctiv al lui Thule era zvastika cu bratele indreptate spre
stanga.
Conform spuselor lama tibetanilor si lui Dalai-Lama in persoana,
oamenii numiti agarthieni exista si astazi. Regatul subteran, care este
pomenit in toate scrierile orientale, s-ar fi raspandit de-a lungul
mileniilor sub toata suprafata Terrei cu centre imense sub Sahara, sub
muntii Matto Grosso si sub muntele Santa Catarina in Brazilia, sub
Yucatan in Mexic, sub muntele Shasta in California, in Anglia, in Egipt si
in Cehia si Slovacia.
Hitler spera sa gaseasca intrarile regatului subteran al Agarthei si de a
intra in contact cu urmasii „oamenilor-zei” arieni din Aldebaran-
Hyperboreea. În legendele si traditiile acestui regat subteran, se spune,
intre altele, ca va fi pe planeta noastra un razboi mondial devastator (al
treilea) care se va sfarsi datorita cutremurelor de pamant si altor
catastrofe naturale inclusiv inversarea polilor care vor antena moartea a
2/3 din omenire. Dupa acest „ultim” razboi, diferitele rase din interiorul
Terrei se vor reuni din nou cu supravietuitorii de pe suprafata planetei
si vor introduce „Varsta de Aur” milenara (era Varsatorului).
Hitler dorea sa creeze o „Agarhta” sau „Ariana” pe suprafata Terrei cu
rasa stapanilor arieni si acest loc trebuia sa fie Germania. În timpul celui
de-al treilea Reich, au avut loc doua mari expeditii SS in Himalaya
pentru a gasi intrarile in regatul subteran. Alte expeditii au avut loc in
Anzi, in muntii Matto Grosso si Santa Catarina in Brazilia, in
Cehoslovacia si in Anglia. Unii au afirmat ca oamenii din Thule credeau
ca independent de sistemul tunelelor si oraselor subterane, Terra era
gaunoasa, cu intrari mari, una la polul Nord si alta la polul Sud. Se
refereau la legile naturii: microcosmosul si macrocosmosul. Fie ca era
vorba de o celula de sange, de o celula a corpului sau de un miez si o
cavitate inconjurata de un invelis, „corona radiata”, viata se petrece deci
in interior. Oamenii din Thule au concluzionat ca Terra trebuia sa fie
constituita deci dupa acelasi principiu. Chiar druzele confirma asta, caci
sunt cavitati stancoase care au o viata proprie, adica mineralele si

47/112
cristalele, se gasesc in
interior.
În consecinta, Terra ar putea fi gaunoasa si ea, ceea ce ar corespunde, de
altfel, spuselor lama tibetani si lui dalai-lama si ea ar trebui sa aiba un
miez, un soare central care confera interiorului sau un climat regulat si
o lumina solara permanenta.
Societatea secreta Vril !
„În 1871 Edward Bulwer Lytton a creat noţiunea de Vril în romanul
„S.F.” (n.r. S.F. = adevar socant pentru oameni) – Rasa care va veni (în
original – The coming Race). Vril este un cuvânt tibetan ce poate fi
tradus ca forţă vitală, forţa vieţii sau energia vitală însă şi că vibraţie.
Elena Blavatschi a preluat acest concept şi l-a folosit în teoriile ei
ocultiste şi teozofice. Vechile civilizaţii considerau Vril drept cea mai
înaltă formă de energie din Univers, toate celelalte tipuri de energie
fiind doar manifestări secundare ale acestei forţe supreme. Energia Vril
are în anumite locuri de pe planetă o concentraţie mai puternică, numită
„vortex de energie”.
La nord de ecuator, direcţia de rotaţie a vortexului se realizează în
sensul opus acelor de ceasornic, iar la sud de ecuator, în sensul acelor de
ceasornic. În anul 1919, membrii unei grupări continuatoare a Ordinului
Templierilor au înfiintat organizaţia Vril (germană: Vril Gesellschaft) cu
sediul în localitatea Ramsau din Germania (lîngă graniţa cu Austria).
Membrii societăţii Vril aveau să intre în contact cu cei din Societatea
Thule (Thule Gesellschaft) care a fost punctul de origine al partidului
nazist. Unii membrii ai organizaţiei Thule devenind mai apoi importante
personaje în partidul nazist.
Aproape toate relatările referitoare la Thule Gesellschaft, după cum este
numită societatea in limba germană, îl consideră pe baronul Rudolf von
Sebottendorff drept fondatorul ei. Nu există nici o indoială că von
Sebottendorff a fost implicat in crearea acestei societăţi secrete. Mai
mulţi membri susţin că cel de-al doilea co-fondator al societăţii a fost
Karl Haushofer şi că, in realitate, acesta a fost fondatorul principal, deşi
a preferat să păstreze o anumită discreţie asupra acestui lucru.
Întreaga poveste are în centru acest personaj foarte puţin cunoscut: Karl
Haushofer. La începutul secolului, Haushofer a fost ataşat militar la
Tokyo, iar abilitaţile sale lingvistice l-au ajutat să puna bazele viitoarei
Axe. În plus, a petrecut o lungă perioadă în Tibet, unde a devenit
membru al preoţimii Bon. Cunoscuţi şi sub numele de Mantalele
Galbene din Tibet, comunitatea Bon reprezenta o religie şamanistă ce a
precedat apariţia budismului tibetan, fiind considerată a fi sursa tuturor
religiilor tibetane.
Haushofer a avut şi o carieră militară deosebită. Capacitatea sa profetică
în funcţia de general a ramas legendara în timpul Primului Razboi
Mondial, ajutându-l sa câstige în luptă. În timp ce îşi comanda trupele pe
front nu a fost rănit niciodată şi a reuşit sa îşi desfăşoare soldaţii cu o
precizie remarcabilă în mijlocul celor mai haotice situaţii. A fost un
militar extrem de decorat şi foarte admirat. Rudolph Hess, cel care avea
48/112
să devina fuhrer adjunct al partidului nazist, a servit sub generalul
Haushofer şi a fost foarte impresionat de geniul acestuia.
După Primul Război Mondial, Haushofer a început să pună în practica
directivele primite în Tibet (pe cale spirituală sau naturală). După ce şi-a
luat doctoratul, chiar înainte de declanşarea Primului Război Mondial,
dr. Haushofer a inaugurat o nouă materie, intitulată Geopolitica.
Rudolph Hess, şi-a căutat fostul general pe care l-a admirat atât de mult
pe timpuri şi a devenit un student pasionat al noii materii. Se spune
despre Hess că ar fi fost complet vrajit de capacitatea intelectuală şi
ocultă a profesorului său. În octombrie 1918, un anume Adolf
Schicklgruber (Hitler era numele de fată al mamei lui), se face remarcat
prin talentul lui oratoric. Rudolph Hess l-a auzit vorbind şi a rămas
foarte impresionat. Era convins că are de-a face fie cu un mesia, fie cu
un nebun, dar nu era încă sigur în ce categorie trebuie să -l încadreze.
Hess a recunoscut marile calităţi de lider ale lui Hitler şi i l-a prezentat
lui Haushofer. Astfel, cei trei au devenit prieteni. Haushofer a fost atât
de impresionat de acesta încât s-a decis să facă din el un mesia german.
Hitler a fost condamnat la nouă luni de închisoare, după episodul din
1923 iar Hess şi-a afirmat loialitatea întorcându-se în Germania şi
acceptând sa împartă aceeaşi celulă cu el. Haushofer i-a vizitat în timpul
acestei perioade şi a contribuit probabil cu cel puţin un capitol la
lucrarea de căpătâi a lui Hitler, Mein Campf. Când Hitler a ieşit din
închisoare, Haushofer l-a învaţat cum să se îmbrace, cum să se poarte,
pavându-i practic drumul către succes.
Între timp societatea Vril a căpătat amploare şi a fost rebotezată Vril-
Gesellschaft, integrand alte trei societăţi importante din Germania: –
Lorzii Pietrei Negre, o emanaţie a Ordinului Teuton creată in anul 1917,
– Cavalerii Negri, o filială a Societăţii Thule, şi – Soarele Negru,
identificată mai tarziu cu elita SS-ului lui Heinrich Himmler.
Ordinul Soarelui Negru: loja elitei celui de-al Treilea Reich !
„Soarele Negru (societate care iniţial a purtat numele DHvSS – Die
Herren Vom Schwarten Stein) era o organizaţie secretă în interiorul
Societăţii Thule, deţinând supremaţia asupra celorlalte. SS-ul a fost
creat iniţial ca unitate de protecţie a lui Hitler cu mult inainte de a
deveni o unitate militară. Eu cred că absolut toti ofiterii SS de grad inalt
pot fi incluşi pe lista membrilor “Soarelui Negru”, SS-ul fiind mai mult
decît o organizaţie militară de elită, un veritabil cult. Cine studiaza
istoria nazistă işi dă rapid seama că cele două concepte, Thule şi Soarele
Negru sunt în centrul puterii naziste.
În mod tradiţional “SS” este tradus prin Schutzstaffel, care înseamnă
detaşament al gărzilor. În realitate “SS” provine de la Schwarze Sonne
care înseamnă Soarele Negru în limba germană. Asta nu înseamnă că
orice soldat care purta o uniformă SS era membru al Schwarze Sonne, ci
ca runele SS afişate pretutindeni aveau o semnificaţie secretă , care se
referă la Soarele Negru. Ca regulă generală, despre Soarele Negru se
cunosc foarte puţine lucruri, dar conceptul de Thule poate fi găsit în

49/112
numeroase limbi şi culturi.
Maria Orsic
În timp ce Societatea Thule a sfârşit prin a se orienta îndeosebi asupra
unei agende materialiste şi politice, Societatea Vril s-a focalizat de la bun
început asupra „lumii de dincolo” (aspectelor transcendente).
Este posibil ca Societatea Vril să nu fi reuşit să atingă performanţele pe
care le-a avut dacă nu ar fi existat un medium pe nume Maria Orsic.
Cunoscută şi că Maria Orsitsch s-a născut în Viena la 31 Octombrie 1895.
Tatăl sau Tomislav, era imigrant din Zagreb iar mama sa, Sabiene Orsic
era din Viena. În tinereţe Maria Orsic s-a alăturat mişcării naţionaliste
germane ce dorea alipirea Austriei cu Germania. În 1919 s-a mutat la
Munchen unde a intrat în contact cu societatea Thule şi Vril. Despre
Maria Orsitsch, Traute Lafrenz, Sigrun, Gudrun şi Heike. se spune că
erau foarte frumoase şi că aveau părul lung, un semn care avea să devină
distinctiv pentru membri societătii Vril. Totodată aceste femei deţineau
puteri superanaturale ce le permitea să între în contact cu anumite
entităţi sau fiinţe extraterestre.
Datorită calităţilor ei excepţionale de medium, Maria a fost pusă repede
în legătură cu membrii societăţii secrete Thule şi curând după aceea ea
şi-a creat propriul ei cerc împreună cu Traute A. şi alţi prieteni din
Munchen, formând aşa-numita Alldeutsche Gesellschaft für
Metaphysik , care a fost primul nume oficial al societăţii Vril. Pentru
identificare, membrii organizaţiei ( Vrilerinnen ) purtau un disc, pe care
erau reprezentate chipurile a două dintre cele cinci femei mediumi:
Maria şi Sigrun.
În decembrie 1919 s-a organizat o întâlnire secretă între membrii
marcanţi ai celor trei societăţi principale ezoterice care activau atunci pe
teritoriul Germaniei (Thule, Vril si Soarele Negru), într-o cabană din
apropierea localităţii Berchtesgaden. Cu acea ocazie Maria Orsic a arătat
celor prezenţi transcrierile unor mesaje telepatice pe care ea le primise
într-un limbaj secret al vechilor Cavaleri Templieri germani, ce îi era
complet necunoscut.
Maria Orsic a prezentat două seturi de transcrieri ale mesajelor primite
în timpul stărilor de transă: primul era cel în limbajul secret al
Templierilor, iar al doilea set de mesaje era scris într-un limbaj
inteligibil, despre care ea a sugerat că ar putea fi o limbă antică
orientală. În scurt timp s-a dovedit că acest al doilea set de informaţii
transmise pe cale telepatică era în limba sumeriană. Mesajul a fost
tradus cu ajutorul misterioasei femei medium din societatea Vril, care
era cunoscută doar sub numele de Sigrun. Tot ea a ajutat mai apoi la
descifrarea imaginilor mentale percepute de Maria Orsic, ce descriau o
navă de zbor de formă circulară.
La prima vedere, am fi tentaţi să credem că această tehnologie a
aparatelor de zbor i-a interesat foarte tare pe nazişti. În realitate, Hitler
era mult mai preocupat de armele convenţionale, ale căror efecte puteau
fi dovedite intr-o perioadă relativ scurtă de timp. Se spune că orice

50/112
tehnologie care avea nevoie de mai mult de un an pentru a fi testată era
respinsă de Hitler…cel puţin asta este varianta oficială.
Extraterestrii din Aldebaran !
Într-o şedinţă transă la care au fost prezenţi şi unii membri marcanţi ai
societăţii Thule, Maria Orsic a intermediat spontan contactul cu
reprezentanţii civilizaţiei extraterestre din sistemul Aldebaran de la care
primise instrucţiunile tehnice pentru construcţia navei interstelare.
Potrivit Mariei Orsic numele acelei civilizaţii extraterestre era Sumi,
membrii ei aparţin unei rase umanoide, care colonizase pentru un timp
scurt planeta noastră în urmă cu aproximativ 500 000 de ani. În
conformitate cu informaţiile transmise în stare de transă, ea a firmat că
ruinele antice din Larsa, Shurrupak şi Nippur din Iraq au fost construite
de către ei. Supravieţuitorii Potopului au devenit mai apoi primii arieni
şi în acest fel s-a realizat rezonanţa cu membrii societăţilor germane din
acea vreme, care aveau la bază rudimente ale ideilor şi concepţiilor
acelor culturi antice.
Reprezentanţii societăţii Thule care se aflau în acele momente în cameră
s-au arătat sceptici în legătură cu revelaţiile Mariei Orsic, manifestându-
şi neîncrederea şi solicitând dovezi suplimentare chiar în timp ce
aceasta se afla în transă. Atunci mediumul a început să aştearnă pe
hârtie anumite semne ciudate şi caractere nemaivăzute, care mai apoi
au fost identificate ca aparţinând vechii scrieri sumeriene, care a fost
precursoarea şi sursa culturii babiloniene de mai târziu.
Mai multe pe larg aici -> http://www.departamentul-zero.ro/societatile-
secrete-vril-thule-si-soarele-negru-ale-celui-de-al-treilea-reich.
Existenţa unor deschizături la cei doi poli este o ipoteză rezonabilă, căci
puterea forţei centrifugale în perioada de formare a pământului trebuie
să fi fost mult mai mică aici decât în restul pământului !
Cercetătorii afirmă că după latitudinea de 70-75 de grade nord şi sud,
pământul începe să se curbeze, creând nişte deschizături către interiorul
pământului. Trecerea se realizează atât de lin încât navigatorii care au
pătruns din greşeală în aceste regiuni nu şi-au dat seama că avansează
către interiorul pământului până când nu le-au apărut în faţă nişte
regiuni necunoscute, care nu figurau pe hartă.
Deschizăturile au un diametru estimat la 2500 de kilometri şi sunt
înconjurate de un inel magnetic. Sunt înconjurate aproape non-stop de
nori, iar spaţiul aerian este restricţionat prin lege. Atunci când
exploratorii aflaţi în căutarea polului nord sau a celui sud ajung în
dreptul acestui inel magnetic, acul busolei arată în jos şi ei cred că se
află deasupra polului.
În realitate, nu se află decât în regiunea inelului magnetic ce înconjoară
polul. Aceiaşi cercetători afirmă că lumina şi căldura din interiorul
pământului provin de la un „soare” central. Marshall B. Gardner, unul
din cei mai cunoscuţi susţinători ai teoriei pământului gol, credea că
acest „soare” a fost creat chiar de nucleul fierbinte al planetei în
perioada de formare a pământului, la fel ca în imaginea cometei lui
Donati.
51/112
Pe de altă parte, dacă acceptăm faptul că pământul este gol în interior,
rezultă că şi celelalte planete din sistemul nostru solar sunt goale, căci se
supun aceloraşi legi. Oare câte civilizaţii trăiesc în interiorul acestor
planete, în timp ce oamenii caută viaţa doar la suprafaţa lor?
Stiinta actuala nu poate raspunde la unele intrebari
Alte întrebări la care susţinătorii liniei oficiale de gândire nu pot
răspunde sunt următoarele:
1. de ce se formează aisbergurile din apă dulce, în condiţiile în care la
poli nu ar trebui să existe decât apă sărată? De unde provine toată
vegetaţia descoperită în interiorul acestor aisberguri?
2. De ce susţin toţi exploratorii care s-au aventurat dincolo de polii
magnetici ai pământului faptul că vremea se încălzeşte din ce în ce mai
tare şi că gheaţa începe să dispară?
3. De ce migrează iarna anumite animale şi păsări la nord de cercul
polar (de pildă, elanii)?
Viziunea convenţională a ştiinţei nu poate răspunde la aceste întrebări,
în timp ce susţinătorii teoriei interiorului gol al pământului pot.
Există râuri cu apă dulce care curg în afară ieşind din interiorul
pământului. Această apă dulce, care duce cu ea fragmente de vegetaţie şi
polen, îngheaţă, dând naştere aisbergurilor din apă dulce într-o regiune
în care nu ar trebui să existe decât apă sărată.
Există cărţi care redau în mult mai multe detalii dovezile referitoare la
interiorul gol al pământului decât pot face eu în această lucrare. O
sinteză excelentă a acestor dovezi apare în cartea doctorului Raymond
Bernard, pe care v-o recomand cu căldură.
Amiralul Richard Byrd o sursa de informatie !
Una din călătoriile faimoase către interiorul pământului a fost cea a
amiralului Richard E. Byrd, un personaj binecunoscut în marina
Statelor Unite. Acesta a zburat „din greşeală” către interiorul
pământului pe la Polul Nord, în anul 1947, pe o distanţă de 3000 de
kilometri dincolo de polul magnetic, iar pe la Polul Sud în anul 1956 pe o
distanţă de 4000 de kilometri dincolo de polul magnetic.
El a numit ţinutul pe care l-a descoperit: „acel continent minunat apărut
din senin” şi „pământul tuturor misterelor”. În anul 1947, Byrd şi
pasagerii săi au transmis prin radio că zboară către interiorul planetei,
văzând cum gheaţa este înlocuită treptat de pământ, lacuri şi munţi
acoperiţi cu copaci.
Ei au descris existenţa unor animale ciudate care semănau cu mamuţii şi
forme de relief care nu apar pe nici o hartă a pământului. După
publicitatea care i s-a făcut iniţial, toate informaţiile referitoare la
expediţia lui Byrd au fost cenzurate, iar exploratorul a murit în anul
1957, la numai un an după excursia sa în Antarctica.
Doi ani mai târziu, în decembrie 1959, redactorul revistei Farfurii
zburătoare, Ray Palmer, a publicat un număr în care a povestit
descoperirile amiralului Byrd, dar când a sosit camionul de la tipografie,
a descoperit că revista sa lipsea. Palmer a sunat la tipografie, dar i s-a
spus că nu au primit nici o comandă de transport pentru publicaţia sa.
52/112
Când le-a cerut să retipărească ediţia, i s-a răspuns că plăcile tipografice
erau deteriorate şi că acest lucru nu mai era posibil (ce vrajeala ieftina).
Palmer credea că OZN-urile nu vin din spaţiul exterior, ci din centrul
pământului, şi că aşa se explică soarta nefericită a acelei ediţii a revistei
sale.
Personal, cred că ar putea avea dreptate, şi nu este exclus ca epopeea
indiană antică Ramayana să descrie venirea lui Rama ca emisar al
Agarthei într-o farfurie zburătoare.
Legendele referitoare la rasa conducătoare din interiorul pământului,
formată din oameni blonzi cu ochii albaştri, se regăsesc în toate culturile
antice, inclusiv în China, Tibet, Egipt, India, Europa, cele două Americi
şi Scandinavia.
În cartea sa, „Paradisul regăsit”, sau leagănul rasei umane, William E.
Warren sugerează că oamenii provin de pe un continent tropical aflat în
regiunea arctică, un ţinut în care soarele nu apune niciodată şi unde
locuia o rasă de zei care trăiau mai mult de o mie de ani fără să
îmbătrânească. Warren consideră că acest ţinut străvechi este totuna cu
Hiperboreea de care vorbeau grecii antici.
Eschimoşii, a căror origine ar putea fi chiar popoarele din interiorul
pământului, au legende care vorbesc de o insulă paradisiacă aflată la
nord, un ţinut mirific în care soarele nu apune niciodată, în care nu
există întuneric, dar nici o lumină supărătoare, un loc în care oamenii
trăiesc mii de ani în pace şi armonie. Regăsim acelaşi mit la irlandezi.
Legenda spune că în timpul marelui cataclism geologic şi al inundaţiilor
produse la suprafaţa pământului, lemurienii şi atlanţii s-au refugiat în
interiorul pământului. Platon vorbeşte de existenţa unor „tuneluri mai
late sau mai înguste care făceau legătura între Atlantida şi interiorul
pământului”.
Tot el îl descrie pe marele conducător care „locuieşte în centru, în
ombilicul pământului… cel care explică religiile întregii umanităţi”.
Scriitorul roman Gaius Plinius Secundus, cunoscut mai ales sub numele
de Pliniu, se referă şi el la oamenii din interiorul pământului care au
fugit din Atlantida, dar şi la legendele referitoare la nişte locuitori
subterani numiţi „troglodiţi”, care ar fi ascuns în tunelurile lor o
comoară străveche. Poveştile de acest fel abundă în toate culturile.
Există nenumărate dovezi că pământul este gol şi că în interiorul lui
trăiesc civilizaţii avansate ! Aceste teme se regăsesc în întreaga istorie a
umanităţii, îndeosebi în tradiţiile şi culturile din antichitate !
La ora actuală, oamenii au devenit într-o asemenea măsură marionetele
celor care îi guvernează încât sunt dispuşi să ridiculizeze pe oricine ar
încerca să-i convingă de faptul că interiorul pământului este gol. La
urma urmei, nu contrazice acest lucru ce spun acei oameni de ştiinţă
atât de inteligenţi? Ba da, la fel cum îi contrazicea pe timpuri afirmaţia
că pământul este rotund, şi nu plat.
Cine analizează acest subiect îşi dă seama cât de subţiri sunt
argumentele oamenii de ştiinţă care încearcă să stabilească „realitatea”
lor indiscutabilă.
53/112
Ei nu au putut pătrunde decât la câţiva kilometri în interiorul scoarţei
pământului, iar teoriile lor în ceea ce priveşte centrul planetei sunt – aşa
cum le spune numele – simple teorii.
Sunt suficiente câteva întrebări pentru ca linia oficial acceptată de
gândire să se prăbuşească la fel ca un castel din cărţi de joc. Spre
exemplu, mişcarea de rotaţie a planetei în jurul axei sale dă naştere unei
forţe centrifugale care aruncă materia către exterior, la fel ca centrifuga
unei maşini de spălat, care rămâne întotdeauna goală în centru.
Cum ar fi fost posibil ca această materie să rămână în centrul planetei în
perioada în care aceasta se afla în stare gazoasă şi apoi lichidă, înainte să
se solidifice? Această concluzie este împotriva oricărei logici şi a tuturor
legilor fizicii.
Cercetătorii conceptului de „pământul gol în interiorul său” susţin că
scoarţa planetei noastre nu are o grosime mai mare de 1500 de
kilometri. În rest, centrul pământului este gol. Oamenii pot trăi la fel de
bine pe partea opusă a scoarţei pământului, aşa cum trăim noi la
suprafaţa ei.
Dacă vă întrebaţi cum poate fi posibil acest lucru, gândiţi-vă că oamenii
care trăiesc în Australia nu cad de pe pământ, deşi trăiesc cu capul în jos
faţă de cei din emisfera nordică. Forţa care îi menţine pe pământ este
gravitaţia. Aceasta funcţionează la fel de bine şi în cazul celor care
trăiesc în interiorul pământului. Forţa gravitaţiei îi atrage pe oameni
către masa de materie, lucru valabil în egală măsură pentru cei care
trăiesc la suprafaţa pământului şi în interiorul lui.
Centrul forţei gravitaţiei nu este centrul planetei, ci este situat la circa
750 de kilometri sub suprafaţa scoarţei, adică la jumătatea acesteia,
acţionând în mod egal asupra ambelor părţi ale acesteia.
Aşa cred unii cercetători că arată interiorul planetei noastre. Ea este
goală în centru, având un soare central şi o apă care curge între cele
două deschizături polare.
Forţa gravitaţiei este aceeaşi de ambele părţi ale scoarţei, atrăgând în
egală măsură particulele de materie către masa centrală.
Interiorul pământului !
Între altele, naziştii credeau că pământul este gol şi că intrările în
interiorul acestuia sunt situate la poli. Diferiţi cercetători susţin că ei şi-
au creat chiar o bază subterană în Antarctica, spre sfârşitul războiului,
care continuă să funcţioneze şi astăzi. Date fiind dovezile pe care le-am
văzut, nu am nici o îndoială că pământul este gol în interior, sau cel
puţin că există mari spaţii în interiorul planetei noastre în care trăiesc
civilizaţii foarte avansate.
Într-un fel, putem spune că pe planeta noastră trăiesc trei categorii de
oameni. Scriitorul Jules Verne a fost un iniţiat de rang înalt al reţelei de
societăţi secrete, având conexiuni cu Societatea Teozofică, Ordinul
Golden Dawn şi Ordinul Templierilor Orientali.
De aceea, el ştia mult mai multe lucruri decât publicul larg. Multe din
romanele sale de science-fiction se bazau pe fapte reale.

54/112
De pildă, el a descris cele două luni ale planetei Marte încă din anul 1877,
înainte ca acestea să fie identificate de astronomi (în mod oficial). Nici
celebrul său roman, O călătorie în centrul pământului, nu este în
întregime o ficţiune. El ştia că, în esenţă, povestea este adevărată.
Susţinătorii ideii că pământul este gol în interior afirmă că apele
oceanelor se scurg în interiorul pământului pe la poli, formând în
centrul acestuia o mare imensă, deasupra căreia luminează un soare
interior central, care asigură lumina şi căldura necesare vieţii.
Am revăzut recent filmul făcut după romanul lui Jules Verne şi am
constatat că centrul pământului este imaginat în acelaşi fel. Interesant
mi se pare faptul că singurele obstacole cu care se confruntă eroii lui
Jules Verne sunt nişte reptile uriaşe găsite în oraşul scufundat al
Atlantidei.
Există speculaţii (susţinute de foarte multe dovezi) că dinozaurii au
supravieţuit cataclismului de acum 65 de milioane de ani refugiindu-se
în interiorul pământului, îndeosebi în dreptul polului sud. Unul din cei
care au sugerat această posibilitate este paleontologul Tom Rich, care
lucrează la muzeul Victoria din Australia şi care a descoperit în anul
1987 fosile ale unui dinozaur polar într-un tunel săpat în sudul statului
Victoria, într-un loc cunoscut sub numele de Golful Dinozaurului.
Fiind un iniţiat de rang înalt, Jules Verne cunoştea aceste lucruri.
De aceea, romanele sale de „ficţiune” (la fel ca numeroase alte opere
literare şi filme făcute după ele) exprimă mult mai multe adevăruri
decât am fi tentaţi să credem. Un exemplu elocvent în această direcţie
sunt filmele lui Steven Spielberg, îndeosebi cele din seria Indiana Jones,
dar şi Jurassic Park, în care oamenii de ştiinţă manipulează ADN-ul
pentru a crea nişte dinozauri reptilieni.
Propria mea convingere este că ADN-l uman a fost folosit pentru a crea
liniile genealogice reptilo-umane.
Schiţă a cometei lui Donati făcută în anul 1853, care arată cum masa de
materie dezintegrată este aruncată în afară de forţa centrifugală,
ajungând să „se rotească pe o orbită” în jurul unei surse centrale de
energie.
În acest fel, interiorul rămâne gol, la fel ca hainele din centrifuga unei
maşini de spălat, care se adună la exterior, lăsând interiorul gol. Nu
cumva acelaşi proces s-a întâmplat şi în perioada în care s-a format
pământul?
Agartha – Civilizatia din Centrul Pamantului !
Totdeauna ma uimeşte faptul că, deşi lucruri despre care am fost
învăţaţi că sunt adevărate se dovedesc mai târziu ca fiind false, unii
dintre noi rămân „blocaţi” pe ideea veche, greşită. Majoritatea dintre noi
acceptăm ca adevărate lucrurile despre care suntem învăţaţi, doar
pentru că toată lumea crede în ele.
Dacă îndrăzneşti să „mergi împotriva curentului”, dacă pui la îndoiala
veridicitatea axiomelor trâmbiţate oficial, cel mai adesea te alegi cu
epitete specifice. De exemplu, dacă ieşi din tiparele religioase, atunci eşti
numit „sectant”; dacă ai o altă părere decât cea oficială despre ordinea
55/112
ştiinţifică, eşti categorisit ca „visător” – în cel mai bun caz; dacă nu eşti
de acord cu părerile politice, devii extremist, neo-nazist, comunist;
Societatea noastră are câte o etichetă pentru fiecare tip de
nonconformism.
Ştiinţa ne spune unde sunt polul nord şi polul sud: acolo unde toate
meridianele se întâlnesc într-un singur punct, adică la pol. Şi totuşi, nu
este curios faptul că până acum, nici-o expediţie nu a reuşit să ajungă
până la poli? Studiind mostre din scoarţa pământului luate de la diferite
adâncimi, putem spune că amantul este solid – cel puţin până la anumite
adâncimi.
Mai ştim că temperatura straturilor interne ale Pământului creşte odată
cu adâncimea – cel puţin până la nivelul la care s-a ajuns. De aceea, cu
toţii presupunem că Pământul este plin, până chiar şi în mijlocul lui. Vă
rog să reţineţi: presupunem.
Azi se presupune că formarea planetelor duce invariabil la acest model
de „planetă plină”, ca o sferă solidă. Astronomii şi fizicienii cred că
gazele se condensează gradat până ce se ajunge la forma de sferă solidă.
Cu toate acestea, există şi alte posibilităţi. Pun pariu că nu le cunoaşteţi.
Un studiu simplu al forţei centrifuge ar putea să ne înveţe pe toţi o nouă
modalitate de formare a Pământului. Cu toţii suntem de acord că
planeta se învârte în jurul axei sale (aşa se succed zilele şi nopţile). Cate
Malone, autor al unui interesant articol intitulat „Pământul gol” (în
sensul că nu este plin), arată că „forţa centrifugă determină forma uşor
turtită (la poli) a planetei” (care deci nu este o sferă perfectă).
Ca să vedem procesul de formare a planetei, ne îndreptăm atenţia
asupra maşinii de spălat cu storcător centrifugal. Rufele din centrifugă
(care pentru viitoarea planetă sunt de fapt gazele şi particulele solide şi
lichide) sunt aruncate spre exterior aşa încât centrul rămâne gol.
Centrul nu se mişcă.
Aşa cum Pământul nu s-a oprit niciodată din rotaţia sa, la fel această
maşină de spălat nu încetează să se rotească. Ce se întâmplă deci cu
toate rufele din centrifugă dacă maşina nu se opreşte niciodată? Se vor
înghesui spre centru ca să umple golul format? Niciodată. Vor continua
să rămână la periferie, iar centrul va fi gol.
Multe popoare păstrează încă în folclor legende despre fiinţe din
interiorul Pământului, aşa cum este cazul marilor insule paradisiace din
nord prezente în obiceiurile populare scandinave, sau al poveştilor
despre elfi, troli, pitici şi giganţi din folclorul Rusiei şi al eschimoşilor.
Toate astea ne arată faptul că ideea unui Pământ gol nu este deloc nouă.
În anul 1909, ghizii eschimoşi folosiţi de amiralul Peary în expediţia sa
credeau că scopul călătoriei era descoperirea „marelui popor” din nord,
din care ei s-au format. Există nenumărate anomalii sau situaţii ciudate
în toate înregistrările primilor exploratori care s-au aventurat în Arctica
sau Antarctica.
Majoritatea celor care au pornit spre nord, în secolul 19, descriu mări de
apă dulce şi o climă mai caldă cu temperaturi obişnuite, pe măsură ce
înaintau spre pol. De asemenea, se fac referiri la nori de praf, zone
56/112
întinse de zăpadă în care au găsit polen, păsări şi animale care migrează
spre nord pentru iarnă, iar în blocurile de gheaţă au găsit vegetaţie şi
chiar mamifere – considerate dispărute (cum este mamutul) –
îngheţate.
Chiar şi aisbergurile sunt anomalii pentru că sunt făcute din apă dulce în
zone în care cantitatea de precipitaţii este sub 5 cm anual. Descoperirile
făcute de dr. Frederick Cook şi amiralul Peary în 1908 şi 1909 au fost
considerate neconcludente. Nu s-a putut demonstra că vreunul dintre ei
au ajuns la polul nord.
Aşa cum afirmă dr. Raymond Bernard în cartea sa „Pământul gol”[3], o
asemenea confirmare este cu adevărat imposibilă. Este deja cunoscut
pentru toată lumea că polii magnetici nu coincid cu polii geografici. Dacă
Pământul ar fi plin, atunci aceştia ar coincide.
Aceasta diferenţiere evidentă între polii magnetici şi cei geografici nu
poate fi explicată de modelul Pământului plin, ca o sferă solidă.
Explicaţia devine însă clară dacă avem în vedere existenţa deschiderilor
polare (adevărate găuri în crusta planetei) care fac posibilă poziţionarea
polilor magnetici undeva spre marginea acestor deschideri, aşa cum este
în realitate.
În imaginea alăturată (realizată de satelitul ESSA-7 la 23 noiembrie
1968) se vede foarte clar deschiderea de la Polul Nord (în centrul
imaginii). Bernard afirmă că motivul pentru care nimeni nu a ajuns
până acum la polul nord sau sud este unul simplu. „Polii magnetici și cei
geografici nu coincid pentru că polii geografici se afla <<în spațiu>> și
nu pe suprafața planetei”. Aceasta datorită deschiderilor de la poli.
Shambala – un loc din Centrul Pamantului identic cu Agartha !
În tradiţiile tibetane budiste şi indiene budiste, Şambala sau Shambala
(scris, de asemenea, Shambhala sau Shamballa; tibetană: བདདེ་འབྱུང་; Wylie:
bde ‘byung, pron. De-jung) este un regat mitic ascuns undeva în
interiorul Asiei. Acesta este menţionat în diverse texte antice, inclusiv
Kalachakra Tantra, precum şi în textele antice ale culturii Zhang Zhung
care a precedat budismul tibetan din vestul Tibetului. Scripturile Bön
vorbesc despre un ţinut numit Olmolungring.
Indiferent de baza sa istorică, treptat-treptat Shambala a ajuns să fie
văzută ca un ţinut pur budist, un regat fabulos a cărei realitate este
vizionară sau spirituală la fel de mult ca cea fizică sau geografică. Acesta
a fost forma sub care mitul Shambalei a ajuns în Occident, unde a
influenţat căutătorii spiritualii budişti dar şi pe cei care nu erau budişti;
şi, într-o anumită măsură, a influenţat cultura populară în general.
Shambala este, în concepţia unor autori mistici, un centru secret de
unde este guvernată planeta noastră. Termenul este cunoscut deja din
tradiţia orientală. Acest centru mistic ar fi ascuns undeva în interior
Asiei sau nu s-ar afla pe pământ, ci într-o lume paralelă invizibilă. Din
acea dimensiune tainică, fiinţele din Shambala pot vedea ce se petrece
pe planeta noastră, putând interveni în anumite situaţii critice, pentru a
ajuta orice fiinţă umană sau spre a corecta în bine destinul planetei.

57/112
Intamplarile uluitoare ale amiralului Richard Byrd cel care a ajuns in
Centrul Pamantului in cautarea nazistilor, pe care i-a gasit !
Cele mai recente expediţii care au mers până dincolo de polii magnetici
şi care au fost date publicităţii au fost conduse de amiralul Richard E.
Byrd (din Marina SUA) în 1947 şi 1956. Ca şi celelalte expediţii conduse
de Byrd (din anii 1930), acestea au rămas învăluite în mister. În jurnalul
de bord şi înregistrările radio de comunicare cu echipa sa, amiralul Byrd
declara în 1947 că a ajuns într-o altă lume, aflată dincolo de polul nord
geografic.
În timpul expediţiei din Antarctica din 1956, s-a declarat la diverse
posturi de radio din SUA că „pe 13 ianuarie, câţiva membri ai echipei
americane au realizat un zbor de 4320 km de la baza McMurdo Sound
(aflată la 640 km vest de Polul Sud şi au survolat o zonă aflată la 3680
km dincolo de pol”. Iar pe 13 martie 1956, Byrd declara public că,
„această expediţie a descoperit un nou tărâm”.
Mulţi americani îşi amintesc cu emoţie declaraţiile de presă de după
expediţiile amiralului Byrd. Încoronat ca cel mai mare explorator al
lumii, declaraţiile lui Byrd despre noul tărâm au trezit un mare interes
general. Dar, la fel de repede, orice informaţie despre Byrd a dispărut.
La radio nu se mai făcea nici-un fel de comentariu, aşa încât, la scurt
timp, subiectul a dispărut din atenţia publicului. Oare amiralul Byrd
chiar descoperise un nou tărâm? Un tărâm care să confirme o altă
viziune asupra planetei decât cea oficială?
Extras din jurnalul Amiralului Byrd !
Aceasta este o transcriere a jurnalului aflată pe o bandă audio şi a fost
obţinută de la „Hollow Earth Society” din Australia. Si pentru mai multe
informatii va recomand cartea lui Tim R. Swartz, „Calatoria secreta a
amiralului Byrd dincolo de poli”[4].
„Trebuie să scriu aceste rânduri în secret şi fără lumină. Este vorba
despre zborul meu în Arctica din 19 februarie 1947. Există situaţii când
omul trebuie să accepte ascunderea adevărului. Nu am libertatea de a
face cunoscută următoarea relatare pe care o scriu acum. Probabil că nu
va ajunge niciodată la ochii publicului, dar eu trebuie să-mi fac datoria
pentru ca cineva să poată citi aceste rânduri, atunci când va veni timpul.
Să sperăm că lăcomia unora care-i exploatează pe ceilalţi nu va sta în
calea adevărului.”
Jurnal de bord – tabăra arctică, 19 februarie 1947 !
„Dedesubt, peste tot, numai gheață și zăpadă. Am observat o ușoară
colorație spre galben. Este dispersată după un model liniar. Modific
direcția de zbor pentru a observa mai bine această colorație. Există de
asemenea și o nuanță roșu-purpurie a ghețurilor.
Am încercuit această zonă de două ori și am revenit la direcția inițială.
Am verificat din nou poziția avionului la tabăra de bază. Am transmis
mai departe îngrijorarea mea în legătură cu ciudatele nuanțe ale
zăpezii de sub mine. Atât compasul magnetic cât și giroscopul încep să
tremure și să se zdruncine. Nu mai putem să ne conducem după
aparatele de zbor.
58/112
Măsor direcția folosind compasul optic (după soare) și totul pare în
regulă. Manetele de control răspund foarte greu la comenzi, se mișcă
foarte încet. Nu se mai văd însă ghețuri. În depărtare se disting munți.
Au trecut 29 de minute de zbor și acum se văd foarte clar munții, nu
este o iluzie.
Nu am mai văzut astfel de munți, sunt foarte mici. Schimb altitudinea
la 900 metri. Întâlnesc iarăși turbulențe puternice. Trecem peste micii
munți și continuăm spre nord. Dincolo de munți se vede un mic râu. O
vale prin mijlocul căreia curge un râu. Nu ar trebui să existe aici nici-o
vale înverzită. E ceva anormal în toată povestea asta. Ar trebui să
vedem numai gheață și zăpadă. Din lateral se văd păduri pe versanții
munților. Instrumentele au luat-o razna. Giroscopul se învârte înainte
și înapoi fără nici-o regulă”.
Reduc altitudinea la 425 de metri și fac un scurt viraj la stânga ca să
văd mai bine valea de sub mine. Este verde și are iarbă deasă. Lumina
de aici pare diferită. Nu se mai vede soarele. Mai facem un viraj la
stânga și punem ochii pe un fel de animal mare aflat în vale. Pare că
este un elefant. Ba nu, seamănă mai mult cu un mamut. Este incredibil,
și totuși se află chiar aici. Reduc altitudinea la 300 de metri și iau
binoclul ca să vad mai bine animalul. E clar – un mamut. Raportez
acest lucru la tabăra de bază”.
„Dau peste și mai multe dealuri înverzite. Termometrul exterior indică
o temperatură de 23 grade Celsius. Ne continuăm zborul. Acum
sistemele de navigare par în regulă. Nu pot să cred! Dau să contactez
tabăra de bază. Aparatul radio nu funcționează. Peisajul este mult
prea nivelat decât în mod normal. În fața vedem ceea ce pare un oraș!
Este imposibil!!!”
„Avionul pare foarte ușor și se clatină. Sistemul de navigare refuză să
funcționeze. Dumnezeule, din lateral și din spate se apropie nave
ciudate! Au forma de disc și parca radiază ceva din ele. Sunt atât de
aproape încât le văd însemnele!”.
„Este un tip de swastika. Fantastic! Unde ne aflăm de fapt? Ce s-a
întâmplat? Încă o dată verific sistemul de navigare. Nu răspunde nici
acum. Suntem prinși într-un fel de „plasă” invizibilă. Din aparatul de
radio se aud pocnete și apoi se aude o voce în engleză cu un ușor accent
nordic sau germanic. Mesajul este: „Bine ai venit Amirale pe domeniul
nostru. Te vom ateriza în exact șapte minute. Relaxează-te, ești pe
mâini bune”.”
„Îmi dau seama că motoarele avionului nostru s-au oprit. Avionul este
controlat din afară și acum ia un viraj. Acum începe faza de aterizare
și avionul coboară ca și cum ar fi într-un lift invizibil. La atingerea
solului avionul abia tresare. Fac o ultima însemnare în jurnalul acesta
de bord. Se apropie de avion câțiva bărbați. Sunt înalți și au părul
blond. În depărtare se vede un oraș din care pulsează raze de lumina de
culorile curcubeului.”
„Nu știu ce se va întâmpla acum, dar nu văd nici-un fel de arme la cei

59/112
care se apropie de noi. Aud o voce care îmi spune pe nume (cu accent
german) și-mi cere să deschid trapa avionului. Mă conformez.”[4]
Aici se termină jurnalul amiralului Byrd. Ceea ce urmează a povestit
[amiralul Byrd] din memorie pentru că nu a mai scris în jurnal restul
experienței sale – și veți vedea de ce.
Pe scurt, iată ce s-a mai întâmplat în continuare:
1. Byrd şi ajutorul său de radiocomunicaţii, care se află cu el în avion, au
fost luaţi şi duşi spre oraşul luminos care părea că este făcut din cristal.
2. La sosire, cei doi sunt separaţi iar Byrd este luat pentru a se întâlni cu
„Stăpânul” care l-a informat că a ajuns în „lumea dinlăuntru” şi că să nu-
i fie frică – mai târziu îl vor duce înapoi la suprafaţa planetei.
3. „Stăpânul” i-a declarat lui Byrd: „Ne-aţi trezit interesul atunci când aţi
detonat primele explozii atomice de la Hiroshima şi Nagasaki în
Japonia. Chiar în acele momente alarmante ne-am trimis vehiculele
zburătoare (flugelrads – germ.) la suprafaţa planetei ca să vedem ce aţi
făcut.” A continuat să vorbească despre 1945 şi a spus că au încercat să
se întâlnească cu americanii dar au fost întâmpinaţi cu ostilitate. De
fiecare dată când încercau, americanii trăgeau în ei şi le atacau
vehiculele.
4. „Stăpânul” a explicat ca „nu avem nici-un viitor dacă vom continua cu
nebunia atomică… şi că nu există nici-un răspuns în armele noastre, nici
certitudini în ştiinţa noastră şi că atunci când se va declanşa războiul cel
mare, nu va mai exista nici-o floare pe pământ iar toate oraşele omului
vor fi nivelate, totul într-un imens haos.”
5. După aceasta discuţie despre cataclismele generate de om, Byrd şi-a
luat rămas-bun de la „Stăpân” şi s-a întors la avion împreuna cu ajutorul
său. Imediat au fost duşi la suprafaţa planetei în acelaşi mod în care au
fost aduşi. Ei aveau însă un mesaj de avertizare foarte clar despre calea
omenirii. Un mesaj pentru noi.
Intamplarile uluitoare ale amiralului Byrd, care a ajuns in Centrul
Pamantului !
Acesta a fost invins de catre membrii Soarelui Negru ai Noii Germanii,
in ultima ofensiva a Aliatilor !
Aproximativ 13 ore a zburat amiralul Byrd catre Centrul Pamantului !
Mesajul pe care l-a primit Byrd de la nazistii din Centrul Pamantului:
„Lasati-ne in pace si intoarceti-va la baza voastra. Daca vreti sa vizitati
baza noastra cu ganduri prietenoase, va vom intampina, bineinteles, in
pace. Caci noi, nu va mai suntem dusmani. Avioanele si armele noastre
sunt superioare celor pe care le detineti si nu v-as sfatui, sa trageti in
noi. Daca vreti sa luptati cu noi, nu aveti nici o sansa. Trebuie sa va mai
amintesc ca, acum va aflati pe teritorii controlate de Noua Germanie?
Practic va aflati in spatiul nostru aerian.”
Comandatul Byrd, a ascultat, dar n-a raspuns. Cand germanul a
terminat, Byrd, a dat ordinul: ‘Foc de voie!’ Abia daca ordinul sau a fost
executat, cand cerul a parut sa explodeze. Aparatele ‘Falcon’, care au fost
atinse de razele laser ale farfuriilor zburatoare s-au prabusit, echipajele
murind pe loc. Din tunuri antiaeriene camuflate, se emiteau necontenit
60/112
raze rosii, subtiri precum creioanele. Un martor american, al carui
avion fusese nimerit de o astfel, de raza a spus: ‘Raza ne-a tras in jos.
Pilotul nostru a pierdut controlul asupra aparatului. Trebuia sa zburam
in jos. Aceia care au mai apucat, au sarit cu parasuta.’
Amiralul Byrd, a trebuit sa vada cum intreaga sa escorta se prabuseste.
Deodata, s-a auzit iar vocea comandantului german, prin difuzor:
‘Comandante Byrd, sunteti nebun. V-ati sacrificat proprii oameni. V-am
avertizat. Parasiti imediat aceasta tara si sa nu mai veniti niciodata.’
Byrd, a avut un soc. Miller a luat controlul asupra aparatului si a virat pe
cursul care ducea in sus, spre libertate. Byrd, indeplinise ordinul de a-i
gasi pe nemti. El a intrat in pestera leilor tineri, dar nu a fost un Daniel.
Scena care a urmat, in timp ce avioanele americane cadeau la sol, nu
seamana deloc cu o aterizare fortata pe un teritoriu dusman.
Supravietuitorii americani, care au fost prinsi de germani, au fost
interogati in 1977, pentru a confirma versiunea germana asupra
evenimentelor. Germanii au inceput imediat o actiune de salvare. Unele
dintre avioanele americane, nu erau asa grav avariate, echipajele
putandu-se salva usor. Membrii lor s-au predat germanilor, au fost
dezarmati si li s-au comunicat ca nu au de-a face cu niste inamici.
Germanii au stins rapid focul si au incercat sa elibereze cativa membri ai
echipajului, care ramasesera blocati. Au supravietuit 26 de americani. Ei
au fost ingrijiti de medici si sanitari, in timp ce ambulantele ii duceau la
cele mai apropiate spitale din Neu-Berlin (capitala germanilor din
Centrul Pamantului). La spitale ranaile lor au fost cusute, fracturile
puse in atele etc. S-a facut tot posibilul ca americanilor sa le fie bine.
Acei membri ai echipajului care nu suferisera rani grave, au fost adusi in
oras.
Se pare ca cel de-al Treilea Reich n-a capitulat de fapt niciodata, ci
numai Wehrmacht-ul german sub conducerea lui Donitz. Cat despre
Wehrmacht, acesta semnase un acord de incetare a focului, nu insa si un
tratat de pace. Dupa cum veti vedea, acordul de incetare a focului a fost
incalcat in repetate randuri de catre aliati, in 1946-47 si 1958, cand
acestia au lansat operatiunile „High Jump” (1946-1947) „International
Geophysical Year” (1957-1958). Asadar, starea de razboi dintre Iluminati
si membrii Reich-ului german, respectiv membrii „Soarelui Negru”
exista si astazi !
Se pare deci ca Reich-ul german continua sa existe si astazi, la fel de bine
ca si atunci, si ca guvernele actuale ale Poloniei, Austriei si al Republicii
Federale Germania n-ar fi decat niste guverne supleante, viabile, fie
pana cand va fi incheiat un tratat de pace de catre conducerea reala a
Reich-ului (nu de cancelarul Kohl ori Angela Merkel), fie pana cand
Reich-ul german isi va intra pe deplin in drepturi. Cel putin asa a decis
Curtea constitutionala federala din Karlsruhe, ultima data la 31 iulie
1973:
“Constitutia – nu doar o teza de drept international si a dreptului de stat
– porneste de la ideea ca Reich-ul german a supravietuit prabusirii din
1945 si ca nu a pierit nici in urma capitularii, nici datorita exercitarii
61/112
unei puteri de stat straine Germaniei prin intermediul fortelor de
ocupatie, si nici ulterior, aceasta realitate rezulta din preambul,
conform art. 16, art. 23, art. 116 si art. 146 din Constitutie. Aceeasi
realitate corespunde si jurisdictiei Curtii constitutionale federae, pe
care o respecta Senatul.
Reich-ul german continua sa existe (Curtea constitutionala 2,226 (277);
3,288 (3190); 5,85 (126); 6,309, 336, 363), detine la fel ca inainte putere
juridica, dar lipsindu-i forma organizatorica si indeosebi organele
institutionalizate, el nu are si putere de actiune ca stat unitar.”
O asemenea apreciere a Curtii constitutionale nu poate sa se bazeze,
evident, decat pe faptul ca aliatii nu au reusit nici pana acum sa infranga
cel de-al Treilea Reich (de fapt nici nu au vrut). Aceasta mai ales daca
avem in vedere dainuirea statului de drept german, drept continuator al
Reich-ului, in Antartica (600.000 kmp) si in Argentina (colonie
germana mai sus de San Carlos de Bariloche, 10.000 mile patrati = mai
mare decat jumatate din Elvetia).
Mai multe pe larg aici -> http://www.departamentul-
zero.ro/intamplarile-uluitoare-ale-amiralului-byrd-care-a-ajuns-in-
centrul-pamantului.
11 martie 1947 – noi intamplari !
După întoarcerea lui Byrd în SUA, a descris (ca la orice misiune) ceea ce
s-a întâmplat pe parcurs şi a adăugat în jurnalul său ceea ce urmează: ”
Tocmai m-am întâlnit cu o echipă de la Pentagon. Mi-am prezentat
descoperirea şi mesajul primit de la „Stăpân”. Totul s-a înregistrat. Ei l-
au contactat pe Preşedinte. Sunt reţinut acum de câteva ore. Mai exact
şase ore şi 39 de minute. Sunt anchetat intens de către forţe ostile şi o
echipă medicală. E un coşmar. Sunt încarcerat sub strictă supraveghere
conform celor mai înalte regulamente de siguranţă internaţionala ale
SUA. Am primit ordin să nu divulg nimic din mesajul primit de la
„Stăpân”. Incredibil! Mi s-a reamintit că sunt militar şi că trebuie să mă
supun ordinelor.”
24 decembrie 1956
„Ultimii ani de după 1947 nu au fost deloc buni. Aceasta este ultima
însemnare în acest jurnal. În încheiere trebuie să spun că în toţi aceşti
ani am păstrat secret mesajul pe care l-am primit aşa cum s-a ordonat,
deşi a fost împotriva valorilor şi moralei mele. Acum presimt venirea
unei lungi nopţi pentru mine, dar acest secret nu va muri odată cu mine,
ci va triumfa, aşa cum adevărul triumfă totdeauna. Este singura
speranţă pentru omenire. Am văzut cu ochii mei şi m-a făcut să devin
liber. Mi-am făcut datoria faţă de acest monstruos complex militaro-
industrial. De acum încolo lunga noapte despre adevărul Arcticii va lua
sfârşit, soarele strălucitor al adevărului va răsări din nou, iar toţi cei
care se află în întuneric vor eşua în planurile lor. Pentru că am văzut cu
ochii mei acel tărâm de dincolo de poli, centrul marelui necunoscut”.
Amiralul Richard E. Byrd, Marina Statelor Unite. A fost atins Polul
Nord?

62/112
O parte esenţială a viziunii despre Pământul gol este absenţa Polului
Nord. Nu este un punct pe suprafaţa sa, ci o întreagă mare cu ape calde
care conduce treptat spre interiorul Pământului. Poate părea foarte
„obraznică” această afirmaţie, şi poate că nu vă convine deloc, dar
haideţi să vedem câteva probe în acest sens.
Primul lucru demn de semnalat este faptul că busola o ia razna dincolo
de cercul polar. Cel mai umil şi renumit explorator norvegian, dr.
Fridtjof Nansen, şi-a pierdut încrederea în instrumentele sale în
expediţia lui către Polul Nord, şi a recunoscut sincer că habar nu are
unde se găsea în tot acest timp.
Februarie 1895
După ce a coborât din nava Fram, Nansen a luat-o spre nord – pentru a
ajunge la pol – cu o sanie plină de provizii şi s-a întors mai târziu prin
Spitzbergen trecând prin Ţinutul Franz Joseph. Din 29 martie 1895 până
în primăvara anului 1896 Nansen a fost complet dezorientat!
A admis că după ce a călătorit prin regiunile foarte reci, vremea s-a
schimbat şi s-a încălzit mult. Mai exact, temperatura creştea odată cu
noile adieri ale vântului ce veneau dinspre nord. El spunea că odată
soarele a devenit insuportabil de puternic! Nansen a făcut măsurători
sonore ale apei şi a descoperit că apa era din ce în ce mai caldă la
adâncime.
De unde venea această apă caldă? El a întâlnit animale care, după ştiinţa
modernă, nu aveau ce căuta acolo. Pe 22 aprilie 1895, Nansen scrie: „Am
fost foarte surprins ieri dimineaţă când am văzut urmele unui animal în
zăpadă. Era vorba de o vulpe, şi mergea înspre est. Urmele erau
proaspete. Ce caută o vulpe aici? Erau semne clare că nu-i lipsea hrana.
Eram în apropiere de ţărm? M-am uitat în jur, dar a fost ceaţă toată ziua
şi e posibil să fi fost aproape de ţărm fără să-l fi văzut. În orice caz: un
mamifer cu sânge cald – la paralela 85! Înainte să ne îndepărtăm, am dat
peste o altă urmă de vulpe care ducea în aceeaşi direcţie cu prima. Nu
pot să-mi dau seama cu ce se hrănesc animalele astea aici, probabil că au
învăţat să pescuiască crustacee din ochiurile de apă. Dar de ce să se
îndepărteze de coastă? Asta mă intrigă cel mai mult. Au luat-o razna? Nu
prea cred.”
O alta sursă de informare este Marshall B. Gardner care a scris „O
călătorie spre interiorul Pământului” în care îl citează pe dr. Nansen în
legătură cu eschimoşii.
Iată ce spune Nansen:
„Eschimoșii spun că au venit din interiorul Pământului, dar locul exact
nu au putut să-l numească atunci când au fost întrebați de norvegieni
de unde vin.”
Gardner citează din al doilea volum scris de Nansen „În ceaţa nordului”:
„Deja am spus că numele norvegian Skraeling dat eschimoşilor probabil
a fost utilizat la început ca să desemneze zâne sau creaturi mitice. Mai
mult, atunci când islandezii au dat peste eschimoşi in Groenlanda, i-au
numit troli, care este un termen vechi ce desemnează diverse fiinţe
supranaturale”.
63/112
O poveste norvegiană !
Willis George Emerson aminteşte în cartea sa biografică „Zeul de fum”,
o poveste norvegiană. Este vorba despre doi pescari, tată şi fiu, care
pescuiau cu barca lor în oceanul nordic. O furtună puternică îi aduce
până la marginea deschiderii polare nordice. Era în 1829.
Timp de doi ani, Olaf Jansen (fiul) povesteşte că au trăit în interiorul
Pământului împreuna cu locuitorii acelor tărâmuri, care erau buni şi
curtenitori, înalţi de 3,5 metri. Apoi Jansen a spus că au ieşit din
interiorul Pământului pe la deschiderea sudică. Numele cărţii vine de la
faptul că Ofaf a descris soarele interior ca având o aparenţă difuză.
Tabloul complet !
O descriere completă şi corectă a planetei noastre este deci următoarea:
planeta Pământ este ca un balon, ca o minge goală în interior, care are
două deschideri polare având un diametru de 2300 km (aflate la nord şi
la sud) şi care au marginile curbate ce fac posibilă trecerea de pe o
suprafaţă pe cealaltă aşa cum face o furnică când trece de pe o parte a
frunzei – pe cealaltă. Grosimea peretelui planetar variază între 1.100 si
1.300 km, fiind mai mare spre poli. În centru se afla un soare interior cu
un diametru de 1300 km care răspândeşte o lumină difuză.
Să examinăm fotografiile alăturate, care au fost realizate cu ajutorul
sateliţilor la momente diferite de timp. Zona Polului Nord este marcată
pe ambele imagini cu un dreptunghi roşu. Se observă foarte clar
existenţa deschiderii polare, care nu poate fi confundată cu formaţiunile
noroase fiindcă este prezentă constant, în aceeaşi zonă şi în aceeaşi
formă, în ambele fotografii. Aceste dovezi foarte rare care au reuşit să
scape controlului strict impus de cei care au puterea mondială, arată că
Pământul este în realitate gol. Acest adevăr nu mai poate fi ascuns.
O mulţime de lucruri vin în sprijinul acestui adevăr. De exemplu, când s-
a stabilit ca o echipă de reporteri şi cameramani britanici de la BBC să
facă o vizită în Antarctica, ei s-au confruntat cu o serie de probleme.
Deşi planul iniţial, întocmit cu grijă cu mult înainte, includea un zbor
direct din Africa de Sud spre Antarctica (care includea şi o survolare a
aşa-numitei „Zone de inaccesibilitate”), au trebuit să facă unele
modificări de ultim moment.
Au fost forţaţi să călătorească mai întâi spre America de Sud. Odată
ajunşi acolo, au descoperit că singurul zbor comercial care făcea curse
spre Antarctica era operat de o companie americană, care transporta
grupuri de 20 – 30 de persoane la baza americană McMurdo Station.
Însă aceste zboruri se desfăşurau numai în lunile de vară, iar atunci
când – în sfârşit – au ajuns la bază, britanicii au fost trataţi cu ostilitate
de către americani!
Un alt fapt interesant este că, datorita „lipsei de sateliţi” de deasupra
Antarcticii, toate rapoartele şi prognozele meteo pentru aceasta zonă
erau realizate de la baza americana McMurdo Station. Acesta este însă
un mod clar de îngrădire a scurgerilor de informaţii şi a posibilelor
dovezi fotografice pe care un satelit aflat deasupra Polului Sud le-ar
putea furniza, aşa cum s-a întâmplat în cazul deschiderii polare de nord.
64/112
Dar monopolul american asupra Antarcticii a mers chiar mult mai
departe. A fost semnat un recent acord între mai multe state interesate,
ca să nu se înceapă nici-o prospecţiune geologică sau de altă natură în
Antarctica, aceasta incluzând atât mineralele cât şi petrolul.
Nenumărate dovezi vin şi din Rusia unde se găseşte aproape constant
fildeş aparţinând mamuţilor, mai ales în zonele nordice extreme situate
dincolo de cercul polar. De sute de ani comercianţii vând astfel de
„relicve” care se pare că abundă în acele zone. Dar acest fenomen este
legat de un altul, poate mai uluitor: mamuţi întregi au fost găsiţi
congelaţi în blocuri de gheaţă în Siberia şi alte regiuni situate dincolo de
cercul polar. Unii dintre ei mai aveau încă în gură smocuri de iarbă
verde.
Există astăzi dovezi care arată că acest perete al Pământului nu este
solid şi plin de materie aşa cum se spune, ci seamănă mai degrabă cu un
parmezan plin de peşteri şi tunele subterane care se interconectează;
unele dintre aceste tunele conduc către lumea interioară, către
interiorul Pământului.
Nu pot să mă abţin şi mă gândesc acum la celebra poveste a lui Jules
Verne intitulată „O călătorie spre centrul Pământului” scrisă în 1864.
Acolo este descris atât de clar acest lucru, încât parcă autorul cunoştea
în detaliu acele realităţi. Trebuie să amintesc aici şi uluitoarea
similitudine între „povestea” aceluiaşi Jules Verne, „De la Pământ la
Lună” (1865) şi prima misiune americană spre Lună (Apollo 11 – 1969).
Cele doua evenimente seamănă atât de mult încât aproape se identifică,
deşi se afla la o distanţă de mai mult de un secol; datele furnizate de
autorul francez în povestirea sa, coincid în proporţie de 99 % cu cele ale
misiunii americane. Ca să nu mai vorbim de uluitoarea poveste „20.000
de leghe sub mări” în care se prezintă primul submarin, Nautilus.
Oare Jules Verne a avut acces la aceste adevăruri? Ipoteza
coincidenţelor este exclusă. Dar aceasta nu este totul. Falia tectonică
San Andrea din California, SUA, este în centrul atenţiei şi ne poate oferi
câteva informaţii uluitoare. Încă din 1950, guvernul american a trimis
numeroase misiuni de cercetare a topografiei submarine a coastei de
vest a SUA, concentrându-se asupra Californiei.
În timp ce cartografiau zona, echipele au descoperit că placa
continentală californiană este garnisită cu multe caverne şi pasaje
uriaşe; unele sunt atât de mari încât un submarin poate naviga prin ele.
După un timp, s-a descoperit că unele dintre ele se întindeau până sub
statele Utah şi Nevada! Unul dintre submarinele nucleare care cercetau
cavernele a fost avariat puternic şi s-a pierdut.
Cele mai şocante informaţii descoperite cu această ocazie: cea mai mare
parte din California pur şi simplu pluteşte pe ocean, sprijinindu-se de
câţiva „stâlpi” naturali formaţi de aceste caverne submarine, iar falia
San Andreas este rezultatul prăbuşirii unora dintre aceşti stâlpi de
susţinere, care provoacă şi cutremurele în zonă.
Pentru cei care încă au rămas adepţii falsurilor repetate de ştiinţa
oficială, le ofer următoarele întrebări:
65/112
1. Se poate dovedi că vreun explorator a atins aşa-numiţii poli Nord sau
Sud?
2. Dacă nu există paralelă dincolo de latitudinea 86 (grade), atunci cum
poate cineva să ajungă la pol (care se afla teoretic la latitudinea de 90
grade)?
3. De ce vânturile nordice sunt din ce în ce mai calde pe măsură ce se
avansează în Arctica?
4. De ce, dincolo de latitudinea 83 grade nord, există mare deschisă
(dezgheţată) şi curenţi calzi de aer?
5. Odată atinsa paralela 82, de ce acul busolei devine brusc agitat şi
inutil?
6. De ce curenţii calzi de aer menţionaţi anterior aduc mai mult praf
decât orice alt curent similar de pe Pământ?
7. Dacă nu există râuri care curg din interiorul planetei spre a se vărsa în
oceanul arctic, de ce la poli există atâtea aisberguri formate din apă
dulce?
8. Care este explicaţia faptului că în aceste blocuri de gheaţă şi în apă se
găsesc seminţe şi plante tropicale?
9. De ce milioane de păsări şi animale migratoare se îndreaptă spre
nord, dincolo de cercul polar, în timpul iernii?
10. De ce vântul care vine dinspre nordul extrem aduce cu el mai mult
polen şi petale de flori decât o face orice alt curent de aer de pe Pământ?
11. De ce acest polen adus de vânt colorează vizibil starturile de zăpadă
pe suprafeţe întinse?
Dar Pământul nu este singurul corp ceresc gol în interior. Numeroase
fotografii ale altor planete şi sateliţi naturali (inclusiv Luna)
demonstrează acest lucru prin forma şi adâncimea craterelor formate la
impactul cu diverşi meteoriţi. Mai mult, unele dintre ele, vizibile ca mici
găuri negre, nu sunt decât pasaje şi tunele de trecere spre interiorul
planetelor respective.
O serie întreagă de cercetări s-au făcut în acest sens. S-a concluzionat că
modelul matematic care este cel mai credibil pentru a reda structura
unei planete este chiar acesta: planetele sunt goale în interior. De altfel,
recentele cutremure care au rezultat ca urmare a tragediei din Sud Estul
Asiei, cauzate de un cutremur de 9 grade pe scara Richter, demonstrează
ca peretele planetei încă mai vibrează şi produce astfel cutremure şi în
alte zone.
Leonard Euler, matematicianul de geniu al secolului 18, a demonstrat pe
baza unui model matematic că Pământul este gol în interior şi că în
centrul acestui gol se află un mic soare. Dr. Edmund Halley, celebrul
descoperitor al cometei ce-i poarta numele, şi Astronom Regal în Anglia
secolului 17, era convins că Pământul este gol. La începutul anilor 1820,
americanul John Cleeves Symmes nu a reuşit să obţină de la guvern
sprijin pentru expediţia sa spre interiorul Pământului. El şi-a expus
ideile despre Pământul gol, afirmând că planeta este locuită în interior
şi că dispune de două deschideri aflate la poli.

66/112
Recente fotografii ale planetei Marte demonstrează că, în timpul verii
marţiene, una dintre calotele polare se micşorează foarte mult, în timp
ce cealaltă creste (datorită iernii). Unele dintre fotografii arată că zona
glaciară polară (pe timpul verii) se restrânge atât de mult încât lasă să se
vadă un perimetru (margine) circular negru, care nu este altceva decât
deschiderea polară.
Aşa cum e de aşteptat, soarele interior al planetei Marte asigură acolo o
climă mai caldă decât există pe suprafaţa exterioară a planetei, astfel
încât la cele două deschideri polare se formează mase compacte de nori
datorită întâlnirii între aerul cald din interior şi cel rece din exterior.
Aşa se explică şi variaţia mare a suprafeţelor glaciare polare ale lui
Marte, de-a lungul anului marţian (care este de două ori mai lung decât
cel pământean). Prin urmare, pe timpul verii marţiene, calota polară
dispare total, iar ceea ce se vede nu este decât o masă compactă de nori
care însă nu acoperă total deschiderea polară către interiorul planetei şi
lasă să i se vadă marginea.
Nu în ultimul rând, Aurora Boreală şi Aurora Australă sunt formate
datorită interacţiunii particulelor fotonice emise de soarele interior cu
vântul solar exterior (trimis de Soarele sistemului nostru solar) şi care
ajunge în zona polară. Aceasta explică şi prezenţa aurorelor pe alte
planete sau sateliţi care nu au atmosferă (cum este Luna). Într-adevăr,
aurorele polare au fost observate nu numai pe Pământ, dar şi pe Marte,
Lună, Jupiter.
În cele ce urmează vom face o scurtă descriere a lumii interioare a
planetei, aşa cum reiese din mărturiile celor care au ajuns acolo !
Oamenii de acolo sunt mândri de mentalitatea şi cunoştinţele lor
superioare, mai ales că ne depăşesc în creativitate. Sunt foarte avansaţi
tehnologic şi dispun de multe invenţii simple şi foarte utile.
De exemplu, afirmă că vehiculele lor zburătoare (pe care noi le numim
OZN-uri) folosesc energie liberă (sau gratuită), referindu-se la energia
spaţiului, care este prezentă pretutindeni (spre deosebire de noi care
folosim ca energie combustibili concentraţi în anumite zăcăminte).
Sunt cu mii de ani mai avansaţi decât noi, atât în ştiinţă cât şi în artă,
pictură, sculptură. De asemenea, agricultura, sănătatea şi alte asemenea
domenii sunt complet diferite de ale noastre, ei obţinând în acest sens
rezultate excepţionale.
Locuitorii interiorului planetei afirmă că ei trăiesc într-o deplină
armonie unii cu alţii, au tot ce le trebuie şi nu există sărăcie şi nici poliţie
sau războaie. Mai spun că ei cunosc orice limbă de pe Pământ iar
secretele oricărui guvern al nostru sunt bine cunoscute de ei.
Locuiesc acolo dinainte de Potop şi afirmă că biblia noastră a fost
profund modificată de către cei care vor să-şi menţină puterea actuală.
Dispun de înalte capacităţi telepatice şi sunt urmaşii civilizaţiei
Atlantidei. Ne sfătuiesc să renunţăm complet la armele nucleare.
Ei sunt capabili să nu permită să fie vizitaţi de către cei care sunt
nesinceri sau vor să profite de pe urma lor. Cum însă actuala putere de

67/112
la suprafaţă se află în mâinile unor guverne militariste şi lacome, o
întâlnire oficială cu ei în viitorul apropiat este foarte improbabilă.
În comparaţie cu locuitorii din interiorul Pământului, noi, cei de la
suprafaţă suntem nişte barbari, iar civilizaţia noastră este doar o stare
de barbarism mecanic. Ne-au avertizat că până când nu vom renunţa
complet la războaie, la armele nucleare, la sărăcie şi la exploatarea
omului de către om, până când nu vom ajunge la o societate bazată pe
echitate, adevăr şi dreptate, nu vom fi vrednici să fim contactaţi de
lumea interioară care se află pe un nivel social, ştiinţific şi moral mult
mai înalt decât al nostru.
Acum in cautarea Agarthei…
Vechile scrieri ale chinezilor, egiptenilor, indienilor sau ale altor
popoare, precum si legendele eschimosilor vorbesc despre marea
deschidere din nord si despre un popor avansat, care traieste intr-o tara
misterioasa numita Agartha. Acesta este numele general ce defineste
lumea din interiorul Pamintului, precum si toate coloniile, capitala fiind
Shambala, aflata in interiorul Muntelui Meru, in Tibet.
Cum e in Agartha ?
Teritoriul secret al Agarthei are o populatie de 20 de milioane de suflete;
aici nu exista inchisoare, iar politia este asigurata de capii de familii.
Milioane de dwija (de doua ori nascuti) si yoghini locuiesc in suburbiile
divizate simetric in constructii subterane.
Deasupra lor se afla Trinitatea: Brahatma, caruia ii este incredintata
Autoritatea, Mahatma, caruia i s-a incredintat Puterea, si Mahanga,
caruia i s-a incredintat Organizarea.
Deasupra trinitatii se afla 12 membri ai Initierii Supreme, apoi un alt
grup, format din 22 de persoane, imagine a celor 22 de principii ale
Verbului, cu ajutorul carora Dumnezeu a creat lumea. Urmeaza apoi cei
365 bagwanda (cardinali), dupa numarul celor 365 de zile ale anului.
Agartha nu a fost intotdeauna o imparatie subterana.
Sute de ani mai tirziu, la inceputul secolului al XX-lea, Ferdinand
Ossendowski, scriitor rus de origine poloneza, a hotarit sa intreprinda o
periculoasa calatorie in cautarea miticului regat.
Dupa ce a strabatut platouri aride si zone dezolante, ajuns pe malurile
Amurului, Ossendowski a aflat de la niste calugari despre existenta
regatului cunoscut sub numele de Agartha, ai carui locuitori erau
atotputernici.
Calugarii l-au condus in adincuri, unde Regele Lumii apare doar in rare
ocazii, pentru a face miracole sau pentru a pronunta profetii. Iata ce
scria Ossendowski in cartea sa Animale, oameni, zei (1924): Imparatia
Agarthei se intinde prin tuneluri subterane, in toate partile lumii, iar cei
care locuiesc aici se afla sub autoritatea Regelui Lumii.
Capitala Agarthei este inconjurata de orase in care locuiesc mari preoti,
iar palatul Regelui Lumii este inconjurat de temple, unde locuiesc guru,
care controleaza fortele vizibile si invizibile ale lumii si care detin in
miinile lor controlul asupra vietii si mortii. In ciudate vehicule,

68/112
necunoscute noua, ei sint capabili sa strabata cu viteza incredibila
tunelurile subterane, care separa un oras de altul.
Agartha a intrat in subteran cu 6.000 de ani in urma. Dupa Ossendowki,
Agartha nu ar fi fost intotdeauna subterana, ea devenind astfel cu 6.000
de ani in urma, pentru a-i proteja pe inteleptii sai de curiozitatea unei
lumi pervertite. Conform teoriei sale dezvoltate ulterior, Ossendowski
spune ca aceste teritorii nu trebuie confundate cu cele din interiorul
Pamintului gol. Conform viziunii sale, este vorba despre doua lumi
subterane, una situata mai la suprafata, iar cealalta in interiorul gol al
Terrei.
Ce spunea „teoria” Pamintului gol !
Indrazneata teorie a Pamintului gol a fost elaborata pentru prima oara
de William Reed si expusa in cartea Fantoma polilor, aparuta in anul
1906. Aceasta teorie fost dezvoltata ulterior de Marshall B. Gardner, in
lucrarea O calatorie in interiorul Pamintului, aparuta in anul 1920. Cei
doi americani au ajuns independent la concluzii similare, sustinind ca in
interiorul Terrei traieste o populatie numeroasa, cu un grad de
civilizatie deosebit de dezvoltat.
Deschideri ce conduc spre interiorul Pamintului !
Bazindu-se pe o serie de documente ale lui William Reed, Marshall B.
Gardner, Huguenin sau Ray Palmer, precum si pe revelatia amiralului
Byrd, Bernard a enuntat citeva concluzii, care la data respectiva au
generat un mare scandal:
a) In realitate, nu exista nici un Pol Nord sau Sud, ci numai deschideri
largi, care conduc spre interiorul gol al Pamintului;
b) OZN-urile provin din acest interior gol;
c) Interiorul Pamintului este incalzit de un soare central, care este sursa
aurorelor boreale. Aici este un climat subtropical, nici rece, nici cald;
d) Exploratorii polari au vazut cu ochii lor ca animalele se deplasau spre
nord in cautarea hranei. Ei au vazut aici pasari tropicale si animale, ce in
mod obisnuit au nevoie de caldura, au vazut fluturi, ba chiar si tintari.
Totul are legatura cu Agartha !
Desigur ca lista intrebarilor ramase fara raspuns poate continua, dar un
lucru este sigur: acela ca toate aceste explicatii au o legatura cu
legendarul Tarim al Apelor Albe, cu Agartha.
Teoria Pamintului gol, care sustine ca in interiorul Pamintului exista o
concavitate, ce are ca puncte de contact cu suprafata exterioara cei doi
poli, poate deschide perspective nebanuite vreodata, nici chiar de
neobositii exploratori, porniti in cautarea miticei Agartha: aceea ca
civilizatia din care facem parte nu este singura pe Pamant.
Agartha – un adevar socant !
Desi multi dintre noi gasesc ca ideea unui Pamant gol in interior este
mai degraba una ridicola, de vreme ce informatii bazate pe fundamente
stiintifice sunt la indemana oricui in prezent, teoria care exploateaza
aceasta varianta dateaza din vechime si nu este proprie unui singure
civilizatii.

69/112
Teoria Pamintului gol este lansata la sfirsitul secolului trecut. Potrivit
acesteia in interiorul Terrei exista de fapt o concavitate, ce are sapte
puncte de contact cu suprafata exterioara, doua fiind cei doi poli.
Datorita imaginilor luate de NASA, cu ajutorul satelitilor spatiali ESSA,
pot fi vazute deschiderile polare:
– nordica, cu un diametru de 1400 de mile; – sudica, cu un diametru de
1300 de mile.
Un ocean urias descoperit in interiorul Pamantului…
Acesta exista sub Asia de est si e de marimea Oceanului Arctic…
Descoperirea a fost facuta de Michael Wysessian, seismolog la
Washington State University, din St. Louis si Jesse Lawrence de la
University of California, San Diego – unexplained mysteries.com
Încă din anul 1950, in timp ce cartografiau zona, echipele de cercetare a
topografiei submarine din SUA au descoperit că placa continentală
californiană este garnisită cu multe caverne şi pasaje uriaşe; unele sunt
atât de mari încât un submarin poate naviga prin ele. După un timp, s-a
descoperit că unele dintre ele se întindeau până sub statele Utah şi
Nevada! Unul dintre submarinele nucleare care cercetau cavernele a fost
avariat puternic şi s-a pierdut.
Cele mai şocante informaţii descoperite cu această ocazie: cea mai mare
parte din California pur şi simplu pluteşte pe ocean, sprijinindu-se de
câţiva “stâlpi” naturali formaţi de aceste caverne submarine, iar falia
San Andreas este rezultatul prăbuşirii unora dintre aceşti stâlpi de
susţinere, care provoacă şi cutremurele în zonă –
banatulsarbesc.wordpress.com.
Generalul de brigada dr. Emil Strainu, directorul centrului de studii
Psihotronice si Ufologice, consilier al Parlamentului României în
probleme neconventionale si asimetrice, afirma (in Adevar/Fictiune-
January 7, 2010 ) urmatoarele:
„- Una din cele mai mari descoperiri care s-au realizat anul acesta si care
deocamdata este vehiculata numai în cercurile stiintifice este aceea ca
sub continentul american se gasesc de la 3 la 5 tuneluri (ca un fel de
pesteri subterane inundate) care strabat continentul sud-american de la
est la vest si de la vest la est. Gânditi-va ca pleci cu un submarin din Los
Angeles si iesi cu el la Florida fara sa mai ocolesti Canalul Panama.
– Nu se cunoaste exact în acest moment natura lor. Aceste canale sunt
foarte mari. Numai pe un singur canal poate merge linistit un submarin
Trident si, mai mult decât atât, sa se poata întâlni si cu un altul.
– Trebuie stiut ca în prezent si în perioada urmatoare vom fi marcati de
o serie de dezvaluiri despre contactul cu ipoteticele civilizatii extra-
Terra. Parerea anumitor consilieri din guverne importante ale lumii, ale
unor consilieri stiintifici ce se afla pe lânga UNESCO, ONU, Uniunea
Europeana si altele spun ca toate aceste informatii nu fac decât sa
pregateasca omenirea pentru o recunoastere care v-a fi evidenta si care
se v-a produce într-o perioada de timp foarte scurta. În ultimii doi, trei
ani, am vazut filme si poze mult mai “specatculoase” decât cele care au
fost date public, dar care nu sunt date în circulatie. M-as referi acum la
70/112
filmul si pozele facute despre intråndul de la Polul Sud care sunt facute
din sateliti. Toate statele care au sateliti si au avut ca zona de cercetare
Polii, au putut fotografia si filma acest intrând care este o realitate!
Faptul ca nu este deocamdata recunoscut, probabil ca serveste unor
interese.
– În primul rând se vorbeste de o asa-zisa lume interioara – atestata ca
exista! Sa-i zicem un tarâm interior.
– Este locuit acest tarâm interior?- Aici vin semnele de întrebare.
Calcule gasite care apartin expeditiei americanului Richard Byrd,
nenumaratele dezvaluiri care s-au facut în urma expeditiilor germane
facute acolo si multe altele confirma faptul ca acolo exista o prezenta. Ar
fi vorba tot de o prezenta umana, poate ca e vorba de o anumita parte a
civilizatiei de pe pamânt care s-a retras acolo, iar altii spun ca este o
prezenta de un alt tip. Este probabil ca acolo sa fie vorba de conservarea
unui anumit biotop terestru. Deocamdata exista multe ipoteze.”
Nikolai Roerich – Himalayas Abode of Light, rus de origine, indian prin
adoptie, pictor mistic si vizionar, la sfirsitul anilor 1920 Nikolai Roerich
(1874-1947) a intreprins o lunga expeditie in Asia Centrala, cautand un
anumit punct din partea de nord a Tibetului, unde spera sa gaseasca
intrarea in Agartha si Regatul Shambalei- Teritoriul de sub Karakorum.
In cartea sa Himalayas Abode of Light (1947), el povesteste: „Imi
amintesc ca, in timp de traversam Karakorum, un servitor ladackh mi-a
spus ca sub noi se afla numeroase cavitati subterane, unde se gasesc tot
felul de comori si unde locuieste un popor minunat, ce ignora pacatele
lumii.
Apropiindu-ne de Hotan, sub copitele cailor se simtea golul, iar ghidul
continua sa ne povesteasca despre torentii care pazesc intrarea in
Agartha si despre faptul ca cei impuri, care se apropiau de intrarea in
Agartha, mureau otraviti de emanatiile de gaze toxice.”
Dar ce legatura ar putea exista intre Roerich si Agartha?
In cartea sa „Sfidarea Timpului”, Sorin Stefanescu isi exprima opinia ca
Roerich ar fi intrat in legatura cu invatatii din stravechile locasuri de
cultura asiatice, devenind un fel de purtator de cuvint al acestora pe
linga guvernele marilor puteri. Asa se explica faptul ca, la un moment
dat, revenind dintr-un periplu solitar, calare pe un ponei, Roerich a
pronuntat o ciudata profetie:
“Stelele manifesta o noua evolutie, iar Focul Cosmic se va apropia din
nou de Pamint. Umanitatea va fi supusa unor noi incercari. Dar asa cum
Lumina devoreaza intunericul, operele Raului vor fi distruse, iar
Stapinul erei noi se va manifesta in toata splendoarea Sa”.
Roerich si-a mai adus si o contributie insemnata la constituirea Ligii
Natiunilor, conceptind Flamura Pacii, un steag alb cu trei puncte rosii
amplasate intr-un cerc si care a capatat numele de Crucea Rosie a
Culturii, steag destinat sa apere monumentele culturale.
Nu se poate să nu ne amintim de celebra poveste a lui Jules Verne
intitulată “O călătorie spre centrul Pământului” scrisă în 1864. Acolo

71/112
este descris atât de clar acest lucru, încat parcă autorul cunoştea în
detaliu acele realităţi.
Insusi Hitler a imbratisat ideea unui Pamant Gol. In 1942, in plin razboi,
Hitler a comandat o expeditie secreta. Insotiti de fizicianul Heinz Fisher,
militarii au debarcat pe insula Rugen din Marea Baltica.
Dupa moartea lui Hitler, multi nu au vrut sa creada intr-un final banal al
unuia dintre cele mai marete destine ale omenirii, convinsi fiind ca
acesta nu s-a sinucis si ca, impreuna cu aghiotantii sai, s-a strecurat in
adancurile Pamantului, unde au trait cu totii fericiti pana la adanci
batraneti.
Contra – amiralul R. E. Byrd a efectuat intre anii 1947 si 1956 zboruri la
Polul Nord si la Polul Sud.
Aici, conform spuselor amiralului Richard E. Byrd ( primul om care a
zburat deasupra Polului Nord) la 2300 de mile dincolo de Polul Nord ar
exista o intrare catre centrul Terrei, ar locui o civilizatie umana mult
mai evoluata * Cei care po39u Pamantul s-au mutat in subteran acum
100.000 de ani * Un razboi care a avut loc atunci a distrus suprafata
Terrei si a creat deserturile.
Intr-un interviu pe care l-a acordat in 1947, Byrd declara ca la 2300 de
mile dincolo de Polul Nord a intalnit o zona cu clima foarte calda, cu
vegetatie, cu munti, lacuri si rauri.
Byrd, un explorator celebru, mai presus de orice banuiala, si-a notat
foarte precis in jurnal despre ceea ce a intalnit in aceasta zona. “Oamenii
care locuiesc aici comunica prin telepatie. De fapt, ei nu traiesc la
suprafata. Sub pamant, la cateva mile adancime exista un oras foarte
mare, cu milioane de locuitori, care oras se numeste Agartha. Exista sub
pamant mai multe orase, in mai multe parti ale globului, dar Agartha
este cel mai important dintre ele.”, scria Byrd in jurnalul sau secret.
Aceste file din jurnalul exploratorului au fost date publicitatii de Virgil
Armstrong, fost agent CIA.
Armstrong sustine ca Byrd a locuit in Agartha vreme de aproape o luna
si ca descrie civilizatia subterana ca “fiindu-ne net superioara
noua”.Fostul agent CIA a adaugat ca imediat dupa descoperirea
jurnalului lui Byrd,filele referitoare la Agartha au fost declarate secret
de serviciu si s-a dispus ca in zona intrarii in orasul subteran sa fie
amplasate baze militare americane care sa nu lase sub nici o forma
intrusii sa patrunda.
Tot Armstrong a mai dezvaluit ca Guvernul SUA a stabilit relatii cu
Marele Consiliu al Agarthei. Mai mult ca farfuriile zburatoare care apar
pe cerul planetei sunt mijloace de transport ale locuitorilor lumii
subterane, iar o parte din tehnologia de fabricare a lor a fost dezvaluita
Pentagonului, “avionul invizibil fiind o urmare a acestor cunostinte
avansate”.
Uneori gandesti; alteori te intrebi de ce gandesti. Atunci intra in joc
ratiunea. Ocult, magie,religie…nu sunt atat de diferite pe cat crezi.
Amiralul Richard E. Byrd s-a nascut la 25 octombrie 1888 la Winchester,
in Virginia. In mai 1926 devine primul om care a zburat deasupra
72/112
Polului Nord, iar in noiembrie 1929, primul om care a zburat deasupra
Polului Sud. Intre 1928-1955 a facut 11 expeditii geografice la poli. Pe
data de 19 februarie 1947 a plecat spre Polul Nord pentru a fotografia
aurora boreala.
Vazand ca nu se intoarce, cei din baza l-au dat disparut. Byrd a revenit la
11 martie 1947 si a descris “Pamantul de dincolo de Pol-Agartha”. Ca o
coincidenta, amiralul Richard E. Byrd avea sa moara exact dupa 10 ani,
la 11 martie 1957. A fost ridicat la rangul de amiral in 1950, iar in 1952 a
primit Medalia de Onoare din partea Guvernului SUA. De asemenea,
unul dintre crucisatoarele Flotei SUA a fost botezat cu numele lui.
Asadar, e exclus ca Byrd sa fi fost doar un nebun care sa fi avut
halucinatii la Polul Nord.
Revenind la agentul Armstrong, acesta a mai dezvaluit cateva elemente
ale jurnalului lui Byrd: “Amiralul descrie pe larg ca in orasele subterane
locuiesc oameni cu trasaturi delicate, care au mii de ani de viata, dar
care varsta nu le marcheaza trasaturile.
Cei din Agartha cunosc secretul nemuririi trupului. Dupa ce considera
ca au trait destul, ei sunt cei care-si aleg momentul cand sa se retraga
din viata. Femeile lor nasc doar o data, sau de doua ori indelungul vietii,
iar gestatia dureaza doar trei luni. Ele nasc in temple, in bazine speciale
cu apa. Nasterea are loc fara dureri.”
Ce mai spune Armstrong: “Atlantii se inteleg prin telepatie, iar
lemurienii vorbesc o limba – maru – care e radacina comuna a
sanscritei si ebraicii. Acum, cele doua civilizatii traiesc in pace si
armonie. Ele sunt conduse de un Consiliu Suprem, format din 12
persoane, 6 barbati si 6 femei.
Orasele sunt luminate artificial si au o atmosfera controlata, mult mai
pura decat cea la suprafata. Aglomerarile urbane sunt structurate pe
mai multe niveluri. Locuitorii din subteran se deplaseaza intre orase cu
ajutorul unor vehicule de mare viteza (aproximativ 3000 de mile pe
ora), care plutesc.” Ramane de vazut ce-i adevarat din toate acestea,
oamenii de stiinta considerand ca fotografia luata din satelit ar fi un
prim pas pentru aflarea adevarului
Raymond Bernard – O lume ascunsa (1969) !
Ideea unei lumi inedite a inflacarat mintile multora. Doctorul Raymond
Bernard a scris cartea “Pamantul Gol”, dupa care a initiat constructia
unei asezari in America de Sud, hotarat fiind sa descopere posibile
intrari care sa il angajeze in calatoria vietii lui. Mai tarziu, acesta a
disparut fara urma intr-una din pesterile Amazonului, iar adeptii lui au
fost convinsi ca si-a atins scopul.
Referindu-se la discretia absoluta in legatura cu misiunile lui Byrd,
cunoscutul geofizician american Raymond Bernard arata in cartea sa O
lume ascunsa (1969): „Descoperirea amiralului Byrd constituie astazi un
secret international de prim rang. Dupa ce Byrd a anuntat prin radio
descoperirea facuta si dupa scurte notite aparute in presa, toate stirile
ulterioare in legatura cu subiectul respectiv au fost indepartate cu grija
de agentiile guvernamentale”.
73/112
Bazindu-se pe o serie de documente ale lui William Reed, Marshall B.
Gardner, Huguenin sau Ray Palmer, precum si pe revelatia amiralului
Byrd, Bernard a enuntat citeva concluzii, care la data respectiva au
generat un mare scandal:
a) In realitate, nu exista nici un Pol Nord sau Sud, ci numai deschideri
largi, care conduc spre interiorul gol al Pamintului;
b) OZN-urile provin din acest interior gol;
c) Interiorul Pamintului este incalzit de un soare central, care este sursa
aurorelor boreale. Aici este un climat subtropical, nici rece, nici cald;
d) Exploratorii polari au vazut cu ochii lor ca animalele se deplasau spre
nord in cautarea hranei. Ei au vazut aici pasari tropicale si animale, ce in
mod obisnuit au nevoie de caldura, au vazut fluturi, ba chiar si tintari.
Polul Nord magnetic – o linie lunga de 1.500 km.
Exista legende, gravuri, ba chiar sculpturi foarte vechi care descriu
Agartha. Astfel, se spune ca, sub pamant, pe intreg globul exista cam 100
de orase, dintre care cel mai mare este Agartha.
Lumea subterana este cunoscuta si ca Shamballa si Agarha. Locuitorii
acestei lumi, spun documentele, au parasit lumea de la suprafata acum
100.000 de ani, in urma catastrofalului razboi dintre atlanti si
lemurieni, cele doua mari civilizatii care stapaneau Pamantul.
Razboiul ar fi descris in cele doua lucrari Ramayana si Mahabharata. In
urma acestui razboi, datorita armelor foarte puternice folosite, ar fi
rezultat zone desertice ca Sahara, Gobi, pustietatile din Australia si SUA,
locuri unde ar fi fost aglomerarile urbane ale atlantilor si lemurienilor.
Atmosfera la suprafata era de nerespirat, asa ca supravietuitorii
conflictului s-au retras sub pamant. Conform acestor teorii, oamenii de
la suprafata ar fi urmasii celor care au refuzat sa se retraga in orasele
subterane si care, intre timp, s-au salbaticit.
Cele mai puternice orase subterane:
POSID – primul refugiu al atlantilor, cu intrare in zona Matto-Grosso, cu
populatie de 1,3 milioane de locuitori;
SHONSHE – refugiul uigurilor, o ramura a lemurienilor, intrare in
Himalaya, 3,5 milioane locuitori;
RAMA – langa Jaipur, in India, 1 milion de locuitori;
SHINGWA – la granita dintre China si Mongolia, cu 1,5 milioane de
locuitori;
TELOS – langa Mount Lassen, California, cu 1,5 milioane locuitori.
Orasele se afla la adancimi variind intre 1,5 si 2 mile sub scoarta
terestra.
Atat scrierile sumeriene cat si Biblia vorbesc despre un ”Adanc al
apelor”, o ”Lume inferioara”, o ”Lume subterana” etc. Textele
mesopotamiene vorbesc despre Tinutul Minelor declarand ca acesta era
un tinut muntos, cu platouri vaste acoperite cu iarba si stepa (de aici
nefilimii si uriasii – odraslele lor- extrageau metale, in special aur,
necesar pe planeta Eris/Nibiru – n.a), cu o vegetatie luxurianta… era,
deci, un tinut luminos, toate textele declarau acest lucru, scaldat in
permanenta de razele soarelui.
74/112
Vechile scrieri ale chinezilor, egiptenilor, indienilor sau ale altor
popoare, precum si legendele eschimosilor vorbesc despre marea
deschidere din nord si despre un popor avansat, care traieste intr-o tara
misterioasa numita Agartha. Acesta este numele general ce defineste
lumea din interiorul Pamintului, precum si toate coloniile. Unii sustin ca
Shambala, aflata in interiorul Muntelui Meru, in Tibet este capitala
acestei lumi.
Tara Apelor Albe din legendele rusesti, localizata pe undeva in Asia
Centrala, in apropierea Lacului Lobnor, a atras atentia cneazului
Vladimir al Kievului. In anul 987, acesta a organizat o adevarata
expeditie sub conducerea parintelui Sergius, care auzise despre
fascinanta tara la o manastire de pe Muntele Athos. Au trecut insa anii,
si expeditia si membrii ei au fost dati uitarii. In anul 1043, la Kiev si-a
facut aparitia un batrin, care declara ca este parintele Sergius, care
revenise din expeditia de mult uitata.
„Mitologia romana” de Romulus Vulcanescu vorbeste despre civilizatia
din Centrul Pamantului !
Referiri similare se regasesc in traditiile romanilor. In cartea „Mitologia
romana” Romulus Vulcanescu in capitolul „Pamantul muma” vorbeste
despre lumea alba (in care traiesc oameni), din care fac parte si
Ostroavele albe.
„Acesti urici locuiau la marginea lumii intr-un Ostrov alb sau in mai
multe Ostroave albe din albia Apei Sambetei. Ostroavele rohmanilor sau
blajinilor s-au ridicat din Apa Sambetei in conditiile cosmogonice ale
ridicarii pamantului din apele primordiale.
Ceea ce inseamna ca in conceptia mitica ostroavele simbolizeaza
pamanturi neintinate, iesite in stare pura din Apa Sambetei, care la
randul ei este o apa sacra, numai ca gradul ei de sacralitate tine de
impuritatea ei progresiva in directia Iad. Dupa o legenda straveche, Apa
Sambetei izvoraste dintre radacinile bradului cosmic si inconjoara
pamantul de 7 sau 9 ori si se varsa in Iad.
La izvoarele ei este pura si sus pe pamant e un panaceu universal. Pe
masura ce inconjoara pamantul, gradul ei de puritate scade, iar cand
intra in Iad clocoteste in flacari. De Pastele blajinilor, in unele sate, pe
malurile apelor curgatoare se puneau in blide de lemn coji de oua,
faramituri de cozonac si lumanarele carora li se dadea drumul pe apa, ca
sa ajunga pe Apa Sambetei in Ostroavele Albe la rohmani sau blajini, ca
sa serbeze si ei Pastele.. …..Uricii albi tineau multe posturi albe si se
imbracau in alb, semn al puritatii lor sufletest. ….La romani doliul alb
pentru batrani (codalbi) s-a mentinut pana in vremea noastra in unele
sate din Baragan si Carpatii estici.”
Maura Anghel despre Paştele Blajinilor !
Paştele Blajinilor, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor este o sărbătoare
po39ră cu dată mobilă, dedicată spiritelor strămoşilor. Rădăcinile
acestei sărbători vin din timpurile precreştine, când strămoşii noştri
erau păgâni. Despre aceasta ne mărturisesc şi o mulţime de legende din
tezaurul folcloristic al neamului nostru.
75/112
Blajinii (Rohmanii sau Rugmanii) sînt reprezentări mitice ale primilor
oameni de pe pămînt. Se spune că Blajinii trăiesc sub pămînt, pe
Tărîmul Celălalt, dincolo de Apa Sîmbetei. Se spune că ei au luat parte la
facerea lumii şi că susţin stîlpii de sprijin ai pămîntului.
Imaginaţi ca oameni blonzi şi socotiţi urmaşii lui Set (al treilea fiu al lui
Adam şi al Evei), Blajinii duc o viaţă cuvioasă şi lipsită de griji,
întemeiată pe virtute şi pe incapacitatea de a face rău. Bărbaţii se
întîlnesc cu femeile o dată pe an, la Paştele Blajinilor, pentru a procrea.
Băieţii sînt crescuţi de mame pînă merg în picioare şi pot să se
hrănească, după care trăiesc în izolare, împreună cu bărbaţii. Blajinii
sînt credincioşi, buni la suflet, blînzi şi înţelepţi, incapabili de a face rău,
duc o viaţă austeră, cu posturi severe.
În popor se crede că locuiesc pe malurile unor rîuri mari sau lîngă
ostroave sau la hotarul cu Raiul şi că în ţara lor este mereu cald. Blajinii
nu ştiu să calculeze sărbătorile, de a căror sosire sînt anunţaţi de către
oameni. Ei ştiu că este Paştele atunci cînd văd că sosesc pe Apa Sîmbetei
coji de ou roşu aruncate special de gospodine pe ape în vinerea sau
sîmbăta din Săptămîna Patimilor.
Cînd văd cojile de ou în ţara lor îndepărtată, ei serbează Paştele, iar
oamenii prăznuiesc Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor. În această zi
credincioşii depun ofrande pe morminte, împart pomeni, întind mese în
cimitir, lîngă biserică sau în cîmp, la iarbă verde.
Documentar : călătorie Către Pământul Gol in Interior (2005) !
Un documentar interesant care abordeaza pentru prima data, intr-un
mod coerent, teoria Pamantului Gol In Interior. Se face o trecere in
revista a istoriei, mitologiei si folclorului pe aceasta tema. Se ridica la
fileu intrebari provocatoare, incitante, care pe mine, cel putin m-au
facut mai sceptic referitor la teoria oficiala.
Pana la urma ce stiu cu adevarat oamenii de stiinta despre centru
pamantului? Nu fac altceva decat sa speculeze. Au credinte si dogme, dar
nici o dovada clara ca Pamantul are un miez de fier topit. Cele mai
adanci foraje nu au depasit cativa zeci de km. Crusta Pamantului are
aprox 6000 km (diametrul Pamantului este de 12 756 km. De ce am
desconsidera alte teorii si credinte? De ce am crede doar dogmele si
credintele religiei numite Stiinta?
SURSE
1. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-au-c-utat-
nazi-tii-n-tibet
2. Jan Van Helsing in cartea „Cine conduce Planeta vol. 2″
3. Dr. Raymond Bernanrd in cartea sa, „Pamantul gol”.
4. Tim R. Swartz in cartea sa, „Calatoria secreta a amiralului Byrd
dincolo de poli”

VIZITATORII DIN SPAŢIU, ÎN BIBLIE ŞI ÎN ALTE CĂRŢI SFINTE (II)

Termenul ebraic pentru semizei – sau „viteji din vechime”, despre care
se spunea că ar fi fost vlăstarele Fiilor lui Dumnezeu şi ale fiicelor
76/112
oamenilor este Nephilim. Interesant e faptul că termenul folosit pentru
a-i denumi pe adevăraţii giganţi, cu referire la statură, era rephaim.
Israeliţii au găsit asemenea giganţi printre locuitorii din Canaan, în
Palestina. Printre ei se numărau şi anakimii din Philisa şi emimii din
Moab. Goliat era un gitit, un om foarte înalt şi voinic, dar el nu era un
nephilim.
În Cartea lui Enoh (7:12), apocrifă, aflăm mai multe despre entităţile
nepămîntene care le doresc pe fiicele oamenilor: „Pe cînd copiii
oamenilor se înmulţiseră în acele zile s-a făcut că fiicele lor s-au născut
graţioase şi frumoase. Şi atunci, cînd îngerii, copiii Cerurilor, le-au
văzut, s-au îndrăgostit de ele; şi ei şi-au spus unii altora: «Să ne alegem
femei din rasa oamenilor şi să avem copii cu ele»”. Cercetătorii care
consideră că Biblia conţine multe pasaje referitoare la vizite
extraterestre susţin adesea că „zeii” din alte lumi ar fi putut provoca
distrugerea Sodomei şi a Gomorei, sugerînd că aceste două oraşe ar fi
fost distruse de o explozie nucleară antică.
Tot ei mai menţionează şi alte texte antice care descriu maşini
zburătoare, tehnologie avansată şi arme terifiante, mînuite de zei.
Imnurile sacru hinduse, Rig-Veda, constituie unele dintre cele mai vechi
documente religioase cunoscute. Splendidele versuri vorbesc despre
măreţia pantheonului divin hindus şi un pasaj se referă la Indra, o
divinitate care a fost venerată cînd numele său a fost transformat în
„India”. Indra, care a devenit cunoscut ca „distrugătorul de cetăţi”, din
cauza isprăvilor sale războinice, ar fi putut călători, conform miturilor,
prin văzduh, într-o maşinărie zburătoare, Vimana. Această maşinărie
era echipată cu arme terifiante, în stare să distrugă un oraş întreg.
Efectul său pare să fi fost identic cu cel al unei raze laser sau al unui tip
de armament nuclear.
Un alt text indian străvechi, Mahabharata, se referă la atacul asupra
unei armate inamice: „A fost ca şi cum toate furiile naturii s-ar fi
dezlănţuit. Soarele s-a răsucit pe cer. Lumea a fost scuturată ca de
friguri şi pîrjolită de cumplita căldură a acestei arme. Elefanţii au fost
cuprinşi de flăcări… Rîurile au dat în clocot… Animalele se prăvăleau la
pămînt, murind în chinuri. Ostile duşmanului erau culcate la pămînt
atunci cînd furiile înfricoşătoare se abăteau asupra lor. Rînduri întregi
de copaci se prăbuşeau.
Caii şi carele erau arse… trupurile celor căzuţi erau mutilate de teribila
căldură, aşa că nu mai arătau a ceva omenesc…”. Numeroase tradiţii
antice vorbesc despre un război între forţele luminii şi cele ale
întunericului, purtat în preistoria omenirii. Poate că au existat forţe
extraterestre rivale, care s-au confruntat pentru dobîndirea dominaţiei
asupra Pămîntului, cu multe mii de ani în urmă. Potrivit unor tradiţii,
Fiii Luminii i-au învins pe Magicienii întunericului, care voiau să
înrobească omenirea. Indiferent ce anume a provocat un astfel de
conflict violent, există dovezi fizice pe Pămînt, indicînd că cineva a
desfăşurat formidabile energii.

77/112
Există mărturii referitoare la topirea nisipului şi la transformarea lui în
sticlă în anumite zone deşertice, la existenţa unor porţiuni vitrificate a
unor ziduri de piatră sau a ruinelor unor oraşe antice, distruse de o
temperatură extrem de ridicată – incomparabil superioară celei pe care
ar fi putut-o degaja torţele unor armate primitive. Arheologii cu
pregătire clasică, au întîlnit astfel de anomalii, şi au admis faptul că nici
una dintre aceste catastrofe nu putea fi cauzată de vulcani, fulgere,
prăbuşirea unor comete ori de conflagraţii declanşate de oameni.
(Sfîrşit)
Vizitatorii din spaţiu, în Biblie şi în alte cărţi sfinte (I)

Una dintre cele mai îndrăgite poveşti ale tradiţiei creştine se referă la
Steaua din Betleem, care a luminat ieslea unde venea pe lume pruncul
Isus (c. 6 î. Chr – c. 30 d. Chr). În ultimii ani, unii cercetători ai
fenomenului OZN au sugerat că „steaua” ar fi fost de fapt o navă spaţială
din altă lume, ridicînd astfel controversata întrebare dacă nu cumva
Biblia, cea mai venerată carte a lumii occidentale, ar convine referiri la
OZN-uri şi la vizitatori extratereştri. Şi mai mari controverse au
provocat acei ufologi care s-au referit la scrierile creştine apocrife, cărţi
interzise din lecturile şi slujbele religioase de cenzura Bisericii oficiale.
Ei pretind că Isus ar fi fost adus pe Pămînt de către Steaua de la Betleem,
descrisă în textele străvechi ca avînd aripi şi răspîndind în urma ei
lumini de diferite culori.
Potrivit ufologilor care au cercetat sfintele scripturi în căutarea unor
eventuale descrieri ale vizitelor extraterestre, scriitorii din timpurile
biblice erau net dezavantajaţi în ceea ce priveşte descrierea unor nave
sofisticate. În lipsa unor termeni mai elocvenţi, ei au recurs la un cuvînt
care denumea propriile lor mijloace de transport: „car”. Ufologii care au
analizat cu atenţie textele biblice au descoperit 3 tipuri de obiecte
folosite ca vehicule de entităţile celeste: obiecte în formă de roată sau
disc, descrise de Iezechiel; care de foc, menţionate în a doua Carte a
Regilor; carul învăluit în nori, descoperit în scrierile lui Moise, Daniel,
David, Matei, Pavel şi Ioan; în Cartea a Doua a Regilor 2:11-12, 6:17,
Psalmi 68:17 şi Habacuc 3:8, autorii Vechiului Testament descriu o navă
cosmică identificată drept „un car de foc”, pus în mişcare de motoare
numite „cai de foc” şi de „vizitii” (piloţi). Ridicarea carului este descrisă
ca „un vîrtej de vînt”. În Cartea a Patra a Regilor, 2:1, se scrie: „şi a fost
că atunci cînd Domnul era să-1 ridice pe Ilie în vîrtej de vînt, ca şi cum ar
fi la cer, Ilie şi Elisei au plecat din Ghilgal… după cum în 2:11: „…iată, un
car de foc şi cai de foc i-au despărţit unul de altul: în vîrtej de vînt, Ilie
era luat prin ridicare, ca şi cum ar fi fost la cer…”
Termenul ebraic pentru „semizei” – sau „viteji din vechime” este
Nephilim.
În Zaharia 6:1-7, 4 piloţi cosmici sînt trimişi în tot atîtea care de foc
(nave spaţiale), care apar dintre 2 munţi. Profetul Zaharia află că fiecare
vizitiu primise poruncă să zboare într-o parte diferită a ţării. Potrivit
Bibliei, celor 4 piloţi extratereştri li se ceruse „să meargă încoace şi-
78/112
ncolo pe Pămînt”. O versiune modernă a Bibliei raportează că ar fi fost
„Mergeţi şi patrulaţi peste Pămînt“.
Moise menţionează frecvent prezenţa carelor apărute sub forma unor
nori: „Domnul coborît într-un nor”, „Domnul a apărut într-nor”,
„Domnul mergea în fiecare zi înaintea lor ca un stîlp de fum, spre a le
arăta drumul, iar noaptea ca un stîlp de foc”. Profetul Daniel a fost un alt
personaj biblic ce descrie folosirea unui car sub formă de nori, ca mijloc
de transport cosmic.
Alţi ufologi afirmă că dacă vom citi povestea creaţiei din Facere din
perspectiva actualelor cunoştinţe de inginerie genetică pe care le deţine
omenirea, legăturile stabilite între Fiii lui Dumnezeu şi frumoasele fiice
ale oamenilor dobîndesc o altă interpretare: „Iar după ce au început a se
înmulţi oamenii pe pămînt şi li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu,
văzînd că fiicele oamenilor sînt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care
pe cine a voit… În vremea aceea s-au ivit pe pămînt uriaşi, mai cu seamă
de cînd fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi
acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sînt vestiţii viteji din vechime.”
(Facerea 6:1-4). Dacă aceşti îngeri căzuţi, despre care se vorbeşte în
Facere au fost de fapt savanţi extratereştri, desfăşurînd experimente pe
femelele noii rase de Homo Sapiens, ei executau o directivă a Zeilor
Stelari, de a da omenirii primitive un avînt genetic. (Va urma)

PORŢILE CERULUI SE DESCHID SPRE O ALTĂ LUME

În vechile texte celte, moartea este o trecere spre altă lume. Mai mult,
celţii erau convinşi că în anumite perioade ale anului pot trece într-o
altă dimensiune, în care porţile temporale se deschid.
Ei se refereau la nopţile dintre 31 octombrie si 1 noiembrie şi 31 aprilie
spre 1 mai. Această lumea paralelă era numita Sidh, o lume a păcii şi a
liniştii.
În cele două nopţi, celţii treceau într-o lume mirifică preţ de câteva
minute. Ei descriau această lume ca fiind diferită din punct de vedere a
curgerii timpului.
Teoria conform căreia în momentul producerii Big Bang-ului să se fi
produs un al doilea univers are susţinători şi în rândul oamenilor de
ştiinţă.
Hugh Everett este unul dintre aceştia. El susţinea că măsurătorile care
se fac în Univers sunt diferite pentru că există mai multe realităţi.
Universul are mai multe copii care nu se intersectează.
Irina Ţareva este fizician şi în una dintre lucrările sale susţine existenţa
lumilor paralele. Trecerea dintr-o lume in alta se poate face prin
intermediul unor fenomene, cum ar fi fulgerul, care au o energie
deosebită. Ea a povestit o întâmplare care s-a petrecut în apropierea
oraşului Saint Petersburg. Trei bărbaţi se aflau într-o maşină care a fost
lovită de un fulger. Maşina a intrat într-un şanţ unde a lovit un copac.
Cele trei persoane au povestit că s-au trezit lângă casa unei bătrâne care
i-a invitat în casă, unde au mâncat şi s-au odihnit. A doua zi, cei trei s-au
79/112
trezit pe un câmp unde nu exista nicio casă. Timp de câteva ore, cei trei
făcuseră o călătorie într-o lume paralelă.
Alături de celţi, toltecii, o populaţie care a populat Mexicul, erau
convinşi că există lumi paralele, iar trecerea dintr-o lume în alta o
făceau cu ajutorul unor incantaţii, în anumite perioade ale anului. Ei
povesteau că porţile cerului se deschideau şi pătrundeau într-o altă
lume.
În ceea ce priveşte România, un caz care a depăşit normalitatea s-a
petrecut în anul 1980, în Munţii Buzăului, lângă lacul Gotes. Cercetătorii
efectuaseră măsurători şi au constatat existenţa unor vortexuri deosebit
de puternice.
S-a hotărât realizarea unui experiment care a avut ca subiect un soldat.
În zonă, în urma măsurătorilor s-a constatat că radiaţia luminoasă
atinge valoarea de 300000 grade Kelvin. Soldatul a fost plasat în centrul
vortexului şi timp de câteva ore a dispărut. A fost descoperit la o distanţă
de un kilometru, în stare de inconştienţă.
Când şi-a revenit acesta a povestit că a fost aspirat de un tunel turbionar
şi a ajuns într-o lume în care oameni ciudaţi rătăceau pierduţi în timp şi
spaţiu. Din motive lesne de înţeles, experimentele au fost stopate.
Localnicii susţin că un caz similar s-a petrecut cu un cioban care a
dispărut timp de câteva minute şi a fost găsit la o distanţă de câţiva
kilometri în stare de inconştienţă.

Acesta a povestit despre un turbion cu o putere extraordinară care l-a


aspirat şi l-a dus într-o lume plină cu creaturi ciudate.
The Nephilim
Equilibrium_Entity:
The Nephilim , fara rusine trebuie sa spun ca sunt urmasul uneia dintre
cele mai vechi mistice antice civilizatii de pe Terra, din mosi stramosi se
transmite prin cuvant de moarte aceasta mostenire de la bunic la nepot
si de la nepot la randul sau la stranepoti,este cel mai importat; suntem
asa de rari si putini ramasi incat OBSERVATORII fac tot posibilul sa ne
protejeze si sa ne ajute in transmisibilitatea genetica si informationala.
Putini cunoasc adevarata istorie a evolutiei aceste rare specii
considerata nonhumana sau cei ce au schimbat genetica ,,Terraformind''
planeta si adaugand genetic caracteristici ale omului modern la vremea
respectiva.
Oamenii de stiinta studiaza din rasputeri putinele ramasite ale acestor
triburi stramosesti printre care cu mandrie corcita recunosc ca ma aflu.
Caracteristicile fizice se vad de la distanta, si fizionomia capului si
corpului ne face sa ne identificam foarte repede atunci cand ne intalnim.
Cel mai rare sunt corpurile feminine si aceasta ne face sa cautam
aproape orbeste gazda genetica asemanatoare pt. transmisibilitatea
genetica atat de necesara ! Informatia este pretioasa iar premiul pe
masura in viitor !
Nu ne simtim bine intre oamenii normali si adevaratele impliniri sunt in
natura.
80/112
Ce zice Biblia despre noi ? Atunci cand ingerii au vazut ca femeile sunt
frumoase au venit pe pamant sa se inmulteasca cu ele si au dat nastere
Nephlimilor (eroii de latadata).
Mda, cam asta este !
De ce Romania ? De ce Rusia, Grecia ? Pentru ca de acolo a inceput
totul ! Marea Neagra , stramtoarea Bosfor Drdanele dupa marea
inundatie a inundat teritoriul antic stramosesc lasand in urma doar o
amarata de insula pe care oamenii si azi o numesc ,,insula serpilor''
adica a celor inteligenti, celor ce erau capabili sa se intreaca cu
Dumnezeu !
cam atat......
Un simplu moment de sinceritate !

Equilibrium_Entity:
Proiectul antic de terraforming al planetei a fost la inceput o munca
titanica dar gratie tehnologiilor importate, aduse pe terra, a facut
posibila modificarea structurala a materiei. Bombardarea ionica al
stratului de hydrogen existentent a modificat atmosfera intr-un ritm
alert, producerea oxygenului pe cale chimica in cantitati masive a fost la
inceput un proiect grandios si inovator dar a dat rezultate. Introducerea
microorganismelelor si plantelor din esantioane aduse au contribuit in
mare masura la imbunatatirea climatica si a calitatii aerului.
OBservatorii au inceput sa iasa in timp din sferele construite si sa
respire pt. prima data aerul atat de asemanator celui de acasa.
Membrionii si monstrele de celule au facut posibila aducerea la viata a
animalelor si vietuitoarelor. A existat de-a lungul timpului o oarecare
evolutie si mixare a raselor vii de le vremea respectiva dar Observatorii
au facut tot posibilul sa o tina in frau. Nici in ziua de azi oamenii nu pot
intelege ca evolutia fiintelor vii nu a insemnat castigarea sau pierderea
de cromozomi iar asemanarile dintre diverse regnuri nu inseamna
evolutie ci facea parte din proectul genetic al creerii raselor cu aceasi
infatisare structurala dar cu nr. diferit de cromozomi pt. a asigura mai
repede succesul si existenta in viitor.
Dar timpul si numarul redus al indivizilor existenti in noua colonie a
adus cu sine o problema foarte grava; deteriorarea genetica, noile
generatii au inceput sa fie tot mai imperfecte, au devenit foarte sensibile
factorilor externi, dintr-o generatie de nascuti abia 17 % erau indivizi
perfecti. Perioada de viata sa scurtat drastic si a aparut o problema
cruciala in paradis; necesitatea creerii unei noi rase asemanatoare celei
coloniale menite sa salveze informatia genetica si structurala a celei mai
vechi rase din univers. Si deci asa a inceput proectul de modificare
genetica cruciala intre genele superioare si cele ale regnului animal
existent. Imposibilitatea si greutatea intalnita a descurajat de-a lungul
timpului pe expertii geneticieni ai coloniei iar proectul un timp era sortit
pieirii.
Si totusi experimentul a devenit un succes absolut in momentul in care
81/112
structura genetica asemanatoare colonialilor a dat rezultatele
neasteptate prin amestecul intre cateva alte gene din regnurile
inferioare. Si asa sa nascut omul , la inceput imperfect, animalic,
nesigur, ! Desigur ca au fost si nenumarate rebuturi care au fost totusi
lasate sa traiasca iar acelea sunt numite in zilele moderne de catre
oameni primate.
Si da, specia perfecta, special reala foarte asemanatoare colonialilor a
fost omul alb, primul ADAM. Nici o alta specie nou creata nu a dat
rezultatul mullt dorit de asemnanare intre noua rasa si cea veche. Au
mai fost create si alte rase avand la baza aceasi structura cromozomiala
si genetica dar diverse niveluri de pigmentare si structurale fizico
chimica dar s-au dovedit de-a lungul timpullui prea violente si
incapabile de progres. Dar omul alb noua rasa a inceput sa uimeasca
prin rapiditate si auto educare.
Astfel au devenit extinsi....numele lor a fost uitat, rasa a devenit o
legenda iar istoric vorbind au fost extinsi ! Au fost siliti sa traiasca intr-
un loc restrans si chiar si asa superioritatea a creat frica. Au trebuit sa
devena una cu ei si sa-si pierda istoria intr-o lume nou creata.
Imperfectiunile inca existente si pornirile inca animalice rezultate din
amestecul genelor inca primeaza la unii din oameni. Amestecurile dintre
reasele nou create imperfecte si cele mai mult sau mai putin perfecte au
creat o diversiate greu de urmarit . S-au nascut religiile si neintelegerile,
ura si dezbinarea bazata pe diferentele fizice.
Si totusi rasa cea mai evoluata si asemanatoare urmasilor au fost albii,
ei stapanesc totul si tot ei sunt singurii care au impus credinta intr-un
singur Dumnzeu. Cel ce a creat universula si cel ce a creat perfectiune !
O sa incepem sa vorbim despre ceva foarte controversat. Intai m-am
gandit sa va vorbesc despre Prioria de Sion – Codul lui DaVinci sigur va
spune ceva despre acest nume -, dar apoi m-am gandit ca deja multa
lume stie despre acest subiect, ca nu ma voi abtine sa nu fac 15 articole
despre Priorie…asa ca m-am orientat spre alt subiect, la fel de
controversat in unele cercuri. Este vorba despre Necronomicon, o carte
la care face referire autorul de horror gotic H.P.Lovecraft – si care
intamplator este unul dintre autorii mei preferati – de foarte multe
ori in povestile sale. Nu se stie exact cum sta treaba cu existenta acestei
carti, am citit diverse variante ale sale, unele despre care stiam ca sunt
inventii, altele despre care nu stiam nimic exact…In fine, eu va prezint
datele, voi trageti concluzia…Si, daca va intereseaza si o gasiti, puteti
chiar citi o varianta a acestei carti. Este foarte interesanta, chiar daca o
veti vedea ca pe pura fictiune.
Gata vorbaria, incepem discursul:
Ce este Necronomicon?
Necronomicon al lui Alhazred (titlul este tradus literal ca si „Cartea
numelor moarte”) nu este, asa cum se crede, un manual sau o colectie de
vraji. Este conceput ca o relatare a unor fapte istorice, deci este o carte
„a lucrurilor moarte si disparute”. Necronomicon mai poate insemna si

82/112
„cartea obiceiurilor mortilor”, dar chiar si aceasta explicatie corespunde
continutului cartii ca relatare istorica, nu ca opera necromanta.
Autorul acestei carti a impartit cu doamna Blavatsky o tendinta obsesiva
de a pune laolalta fapte, zvonuri, speculatii si aberatii, rezultand intr-un
compendiu vast, aproape de necitit care seamana foarte mult cu
„Doctrina secreta” a lui Blavatsky.
In trecut, aceasta carte a fost numita „Al Azif”, dar si „Cartea arabului”.
„Azif” este un cuvant pe care arabii il folosesc ca sa se refere la insecte
nocturne, dar este de asemnea o referire la urletul demonilor (Djini).
Necronomicon are sapte volume si are peste 900 de pagini in editia
latina.
Unde si cand se spune ca a fost scrisa Necronomicon?
Se spune ca Necromicon a fost scria in Damasc in 730 d.Hr. de Abdul
Alhazred.
Cine era Abdul Alhazred?
Nu se stiu prea multe despre el, iar majoritatea informatiilor sunt
obtinute din insasi Necromicon. A fost nascut in Sanaa in Yemen. Stim
ca a calatorit foarte mult, de la Alexandria pana la Punjab, si ca era
foarte educat. A petrecut multi ani singur in salbaticia nelocuita din
sudul Arabiei. Avea un dar pentru limbi si se lauda de multe ori cu
abilitatea sa de a citi si traduce manuscrise care rezistau traducerii in
fata carturarilor mai simpli. Metodele sale de cercetare insa semanau
mai mult cu cele ale lui Nostradamus decat cu cele ale lui Herodot.
Asa cum Nostradamus folosea magie ceremoniala ca sa afle viitorul,
Alhazred folosea tehnici asemanatoare (esenta compusa
din olibanum, storax, dictamnus, opiu si hasis) pentru a vedea clar
trecutul. Aceasta, combinata cu lipsa dovezilor clare din Necronomicon
a facut ca istoricii sa conteste autenticitatea cartii.
Oamenii se refera de obicei la el folosind apelativele „arabul nebun” sau
„poetul nebun”. Desi este clar ca era un excentric dupa standarde
moderne, nu exista dovezi pentru a sustine ideea de nebunie (altele
decat imposibilitatea lui cronica de a pastra un fir de gandire pentru mai
mult de cateva paragrafe inainte sa sara la alta idee). Este interesant ca
„majnun” – nebunie – are un inteles mai vechi de „posedat de djinn”.
Semnificatia acestei observatii o vom discuta mai jos. Alhazred este
comparat cu personaje ca filozoful neoplatonist grec Proclus (410-485
d.Hr.). Proclus se pricepea foarte bine la astronomie, matematica,
filozofie si metafizica, dar era de asemenea destul de versat si in tehnici
magice pentru a o invoca pe Hekate. Proclus era de asemenea initiat in
religiile mistice egipteana si caldeeana. Nu este o coincidenta ca
Alhazred cunostea foarte bine operele lui Proclus.
Istoria cartii
Manuscrisul original se crede ca nu mai exista. Autorul Idries Shah a
initiat o cautare in librariile Deobund din India, Al-Azhar din Egipt si in
libraria orasului sfant Mecca, fara succes. O traducere latina a fost
facuta in 1487 – nu in secolul XVII, cum sugereaza Lovecraft – de un
preot dominican, Olaus Wormius. Wormius, neamt la origine, era
83/112
secretarul primului Mare Inchizitor al Inchizitiei Spaniole, Tomas de
Torquemada si este foarte probabil ca manuscrisul original sa fi intrat in
posesia lui in timpul persecutiei moriscos spanioli, care fusesera
convertiti la catolicism sub amenintare si nu aratasera nivelul optim de
entuziasm pentru doctrinele bisericii.
Era sinucidere curata ca Wormius sa traduca si sa publice
Necronomicon in acele vremuri. Cartea probabil ca a exercitat o
fascinatie obsesiva asupra omului, pentru ca in final a fost acuzat de
erezie si a fost ars dupa ce a trimis o copie a cartii lui Johan Tritheim,
abate de Spanheim – mai bine cunoscut ca Trithemius. Scrisoarea
insotitoare continea o interpretare detaliata si blasfemiatoare a
anumitor pasaje din Cartea Genezei. Toate copiile traducerii lui
Wormius au fost confiscate si arse impreuna cu el, desi exista
suspiciunea inevitabila ca macar o copie a reusit sa ramana in Libraria
Vaticana.
Aproape 100 de ani mai tarziu, in 1586, o copie a traducerii in latina a lui
Wormius a aparut in Praga. Doctorul John Dee, un faimos magician
englez, si asistentul sau, Edward Kelly, erau la curtea imparatului
Rudolf II pentru a discuta planuri ca sa obtina aurul alchimic si Kelly a
adus o copie din asa-numitul „Rabin negru”, alchimistul cabalist Jacob
Eliezer, care fugise in Praga din Italia dupa ce fusese acuzat de
necromantie. La acel timp Praga devenise un magnet pentru magicieni,
alchimisti si sarlatani de toate tipurile sub patronajul lui Rudolf si este
greu de imaginat un loc mai potrivit in Europa in care sa fi aparut
aceasta copie.
Necronomiconul se pare ca a avut o mare influenta asupra lui Kelly,
pentru ca natura scrierilor sale s-a schimbat si a produs un discurs care
a ingrozit casa lui Dee – adica parea posedat:) . Crowley a interpretat
aceasta ca prima incercare a unei entitati non-umane sa comunice
„Cartea legilor” telemica. Kelly l-a parasit pe Dee la putin timp dupa
aceea. Dee a tradus Necronomicon in engleza, dar contrar spuselor lui
Lovecraft, aceasta traducere nu a fost niciodata publicata – manuscrisul
a intrat in colectia marelui Elias Ashmole, si apoi in colectia librariei
Bodleian din Oxford.
Parti din Necronomicon au fost traduse in ebraica – probabil in 1664 –
si au circulat sub forma de manuscris, insotite de un comentariu
detaliat al lui Nathan Gaza, purtator de cuvant mistic al pseudo-mesiei
Sabbatai Tzevi. Aceasta versiune se numea „Sepher ha-Sha’are-Daath” –
Cartea portilor cunoasterii. Povestea care inconjoara aceasta versiune
este atat de neobisnuita incat vom vorbi mai jos despre ea in detaliu.
Va urma pe acelasi subiect
Urmatoarele articole din aceasta serie le gasiti aici.
Despre ce este vorba in Necronomicon?
Cartea este cel mai bine cunoscuta pentru speculatiile sale. Alhazred
pare sa fi avut acces la multe resurse acum pierdute, iar evenimente care
sunt doar sugerate in Geneza sau in Cartea lui Enoch, sau sunt deghizate
ca mitologie in alte surse, sunt explorate in mare detaliu. Alhazred se
84/112
poate sa fi folosit tehnici magice dubioase pentru a revedea trecutul, dar
a si impartit cu scriitorii greci ai secolului 5 d.Hr. cum ar fi Thucydides o
minte critica si vointa de a explora semnificatiile povestilor mitologice
sau sacre. Speculatiile sale sunt remarcabil de moderne, iar aceasta
poate sa fie cauza popularitatii sale actuale creascande. El credea ca
multe specii in afara de oameni au trait pe Pamant si ca multe cunostinte
au fost transmise umanitatii in intalniri cu fiinte de „dincolo de sfere”
sau „de pe alte sfere”. El avea aceeasi credinta ca si neoplatonistii, si
anume aceea ca stelele sunt similare soarelui nostru si ca au fiecare
planetele lor nevazute cu forme specifice de viata, dar a dezvoltat
aceasta credinta folosind speculatii metafizice in care presupune ca
aceste fiinte faceau parte dintr-o ierarhie cosmica de evolutie spirituala.
Era de asemenea convins ca a contactat fiintele numite „Cei Vechi”
folosind invocatii magice si a avertizat despre puteri teribile care vor sa
recucereasca Terra. El a interpretat aceasta idee – surprinzator – sub
indrumarea „Apocalipsei Sfantului Ioan”, dar a inversat sfarsitul astfel
incat Fiara triumfa dupa un mare razboi in care pamantul este distrus.
Ce sunt „Cei vechi” ?
Este foarte clar ca Alhazred a elaborat pornind de la traditii existente in
ceea ce ii priveste pe „Cei vechi”, dar nu a inventat aceste trraditi.
Conform lui Alhazred, „Cei vechi” erau fiinte de „dincolo de sfere”,
probabil sferele planetelor; in cosmografia acelei perioade aceasta
insemna pur si simplu regiunea de dincolo de stelele fixe. Ei erau extra-
umani si supra-umani. Se inmulteau cu oameni si faceau copii
monstruosi. Dadeau omenirii cunostinte interzise. Cautau incontinuu
un canal care sa le permita intrarea in planul existentei noastre.
Aceasta idee este practic identica traditiei evreiesti a existentei Nephilim
(gigantii Genezei). Cuvantul inseamna literal „Cei Cazuti” si este derivat
din radacina verbala evreiasca naphal, „a cadea”. Povestea din Geneza
este doar un fragment dintr-o traditie mai bogata, un alt fragment
putand fi gasit in apocrifa „Cartea lui Enoch”. Potrivit acestei surse, un
grup de ingeri trimisi sa pazeasca pamantul au vazut fiicele oamenilor si
le-au dorit. Nedorind sa actioneze individual, ei au facut un juramant si
s-au legat prin mijloace magice impreuna, si 200 dintre acesti „Pazitori”
au coborat pe pamant si si-au luat sotii. Sotiile lor au avut copii giganti.
Acesti uriasi s-au intors impotriva naturii si au inceput sa „pacatuiasca
impotriva pasarilor si fiarelor si reptilelor si pestilor, si sa isi devoreze
carnea unul altuia, band sangele”. Ingerii cazuti au invatat oamenii cum
sa faca arme, si bijuterii, si cosmetice, si farmece, si astrologia, si multe
alte secrete.
Aceste legende separate sunt descrise si in surse evreiesti tarzii, cum ar
fi Talmud, care scot in evidenta faptul ca Enoch si Geneza se refera la
aceeasi traditie. Marele potop al Genezei a fost un raspuns direct raului
cauzat de comertul omenirii cu ingerii cazuti. Ingerii cazuti au fost
alungati si intemnitati.
Traditia araba spune ca Jinn sau Djinn erau o rasa de fiinte supraumane
care au existat inainte de crearea omenirii. Djinn au fost creati din foc.
85/112
Unele traditii ii considera o rasa inferioara celei umane, dar povestile
traditionale le atribuie invariabil puteri magice nelimitate. Djinn
supravietuiesc pana in zilele noastre ca duhurile celor „1001 de nopti”
sau ale lui Aladdin. Islamul a subordonat Djinnii Coranului, si ca si elfii
si zanele si-au pierdut trasaturile intunecate si extrem de sinistre o data
cu trecerea timpului. In timpul lui Alhazred traditiile vechi si intunecate
ale Djinnilor erau inca in circulatie si magicienii arabi – muqarribun –
incercau sa castige cunostinte interzise si putere prin comertul cu Djinn.
Cum sunt invocati „Cei vechi”?
Toti carturarii oculti sunt in general acum de acord ca sistemul
Enochian al lui Dee si Kelly a fost inspirat direct de acele parti ale
Necronomicon care se ocupa cu tehnicile lui Alhazred pentru a ii invoca
pe „Cei vechi”. Trebuie tinut minte ca Necronomicon este in primul rand
o culegere istorica, si desi ofera cateva idei si formule practice, nu este
deloc un ghid al incepatorului pas cu pas pentru a invoca inteligente
supra-umane. Dee si Kelly au trebuit sa inventeze multe detalii de unii
singuri, asa ca sistemul lor este un hibrid de idei luate din
Necronomicon si de tehnici inventate chiar de ei. Par sa nu existe
indoieli ca Sigellum Dei Aemeth, limba Enochiana si cheile/chemarile
Enochiene sunt imprumuturi „autentice” si trebuie sa ne indoim de
afirmatia lui Dee conform careia Kelly le-a primit de la arhanghelul
Uriel. Bulwer Lytton, care a studiat manuscrisul Necronomiconului al
lui Dee in ultimul secol, presupune fara echivoc ca acesta a fost transcris
direct dupa carte si ca, daca ar fi fost primite de la Uriel, atunci Alhazred
le-a primit, nu Kelly.
Chiar numele sistemului, „Enochian”, este un indiciu ca sistemul fusese
inspirat de traditiile extrem de vechi inregistrate in Cartea lui Enoch si
ca intentia lui Dee si al lui Kelly era sa ii contacteze pe Nephilim sau pe
„Cei vechi”. Manuscrisul Cartii lui Enoch a fost pierdut pana la sfarsitul
secolului al XVII-lea, iar Dee ar fi avut acces la doar cateva fragmente
citate in alte manuscrise, asa ca numele sistemului lor era cat de cat
enigmatic daca nu stiam ca ei au avut acces si la compilatia lui Alhazred
de legende privind caderea si sfarsitul lumii. Nu exista nici un dubiu ca
Alhazred a avut acces la Cartea lui Enoch pentru ca era binecunoscuta in
Estul Mijlociu in secolul al IX-lea.
Un alt indiciu poate fi gasit in „Chemarea celor 30 de Aethyrs”, cartea
a19a dintre chemarile/cheile Enochiene. Aleister Crowley a numit
aceasta chemare „blestemul original al creatiei”. Este scrisa ca din
punctul de vedere al lui Dumnezeu si este un blestem ingrozitor – si
perfect corect din punct de vedere gramatical – asupra omenirii si a
tuturor creaturilor lumii, incheindu-se asa: „Si de ce toate acestea?
Pentru ca regret ca am creat Omul”.
Aceasta parte este identica cu ideea transmisa de Geneza: „Si Dumnezeu
regreta ca a facut omul pe pamant, si amaraciunea sa ii ajungea pana la
inima.”. Aceste verset este imediat urmat de versatele care descriu raul
provocat de Nephilim si de pacatuirea rezultanta a lumii, totul fiind

86/112
urmat de hotararea lui Dumnezeu de a distruge toata viata de pe pamant
cu un mare potop. Aleister Crowley, folosindu-si cunostintele temeinice
despre Biblie, a recunoscut „Chemarea celor 30 de Aethyrs” drept ce
era: blestemul lui Dumnezeu asupra Nephilim si asupra raului pe care l-
au cauzat. Acest blestem i-a alungat de pe pamant si i-a aruncat in Abis.
Este greu sa ignori acest indiciu. Sa facem un rezumat: cheia sau poarta
pentru a explora cele 30 de Aethyrs este o „chemare” in limba
enochiana, Dee considerand ca aceasta este limba ingerilor; si aceasta
„Chemare” este un blestem prin care Nephilim au fost aruncati in Abis.
Aceasta este in concordanta cu o practica extrem de veche de a controla
puteri demonice: orice mijloace au fost folosite pentru a domina o
entitate in trecut poate fi folosita de un magician ca o metoda de control.
Aceasta formula este folosita in aproape orice compendiu magic
medieval. In unele cazuri magicianul este destul de explicit si numeste
exact acele ocazii in care entitatea a fost controlata de o anumita
formula. Introducerea celor „30 de Aethyrs” incepe cu un blestem divin
pentru ca este un mijloc de a controla entitatile pe care le invoca:
Nephilim, Cei cazuti, Cei vechi. Aceasta stabileste fara indoiala faptul ca
sistemul Enochian al lui Dee si Kelly era identic in esenta, dar si in
practica, sistemului lui Alhazred, asa cum este descris in Necronomicon.
Crowley stia. Una dintre cele mai importante opere magice ale sale –
denumita „Viziunea si vocea” – a fost incercarea lui de a penetra
Aethyrs folosind „Chemarile Enochiene”. A facut aceasta in timp ce
traversa desertul Nord African in compania poetului Victor Neuberg. De
ce desertul? Crowley spune ca „nu avea nici un scop special magic”
pentru a se duce acolo, si ca doar „s-a intamplat” sa aiba „Chemarile
Enochiene” in rucsac. El a ales desertul prentu opera sa pentru ca avea
dificultati sa intre cel de-al 28-lea Aethyr in timpul investigatiilor sale
initiale din Mexic si dorea sa reproduca calatoria lui Alhazred cat de
indeaproape era posibil. Alhazred a facut investigatiile cele mai
importante in timpul calatoriei prin Rub al Khali, un desert vast si gol in
sudul Arabiei – departarea de alte fiinte umane l-a ajutat sa isi
indeparteze constiinta si sa o focalizeze catre perspectivele extratereste
ale Aethyrs. Crowley a inteles incercarea lui Alhazred si cum era in
natura lui sa incerce sa imite oamenii pe care ii respecta si admira, si-a
petrecut o parte importanta din viata incercand sa depaseasca victoriile
lui Richard Burton – exploratorul, adventurierul, scriitorul, lingvistul si
cercetatorul in practici sexuale obscure orientale.
Sigillum Dei Aemeth:

87/112
(Image credit)
Continuam povestea fascinanta a acesti carti examinand putin posibilele
legaturi ale acestei carti cu mitologia nordica. In timp ce m-am
documentat pentru aceasta serie de articole, am aflat si eu mult mai
multe lucruri noi si interesante despre diverse interpretari oculte ale
Necronomiconului si ma bucur foarte mult ca am ales sa dezvolt acest
subiect. Desi povestile legate de aceasta carte sunt FOARTE complicate,
sper ca ceea ce scriu eu aici este cat de cat pe intelesul vostru si ca nu va
pierd pe undeva pe la mijlocul propozitiei. Din pacate, daca intr-adevar
vreti sa STITI, in adevaratul sens al cuvantului, despre Necronomicon si
toate personajele implicate in istoria sa, atunci trebuie sa cititi mai mult
decat linkurile la Wikipedia pe care le pun eu ocazional. Esenta este insa
sa retineti ca exista si asa ceva…Poate veti avea vreodata nevoie de
aceste cunostinte.
Necronomicon si mitologia norvegiana
Natura apocaliptica a miturilor nordice si comparatiile detaliate intre
Ragnarok si evenimente profetite de Alhazred au facut un numar de
comentatori sa speculeze pe marginea existentei unei legaturi, oricat de
ciudata ar parea la prima vedere. Cercetari recente au aratat o legatura
bizara si neasteptata.
In miturile nordice zeii pamantului si ai omenirii, Aesir si Vanas, exista
impotriva unui grup de puteri mai vechi, ostile, reprezentata de uriasii
de gheata si de foc care traiau in nordul si sudul Marelui Abis Ginnunga-
gap si de Loki – focul – si copiii sai monstruosi. La Ragnarok,
crepusculul zeilor, aceste vechi puteri se reintorc si incep lupta pe viata
si pe moarte. Cei mai amenintatori dintre acesti adversari sunt Surtur si
gigantii de foc din Muspelheim, care intregesc distrugerea lumii.
Aceasta este in esenta profetia lui Alhazred despre intoarcerea „Celor
vechi”. Aceasta este profetia lui Crowley despre Aeon-ul lui Horus, zeul
focului care se raspandeste. Gigantii de foc din Muspelheim nu sunt altii
decat Djinii, si este chiar plauzibil sa presupunem ca Surtur este de fapt
Surturiel. Uriel, ingerul care trebuie sa ii pazeasca pe Nephilim, este

88/112
numit dupa cuvantul ebraic pentru foc. Ca si Surtur, el are o sabie din
care ies flacari.
Uriel apare de multe ori cand se discuta despre Necronomicon. Desi este
evident unul dintre marii arhangheli ai lui Dumnezeu, partea sa ascunsa
in umbra este sugerata cateodata si multi se intreaba daca el ii pazeste
pe Nephilim sau ii comanda. Aceasta ar putea avea ca si consecinta si
sentimentele noastre ambivalente catre foc, dar se poate si ca ingerii si
„Cei vechi” sa fie fete ale acelei monede.
Aceste legaturi intre Necronomiconul lui Alhazred si mitul lui Ragnarok,
desi par extrem de fragile, nu mai sunt considerate a fi doar o
coincidenta si povestea sosirii Necronomiconului in tara ghetii este
remarcabila. Povestea incepe in orasul Harran din nordul
Mesopotamiei.
Orasul Harran era remarcabil pentru ca, in timp ce restul regiunii
fusese cucerita de arabi in 633-643 d.Hr. si fusese convertita la Islam,
cei din Harran nu s-au lasat. Ei au continuat sa practice paganismul si sa
venereze luna si cele sapte planete. Notabil este faptul ca aveau in
posesie un mare numar de documente ermetice si neoplatonice si ca
atunci cand au fost in final presati – in 830 d.Hr. – sa numeasca un
profet „aprobat” de Coran, ei i-au ales pe Hermes Trimegistus si pe
profesoul sau, Agathos Daemon. Multi harranieni s-au mutat in Bagdad
unde au format o comunitate distincta si erau cunoscuti ca Sabi’un.
Familiaritatea lor cu greaca le-a dat acces la o arie larga de literatura si
multi au devenit faimosi in filozofie, logica, astronomie, matematica si
medicina. Alhazred vorbeste de Sabi’un si ii descrie ca fiind „faimosi
pentru intelepciunea si cunostintele lor despre lucruri demult
disparute”. Este foarte probabil ca el sa fi studiat alaturi de ei. Era o
comunitate invatata care a reusit sa mentina legaturi directe cu
paganismul, filozofia si traditiile secrete ale lumilor araba si greaca mult
dupa ce fusesera interzise oriunde altundeva.
Sabi’un au supravetuit ca o comunitate distincta pana in secolul al XI-
lea, dar forta ortodoxiei islamice a crescut intr-atat incat nu s-a mai
auzit nimic despre ei dupa 1050. Tot cam atunci (surse norvegiene
sugereaza data de 1041 sau 1042) un mare numar de documente a ajuns
in Bizant in mainile lui Michael Psellus, faimosul istoric, neoplatonist si
demonologist. Marea parte a documentelor a format ceea ce este
cunoscut acum sub numele de Corpus Hermeticum, dar erau si alte
documente, incluzand o copie syriaca a Al Azif, pe care Psellus a tradus-
o imediat in greaca. Sunt putine indoieli privind faptul ca un Sabi’un s-a
mutat de la Bagdad la Bizant in cautarea unei societati mai tolerante. Nu
se stie daca a si gasit-o.
Secolul al XI-lea a fost ceea ce chinezii au numit „timpuri interesante”.
Ducele William al Normandiei a invadat Anglia si l-a omorat oe regele
Harold Godwinson. Fiica regelui Harold Godwinson s-a casatorit cu
printul Vladimir Monomakh al Kievului – a carui mama era fiica lui
Constantin al IX-lea Monomachus al Bizantului. Rusii, ajutati de numere
mari de scandinavi, au invadat Bizantul in 1043, un eveniment la care a
89/112
fost martor si Michael Psellus care era alaturi de imparat. Harald
Hadrada – „Neinduratorul” -, care mai tarziu a devenit rege al
Norvegiei, s-a alaturat armatei bizantine cu un numar mare de oameni
nordici – Varanger -, si a scos ochii – la propriu – imparatului
bizantin Michael Caliphates in 1042. Regele Harald Hadrada al
Norvegiei a invadat Anglia in 1066 si a fost omorat de regele Harold
Godwinson care a fost omorat apoi de ducele William in batalia de la
Hastings. Si astfel s-a incheiat Evul Mediu Timpuriu – cunoscut si ca
Evul Mediu Intunecat sau „Dark Ages”.
Imaginea populara a vikingilor cu hainele de blana si coifurile cu coarne
nu este chiar adevarata. Erau printre cei mai bine echipati si cei mai
experimentati din infanteria grea la acea vreme. Rutele lor de comert se
intindeau pe mii de kilometri, din America de Nord pana in Groenlanda,
Anglia si Irlanda, intreaga coasta atlantica a Europei si, prin Rusia, pana
la Bizant. Erau angajati in mari numere ca bodyguarzi – Varanger – ai
imparatilor bizantini. Majoritatea Varangerilor vorbeau greceste fluent.
Anul exact in care Harald s-a dus in Bizant nu este cunoscut din cauza
unei nepotriviri intre sursele norvegiene si cele bizantine, dar
povestirea din Heimskringla sustine ca el a servit-o pe imparateaza Zoe
cea Mare in jurul 1030-1040.
Era obiceiul in acele zile ca atunci cand imparatul murea, Varangerii
puteau sa jefuiasca palatul si sa ia orice doreau. Acestea erau timpuri
violente si nelinististite – mai ales ca imparateasa Zoe isi strangula sotii
in baie – si Harald a luat parte la trei astfel de jafuri. Conform
cronicilor, el a adunat o avere foarte mare.
Harald avea doi camarazi apropiati, Halldor Snorrason si Ulf
Ospaksson. Halldor era morocanos, imperturbabil si taios pana la
punctul impolititei, fiul lui Snorri Preotul, un conducator islandez. Ulf
era foarte politicos si elegant si in final a devenit Maresal al Norvegiei,
luand-o pe cumnata lui Harald de sotie. Era un planuitor incorigibil, un
poet inspirat, fluent in greaca si ii placea sa isi petreaca timpul cu
Psellus, pentru a discuta poezie greaca, dar in principal pentru a putea
influenta politicile bizantine de la palat. L-a urmarit pe Psellus
taducand Al Azif, i-a discutat continutul si in confuzia unui furt de la
palat a aranjat ca si un numar de manuscrise ale lui Psellus sa fie
„furate”. Din fericire Psellus inca mai avea versiunea originala syriaca,
altfel Necronomicon ar fi fost pierdut pentru totdeauna.
Nu se stie cum a obtinut Halldor Al Azif. Se stie ca Ulf si Halldor s-au
intors in Norvegia cu Harald si ca Halldor s-a intors mai tarziu in
Islanda, luand cu el povestea lui Harald si multe altele in plus. Stim
aceasta pentru ca urmasul lui Halldor a fost Snorri Sturluson (1179-
1241), un foarte faimos personaj in literatura islandeza si autor nu
numai al Heimskringla si a altor opere extrem de importante, dar si
autor al Prose Edda si sursa majoritatii miturilor norvegiene care au
reusit sa supravietuiasca. Se mai stie si ca Sturluson avea o cantitate
imensa de material disponibil pentru cercetarile sale istorice si putem fi

90/112
destul de siguri in presupunerea ca elemente din Necronomicon au fost
amestecate cu mituri nordice traditionale in descrierea lui Sturluson a
Ragnarokului.
Astazi vom vorbi despre motivele pentru care Lovecraft ar fi putut
afirma ca Necronomicon este doar o carte fictionala, creata pentru
prima data de el.
De ce afirma Lovecraft ca Necronomicon este creatia lui?
Raspunsul la aceasta intrebare interesanta depinde de doi oameni:
poetul si magicianul Aleister Crowley si o croitoreasa din Brooklyn
numita Sonia Greene. Nu exista indoieli ca Crowley a citit traducerea lui
Dee a Necronomiconului in Bodleian, probabil atunci cand a cercetat
lucrarile lui Dee; prea multe pasaje din cartea lui Crowley „Cartea
legii” par a fi o refrazare a pasajelor din traducerea lui Dee. Ori aceasta,
ori Crowley, care afirma ca isi aminteste viata ca Edward Kelly intr-o
reincarcanare anterioara, si-a amintit-o din viata anterioara!
De ce Crowley nu mentioneaza in lucrarile sale Necronomiconul? Era
extrem de reticent in privinta surselor sale de inspiratie. Exista o
banuiala foarte mare ca „777”, pe care Crowley sustine ca a scris-o, era
de fapt plagiata dupa notitele lui Allan Bennet. Datoria sa spirituala
catre Nietzsche, pe care Crowley il descrie la un moment dat ca „aproape
o intruchipare a lui Thoth, zeul intelepciunii”, este absolut ignorata; de
asemenea si influentele Kasidah – a lui Richard Burton – in ceea ce
priveste doctrina lui a „Vointei adevarate”.
Probabil ca Necronomicon a devenit o rusine pentru Crowley cand a
realizat faptul ca introdusese inconstient pasaje din Necronomicon
in „Cartea legii”.
In 1918 Crowley era in New York. Ca de obicei, incerca sa isi
imbunatateasca reputatia literara si contribuia la publicatiile
„Internationalul” si „Vanity Fair”. Sonia Greene era o emigranta evreica
energica si ambitioasa care spera sa isi impuna stilul literar; ea s-a
alaturat unui club numit „Walker’s Sunrise Club”; acolo s-a intalnit
prima data cu Crowley, care fusese invitat pentru a vorbi despre poezia
moderna.
Faceau o pereche reusita. Intr-o scrisoare catre Norman Mudd Crowley
o descrie pe femeia sa ideala ca:
„…destul de inalta, musculoasa si bine facuta, ambitioasa, energica,
pasionala, intre 30 si 35 de ani, probabil o evreica, o cantareata sau o
actrita. Ea este „in pas cu moda”, poate putin prea vulgara sau
excentrica. Extrem de bogata bineinteles.”
Sonia nu era actrita sau cantareata, dar se potrivea perfect in celelalte
aspecte. Castiga ceea ce, pentru acea vreme, era o suma imensa ca
designer si ca vanzatoare de palarii pentru femei. Era descrisa ca „o
femeie cu o carisma impresionanta si magnetism personal”, „intr-
adevar glamour si cu o puternica alura feminina”, „una dintre cele mai
frumoase femei intalnite” si „o femeie culta, dar excentrica”. In 1918
avea 35 de ani si era divortata avand o fata adolescenta. Crowley nu

91/112
pierdea cu femeile si s-au intalnit in mod neregulat doar pentru cateva
luni.
In 1921 Sonia Greene l-a intalnit pe novelistul H.P. Lovecraft si in acelasi
an Lovecraft a publicat prima nuvela in care il mentioneaza pe Abdul
Alhazred („Orasul fara nume”). In 1922 mentioneaza pentru prima data
Necronomicon („Dulaul”). Pe 3 martie 1924 H.P. Lovecraft si Sonia sa
casatoresc.
Nu stim exact ce i-a spus Crowley lui Sonia Greene, dar nu stim nici ce i-
a spus Sonia lui Lovecraft. Insa, sa luam in considerare urmatorul citat
din „Chemarea lui Cthulhu” (1926):
„Cultul nu va muri pana cand stelele nu vor fi iarasi la locul lor si pana
cand preotii ascunsi nu il vor fi sculat pe Cthulhu din mormantul sau
pentru a isi reinvia adeptii si a isi relua domnia pe Pamant. Timpul va
fi usor de stiut, pentru ca atunci omenirea va fi devenit ca „Cei vechi si
mari”: liberi si salbatici, dincolo de bine si rau, legile si moralitatea
fiind lasate in urma, toti oamenii tipand si omorand si extaziindu-se de
fericite. Apoi „Cei vechi” eliberati ii vor invata noi metode de a urla si a
omori si a se bucura de faptele lor, si tot pamantul va arde cu un
holocaust de euforie, libertate si extaziere.”
Se poate sa fie scurt acest pasaj, se poate sa fie incurcat, dar este clar ca
suna aproape la fel ca si „Cartea legii” a lui Crowley. Este usor de
imaginat situatia in care Sonia si Lovecraft rad si vorbesc intr-o camera
luminata de foc despre o noua poveste si Sonia ii da niste idei bazate pe
ceea ce ii spusese Crowley; nici nu ar fi trebuit sa il mentioneze pe
Crowley, doar sa dea cateva idei care sa aprinda imaginatia lui
Lovecraft. Nu exista nici o dovada ca Lovecraft a vazut vreodata
Necronomicon, sau ca macar stia de existenta cartii; Necronomiconul
sau este uimitor de aproape de spiritul originalului, dar detaliile sunt
pura inventie, asa cum este normal. Nu exista Yog-Sothoth, Azatoth sau
Nyarlathothep, dar exista Aiwaz.
Cine a fost Nathan din Gaza?
Nathan din Gaza a grabit unul dintre cele mai profunde evenimente din
istoria iudaismului. In 1665, cand avea doar 21 sau 22 de ani, el sustinea
ca Sabbatai Tzevi era Mesia. Acest fapt nu ar fi extraordnar penttru ca
fusesera si alte idei de acest gen legate de alti oameni in trecut, dar
datorita personalitatilor extraordinare ale lui Nathan si Sabbatai Tzevi,
stirile despre venirea lui Mesia s-au imprastiat ca focul in toata Europa.
Repercusiunile acestui eveniment s-au intins pe secole, iudaismul
nemaifiind niciodata la fel.
Nathan s-a nascut in Ierusalem in 1643 sau 1644. S-a insurat cu fata unui
negustor bogat din Gaza si s-a mutat acolo. A fost un student stralucit al
Torah si Talmud si a inceput studiul Cabalei in 1664. Atmosfera la acel
timp era tensionata in asteptarea noului Mesia. Cabalistul geniu si
carismatic Isaac Luria sugerase ca procesul revenirii era aproape de
terminare si ca timpul mantuirii si al lui Mesia era aproape. Unul dintre
atributele cheie ale Cabalei lui Luria era credinta ca, datorita unui
catastrofe primordiale in timpul crearii Universului, sufletele fiintelor
92/112
umane s-au murdarit cu o lume materiala grosolana care era aproape de
taramul lui Klippoth. Klippoth erau o sursa de rau. Cuvantul inseamna
carapace si se sugereaza ca Klippoth erau carapace sau vesele ale
materialitatii care inlantuiesc spiritul.
Cabala lui Luria era bazata pe traditii foarte vechi. Una dintre aceste
traditii spune ca Dumnezeu a creat alte cateva lumi inainte de aceasta,
dar care nu erau in armornie, erau instabile si s-au dezintegrat. Rabii
Abbahu a scris in secolul al III-lea:”Dumnezeu a facut multe lumi si le-a
distrus pana cand a reusit sa faca acest Univers.” Aceasta era combinata
cu legenda biblica a regilor Edomului care au fost, dar nu mai sunt,
pentru a produce un mit extrem de elaborat privind crearea
Universului. Calitatea pe care cabalistii o numeau Din, sau judecata, este
calitatea care separa un lucru de altul. Klippoth reprezinta o intrupare
extrema a acestei trasaturi. Crearea Universului a fost in esenta un
proces al definitiei si separarii, si deci o expresie a Din, dar
puterile Din erau prea concentrate pentru un univers viabil si au trebuit
sa fie separate pentru o secunda, astfel incat creatia adevarata sa poate
fi terminata. Aceste cioburi concentrate ale creatiei originale, Din pur,
au cazut in abis. Din pacate cateva scantei de lumina au cazut impreuna
cu ele, astfel incat Klippoth au devenit mai mult decat carcase goale.
Aveau viata. Nu prea multe, dar indeajuns. Pacatele oamenilor ii fac pe
Klippoth mai puternici pentru ca transfera ceva din viata noastra in ei.
Daca eu sunt egoista, de exemplu, creez o separare intre mine si alt om,
deci Klippoth devin mai puternici datorita egoismului meu.
Dorinta de a elibera scanteile de lumina din Klippoth a fost una dintre
temele dominante ale Cabalei. Se credea ca daca traiesti conform
poruncilor din Torah si combini aceasta cu studiul mistic, concentratie
si intentie, poti ajuta sa eliberezi scanteile, dar daca traiesti pacatos vei
ajuta Klippoth. In dezvoltari ulterioare Klippoth erau priviti ca puteri
demoonice, primordiale, cu sapte regi, facand referire la cele sapte lumi
distruse ale creatiei originale.
Klippoth exercitau o fascinatie puternica asupra lui Nathan din Gaza.
Sabbatai Tzevi se parre ca a fost un maniac depresiv. In starile sale
maniacale avea o extraordinara forta a personalitatii si sunt multe
rapoarte care spun ca fata sa stralucea ca si soarele, la propriu. In starile
ecstatice facea lucruri pe care nici un evreu pios nu le-ar fi facut. Nathan
a scris un document numit Tratat despre dragoni – dragonii find
Klippoth – care era o tentativa de a mitologiza comportamentul lui
Tsevi, explicandu-l ca nevoia lui Mesia de a cobori in lumea lui Klippoth
pentru a salva scanteile ramase prizoniere – asa cum Hristos se spune ca
a vizitat iadul, iar Orpheus a coborat in Lumea de Jos pentru a isi salva
iubirea. Referintele mitice din Tratatul despre dragoni sunt impecabile.
Inainte de publicarea tratatului, Nathan a imprastiat un document
ciudat, Sepher ha-Sha’are ha-Daath. El a descris acest document ca
fiind un comentariu la doua dintre capitolele Cartii lui Alhazred, o
veche istorie a lumii. Titlul inseamna Cartea portilor cunoasterii.
Cuvantul pentru „cunoastere”, da’ath, are si un inteles tehnic. Cand
93/112
Biblia a fost transcrisa in greceste, cuvantul da’ath a fost tradus
ca gnosis. Da’ath are un statut curios in Cabala, fiind un fel de non-
existenta, de nimic. In Cabala moderna ermetica este cateodata
reprezentat ca o gaura sau o poarta in abisul constiintei. Experimentele
lui Crowley cu Chemarea celor treizeci de Aethyrs l-au dus deci in abis.
Da’ath are un aspect dual: pe de o parte este cunoasterea noastra a lumii
concrete, majoritatea faptelor date care constituie credintele noastre si
care alcatuiesc iluzia identitatii, a ego-ului si a unicitatii, iar pe de alta
parte este revelatie, cunoastere obiectiva, gnosis. Tranzitia intre
cunoasterea lumii concrete si revelatie implica experimentarea abisului,
abolirea ego-ului, negatia identitatii. Din abis orice identitate este
posibila. Este haos nemodelat. Putem spune ca de fapt contine semintele
identitatii. Din acest punct o infinitate de porti se deschid, fiecare o
legatura catre un mod de a fi. La aceasta se refera Nathan ca Porti ale
cunoasterii.
Scopul lui Nathan se pare ca a fost sa dezvolte o metodologie pentru a
expplora sitematic taramurile Klippoth, ca parte a misiunii sale de a
salva scanteile, folosind unele dintre tehnicile lui Alhazred. Este o
continuare extraordinara a lucrarii lui Alhazred, identificandu-i pe
Klippoth cu Cei vechi. Are si o interpretare moderna in Partea
intunecata a Edenului a lui Kenneth Grant.
Nathan a avut multi credinciosi si pentru multi ani iudaismul a fost plin
de acuzari de erezie. Multi rabbi proeminenti si lideri de comunitati s-au
alaturat lui Nathan, si a luat mai mult de un secol pentru ca miscarea sa
fie aparent oprita. Intr-un final, miscarea Sabbateana a devenit retrasa,
ascunsa, si, desi este foarte probabil ca o copie a Sepher ha-Sha’are ha-
Daath exista undeva intr-o bibleoteca privata, nimeni nu vrea sa admita
ca o detine.
Unde poate fi gasit Necronomicon?
Nu se stie nimic despre aceasta problema, este cel mai simplu si mai
scurt raspuns. Din nou, se suspecteaza ca Crowley a avut un rol in
aceasta. In 1912 Crowley l-a cunoscut pe Theodor Reuss, conducatorul
Ordo Templi Orientis (OTO) din Germania si a lucrat in acel ordin
pentru cativa ani pana cand in 1922 Reuss a demisionat pentru a lasa
conducerea lui Crowley. Astfel, il avem pe Crowley fiind in stransa
legatura pentru zece ani cu un un conducator al unui grup masonic
german. Intre anii 1933 si 1938 cele cateva copii cunoscute ale
Necronomicon au disparut pur si simplu; cineva din guvernul german al
lui Adolf Hitler a devenit interesat de literatura obscura oculta si a
inceput sa incerce sa obtina toate copiile prin orice mijloace.
Traducerea lui Dee a disparut de la Bodleian dupa un jaf in 1934. Muzeul
Britanic a suferit de asemenea niste jafuri, iar editia Wormius a
Necronomiconului a fost stearsa din catalog si pastrata intr-o camera
sub pamant intr-o mina convertita din Wales – unde au fost pastrate si
Bijuteriile Coroanei in timpul celui de al doilea razboi mondial. Alte
librarii si-au pierdut copiile si in ziua de azi nu exista nici o librarie care
sa aiba listat in vreun catalog Necronomiconul. Locatia prezenta a
94/112
copiilor dupa Necronomicon este necunoscuta, dar exista o poveste
despre o colectie de documente magice si oculte alcatuita in timpul
razboului in aria muntoasa Osterhorn de langa Salzburg – aceasta
poveste ar putea fi legata de zvonul recurent cum ca exista o copie legata
cu pielea victimele unui lagar de concentrare.
Concluzie
Mitul acestei carti ma fascineaza. Legendele care s-au construit in jurul
ideii propuse de aceasta – si de alte carti asemanatoare – nu sunt de
natura sa linisteasca spiritul uman. Nu propun un viitor luminos, in care
lumina triumfa. Dimpotriva. Nu stiu daca este adevarata cartea sau doar
o fabulatie a unor minti de geniu din acea perioada, ca cele ale lui Dee si
Crowley – sau chiar Lovecraft – care au pus cap la cap anumite
coincidente din folclorul mai multor popoare si au faurit aceasta
poveste. Nici nu vreau sa stiu. POVESTEA si REACTIILE pe care le
trezeste in fiecare conteaza. Majoritatea reactionam diferit: unii sunt
dezgustati, altii isi doresc sa ajute la revenirea „Celor vechi”, in timp ce
unii vor puterea acestor fiinte mitice pentru ei. Multi devin obsedati de
studiul acestor legende. TU?

CIVILIZAŢIE PE PLANETA VENUS (I)

Ştiinţific este posibil pentru fiinţe dintr-un plan material de a trăi într-o
atmosferă pe o altă planetă care ar fi prea caldă sau fatală chimic
oamenilor, construind baze subterane sau oraşe cu aer condiţionat şi
protejate de elementele de la suprafaţă. Este de asemenea realizabil de a
crea, pe suprafaţa altor planete, cupole cu o climatizare generând o
atmosferă artificială identică celei de pe Terra.
Oamenii de ştiinţă americani admit că au deja tehnologia şi planurile
pentru a crea aceste baze pe Marte şi nu pe Lună. Drept consecinţă,
extratereştrii posedând tehnologie superioară pentru a crea OZN-urile
în formă de disc care sunt detaliate în zeci de fotografii şi documente în
fişierele Proiectului Blue Book pe care l-a publicat U.S. Air Force, pot în
mod logic să posede ştiinţa avansată pentru a crea astfel de baze pe
suprafaţa lui Venus.
Fizicienii William Plummer şi John Strong au stabilit că Venus ar putea
avea mari zone cu temperaturi suportabile pentru om. Regiunile
apropiate de polii venusieni nord şi sud ar fi mult mai reci decât zonele
examinate de sondele spaţiale. Între altele, conform profesorului
Alexander Lebedinsky, temperatura uzuală de la suprafaţa unei bune
părţi din Venus trebuie să fie de aproximativ 43 0 C, deşi măsurătorile
“radio-electrice” au indicat 7000 sau mai mult. Observaţii similare pot fi
făcute pe suprafeţe relativ reci de tuburi de gaz care sunt folosite în
firmele de neon, pentru că echivalentul radio-electric al acestor tuburi
este efectiv de mai multe grade! De altfel, delfinii, care sunt foarte
inteligenţi, cu o capacitate cerebrală mai mare decât oamenii, trăiesc în
apă într-un mediu care ne-ar ucide rapid, fără echipament de plonjat şi
95/112
un aport de oxigen. Dar delfinii ar muri în mai puţin de o jumătate de
oră în atmosfera noastră, cărora lor le este mortală!
Aceasta demonstrează că fiinţe inteligente, fizice, din piele şi oase, pot
trăi într-un mediu care ne-ar ucide şi invers! Deci, cum de susţin
“experţii” că viaţa inteligentă nu ar putea trăi într-un alt stil de
atmosferă şi pe o altă planetă? În plus, la 2000 de metri sub ocean, sub
presiuni care ne-ar sfărma instantaneu fără un echipament puternic
corespunzător, biologii au găsit crabi, creveţi, viermi vii în substanţe
chimice toxice ieşind din fose eruptive de pe fundul mării. Aceste fiinţe
se hrănesc cu produse chimice mortale pentru vii!
Această descoperire demonstrează faptul că căldura, presiunea şi
substanţele chimice care ne-ar ucide sunt perfecte pentru anumite tipuri
de fiinţe fizice. Ne punem întrebarea: de ce nu ar putea trăi fiinţe pe
suprafaţa lui Venus, acolo unde oficialii programului spaţial al NASEI au
înşelat publicul cu privire la adevărul vaselor interplanetare, spunându-
ne că ar fi prea cald pentru viaţa fizică cu o atmosferă prea densă şi gaze
periculoase? De ce numeroase sonde americane aflate în orbită transmit
date că însăşi Terra este prea caldă pentru viaţa umană cu o atmosferă
mortală, cu o insuficienţă de oxigen, cu elemente ostile, pentru ca apoi
să ne ceară să credem că datele furnizate de sondele care au survolat
Venus sunt precise?

Dar temperaturi de 10000 au fost înregistrate în ionosfera Terrei la 300


km altitudine. Temperaturile date publicului plecându-se de la sondele
venusiene sovietice şi americane sunt în contradicţie unele cu altele cu
mai multe sute de grade, la fel cum şi temperaturile date de diferite
sonde americane pe Venus sunt de asemenea contradictorii. Toate astea
demonstrează că există o mare confuzie. Dacă un satelit care se află în
orbita Terrei trimite o măsură de temperatură din Alaska la fel de
contradictorie ca datele de pe Venus, s-ar putea spune că acolo jos
gheaţa ar avea 100 de grade!
96/112
Ni s-a spus că atmosfera lui Venus este de cel puţin 100 de ori mai densă
decât pe Terra, deci cum ar fi posibil să se folosească o paraşută pentru a
încetini aterizarea unei nave pe Venus, atunci când în cadrul unor
temperaturi de o asemenea importanţă, maşinăria spaţială ar coborî
lent pe suprafaţă fără a avea nevoie de o paraşută, cum se scufundă
vasele pe un ocean? Această presiune este ca şi cum am încerca de a
paraşuta vasul la 600 m pe fundul oceanului! De ce NASA contrazice
aceste afirmaţii declarând că o paraşută nu ar funcţiona pe luna
Titanului, pentru că acolo atmosfera (similară celei de pe Venus) este
prea densă (ca pe Venus)?
Această informaţie a fost publicată în presă la 12 decembrie 1980 de
către expertul spaţial James Murphy. Atunci când sovieticii şi-au pus
sonda lor Venera pe suprafaţa lui Venus, aceasta a trimis fotografii
excelente arătând o panoramă clară de coline şi roci, semănând mult cu
deşertele noastre de pe Terra în timp ce se aştepta ca o atmosferă de o
asemenea densitate să producă fotografii de o totală obscuritate. Cum a
putut fi cartografiată Venus prin radare într-o asemenea densitate
atmosferică, avându-se în vedere că prin echivalenţă folosirea radarului
pentru cartografierea fundului oceanelor noastre la o mare adâncime nu
este posibilă?
În ianuarie 1972, a fost creat Departamentul Afacerilor Interplanetare
având drept obiectiv de a cerceta şi investiga ştiinţific OZN-urile, cât şi
de a încerca de a contacta pe ocupanţii acestora dacă va fi posibil. S-au
realizat dosare importante privind raportările aterizărilor de OZN-uri,
observaţii şi contacte.
La începutul anilor ‘50, guvernul canadian a pus în aplicare “Project
Magnet” pentru studiul OZN-urilor. Directorul acestui proiect, Wilburt
B. Smith, a scris public că un oficial de rang foarte înalt de la Pentagon a
spus că OZN-urile erau cel mai mare secret pe care îl aveau, chiar mai
mare decât cel al bombei H.
Această cercetare era atât de alarmantă încât Smith ar fi putut fi
asasinat dacă ar fi publicat-o. Acest proiect secret a putut funcţiona cu
oameni de ştiinţă canadieni care au continuat să lucreze asupra
invenţiilor lui Nikola Tesla, unul dintre cei mai eminenţi oameni de
ştiinţă din istorie. El a inventat curentul electric alternativ/continuu,
care a ajutat invenţia radarului şi numeroase tehnologii militare, fiind
autorul a sute de invenţii brevetate. Tesla a spus unuia dintre asociaţii
săi că a inventat un sistem de comunicare interplanetar graţie ideilor pe
care i le-au dat venusienii!!
Dar “Project Magnet” l-a luat pe savant în serios. Acest raport detaliază
un sit experimental de aterizare de OZN-uri complet secret construit de
guvernul canadian în timpul tentativelor de a contacta OZN-uri pe care
forţele lor aeriene le-au detectat în cer. Fostul ministru al apărării
canadiene, Paul Hellyear, a admis public mai târziu că acest proiect
chiar există. În acest timp, nu a menţionat totuşi ceea ce a raportat
Smith. Proiectul a detectat de fapt un OZN real graţie echipamentului lor
ştiinţific.
97/112
Mai târziu, un grup de cercetare ştiinţifică pe care l-a condus, a stabilit
comunicări cu un vas interplanetar pus pe sol care era, conform piloţilor
săi, de pe Venus.
Arthur Matthews (originar din Quebec), care a fost o perioadă cel mai
important asistent ştiinţific al lui Tesla, era implicat în acest contact. În
plus, acest proiect raportează faptul că, pe când Matthews era pe cale de
a perfecţiona unele invenţii incomplete ale lui Tesla, venusienii l-au
ajutat cu instrucţiuni pentru a-şi termina munca. Raportul enunţă
totodată mai multe invenţii pe care venusienii le-au dat proiectului prin
intermediul comitetului dr. Matthews, care au fost testate şi au
funcţionat la perfecţie. Venusienii se preocupau serios de degradarea
mediului nostru cât şi de pericolele energiilor fosile şi ale testelor
nucleare. Ei au alarmat guvernul pentru a încerca să oprească aceste
practici. Şi au oferit sisteme de energie alternativă nepoluantă şi practic
gratuită pe care liderii guvernului, care îşi conservă puterea graţie
multimilionarilor petrolului, gazului, cărbunelui şi industriilor de
război, le-au respins din “motive economice.”
Venusienii contactează oamenii de ştiinţă
Un vas interplanetar de pe Venus a coborât deasupra laboratorului
ştiinţific situat pe lacul Beauport (Quebec). Alarma de detecţie Tesla a
rezonat, apoi a avut loc aterizarea. Arthur Matthews a ieşit pentru a
privi acest incredibil vas spaţial. Au ieşit două fiinţe care s-au îndreptat
către omul de ştiinţă. El a precizat că acestea aveau aproximativ 1,80 m,
le putea discerne părul auriu şi ochii albaştri luminoşi în claritatea
stelelor. Venusienii emanau o aură de fericire şi o sănătate perfectă.
Omul de ştiinţă putea să resimtă o vibraţie irezistibilă de bunătate
provenind de la extratereştri.
Atunci, ei i-au spus lui Matthews că au venit să arunce o privire asupra
maşinii cu raze cosmice a lui Tesla pe care el dorea să o dezvolte. După
un dialog de schimb ştiinţific, omul de ştiinţă a acceptat o vizită pe vas,
care avea un inel din metal distant de circa 6 m de corpul central metalic
şi nu era conectat la corpul vasului prin niciun sistem vizibil, ci mai
degrabă prin magnetism. Acest vas avea aproximativ 210 m în diametru
şi circa 90 m în înălţime. Nu avea niciun sistem de control vizibil în sala
de control. În centru avea o platformă mare circulară cu o zonă echipată
de sediu. Patru venusieni erau aşezaţi cu spatele lor întorşi către centru
şi priveau spre nord, spre sud, est şi spre vest.
Aceşti piloţi erau aleşi special pentru puterea spiritului lor asupra
materiei şi făceau să funcţioneze vasul prin controlul gândirii, ceeea ce
teoretic poate fi înfăptuit proiectând undele creierului într-un calculator
care reglează funcţionarea vasului. Doi din aceşti piloţi erau femei şi
Matthews a întâlnit o venusiană de o frumuseţe fără vârstă care avea
părul lung auriu, pielea frumos bronzată, o faţă superbă însă
indescriptibilă reflectând o profundă pace interioară şi o fericire
supremă. Din ochii săi albaştri ca safirul emana o inteligenţă cosmică.
De la ea, a aflat multe despre viaţa pe Venus (este ceea ce a scris în
“Project Magnet” omul de ştiinţă Smith).
98/112
Descrierea lui Venus
Apoi, omul de ştiinţă canadian a făcut o excursie pe planeta Venus. A
văzut în picioare stâlpi din bazalt perfect şlefuiţi. De pe o faleză neagră
cădea apa de la mai multe sute de metri înălţime. Râurile aveau o apă
frumoasă şi clară, în timp ce lacul central era o masă perfect lină şi
multicoloră. Nu este apa aşa cum o cunoaştem, căci reflexele luminii de
toate culorile imaginabile acopereau suprafaţa strălucitoare a clopotului
de apă pe care îl vedea pământeanul, se transformau în curcubeu. Ele se
amestecau în nuanţe de verde, roz şi violet. Tot acest decor de o
splendoare ireală era completat de o mare întindere de iarbă verde, de
palmieri graţioşi etc.
Pe cerul venusian, deasupra căderii de apă, exista o sferă de cristal
transparent. Ea semăna cu un clăbuc enorm de săpun de culoarea
curcubeului. În jurul centrului vasului exista o bandă de metal de aur şi
la poli avea proiecţii de aur. În jurul bandei aurite se găseau ferestrele.
Undeva, a văzut un munte înzăpezit şi un fluviu mare care şerpuia. Mai
târziu, Matthews a intrat într-un oraş venusian. Construcţiile aveau
acoperişuri elipsoidale în prismă de cristal pe colonade circulare din
marmură. Între construcţii se găsea un paradis de vegetaţie verde.
Deasupra caselor din cristal de culoare se aflau vase multicolore
transparente. În înălţimea coloanelor de bazalt, un râu maiestuos, unde
venusienii se plimbau pe faleze. La un nivel mai înalt, era o construcţie
mare cu o cupolă într-o prismă de cristal de culoare care servea de loc de
adunare pe Venus.

Se afla o şosea vastă de palmieri maiestuoşi care ducea la marea cladire


a adunărilor, cu un amfiteatru mare înconjurat de gradeni. Un lac
circular era umplut cu apă colorată care era suspendat în aer într-un
mod în care se putea merge pe sub el. În Palatul Adevărului venusienii
explicau cum şi-au transformat planeta într-un paradis de abundenţă
agricolă, de control climatic, de prevenire a dezastrelor naturale, astfel
încât duceau o viaţă perfectă, cu confort maxim.
Interiorul vaselor lor era divizat în diferite nivele, nivelul inferior
conţinea 24 de vase luminoase, vehicule de suprafaţă şi echipamente. Al
doilea nivel conţinea grădini, zone de divertisment, săli de distracţie şi
de studii, cât şi o sală de reuniune. Planşeul era acoperit cu o substanţă
suplă ca plasticul în timp ce pereţii erau ornamentaţi cu tablouri
frumoase. Venusienii făceau să-şi crească fructele şi legumele în navă
99/112
folosind energia solară. Un perete transparent permitea călătorilor de a
avea o vedere completă a spaţiului.
Armata şi secretul aterizării unei nave venusiene la Oahu
În 1972 au existat sute de rapoarte de vase zburătoare deasupra Maui,
aterizări în anumite zone ale insulei cât şi câteva contacte. Mai mulţi
martori au raportat că au văzut nave în formă de farfurie cu hublouri şi
cupole, similare fotografiilor de OZN-uri presupuse de tip venusian
făcute de persoane în Marea Britanie şi în America. Analiza acestor
fotografii a stabilit că nu erau trucate! Alţi martori au raportat că au
văzut un vas în formă de ţigară alungită având unul strălucitor mai mic
sub el lângă craterul Haleaka şi staţionând deasupra altor zone din
Hawaii.
Sergentul Willard Wannall, care a servit în serviciile de informaţii ale
armatei la Oahu în anii ‘50 pe când ancheta fenomenul OZN, a afirmat că
are cunoştinţă de secretul oficial OZN al guvernului şi acesta includea
vizitatori de pe Venus. El a declarat că mulţi oameni care ştiau despre
acest secret au fost asasinaţi de autorităţile militare, pentru că au vorbit
prea mult despre subiectul activităţii OZN secrete.
El a explicat cum, de două ori, a fost contactat şi luat la bordul unei nave
care a aterizat în zone împădurite din Oahu. După unul din aceste
contacte, pe care l-a detaliat într-un lung raport scris, Wannall a stabilit
că a fost dus la Retz, oraşul capitală a lui Venus, la sfârşitul întrunirii
sale. El a spus că a aterizat într-un Centru de Energie situat pe suprafaţa
planetei într-o structură care comporta numeroase încăperi, din care
majoritate erau circulare. Acest edificiu era partea centrală a unei
Metropole compusă în întregime din construcţii în formă de cupolă şi
dispuse într-o structură circulară. Aspectul translucid al construcţiilor
şi efectul agreabil al modelului era creat spontan izolând secţiunile de
energie-lumină, apoi ajustându-se procentul vibrator al acestei zone
specifice.
Materialul radiant care rezultă dădea impresia că construcţia era în
mişcare, deşi era solidă la atins. Aceste construcţii nu puteau fi
“dărâmate” decât printr-o modificare a relativitaţii timpului în frecvenţa
vibratorie fixă, astfel încât materialul energiei se întorcea la forţele
cosmice. Majoritatea obiectelor de pe Venus erau aduse pe planul
manifestării prin acest procedeu.
El a descris toate picturile frumoase de pe pereţii interiori, în principal
peisaje, cu multe nuanţe noi de luminozitate neobişnuit amestecate şi
drăguţe. Exista o puzderie de flori şi se auzea o muzică frumoasă.
Venusienii purtau robe lungi ample şi potrivite, nu păreau foarte diferiţi
de oamenii de pe Terra, din contră toţi păreau a fi în armonie.
Wannall deţine fotografii incredibil de clare şi detaliate ale unor nave
argintii enorme dincolo de atmosfera noastră. Dr. Frank Strangers,
Director al Comitetului de Anchetă Naţională privind Obiectele
Zburătoare Neidentificate din SUA a declarat detaliând cum a fost
contactat de un diplomat venusian la Pentagon în 1959, Val Thor, care a
aterizat cu o navă în exteriorul Washingtonului D.C., pentru a-l întâlni
100/112
pe preşedintele Eisenhower. Ulterior, acesta a afirmat că a avut mai
târziu o întâlnire cu senatorul Robert Kennedy.
CIVILIZAŢIE PE PLANETA VENUS (II)

O venusiană a debarcat…
La 11 mai 1991, una dintre cele mai incredibile veşti a apărut în
principalele ziare din SUA. În cotidianul “Honolulu Advertiser”, a
apărut un articol intitulat “Conferinţa OZN a unui interlocutor de pe
Venus.” Se scria, între altele: “Omnec Onec, care a sosit de la Chicago,
vorbeşte despre viaţa sa pe planeta natală Venus care nu este atât de
diferită de viaţa de pe Terra.
Aici este ca un deşert. Este surprinzător în ce mod s-a adaptat specia
umană.” Sau: “Omnec, unul dintre cei 30 de oratori de la Conferinţa
Mondială OZN a aterizat aici în această lună. Onec care în viaţa sa pe
Terra locuieşte la Chicago şi este cunoscut ca Sheila Gipson, a spus că
este originară de pe Teutonia de pe Venus.”
Ea a declarat că s-a născut pe Venus şi că a fost pregătită şi educată timp
de 8 ani pentru misiunea sa pe Terra. Apoi ea s-a îmbarcat la Ritz,
capitala lui Venus, într-un vas în formă farfurie. Onec a descris Ritz ca
un port spaţial înconjurat de un deşert cald şi sec care seamănă cu
deşertul din sud-vestul SUA. Ea a menţionat că a urcat la bordul unui vas
interplanetar în formă de cilindru lung orbitând în jurul planetei Venus.
Apoi, a descris în detaliu zborul către Terra unde a ieşit într-un vas mai
mic în formă de disc pentru a ateriza pe înălţimile munţilor himalayeni
ai Tibetului. Acolo unde putea să-i fie mai uşor de a face faţă şocului
cultural.
Corpurile lor semănau cu ale oamenilor, erau extraordinar de
atrăgătoare, dar numai în aparenţă căci sunt mult mai luminoase, mai
puţin dense, cu o consistenţă moleculară şi o frecvenţă diferită de cea a
corpurilor noastre terestre. Ceea ce face ca atmosfera noastră să fie
periculoasă pentru venusieni aşa cum atmosfera lor poate fi mortală
pentru noi. Drept consecinţă, Onec a trebuit să suporte un fel de
transformare a densităţii fizice prin anumite tehnologii înainte ca ea să
poată să debarce pe Terra. Venusiana a scris că a studiat cultura noastră
care este atât de primitivă, atât de violentă şi de poluată în comparaţie
cu cea de pe Venus, încât i-a fost dificil de a se adapta. Ea a găsit că era
foarte dificil de a se obişnui să meargă în atmosfera noastră stranie, să
ne respire aerul şi să ne mănânce hrana dezgustătoare!

Aceasta din urmă avea un gust rău comparat cu ceea ce era ea obişnuită
şi, în atmosfera noastră, îşi simţea corpul greu şi inconfortabil. Ea ne-a
101/112
studiat planeta cu stăpânii săi spirituali într-o mânăstire din Tibet timp
de câteva săptămâni, înainte de a urca la bordul unei nave şi de a zbura
spre Nevada unde venusienii au aterizat în deşert în mijlocul unei nopţi
din 1955. După ce a părăsit farfuria zburătoare într-un peisaj care
semăna cu zona de la Retz, împreună cu un venusian şi un extraterestru
s-au urcat într-o maşină nouă marca Cadillac pe care au condus-o până
în Tennessee pentru a fi în contact progresiv cu civilizaţia noastră
înapoiată.
Venusiana a găsit călătoria cu maşina haotică şi fumurile pe care le
scotea poluante, aproape insuportabile în comparaţie cu vehiculele
venusiene silenţioase şi nepoluante. Onec a făcut cunoştinţă cu
restaurantele, cu hrana americană şi cu oamenii care i s-au părut
grosolani.
Ea trebuia să-şi păstreze originile secrete şi să trăiască icognito printre
oamenii de pe Terra. A adoptat numele de Sheila pentru a se integra aici
şi a fost educată de o femeie în Tennessee în cadrul unei relaţii
diplomatice stranii.
Misiunea sa pe Terra era de a rămâne majoritatea timpului discretă
până ce se va publica o carte pe care a dictat-o chiar ea despre povestea
lui Venus. În acest sens, ea s-a întâlnit cu numeroase personalităţi
americane şi cu oficialităţi guvernamentale şi ufologice. Lui Brad
Steiger, de exemplu, i-ar fi declarat că este una din miile de persoane
extraterestre care trăiesc actual pe planeta noastră. Ea a mai afirmat că
oamenii de ştiinţă, doctorii, educatorii, artiştii, inginerii cât şi cetăţenii
obişnuiţi trăiesc şi lucrează în secret printre pământeni. Steiger a
descris-o având ochi mari bleu strălucitori, părul platinat, maniere
încântătoare şi purtând rochii diafane. Există fotografii cu ea!! Sheila
pare mult mai tânără decât lasă să pară.
În 1972, departamentul Afacerilor Interplanetare a primit o carte rară şi
epuizată intitulată “The Venusian Secret Science” (Ştiinţa secretă
venusiană), care descria ştiinţele cosmice de pe Venus, aspectul planetei
lor, sistemul culturii şi credinţelor, aparenţa lor şi obişnuinţele cât şi
misiunea venusienilor pe planeta noastră. Dar majoritatea informaţiei
era atât de diferită de tot ceea ce se ştia până atunci, încât a uimit lumea
ufologilor.
Metoda de comunicare interplanetară implică folosirea unui cristal
numit un Telolith, o formă de telepatie pentru comunicările
interdimensionale numite telegândire, cât şi un simbol venusian brodat
pe costumele lor şi observat de oameni. Mulţi martori care au văzut
OZN-uri au spus că au avut şi contacte telepatice! Cartea care a stârnit
atâta stupoare şi curiozitate a fost scrisă de Michael X. (Barton) din
California. Acest autor a declarat că informaţia îi venea de la o navă
venusiană cu care a avut un contact în anii ‘50 la mijlocul colinelor de la
Santa Barbara. El a descris pilotul ca fiind înalt şi purtând o uniformă
dintr-o singură piesă. Faţa sa era cea a unui bărbat extraordinar de
inteligent, răspândind forţă masculină şi un aer convingător, însă şi o
calitate de pace interioară, înţelegere şi serenitate.
102/112
Venusianul avea părul lung auriu, ochii de un albastru clar care
străluceau ca bijuteriile preţioase şi pielea era bronzată într-un mod
agreabil. Prezenta o sănătate perfectă. Profunzimea privirii sale i-a dat
impresia lui Barton de a privi un ocean imens şi de a vedea întreg
Universul. Apoi, din navă a ieşit o venusiană extrem de frumoasă. Şi ea
avea părul lung auriu, pielea bronzată însă ochii violeţi cu străluciri de
aur. Silueta sa era drăguţ proporţionată şi purta o centură aurie în jurul
taliei. Încălţămintea sa era suplă şi aurie.
O atare descriere te poate duce cu gândul la descrierile făcute pe
Templul Soarelui, prin hieroglife, de la Tiahuanaco sau din Anzi, care
spuneau că o navă aurie provenind de pe Venus a aterizat acolo în
trecut. Anticii spuneau cum o frumoasă femeie venusiană, Orejona, a
ieşit din navă şi i-a învăţat bazele agriculturii şi cum să dezvolte
civilizaţia umană. Dar venusienii au venit mereu în trecut pentru a
învăţa oamenii agricultura, textilele, exploatarea minereurilor,
arhitectura etc., după cum stau mărturie scriiturile babiloniene,
sumeriene, egiptene, feniciene, caldeene, mayaşe, aztece, ariene,
asiriene, sau cele din vechea Indie şi din Tibet. De ce nu s-ar întâmpla
asta şi acum, însă într-un mod mai discret? Barton a spus că venusienii
pe care i-a întâlnit purtau acelaşi simbol pe combinezoanele lor spaţiale,
un simbol de comunicaţii interplanetare.
Xienii
Pe Terra există o civilizaţie, xienii, care se consideră cetăţeni ai planetei
şi care cunosc aceste semne misterioase. Ei cred că întreaga planetă ar
trebui să fie o unică naţiune care să trăiască în pace, în loc să existe
atâtea naţiuni, războaie şi conflicte sângeroase. În 1972, xienii se aflau la
baza de la Maui într-o tentativă de a crea o civilizaţie viitoare pentru
noul secol unificând oamenii cu toate competenţele necesare din lumea
întreagă. Departamentul de Afaceri Interplanetare era unul dintre cele
14 departamente ale Conferinţei Planetare Xien, având misiunea de a
informa şi pe cât posibil de a contacta civilizaţii superioare de pe alte
planete. Civilizaţii care au rezolvat ele-însele pe propriile lor planete
toate problemele pe care le cunoaştem pe Terra şi care ne-ar putea oferi
sfaturi, tehnologii şi idei cum să evoluăm ca rasă. În anii ‘70, cel puţin 12
membri ai acestui departament au raportat că au avut contacte fizice cu
fiinţe extraterestre şi că au primit sfaturi. Baza de la Maui a fost
survolată des de OZN-uri (se spune că unele ar fi dat înconjurul
Soarelui).
Conform spuselor lui Barton, care a raportat că a fost contactat de un
disc spaţial venusian care a aterizat într-o atmosferă secretă din
California în anii ‘50, capitala venusiană îşi are baza pe structura unui
atom cu trei construcţii circulare de bază sub formă de cupole din
materie cristalină. Se întinde de la miezul central, ca razele ce pleacă din
axa unei roţi, 8 direcţii mari ducând spre 8 mari oraşe. Fiecare din
aceste oraşe posedă 4 cai care se îndreaptă spre alte 4 oraşe şi fiecare
din acestea din urmă are o structură geometrică de raze concentrice
ducând la alte două oraşe. Această structură continuă în jurul planetei.
103/112
Între oraşe se găsesc păduri mari, râuri şi munţi. Văile sunt umplute de
o vegetaţie frumoasă şi toate culorile sunt vii. În vegetaţia luxuriantă, se
ridică ici şi colo case sub formă de cupole făcute dintr-un cristal
translucid. Oceanele venusiene sunt similare cu cele de pe Terra, dar
mai mici, mai adânci şi colorate frumos. Pe marile artere rutiere
maşinile se deplasează cu mijloace de energii magnetice de lumină.
Aceste vehicule sunt complet silenţioase şi-şi trag puterea din energia
solară. Maşinile solare sunt înconjurate de un câmp de forţă electro-
magnetic care protejează pasagerii de coliziuni cu orice viteză ar merge.
Pe Venus aerul este mult mai electrizat decât pe Terra. Există o
luminozitate pe planetă similară aurorelor noastre boreale, cu razele în
formă de fragă. Există o atmosferă cu culorile curcubeului (un tablou al
unui sat venusian de pe Teutonia realizat de Onec arată de asemenea un
cer cu culorile curcubeului). De la 3000 km în spaţiu apare o lumină
albă strălucitoare. La 500 km altitudine este obscuritate. Şi deasupra
oraşelor există o lumină datorată unui efect de halou.
Pe planeta Venus nu există criminalitate deoarece este de neconceput
pentru o rasă atât de evoluată. Nu există spitale pentru că venusienii au
o sănătate perfectă. Oamenii îşi petrec majoritatea timpului în exterior
şi se hrănesc doar cu alimente proaspete şi nutritive.
Informaţiile scrise de Michael Barton în 1978 sunt în perfectă
concordanţă cu detaliile sergentului Willard Wannall şi ale lui Onec, cât
şi cu cele ale “Project Magnet” al guvernului canadian. Onec a descris că
plajele venusiene au nisip aurit, munţi purpurii şi grădini gen Eden
paradisiace care ocupă o bună parte din peisaj.
Alţii au descris ape colorate purpurii pe Venus şi o mare având aparenţa
a miliarde de diamante scânteind… Dar un mare număr din aceste mari
efecte au fost create chiar de venusieni, graţie ştiinţei lor cosmice
superioare cât şi psihismei lor şi mentalului lor incredibil. Se spune că o
bună parte din ceea ce este pe suprafaţa lui Venus, este puţin dicolo de
gama de frecvenţă limitată a viziunii umane, interdimensionale şi
invizibilă multor persoane de pe Terra.
Există numeroase scrieri vechi privind contactele oamenilor cu
venusienii. Venus era similară Terrei. Oamenii de ştiinţă au emis ipoteza
că planeta a avut cândva o atmosferă ca cea de pe Terra de astăzi, adică
de un enorm “efect de seră” care a modificat enorm atmosfera şi a
ridicat temperaturile. Majoritatea civilizaţiilor vechi ne-au lăsat arhive
scrise stabilind clar că erau în contact cu vizitatorii venind de pe Venus.
Sumerienii, babilonienii, fenicienii, chaldeenii, egiptenii, asirienii,
grecii, aztecii, mayaşii, hopis, locuitorii preistorici din Anzi cât şi cei din
vechea Indie sauTibet, cu toţii au afirmat că au fost învăţaţi de o
civilizaţie celestă, de persoane şi de zei veniţi de pe Venus în maşini
zburătoare.
Venusienii care au colonizat Terra au intervenit asupra evoluţiei noastre
umane. În desenele antice găsite în numeroase ţări, figurează tehnologii
evoluate şi călătorii spaţiale. În bibliotecile naţionale asiatice se găsesc
de asemenea multe istorii vechi, de până la 4000 de ani, care explică
104/112
într-un mod detaliat navele venusiene, piloţii lor, misiunile acestora pe
planeta noastră, intervenţia lor în problemele Terrei şi implicarea în
vechile războaie interplanetare a cărei luptă a continuat pe planeta
noastră. Unele din aceste scrieri explică metoda de propulsie a acestor
nave străine cu multe detalii tehnologice, care păreau legende până când
descoperirile ştiinţifice recente au demonstrat că această ştiinţă era
precisă.

Printre aceste scrieri vechi se numără: Book of Dzyan, Voimanika


Sastra, Vymanika Shaastra, Maosola Purva etc. În plus, un celebru
antropolog şi arheolog din anii ‘50, doctorul George Hunt Williamson, a
publicat o cercetare descriind cum a studiat vechile manuscrise ascunse
într-un templu la mare altitudine în Anzii din America de Sud, detaliind
aterizările venusienilor, contactele cu aceştia şi amestecul cu
pământenii în negura timpului. La altitudine în Cordilieri se găsesc
ruinele unuia dintre cele mai vechi oraşe descoperite vreodată,
Tiahuanaco, cu vestigii monolitice atât de incredibil construite încât
arheologii nu pot explica cum a fost posibil pentru antici de a edifica aşa
ceva.
Inscripţiile găsite acolo au fost traduse şi indică faptul că la începutul
civilizaţiei noastre a aterizat în acea zonă o navă aurie de pe Venus.
Ocupanţii acesteia au ieşit din maşinăria enigmatică şi o frumoasă
venusiană a început să-i înveţe pe indienii primitivi ştiinţa de bază a
unei civilizaţii!
De ce există atâţia “zei” cu aparenţe umane relataţi în vechile culturi
care se spune că ar fi venit de pe Venus? De ce venusienii sunt descrişi
de obicei ca fiind de tipul nordic, frumoşi, cu ochii albaştri, blonzi şi
înalţi? Ce cataclism imens ar fi putut distruge civilizaţia şi atmosfera de
pe suprafaţa lui Venus, determinându-i pe supravieţuitori să fugă pe
Terra sau să încerce s-o colonizeze şi de a controla populaţia indigenă
trecând drept “zei”? Vechile populaţii au crezut întotdeauna că
venusienii cu care erau în contact erau zei, îngeri sau alte super fiinţe,
pentru că nu puteau să înţeleagă tehnologiile ultra-avansate ale vârstei
spaţiale care semănau adevărate “miracole” în comparaţie cu nivelul lor
primitiv. Dar tehnologia venusiană a distrus o atmosferă similară cu a
noastră şi a creat “efectul de seră” pe care îl raportează NASA astăzi?
105/112
Tehnologia venusiană era îndeajuns de avansată pentru a putea practica
călătorii interspaţiale de peste 4000 de ani (şi chiar de peste 18 milioane
de ani în unele manuscrise vechi) cât şi de a fi capabilă de a construi
baze subterane la mare adâncime sau chiar oraşe pe Venus, protejate de
atmosfera de la suprafaţă de astăzi, de unde trimit OZN-uri către Terra?
Putem crede ceea ce spune NASA publicului referitor la condiţiile de pe
Venus? Dar datele furnizate nouă de această agenţie civilă americană
creată (controlată) şi finanţată de guvernul SUA intră în profundă
contradicţie cu ceea ce au retransmis sondele sovietice de pe Venus cât
şi cu ceea ce au publicat universităţile ştiinţifice! De ce există atât de
mari dezacorduri între oamenii de ştiinţă privind temperaturile,
presiunea atmosferică şi compoziţia aerului venusian, demonstrând în
consecinţă că fie sondele spaţiale trimit date imprecise fie că este o
ascundere deliberată a adevărului privind subiectul Venus de însuşi
guvernul care ascunde sistematic adevărul despre OZN-uri.
S-a demonstrat în mod repetat că CIA, Air Force şi NASA au minţit în
ceea ce priveşte OZN-urile. Există sute de articole contradictorii. Există
oameni de ştiinţă care le-au văzut (şi ni se pare imposibil ca ei să mintă,
pentru că nu ar risca să se discrediteze!). Ei au povestit public adevărul
în cărţi, în conferinţe şi în interviuri. Există sute de documente, cărţi,
înregistrări video, furnizate de foşti oficiali, agenţi secreţi, şefi la NASA
şi agenţii de informaţii şi cercetare la biblioteca Congresului la
Washington D.C., pe care le poate consulta oricine liber. Project
Bluebook, Project Sign, Project Grudge, MJ-12, manualul de instrucţie al
piloţilor Academiei Air Force din anii ‘60 etc., toate demonstrează că
nave considerate ca fiind dintr-o altă lume vin pe Terra! Există şi un
camuflaj al provenienţei lor, ascunzându-se adevărul că acestea vin de
pe o bază aflată pe Venus.
Un mijloc uşor de a dismula o anume descoperire de fiinţe spaţiale
avansate pe planeta Venus, ar fi de a spune publicului că viaţa este
imposibilă pe Venus pentru că este prea cald şi există o atmosferă
zdrobitoare şi un aer sulfuros. Majoritatea publicului ar crede ceea ce
publică presa deoarece are încredere în guvernul lor, deşi publicul a fost
minţit de mii de ori prin intermediul presei! Pentru că majoritatea
americanilor nu fac cercetări ştiinţifice sau cercetări de informaţii
universitare pentru a căuta faptele şi contradicţiile, nu sunt deci
conştienţi că mai mulţi experţi ştiinţifici au contrazis informaţiile NASEI
în ceea ce priveşte planeta Venus. Dar la un moment dat, secretarul
asistent al Apărării, Arthur Sylvester, a spus presei că guvernul are
dreptul de a minţi poporul american în “interesul securităţii naţionale.”
CIVILIZAŢIE PE PLANETA VENUS (III)
De pe bazele lor de pe planeta lor, venusienii au operat pe Terra
deghizaţi în pământeni şi au contactat, uneori ajutaţi, oameni de ştiinţă
sau inventatori (ca Nikola Tesla). Ei au oferit soluţii la toate problemele
noastre mondiale şi şi-au adus aportul la tehnologii, în schimbul unui
tratat pe care toate guvernele l-au respins pentru că liderii mondiali îşi
pierdeau întreaga putere, controlul şi averea datorate comerţului.
106/112
După ce s-a realizat “Project Magnet” şi s-a ajuns la concluzia existenţei
navelor extraterestre, Wilburt Smith i-a întâlnit pe agenţii Top Secret
OZN de la Pentagon conectaţi cu MJ-12 care i-au spus că prezenţa OZN-
urilor era cel mai mare secret al Statelor Unite. Au contactat deci
venusienii Pentagonul?
Venusienii au trebuit să găsească o altă metodă pentru aşi demonstra
existenţa lor. La 4 iulie 1952, ziua Sărbătorii Independenţei, ei au defilat
în celebrul show aerian de OZN-uri deasupra Washington-ului D.C.
zburând în formaţie chiar deasupra Casei Albe! Secvenţa video a fost
difuzată la televiziunea naţională!! Iar incidentul a fost uşor crezut de
public până ce MJ-12 (adică Ambasada Interplanetară a guvernului
secret) a decis să-l elimine pe astronautul Menzel pentru a inventa o
dezinformare explicând observaţia cu numeroşi martori. Ea a fost
transmisă presei pentru a ascunde adevărul zicând că OZN-urile care
zburau în formaţie triunghiulară erau o “inversiune de temperatură”, o
iluzie atmosferică de reflexii de lumină provocată de straturile de aer de
diferite temperaturi interpuse cu norii. Majoritatea americanilor,
credulă, a înghiţit această explicaţie mincinoasă. Dar tot ceea ce trebuie
făcut pentru a afla adevărul, este ca oamenii să meargă în oricare
bibliotecă şi să privească o fotografie a unei inversiuni de temperatură
pentru a vedea marea diferenţă. Este simplu. Şi cum o inversiune de
temperatură poate să zboare în formaţie triunghiulară perfectă la o
viteză supersonică, eschivându-se de urmăritori, avioanele americane
de reacţie sau făcând manevre complicate, viraje în unghi drept la mare
viteză şi prezentând lumini zburătoare în forme de discuri supuse
controlului unei inteligenţe? Nu vi se pare absurd?

Venusienii nu au reuşit totuşi să convingă publicul, în pofida


numeroaselor apariţii la joasă altitudine în marile oraşe. Atunci, ei au
făcut numeroase excursii americanilor pentru a demonstra existenţa
lor… Cum se face însă că mayaşii aveau un calendar venusian extrem de
precis atunci când conchistadorii spanioli le-au invadat pământurile?
Un calendar pe care ştiinţa modernă nu l-a putut proba şi cunoaşte
precizia sa până în anii ‘50!! Abia în 1965, mai precis, s-a descoperit
adevărata perioadă de rotaţie a planetei Venus graţie radioastronomiei
care cu ajutorul ecourilor radar determină o rotaţie retrogradă în 243 de
zile terestre de unde o zi solară (ciclu zi/noapte) pe Venus. Incaşii au
107/112
vorbit de o navă aurie care ar fi aterizat în Anzi şi i-ar fi învăţat bazele
civilizaţiei. Armata de invazie a lui Pizzaro a afirmat asta regelui şi
reginei Spaniei şi ea a fost cenzurată pentru că “nu era în Biblie.” În
cartea sa, dr. George Hunt Williamson a povestit cum a găsit un
manuscris vechi, într-un templu antic din Anzi aflat la mare altitudine,
care povestea despre coloniile venusiene şi despre asistenţa pe care au
dat-o venusienii în epocile vechi şi în preistorie. El a mai spus cum unele
dintre navele lor au salvat supravieţuitori pământeni de cutremurele de
pământ, de maree, inundaţii sau de bascularea polilor. Credinţa în
venusieni era curentă şi normală în timpurile antice după care a urmat
cenzura efectuată de religie şi guverne.
Dar venusienilor le este frică de a ateriza în marile oraşe pentru că ar
putea fi ucişi sau capturaţi, pentru că s-ar trage asupra navelor lor
şi/sau pentru că se va încerca să se pună mâna pe tehnologia lor.
Pământenii sunt prea des ostili, neprietenoşi şi periculoşi, spun ei.
Fireşte, ar putea riposta şi venusienii, numai că ei se declară total non-
violenţi şi preferă să observe şi să ajute de la distanţă în loc să se lupte.
Ei rezolvă problemele cu dragoste, nu prin război! Având corpuri umane
ca şi noi, desigur că ar putea fi ucişi lesne. Mesajele lor sunt de pace.
Cazul George Adamski
Era un astronom amator din Mont Palomar, care şi-a petrecut nopţile
timp de ani întregi, împreună cu aparatele sale de fotografiat în căutare
de OZN-uri. Dormea ziua şi noaptea le căuta cu telescopul său. La
începutul anilor ‘50 el a început să vadă lumini misterioase care
creşteau şi se apropiau din ce în ce mai mult, până ce Adamski a făcut
fotografii cu OZN-uri care erau atât de bune încât au alarmat
Pentagonul.
El a fotografiat luminile diurne ale unor nave metalice în formă de
farfurii zburătoare, cu hublouri, sisteme de aterizare, luate în cadre
foarte bune! Vase-mame în formă de ţigări lungi, vase luminoase…
fotografii prea nete pentru a fi confundate cu ale unor baloane
meteorologice, meteoriţi, păsări etc. de către Project Bluebook
(investigaţia publică a OZN-urilor făcută de Air Force, condusă de dr. J.
Allen Hyneck). Aceste fotografii făcute de Adamski erau atât de bune
încât agenţia lui Air Force nu a putut găsi o explicaţie pentru ele. Atunci,
Adamski a declarat că era în contact telepatic cu piloţii care i-au dat
drept misiune de a demonstra prezenţa venusiană şi de a transmite
mesajul lumii. El a adunat cinci martori, printre care dr. Williamson şi
au mers la Mojave Desert pentru probă.
Grupul a văzut un vas-mamă în apropiere de Desert Center (California).
Au mers apoi pe un drum unde a ajuns o navă luminoasă şi a aterizat în
apropiere. Adamski a fost abordat de un venusian tânăr şi purtând părul
blond şi lung, pe care l-a descris în aceşti termeni: “Frumuseţea
persoanei sale depăşea orice am văzut vreodată. Afabilitatea feţei sale
m-a eliberat de toate gândurile personale. M-am simţit ca un copil în
faţa unei fiinţe de o mare înţelepciune din care emana o mare dragoste.

108/112
O senzaţie de bunătate şi de înţelegere infinită răzbătea de la persoana
sa cu o umilitate supremă.”
Experţii în fotografii trucate de la Kodak au concluzionat, după analizele
pe care le-au făcut, că fotografiile făcute de Adamski arătau o adevărată
navă materială în suspensie la distanţă. Ei nu au putut găsi niciun
indiciu de fraudă! Bineînţeles că MJ-12 şi-a exercitat controlul asupra
agenţiilor de presă din S.U.A. şi au suprimat această descoperire. Şi
Adamski a filmat farfurii zburătoare pe 16 mm şi suficient de aproape
încât să se poată vedea că sunt nave spaţiale. Nici în acest caz, experţii
nu au putut detecta vreo fraudă! Ca probă suplimentară, Adamski şi
martorii au primit o bucată de metal necunoscut de oamenii de ştiinţă
pământeni (care din nefericire a fost furată de analiştii militari fără să fi
fost publicată nicio concluzie). În tot timpul observaţiilor de OZN, au
văzut avioane cu reacţie de U.S. Air Force care s-au învârtit deasupra
capetelor lor! Dar în mod natural, nu au spus nimic publicului.
Pilotul farfuriei zburătoare avea încălţăminte stranie, a mai spus
Adamski. George Hunt Williamson a făcut mulaje după hieroglifele pe
care le-au lăsat venusienii pe nisipul deşertului. Şi în acest caz, U.S. Air
Force a încercat să spună publicului că ele au fost inventate de doctor.
Dar această posibilitate a fost înlăturată în anii ‘70 când exploratorii au
descoperit semne identice pe nişte ruine foarte vechi în profunzimile
junglei amazoniene, exprimând o limbă necunoscută ştiinţei noastre.
Hieroglifele erau se pare “cheile cosmosului” şi indicau în linii mari,
cum să construiască un sistem electromagnetic de propulsie prin anti-
gravitaţie pentru o navă interplanetară, bazată pe cele Patru Forţe
Primare ale Universului care stau la baza oricărei materii şi energie. Şi
teoria câmpurilor unificate a lui Eistein este astfel completată!!
S-a zis că hieroglifele se găsesc în diagrame quadri-dimensionale în
Templul cel mai înalt din capitala lui Venus. Venusianul i-ar fi zis lui
Adamski să avertizeze publicul că energia atomică era mult mai
periculoasă decât ceea ce s-a spus publicului şi că toate încercările
nucleare trebuiau să înceteze iar pământenii să urmeze mesajele lor de
pace pe Terra şi să militeze pentru Dragostea universală etc.
În noiembrie 1952 acest contact constituia noutăţi fundamentale în mass
media internaţională şi o mare parte din public a crezut că s-a realizat cu
adevărat un contact istoric cu o altă planetă. Fotografiile lui Adamski au
fost publicate în numeroase ziare şi reviste şi el a fost tratat ca un erou
în timpul călătoriilor sale în capitalele străine unde a fost primit de
numeroşi lideri mondiali. Dar nu a fost cazul şi în S.U.A. Pentagonul nu
a putut aduce nicio probă că ar fi fost vorba de un fals însă l-a făcut
mincinos pe Adamski.
Mai târziu, Adamski a declarat că venusianul a revenit şi l-a luat într-o
excursie într-o navă pentru a vedea din spate Luna şi planeta Marte etc.
S-au publicat fotografii într-o carte arătându-se farfurii zburătoare
planând deasupra Lunei şi pe Adamski privind printr-un hublou din
interiorul unei nave venusiene. Într-o carte, el descrie în detalii mari
lucrurile pe care le-a văzut în spaţiu şi pe faţa ascunsă a Lunei pe care
109/112
nimeni nu avea posibilitatea să le ştie în perioada 1952-1956, pentru că
primii sateliţi tereştri au zburat în jurul Lunei şi s-au apropiat de acest
astru doar în anii ‘60!!!
Fotografiile şi observaţiile astronauţilor au permis de a verifica faptul că
informaţiile lui Adamski erau precise. El a descris de asemenea lacuri,
vegetaţie verde, nori pe suprafaţa ascunsă a Lunei cât şi locuitori.
Fotografiile oficiale ale NASA luate de sonda Lunar Orbiter şi de
astronauţii de pe Apollo au demonstrat că aceste lucruri sunt adevărate.
Dar NASA nu a furnizat aceste fotografii presei, în timp ce cercetătorii le
cer necontenit acestei agenţii americane.
Fotografii arătând mari lacuri şi eleştee pe Lună au fost luate de Lunar
Orbiter 4 (fotografia nr. HR 151-3, şi nori pe HR 161-3 cât şi o mulţime de
nori albi clari pe fotografia nr. MR 81 luată de Lunar Orbiter 5). Pe
fotografia 16-758 a misiunii Apollo 16 se poate vedea ceaţă!! Numeroşi
astronomi amatori şi profesionişti au raportat că au văzut flashuri
luminoase, luminozităţi în formă de cruce sau triunghiuri, lumini
mobile şi ziduri stranii sau păsărele pe Lună în ultimii 150 de ani.
Acestea au fost publicate în ziare şi reviste… Fotografiile sondelor Lunar
Orbiter şi Ranger arată totodată în mod foarte clar cupole, spirale,
drumuri şi ziduri pe Lună atunci când sunt mărite!

NASA ne spune însă oficial că Luna este o lume moartă şi fără viaţă de
niciun fel, fără meteorologie! Nu există nori, ceaţă sau apă pe suprafaţa
sa. Fotografiile sateliţilor arată contrariul şi-i dau dreptate lui Adamski.
O altă problemă care s-a pus pentru a-l discredita pe acest om a fost: de
ce alte farfurii zburătoare care seamănă exact cu cele din fotografiile
sale au fost fotografiate de alţi civili care nu se cunosc unii cu alţii, în
alte state americane sau ţări şi în diferite epoci, fiind însoţite adesea de
proprii lor martori? OZN-uri asemănătoare cu cele din fotografiile lui
Adamski au fost văzute deasupra insulei Maui în anii ‘70 de numeroşi
martori. Un tip de vas-mamă în formă de ţigară a fost văzut de o
mulţime numeroasă la Lahaina în 1970 şi fotografiat. El seamănă cu
unul din cele fotografiate de Adamski în anii ‘50. Air Force a încercat de
a explica ca fiind o rachetă ghidată lansată de la Kaui. Dar cum ar putea
explica atunci fotografia care arată în mod clar un vas-mamă?
O farfurie de tip venusian în formă de clopot a coborât la altitudine joasă
pe Lahaina în mai 1972 în prezenţa a numeroşi martori. Madellein
110/112
Kodeffer a făcut o fotografie netă a unei nave explorator venusian
identic cu cel al lui Adamski de la Silver Spring (Maryland) în 1965. Tom
O’ Bannan a fotografiat unul dintre aceste vase-clopote în 1957 în
apropiere de Winona (Missouri). Şi Bill Clenderson a fost martor al unei
nave similare. Numeroşi martori din diferite colţuri ale lumii au desenat
aceste nave-clopote într-o manieră precisă după ce le-au văzut de
aproape.
La 15 februarie 1954, două englezoaice tinere au fotografiat unul dintre
aceste vase-clopote. Ele sunt văzute des în lume. Putem oare să le
ignorăm? Williamson a fost hărţuit şi ameninţat cu moartea de CIA,
precum şi alţi martori (el a fugit în Anzi, pentru a se ascunde de
urmăritorii săi, într-o mânăstire). “Lista neagră” se pare că este însă
numeroasă… Se pare că CIA ar fi făcut 16 victime.
Val Thor
Este un pilot venusian care trăieşte într-o bază secretă subterană în
deşertul Nevadei (SUA). El declară că a venit pe Terra în misiune pentru
a-şi oferi ajutorul guvernului S.U.A. spre a elimina orice fel de poluare
de carburanţi, bombele nucleare etc. Dar propunerile lui au fost
respinse de preşedinte pentru că venusianul a refuzat de a-i da
informaţii ştiinţifice şi tehnice despre nava sa care ar putea fi utilizată
de militari şi de industriaşi petrolieri.
Thor a aterizat într-o navă exploratoare la High Bridge (New Jersey) în
1959. Acolo, împreună cu trei membri ai echipajului, au mers la o
conferinţă publică dedicată OZN-urilor deghizaţi în oameni şi purtând
haine terestre. După ce au observat interesul enorm care se acordă OZN-
urilor, s-au întors la nava lor, au decolat şi mai târziu au aterizat din nou
în apropiere de oraşul Alexandria (Virginia). Thor a părăsit nava şi a
întâlnit doi poliţişti statali care l-au ameninţat cu arma. Dar venusianul
şi-a folosit telepatia pentru a le inunda sentimentele cu bunăvoinţă.
Atunci ei l-au instalat pe bancheta din spate a maşinii lor şi, violând
toate legile privind limitele dintre state, l-au condus la Pentagon unde el
a povestit Secretarului Apărării şi altor 7 martori.
În acelaşi moment trei nave strălucitoare venusiene au aterizat pe baza
Edwards a Air Force pentru un contact secret cu oficialii. Aceste nave
erau controlate de la distanţă. Obiectivul era de a arăta că se putea
învăţa mult de la venusieni.
Oamenii de ştiinţă au fost incapabili de a pătrunde în interiorul navelor,
chiar cu lasere. Venusianul Thor a alarmat oficialii Pentagonului!
Introducerea, prezentată preşedintelui SUA, era scrisă de Înaltul
Consilier Venusian, numai că ea era scrisă într-o limbă absolut
necunoscută pe Terra şi i-a şocat pe oficialii americani. Val Thor a fost
autorizat de a urma şase militari înarmaţi într-un lift de transfer la o
reţea de transport subteran care l-a dus direct la clădirea Capitolului.
Agenţii din serviciile de informaţii l-au escortat până la preşedinte.
Chiar şi agenţii erau nervoşi. În timp ce venusianul intra în camera în
care îl aştepta Eisenhower, a fost observat un aer de dezolare pe faţa
acestuia. El s-a ridicat de la biroul său în timp ce grupul mergea spre
111/112
preşedintele SUA. Venusianul i-a întins mâna pentru a i-o strânge şi
imediat 3 agenţi din serviciile de informaţii şi-au îndreptat armele spre
Thor.
Preşedintele le-a făcut atunci semn nervos de a lăsa armele jos. El a
spus: “Vin de pe planeta pe care Biblia o numeşte steaua de seară şi de
dimineaţă, Venus.” Thor i-a spus preşedintelui că naţiunea americană “a
fost ţinută sub supraveghere apropiată de venusieni după prima
încercare de explozie a unei bombe A în 1945.” În 1977, Phylis Dixon,
şefa Departamentului Afacerilor Interplanetare din Noua Zeelandă, a
afirmat că a fost atacată de extratereştri umani mici negativi de tipul
răpitorilor şi că a fost salvată de venusieni. Dr. Wilbert B. Smith de la
Project Magnet, spune că venusienii au un fel de forţă de poliţie cosmică
folosită pentru a proteja personajele cheie.

http://dezvaluiribiz.ro/civilizatie-pe-planeta-venus/

112/112