Capitolul 1

Generalităţi ale psihologiei traumei

1. Elemente introductive în psihologia traumei

2. Psihologia traumei – domeniu de studiu al psihologiei
2.1. Definirea traumei
2.2. Definirea traumei psihice în calitate de categorie etiologică
2.3. Traume fizice şi psihice: asemănări şi deosebiri
3. Repere istorice în psihologia traumei
3.1. Repere empirice
3.2. Repere ştiinţifice

1. Elemente introductive în psihologia traumei

Psihologia traumei reprezintă, concomitent, o problemă şi domeniu de stringentă actualitate

în psihologia clinică. Psihologia traumei, deşi are un trecut lung, are totuşi o istoria scurtă. Ca, ca
ramură ştiinţifică a psihologiei clinice, în particular şi a psihologiei, în general, psihologia traumei
este într-un travaliu de status nascendi, căutând cu fervoare să-şi delimiteze obiectul de studiu,
aparatul conceptual şi metodele de cercetare proprii.
Se consideră că actul de naştere al noii ştiinţe psihologice este certificat de înfiinţarea la 19
mai 1991 a Institutului de psihotraumatologie din Freiburg, Germania. Părinţii spirituali ai
psihotraumatologiei sunt consideraţi membrii unui colectiv de specialişti germani în probleme
medico-psihologice sau medico-psihologico-somatice, dintre care amintim pe Gottfried Fischer şi
Peter Riedesser. Aceştia erau preocupaţi de o serie de cercetări interdisciplinare privind leziunile
psihice şi multitudinea lor de consecinţe negative pentru persoanele aflate în suferinţă (Riedesser,
Fischer, 2007, pp.15-16).
Noul domeniu de studiu denumit psihotraumatologie exprimă succint şi convingător faptul
că preocuparea sa centrală se focusează pe cercetarea traumelor psihice şi a urmărilor acestora,
reuşind să se delimiteze de conceptul de traumatologie, care în virtutea tradiţiei aparţine medicinei,
în general şi, domeniului chirurgiei, în particular.
Conceptele "traumă" şi "traumatologie" sunt întâlnite în literatura de specialitate în diverse
contexte explicativ-interpretative legate de problematica leziunilor sufleteşti provocate fie de stres,
fie de diverse alte cauze naturale (cutremure, tsunami, incendii etc.) sau artificiale (accidente,
războaie etc.). Plecând de la concluziile unor cercetători (Horowitz, 1986; Donovan, 1991 apud
Riedesser, Fischer, 2007, pp.16-17) considerăm că problematica traumelor psihice trebuie să fie
abordată din diverse perspective şi de către variate domenii ştiinţifice precum: psihologia cognitivă,
psihologia dezvoltării, psihologia clinică, psihologia educaţiei, antropologia, epidemiologia,
medicina etc.
În esenţă, psihologia traumei sau psihotraumatologia trebuie să îşi delimiteze foarte clar
obiectul de studiu atât în raport cu diverse teorii din afara psihologiei, dar şi cu o serie de teorii din
interiorul psihologiei, pentru a-şi construi propriul statut ştiinţific. Spre exemplu, succint, presiunile
dinspre medicină sau sociologie trebuie contracarate cu specificul centrării cercetării pe sfera
trăirilor umane, iar presiunile dinspre psihologia behavioristă sau psihologia socială prin focusarea
pe cunoaşterea şi tratarea leziunilor psihice (Riedesser, Fischer, 2007, pp.18-19).

2. Psihologia traumei – domeniu de studiu al psihologiei

2.1. Definirea traumei.

În patologie, trauma este definită ca fiind o rană a organismului uman sau un șoc pe care îl
produc asupra organismului uman unele leziuni fizice bruște, ca provenind de la acte de violență sau
diferite accidente. Pe scurt, în patologie, trauma este orice vătămare sau rană corporală. Totodată,
traumatismul este definit ca fiind starea produsă de trauma. În psihiatrie, trauma este înţeleasă ca o
1 din 15
experiență care produce un prejudiciu psihologic sau o durere psihică, iar traumatismul este explicat
ca fiind prejudiciul cauzat astfel psihologic. Trauma, în psihologie, este descrisă ca un şoc puternic,
care poate avea efecte pe termen lung (Collins English Dictionary - Complete & Unabridged, 10th
Edition, 2009, William Collins Sons & Co. Ltd. 1979, 1986, Harper Collins Publishers 1998, 2000,
2003, 2005, 2006, 2007, 2009).
Într-un alt dicţionar, din perspectivă medicală, trauma reprezintă tot acele vătămări corporale
grave sau şocuri care provin de la manifestări violente sau accidente, iar din perspectivă psihiatrică,
trauma este privită ca o rană emoțională sau un șoc care creează pagube substanțiale la dezvoltarea
psihologică durabilă a unei persoane şi care, de multe ori, poate duce la nevroză (American
Heritage Stedman Medical Dicționar, 2002, 2001, 1995, Published by Houghton Mifflin Company).
Prin traumă se înţelege şi vătămările corporale severe rezultate prin rănire cu glonţ sau prin
accidente produse de diferite vehicule. De asemenea, trauma poate fi înţeleasă ca o vătămare
psihologică sau emoţională cauzată de o experienţă profund tulburătoare (The American Heritage,
Science Dictionary, 2002, Published by Houghton Mifflin).
Într-un alt dicţionar, traumele sunt considerate acele răni care rezultă din vătămări fizice
bruște sau prin violență. În general, termenul de traumă este frecvent folosit pentru a descrie un șoc
emoțional care cauzează grave daune psihologice (The American Heritage, New Dictionary of
Cultural Literacy, Third Edition, 2005, Published by Houghton Mifflin Company).
Trauma mai poate fi definită ca o rănire corporală sau un şoc fizic, precum şi ca un şoc
emoţional care uneori poate avea un efect psihic de durată (Neufeldt, Victoria & Sparks, Andrew
N., 1998, Webster's New World Dictionary, Pocket Books, New York).

2.2. Definirea traumei psihice în calitate de categorie etiologică

Cercetările empirice şi ştiinţifice au demonstrat că experienţele psihotraumatice pot conduce

la tulburări psihice, făre a mai fi necesare alte condiţii suplimentare. Din această perspectivă putem
afirma că traumatizarea psihică trebuie considerată o categorie etiologică, adică o determinare
cauzală independentă.

A) psihotraumatic

B)
suprasocializare

D)
subsocializare

C) psihobiologic

Figura l
Clasificarea tulburărilor psihice in functie de influenţele etiologice
(Fischer, 2000b,168).

2 din 15
 Unii cercetători (Riedesser, Fischer, 2007, p. 20) apreciază că, dincolo de această variabilă
independentă (experienţa traumatică) se conturează şi aalte variabile sau factori determinanţi ai
tulburărilor psihice, precum:
 ereditatea (factori biologici genetici, înnăscuţi, dar şi cei psihologici dobândiţi de foarte
timpuriu).
 mediul:
 suprasocializarea (atitudinea hiperprotectoare, educaţie severă, rigiditatea etc.);
 subsocializarea (răsfăţul, neglijenţa parentală etc.).
În figura1 este prezentată o modalitate intuitivă de ansamblu asupra celor patru sfere de
influenţă etiologică şi a diferitelor combinaţii rezultate din intersecţia acestora. In conformitate cu
cele de mai sus, putem analiza influenţele factorilor etiologici (psihotraumatic, psihoereditar,
suprasocializator, subsocializator), precum şi ale diferitelor interacţiuni dintre aceştia.

A. Influenţele psihotraumatice:
 tulburările traumatice reprezintă una dintre puţinele unităţi nosologice (ţinând cont de teoria
tablourilor patologice) a căror cauzalitate este cunoscută;
 factorului de influenţă psihotraumatic îi corespunde nosologic spectrul traumatic specific al
tulburărilor psihice, care cuprinde, în afară de PTSD/SSPT, sindroamele psihotraumatologiei
speciale (tulburări disociative, o parte din tulburările-limită (borderline) şi tablouri ale
tulburărilor somatoforme;
 alături de etiologia specifică, tulburările psihotraumatice prezintă şi o patogeneză specifică
(procesul prin care ia fiinţă un tablou al tulburării) care rezultă, printre altele, din dinamica
schemei traumatice şi sistemului compensator al traumei.
 ceilalţi factori (cel puţin cei psihobiologici) au aici o influenţă redusă de modificare;
 exemplu: cercetările asupra traumelor de război arată că PTSD/SSPT apare cu o
probabilitate cu atât mai mare, cu cât soldatul în cauză se află mai aproape de centrul
bătăliilor.

B. Suprasocializarea:
 corespunde unui stil de educatie excesiv de sever, rigid şi restrictiv prin care vitalitatea
personalităţii copilului este reprimată;
 impulsurile de natură pulsională şi sistemele imaginaţiei sunt ,ştanţate" de forma de imprimare
rigidă;
 modelele de socializare tradiţional-conservatoare sunt influente, dar există şi variante moderne
ale acestui tip de socializare, strict condiţionate de performanţă, dar nu mai puţin ascetice;
 patogeneza se poate descrie adesea după modelul psihodinamic dorinţă (pulsională)/model de
apărare:
 rămâne în discuţie dacă şi în ce măsură un stil de educaţie exagerat de sever şi rigid
poate fi considerat „traumatic" în întregul lui;
 nu este recomandabilă o extindere exagerată a conceptului de trauma, dat fiind că sub
o astfel de premisă, evenimentele traumatice şi condiţiile de vârsta, în sens restrâns, şi-
ar pierde caracterul excepţional, şi trauma, ca şi stresul, ar ajunge un "passepartout";
 există o ,,zonă de intersectie" (A–B) între cele două domenii în care, de exemplu, un stil
de educaţie suprasocializant ajunge sigur acolo atunci când normele educative rigide
sunt impuse cu pedepse corporale brutale.
 pornind de la tabloul patologic, în condiţiile numite, ia fiinţă personalitatea neurotică clasică,
cu o identitate proeminentă, o organizare verticală a apărărilor, cu un sistem Eu–Sine relativ
coerent, care se poate îmbolnăvi de nevroză din cauza refulării exagerate a impulsurilor vita-
le. Ar fi de cercetat în ce măsură stereotipurile tradiţionale de rol sexual conţin factori
neurotogeni, poate chiar diferenţiat în funcţie de sex. Cuminţenia, politeţea, disponibilitatea
altruistă şi supunerea care se aşteaptă în mod tradiţional de la fetiţe conţin, fără îndoială,
elemente patogene din această sferă de influenţă etiologică.

3 din 15
C. Factori biologici înnăscuţi şi dobândiţi:
 factorii moşteniţi genetic se leagă în moduri diferite de restul fluxurilor etiologice, de
exemplu în sensul ,,seriei complementare" formulate de Freud între factorii de influenţă
somatici şi psihici;
 în privinţa factorilor situaţionali psihotraumatici cu grad mediu şi înalt de severitate, cel mai
redus rol pare să fie jucat de predispoziţia genetică;
 alături de predispoziţiile genetice înnăscute importante sunt şi predispoziţiile dobândite şi
ancorate fiziologic, care influenţează consecinţele traumei la nivelul SNC, neurovegetativ şi
neuromotor, dar şi alterările dobândite timpuriu în copilărie la nivelul sistemelor de reglare
hormonală şi neuroendocrină;
 exemple: o dereglare a metabolismului serotoninei ca urmare a unei deprivări în copilăria
timpurie, care predispune la îmbolnăvirea de depresie la vârsta adultă; în cazul
predispoziţiilor fiziologice dobândite, determinate de trauma, cercetarea se află abia la
început.

D. Subsocializarea:
 prototipul este reprezentat de copiii "răsfăţaţi", cu o educatie „laisser-faire" şi de o
structurare normativă prea redusă sau unilate'rală;
 exemplu: părinţii care le dau mereu dreptate copiilor lor atunci când este vorba despre
conflictele cu alţi copii sau cu persoane sau instanţe din afara familiei, independent de
participarea reală a copiilor la conflict, astfel:
 iau fiinţă o lipsă de empatie, o lipsă de înţelegere a normelor şi o lipsă de înţelegere
a "reciprocităţii" (cf. Fischer, 1981) fundamentale a relaţiilor sociale, care formează
nucleul principiului comunicativ al realităţii (Uexkull şi Wesiack, 1988);
 apare un deficit de învăţare legat de acele abilităţi sociale care asigură un raport
reciproc mulţumitor cu alţi copii sau cu adulţi din afara familiei;
 dacă se adaugă alte condiţii negative, atunci acest model de socializare poate duce la
o carieră disocială sau antisocială;
 şi la acest tip de socializare pot să se adauge factori psihotraumatici, care conduc
apoi la o acutizare a deficitelor comportamentale şi a tendinţelor antisociale;
 legat de „nucleul tare" al personalităţii antisociale, sociopate trebuie luată în
considerare şi o predispoziţie genetică moştenită, care se defineşte prin lipsa aşa-
zisului „startle-response" (reacţie de spaimă înnăscută la stimuli neobişnuiţi din
mediu), impulsivitate şi caracter refractar la măsurile educaţionale.

Concluzii referitoare la relaţia dintre aceste patru modele etiopatogene cu procedurile terapeutice
care s-au format ,spontan" in istoria psihoterapiei:
 psihanaliza freudiană se apropie foarte mult de câmpul B,
 terapia comportamentală, legată evolutiv-istoric de pedagogie, se apropie de câmpul D,
 psihofarmacoterapia şi psihoterapia legată de corp se apropie de câmpul C,
 terapia traumei se apropie de câmpul A.
Această privire de ansamblu oferă şi puncte de plecare pentru o procedură psihoterapeutică
orientată în raport cu etiopatogeneza diferenţiată.
Deci, psihotraumatologia cercetează şi tratează un grup de tablouri de tulburări din medicina
psihologică, etiologic relevant şi specific din punct de vedere patogen. Alţi factori de influenţă
etiologică ce trebuie să fie luaţi în considerare pentru apariţia tulburărilor psihice sunt supra- şi sub-
socializarea, ca şi predispoziţiile biologice înnăscute sau dobândite.

2.3. Traume fizice şi psihice: asemănări şi deosebiri.

Aşa cum am definit traumele, ca fiind răni, acestea pot fi fizice sau psihice. Fiinţa umană
poate fi înţeleasă doar în unitatea fizic-psihic, corp-spirit sau, în sensul dat de Freud, că Eu-l corp
este şi nuclelul Eu-lui psihic, adică centrul trăirilor sufleteşti. Omul interpretează, în mod natural,

4 din 15
rănile psihice prin analogie cu rănile fizice, somatice. Există, în limbajul cotidian, o serie de
metafore care exprimă analogii sau chiar sensuri echivalente ale expresiilor lingvistice referitoare la
rănile fizice şi psihice. Din categoria analogiilor reţinem metafore de genul "Faptul acesta m-a
rănit/m-a durut foarte rău" sau "Atitudinea lui mi-a rupt inima". Din categoria expresiilor
echivalente sunt de notorietate afirmaţiile de genul "Timpul le vindecă pe toate" sau "Toate se
rezolvă la timpul lor".
Agumentele ştiinţifice cu privire la similaritatea sau echivalenţa unor concepte, din medicină
şi psihologie, chiar cele referitoare la traumatologie şi psihotraumatologie, se regăsesc din plin în
asemănările şi deosebirile din trecutul şi istoria fiecărei ştiinţe, mai ales din perspectiva teoriilor,
modelelor şi paradigmelor lor interpretativ-explicative.
De partea medicinii stau ca axiome incontestabile istoria îndelungată a acestei ştiinţe şi
obiectul ei de studiu (rana, leziunea, boala), care are un aspect evident, vizibil, concret, pe care
experienţa senzorială îl percepe ca real. De partea psihologiei argumentele ţin mai mult de sfera
percepţiei, raţionamentului, judecăţii, gândirii care, din perspectiva istoriei recente ca ştiinţă, îşi
defineşte obiectul de studiu (psihicul uman) ca fiind o reflectare subiectivă a realităţii obiective,
ceea ce creează dificultăţi în înţelegerea problemelor generate de rănile sau leziunile psihice, care
sunt de un tip special, adică nu sunt vizibile şi cognoscibile direct ci, dimpotrivă, sunt invizibile,
incolore şi inodore.
Tocmai datorită specificităţii obiectului său de studiu, psihologia traumei sau altfel spus
"psihotraumatologia ca ştiinţă care cercetează în mod special vulnerabilitatea sistemelor psihologice şi
psihosociale" trebuie să ţină seama de particularităţile leziunilor psihice care pot fi explicate şi interpretate
printr-un sistem de reguli sau norme care "admite mai multe particularităţi la mai multe niveluri
ontologice, de la fizico-chimic la biologic şi până la psihosocial" (Riedesser, Fischer, 2007, p.25).
În viziunea autorilor citaţi, normele pot fi explicate astfel:
 norma funcţională sau structurală (starea reală este comparată cu o valoare nominală preexistentă);
 norma statistică (starea reală este comparată cu o valoare nominală preexistentă);
 norma ideală (strea reală este comparată cu o valoare nominală aleasă).
Aceeaşi autori consideră că aceste norme pot fi atribuite unor niveluri de obiecte, astfel:
 nivel fizico-chimic, cu legi naturale (norma funcţională şi norma statistică);
 nivel biologic, cu emergenţă/apariţie şi supervenienţă/suprapunere (norma funcţională şi
norma statistică);
 nivel psihosocial (norma funcţională, norma statistică şi norma ideală).
Se poate constată faptul că la nivelul psihosocial, adică la nivelul personalităţii umane, sunt
aplicabile toate cele trei tipuri de norme. Prin urmare, fiinţa umană este dotată cu proprietăţi
sistemice autoreglative nu numai pentru valori preexistente, ci şi cu capacităţi selective şi volitive,
în raport cu amplitudinea valorilor adaptative specifice, individuale, particulare. De aici pot rezulta
două tipuri de disfuncţionalităţi:
a) în relaţia dintre mijloace şi scopuri (moralitatea);
b) în alegerea obiectivelor (iraţionalitatea).
Apreciem că sunt necesare câteva explicaţii cu rol de exemplu cu privire la modul de
evaluare a componentelor sistemului normativ, astfel:
 Norma funcţională se aplică omului ca nivel fizico-chimic, spre exemplu, în
măsurarea tensiunii arteriale sau temperaturii corpului.
 Norma statistică se aplică nivelului biologic înţeleasă ca nivel subatomar celei
funcţionale, care pune însă graniţe clare ariei de variabilitate statistică, iar o deviere
de la aceste valori de graniţă este atunci potenţial patologică.
 Norma ideală, dimpotrivă, corespunde unei ordini ideale, care poate fi găsită mai
puţin în domeniul fenomenal biologic sau fizic şi mai mult în cel psihosocial, spre
exemplu normele, scopurile şi regulile de comportament cultural şi intercultural
(homosexualitatea, contactele oral-genitale - cunnilingus, felattio etc.).
În cazul omului trebuie luate în considerare toate cele trei categorii de norme şi niveluri, în
sensul că procesarea informaţiei de către psihicul nostru nu poate fi privită reducţionist, ci
dimpotrivă sinergic şi complex, în relaţia omului cu lumea şi cu sine, fără a fi scurtcircuitate nici

5 din 15
normele și nici nivelurile, fără a reduce psihologia la fiziologie, biochimie sau biofizică, chiar dacă,
în realitate, suprasolicitările traumatice scurtcircuiteză diferitele niveluri.
Exemple:
 lezarea capacităţii umane de autodeterminare (nivel psihosocial - 3) este posibilă să nu fie
trăită specific traumatic la nivel biologic 2;
 o femeie care a fost victima unui viol este tulburată şi lezată nu numai în domeniile
autoreglării biologice, ci şi, mai mai ales, în dreptul şi capacitatea ei de autodeterminare sexu-
ală;
 o trauma psihosocială, de pildă o traumă de relaţie, poate să includă cercuri de reglementări
fiziologice, conectând subsistemele biochimice şi biofizice;
 o situaţie de suprasolicitare traumatică poate afecta direct SNC independent de procesul
psihic şi vorbim de o nevroza traumatică privită drept o "fizionevroză", spre deosebire de
aşa-zisele psihonevroze (Abraham Kardiner, 1941).
Reorganizarea şi restituirea înţelegerii de sine şi de lume sunt constituentul esenţial al
elaborării specific umane a traumei, pentru care metaforele utilizate în psihotraumatologie trebuie să
ia în calcul „efectele plurinivelare" care se propagă dincolo de nivelul fizico-chimic, biologic şi
psihosocial, şi anume în ambele direcţii.
În sensul celor afirmate de Thure von Uexkull şi Paul Wesiack (adaptate de Riedesser,

Societate - Stat

Sistemul de sănătate

Comunitate

Profesie Familie (Medic) Grupuri relevante

Efecte descendente Individ (sistem psihic, realitate individuală) Efecte ascendente

I
Corp (sistem cenestezic, relativ inchis)

Sisteme organice (sistem nervos, endocrin, imunitar)

Organe
I
Ţesuturi
I
Celule

Figura 2: Modelul ierarhiei sistemelor

Fischer, 2007, p. 31) efectele traumei sunt ascendente, dar şi descendente.

Alte explicaţii:

Stresul traumatic extrem poate produce o „fiziologizare" artificială a nivelului sistemic

psihosocial, prin "efectele de scurtcircuitare", care conduc la îmbinări patologice divese şi
complexe ale modelului ontologic normal. Capacitatea de liberă determinare a valorilor nominale şi
a scopurilor de acţiune are tendinţa să fie scoasă din funcţiune. În zona mai îngustă de personalitate,
6 din 15
determinată şi devorată de traumă, individul urmează normele funcţionale, respectiv statistice, şi
este dominat de constelaţia stimulului traumatic atât de deplin pe cât o prevede schema stimul-reacţie
din behaviorismul clasic. Şi aceasta în special în domeniile trăirii şi comportamentului, care sunt
afectate de compulsia la repetiţie şi care sunt supuse tendinţelor de traumatofilie. Explicaţia pentru
aceasta nu poate fi însă decât una cvasifiziologică. Şi aici explicaţia mai cuprinzătoare începe la
modificarea condiţionată de traumă a calităţilor nivelului sistemic psihosocial. Este (parţial) pierdută
posibilitatea de a schiţa scopuri ale acţiunii şi valori în interiorul "spaţiului de joc" al
comportamentului nostru, lăsat liber de nivelurile 1 şi 2 (Waldenfels, 1980) şi de a le realiza cu
mijloace adecvate. Schemele de orientare şi de comportament distruse prin traumă sunt frecvent
determinate de o orientare spre scop alterată, atât în sfera mijloacelor de îndeplinire a scopului, cât şi
a înseşi scopurilor fixate. Ele par a fi nişte procese conduse pur „biologice" şi ar putea sprijini
reducţionismul biologic. Modelul multinivelar poate însă lămuri faptul că determinismul biologic
nu este un dat primar, ci se datorează pierderii traumatice a proprietăţilor autoreglatoare ale
nivelului psihosocial.
Consecinţe teoretico-practice pentru psihotraumatologie:
 psihotraumatologia trebuie să lucreze cu concepte care să corespundă nivelului psihosocial şi
vulnerabilitătii sale;
 unele concepte, ca „schema traumatică", "schemă de compensare a traumei" sau „schemă de
deziluzionare" sunt utile pentru a analiza dezorientarea şi încercările de reorientare, pe care
le declanşează, de regulă, experienţele traumatice;
 metaforele organice şi, paralel cu ele, premisele cercetării traumatice biologice înfăţişează
normele funcţionale lezate ale nivelului de realitate biologic, şi, în această măsură sunt
indispensabile pentru cercetarea traumatologică, dar ele sunt improprii în calitate de
concepte-cadru;
 conceptele psihotraumatologiei trebuie să provină de la nivelul psihosocial şi să exprime
particularităţile acestuia, deoarece altminteri psihotraumatologia s-ar reduce la traumatologie
(somatică) şi ar rezulta o altă variantă a reducţionismului ştiintelor naturii;
 psihotraumatologia revendică urmărirea leziunilor psihice ale oamenilor până în biosfera lor
şi explicarea manifestărilor traumei şi pe baza lezării sistemelor de reglare valabile acolo, dar
ca psihotraumatologie, cercetarea menţine însă raportul mai amplu în relaţia cu lumea şi cu
sine a omului, şi dezbate astfel totodată forma specific umană de vulnerabilitate.

3. Repere istorice în psihologia traumei

Cercetarea problematicii psihotraumatologiei evidenţiază două etape istorice:

- istoria naturală a psihotraumatologiei;
- istoria ştiinţifică a psihotraumatologiei.

3.1. Generalităţi ontogenetice

Leziunile psihice ca urmare a catastrofelor, pierderilor sau supărărilor sunt manifestări atât de
spectaculoase, încât nu au scăpat niciodată atenţiei oamenilor. Natural history (istoria naturală) a
psihotraumatologiei cuprinde numeroase indicii conform cărora din cele mai vechi timpuri oamenii
dispuneau de cunoştinte şi de practici pentru alinarea experienţelor traumatice. Wilson (1989) descrie
la diferite popoare ritualuri care erau menite să îndeplinească acest rol. Această istoria naturală a
psihotraumatologiei trebuie diferenţiată de istoria ştiintei moderne şi de contribuţiile ei la
întemeierea conceptelor specific traurnatologice de nature psihologică sau psihosomatică. În
cercetarea acestei natural history intervin următoarele întrebări:
- Cum au abordat oamenii traumatizarea psihică, în istoria lor şi în comparaţie interculturală?
- Cum au încercat oamenii să descrie fenomenul şi consecinţele lui?
- Ce măsuri naturale „intuitive" au dezvoltat oamenii împotriva traumelor?

7 din 15
 Începuturile ştiinţifice se deosebesc de aceste încercări intuitive prin reflecţie conştientă,
încercări de clasificare şi cercetare sistematică. Nici istoria naturală a psihotraumatologiei şi nici
istoria ei ştiinţifică nu pot fi înţelese însă izolat. Ele trebuie să fie cercetare şi în contextul
evenimentelor cruciale din istoria socială. Diferite ocazii istorice au prilejuit apariţia diverselor
concepte ştiinţifice despre explicarea şi vindecarea traumelor psihice.
Conceptul de ,,nevroză traumatică" a fost dezvoltat în secolul al XIX-lea şi elaborat mai
amănunţit în Primul Război Mondial, când psihiatria a fost confruntată cu victimele nevrozelor de
război. Abordarea ştiinţifică a traumatizării psihice a fost stimulată după cel de-al Doilea Război
Mondial, de către supravieţuitorii Holocaustului.
Un alt eveniment care a contribuit la dezvoltarea psihotraumatolo giei a fost războiul din
Vietnam. Mulţi veterani de război au dezvoltat tulburări psihopatologice. Ei au trebuit să fie lăsaţi la
vatră şi internaţi în "veteran-centers". Pe baza muncii psihologilor, a medicilor, a lucrătorilor sociali
şi a pedagogilor cu aceşti pacienţi s-a dezvoltat, treptat, o cunoaştere din ce în ce mai detaliată
despre relaţia între situaţia de război şi elaborarea experienţelor traumatice, care a dus printre altele
la formularea aşa-numitului „sindrom de stres posttraumatic" (Posttraumatic Stress Disorder,
PTSD).
Pe de altă parte şi catastrofele naturale, cum ar fi catastrofa de la Buffalo Creek din Virginia de
Vest în 1972, au întărit cercetarea traumatică. Din starea de neajutorare de la început au izvorât
lucrări intense de cercetare şi eforturi terapeutice pentru victime.
Pe lângă catastrofele naturale şi războaie, printre evenimentele care au impulsionat cercetarea
psihotraumatologică se pot număra şi mişcările sociale, mai ales cele care s-au opus oprimării şi
exploatării. Mişcările muncitoreşti şi alte curente de emancipare au înfierat relaţiile de muncă
bazate pe asuprire, au dus la umanizarea muncii şi, împreună cu forţele spirituale ale
Iluminismului, au obţinut interzicerea muncii copiilor în Europa. Începând cu Revoluţia Franceză,
tortura a fost interzisă în toată lumea. Mişcarea femeilor a adus la lumina atitudinea de violenţă faţă
de femei şi copii, ţinută mereu ascunsă. Sunt de menţionat iniţiativele împotriva maltratării şi
abuzului sexual al copiilor, ca şi în general împotriva oprimării şi exploatării copiilor. Apoi
mişcările de eliberare a minorităţilor şi popoarelor asuprite social sau grupuri de iniţiativă care s-
au solidarizat cu acestea.

3.2. Istoria naturală a psihotraumatologiei

Abordarea istoriei naturale presupune recursul la cele mai importante descoperiri culturale
ale umanităţii.
Unele ritualuri, obiceiuri şi moravuri au provenit din nevoia de-a face faţă traumatizării
psihice. Ritualurile de doliu, care sunt răspândite în toate timpurile şi la toate popoarele, pot servi
aici drept exemplu. Miturile, religiile, mai târziu şi literatura şi filosofia sunt pline de confruntări cu
suferinţa şi cu moartea şi de amprenta pe care acestea o lasă asupra celor afectaţi. În cele din urmă,
în creaţiile lor culturale, oamenii s-au străduit să găsească un răspuns la întrebarea: ce sens au
suferinţa, moartea, violenţa socială şi catastrofele naturale? O psihotraumatologie ştiinţifică poate
învăţa ceva mai ales din abordarea de către scriitori a acestor probleme. Scriitorii au descris tot
mereu circumstanţe de viaţă traumatizante şi posibilităţile celor afectaţi de a supravieţui. Adesea,
prezentarea a avut efecte radicale, de schimbare socială. O serie de exemple, în acest sens, sunt
evidente. Romanul Oliver Twist de Charles Dickens. Acolo este descrisă situaţia psihică a unui
tânăr care şi-a pierdut părinjii. Din perspectiva criticii sociale, se arată cum instituţiile sociale, care
ar fi trebuit să aline această situaţie gravă de viaţă, mai pot contribui în plus şi la înjosirea şi
traumatizarea celui în cauză. Multe ale poveşti tratează felul în care individul se raportează la
trauma şi posibilităţile de învingere treptată a ei.
O altă abordare a psihologiei culturale a traumei consta în cercetarea vieţii şi operei artiştilor
creatori, a poeţilor şi scriitorilor, referitor la biruirea traumei care se exprimă în creaţia lor literară.
De exemplu, filosoful şi scriitorul Jean-Paul Sartre a suferit în primul sau an de viaţă o traumă
severă de deprivare, al cărei efect se detectează până în celebra sa autobiografie Les mots (1965) şi
proiectele filosofiei sale (Fischer, 1992). Ca şi alţi artişti, Sartre este un exemplu pentru biruirea în
mod creativ a traumei. Astfel de exemple aruncă lumină asupra funcţiei sociale a artei şi filosofiei, a
8 din 15
căror contribuţie la o abordare creativă şi culturală a traumatizării de-abia este descoperită de
ştiinţele culturii. Din literatura psihanalitică poate fi amintită metoda "înţelegerii analoage traumei"
a lui Vietighoff-Scheel (1991). Autoarea pune în evidenţă, într-un mod foarte subtil, mecanisme de
prezentare şi de elaborare literară a traumei pe baza unor texte ale lui Kafka. O trecere în revistă a
contribuţiilor psihanalitice la teoria şi cercetarea literaturii este oferită de compendiul lui Pfeifer
(1989). Cercetările psihologic-istorice, cum este Istoria copilăriei lui DeMause (1977), au extins
foarte mult cunoaşterea noastră istoric comparativă şi sistematică despre condiţiile de viaţă tra-
umatizante din copilgrie.
Pe baza Iliadei, o relatare de război din Antichitatea europeană, se poate vedea cum Homer,
"istoriograful" şi poetul, a ştiut să descrie într-un mod foarte comprehensiv reacţiile traumatice.
Shay (1991) atrage atenţia asupra faptului că Iliada evocă detaliat o traumă de război şi arată şi
căile spre depăşirea ei. Cel mai important erou al grecilor, Ahile, dezvoltă în bătălia în faţa Troiei
simptome psihotraumatice, care corespund cu exactitate celor pe care le cunoaştem azi. Shay
numeşte următoarele indicii ale acestei forme speciale de traumatizare de război: trăirea unei trădări
sau o încălcare a ceea ce soldatul consideră că este în dreptul lui; retragerea dezamagită într-un mic
cerc de prieteni şi camarazi; sentimente de tristeţe şi de vinovăţie din pricina morţii unui camarad de
care îl lega o prietenie deosebită; dorinţa de răzbunare; a nu mai dori să se întoarcă acasă; a se simţi
ca mort; apoi o manie nebunească însoţită de dezonorarea duşmanului şi cruzimi extreme.Simptome
individuale sau chiar întregul sindrom se regăsesc adunate în relatările participanţilor la lupte care
dezvoltă după interventia lor o tulburare psihotraumatică de stres. Shay descrie această stare
excepţională de manie turbată ca pe o pierdere a sentimentului de teamă şi a oricărui sentiment al
propriei vulnerabilităţi; nu se mai iau nici un fel de precauţii pentru propria siguranţă; se dezvoltă o
forţă şi o rezistenţă supraomenească; mânie, cruzime fără oprelişti sau capacitate de diferenţiere; o
stare de supraexcitaţie a sistemului nervos autonom, descrisă adesea de cei în cauză ca "beţie
adrenalinică" sau „ca şi cum ar ieşi curent electric din mine". Acelaşi lucru se întâmplă cu Ahile. El
pătrunde tot mai mult in starea sa de răzbunare cruntă, ameţitoare şi nu se dă la o parte nici de la a
dezonora cadavrul duşmanului său ucis, eroul Hector, şi a-i refuza înmormântarea. In final apare tatăl
lui Hector, Priam, care el insuşi se afla în pragul morţii, şi care îl roagă pe Ahile să îi predea cadavrul
fiului său. După o lungă dezbatere, acesta cedează rugăminţii şi se întoarce astfel la normalitatea
cutumelor de război ale timpului, conform cărora dezonorarea duşmanului mort stătea sub cel mai
sever tabu. Acum Ahile renunţă şi la retragerea sa socială şi revine la condiţia unui erou grec
„normal". Starea psihică excepţională şi periculoasă a lui Ahile a început deci cu o încălcare a
regulilor şi obiceiurilor care erau sacre în Grecia acelei epoci. În munca sa cu veteranii din Vietnam,
traumatizaţi de război, Shay a observat că o violare a regulilor scrise şi nescrise chiar în perioade de
război, în care multe din normele altminteri valabile sunt scoase din funcţiune, a anticipat o tulburare
ulterioară de stres psihotraumatic. Destul de paradoxal, zdruncinarea traumatică a înţelegerii de sine şi
de lume, pe care o punem la baza definiţiei pe care o dăm traumei, se face remarcată ea însăşi ca un
factor deosebit de traumatogen, chiar şi în condiţiile de anomie profundă ale războiului.

3.2. Istoria ştiinţifică a psihotraumatologiei

Istoria reţine ca acţiuni ştiinţifice de pionerat în psihotraumatologie lucrările lui Pierre Janet,
Sigmund Freud şi Hans Selye .
Pierre Janet (1859-1947) şi Sigmund Freud (1856-1939) au fost contemporani, dar, în timp
ce Freud şi opera sa au avut o însemnătate istorică foarte mare şi pentru abordarea terapeutică a tra-
umatizării, lucrările lui Janet au rămas mult timp fără o mare influenţă şi doar de curând a fost
apreciat rolul lor de pionierat în psihotraumatologie (Van der Kolk et al., 1989).
Cele trei direcţii identificate în istoria ştiinţifică a psihotraumatologiei pot fi definite ca
fiind:
- trauma psihică prezentată ca o disociere a conştiinţei;
- trauma psihică înţeleasă ca o disociere între conştient şi inconştient;
- trauma psihică privită ca o reacţie la stres şi detaliată prin metoda de coping.

9 din 15
 A. Pierre Janet, în epoca sa, a lucrat, ca şi Freud, o perioadă cu celebrul medic,
specialist în hipnoze, Charcot, la spitalul Salpetriere din Paris. Din experimentele de hipnoze
şi din începuturile terapeutice ale lui Charcot se desprindea faptul că numeroase anomalii şi
simptome psihopatologice de care sufereau pacienţii psihiatrici erau legate de amintiri refulate
ale unor evenimente traumatice. Janet foloseşte pentru prima dată, ca un concept explicativ,
noţiunea de disociere. După Janet, disocierile apar ca urmare a suprasolicitării conştiinţei la
elaborarea unor situaţii de viaţă traumatice, copleşitoare. În lu crarea sa L'automatisme
psychologique (1889), el susţine că amintirea unei experienţe traumatice nu poate fi adesea
elaborată corespunzător, deci ea va fi scindată de conştiinţă, clivată, disociată, pentru a reapărea
la un moment ulterior, fie ca stare emoţională, ca stare corporală, fie în forma de reprezentări,
imagini sau reînscenări, în comportament. Trăirile care nu au putut fi integrate pot să conducă,
în cazuri extreme, la formarea unor personalităţi parţiale diferite, ceea ce corespunde tulburării
disociative de identitate. Janet a fost cel care a descris pentru prima oară tulburări de memorie
legate de traumatizare. El a explicat amneziile postexpozitorii sau hipermneziile (imagini mnezice
hiperexacte) ca un fel de eroare de transpunere, ca o incapacitate de a transfera experienţa
traumatică într-o povestire mai puţin înfricoşătoare (Janet, 1904). Deosebirea între diferite forme de
reprezentare ale memoriei, curente şi în cercetarea cognitivă modernă, şi anume în forma enactivă
(dirijată comportamental), iconică (imagistică) şi simbolic-lingvistică (Kihlstrom, 1984) a fost
preluată de către studentul lui Janet, Jean Piaget, şi transferată asupra stadiilor de dezvoltare ale
proceselor de gândire senzoriomotrice - preoperaţionale şi simbolic-operaţionale. Influenţa
lucrărilor lui Janet se manifestă în lucrările lui Piaget. Totuşi Piaget nu urmează poziţia centrată pe
traumă a lui Janet. Pentru psihotraumatologie este importantă încă şi astăzi descoperirea lui Janet după
care experienţele traumatice care nu pot fi descrise în cuvinte se manifestă în imagini, reacţii
corporale şi în comportament. "Spaima de nedescris" pe care o lasă în urma ei trauma se sustrage
nivelurilor de organizare cognitive superioare, dar îşi lasă urmele pe treptele elementare, inferioare
din punct de vedere semiotic.
Numim schemă a traumei această structură psihică cu fragmente de amintiri pe diferite
niveluri reprezentaţionale şi clivajul caracteristic al părţii de percepţie de partea de acţiune.
Ca merit al acestui cercetător rămâne:
- o teorie foarte diferenţiată asupra traumatizării şi tulburărilor de memorie, a reînscenării
traumei în comportament şi pe diferite niveluri reprezentaţionale cognitive;
- conceptul de disociere între diferite stări de conştiinţă, care poate duce în cazuri extreme la
personalităţi parţiale care au tendinţa de a deveni independente;
- în tradiţia teoretică psihanalitică, noţiunea de "stări de experienţă cu tendinţa de a deveni in-
dependente" a fost preluată doar de puţini cercetători, ca Paul Federn (1952), cu teoria sa a
"stărilor Eului", sau Mardi Horowitz (1979) în conceptul său de states of maid, de stări de
experienţă sau de dispoziţie tipică unei personalităţi (cf. Fischer, 1989).

B. Sigmund Freud dezvoltă teoria traumei către un alt curs şi spre alte accente. Nu este usor
să ne dăm seama dacă ideile despre traumă ale lui Janet şi Freud sunt principial compatibile sau dacă
ele se exclud reciproc. În orice caz, este sigur că Freud a pus accente diferite. Şi în lucrările timpurii ale
lui Freud se află conceptul de disociere. Însă curând, Freud a introdus conceptul de "apărare", al cărui
prototip poate fi considerată refularea. Aici este vorba despre o uitare motivată, intenţionată. Expe-
rienţele traumatice nu sunt deci disociate numai în virtutea suprasolicitării momentane a conştiinţei de
către procesul de elaborare a lor. Mai curând ele sunt ţinute activ departe de conştiinţă, pentru că
integrarea lor ar fi neplăcută pentru personalitate sau chiar ar supraîncărca-o cu afecte pur şi simplu
insuportabile.
În preocuparea sa pentru trauma psihică, Freud a parcurs epoci foarte diferite. Într-o fază
timpurie, care se reflectă, de exemplu, în Studii despre isterie (1875), el era convins că la baza oricărei
tulburări isterice ulterioare se află o experienţă reală traumatică, mai ales seducerea sexuală a
copiilor. Într-o perioadă ulterioară (aproximativ în 1905), el a relativizat această concepţie. O dată cu
cercetarea vieţii sexuale infantile, Freud elaborează rolul dorinţelor pulsionale şi formaţiunilor
fantasmatice ale copiilor în apariţia tulburărilor neurotice. Totuşi el ţine mai departe la o seducţie reală
ca o cauză posibilă a unor tulburări ulterioare: "... nu pot să admit că în lucrarea mea din 1896 Despre
10 din 15
etiologia isteriei am supraestimat frecvenţa sau importanţa acesteia, deşi atunci încă nu ştiam că
indivizii care au rămas normali pot să fi avut în copilărie aceleaşi experienţe, de aceea am apreciat
mai mult seducţia decât factorii daţi în constituţia şi dezvoltarea sexuală" (Freud, 1905d, 91).
Cititorului contemporan i se impune întrebarea: cât de mult a căzut victimă Freud, în
cercetările lui timpurii despre istoria apariţiei isteriei, unei alegeri unilaterale a probelor prin sondaj?
Printre pacientele sale, care sunt amintite în studiile despre isterie, se afla poate un foarte mare
număr de persoane cu experienţe reale de abuz în copilărie. Concluzia finală a lui Freud, anume că
tulburările isterice trebuie să fie în orice caz întemeiate pe seducţie sexuală, nu era de fapt valabilă
nici conform logicii cercetării şi nici empiric. Astăzi ştim că abuzul sexual în copilărie poate duce, ce-
i drept, şi la o tulburare isterică, dar la fel de bine se poate solda şi cu alte tablouri clinice, cum ar fi
sindromul-limită (borderline) sau tulburările disociative. Şi în perspectiva follow-back o tulburare
nevrotică, o nevroză isterică nu trebuie obligatoriu să aibă origini psihotraumatice. Diferite influenţe
biologice şi socializatoare pot să iniţieze o dezvoltare nevrotică, printre ele şi răsfăţul copiilor de
către adulţi supraprotectori. În afară de aceasta, traume infantile foarte diferite pot să ducă mai
târziu la un tablou de tulburare asemănător. O traumă de deprivare poate să atragă dupe sine o
tulburare narcisică, depresivă dar şi isterică, desigur în funcţie mai ales de diferitele constelaţii ale
situaţiei traumatice. După criteriile logicii cercetării psihotraumatologice, Freud avea bune motive să
facă o revizie a primei sale teorii despre etiologia isteriei, care generaliza în mod global. Lui Freud i
se reproşează în mod repetat că a renunţat la teoria seducţiei pentru a scăpa de proscrierea socială de
care era legată descoperirea sa anterioară (de exemplu Masson, 1984b). Fără îndoială, Freud a adus
atingere unui tabu, cum fac adesea şi temele de cercetare psihotraumatologică. Deci el nu era dispus
deloc să-şi jertfească noua descoperire prejudecăţii curente. Şi nici mai târziu nu a considerat-o global
greşită.A rămas o ca o contribuţie diferenţiată la cercetarea proceselor traumatice după abuzul sexual
infantil. Ele sunt exemplare în reconstrucţia legăturii complexe între situaţia traumatică, reacţie şi
proces, care necesită o metodică la fel de diferenţiată calitativ ca şi cea pe care Freud o dezvoltase
atunci în lucrările sale. În lucrările sale ulterioare, de exemplu în cele Trei eseuri asupra teoriei
sexualităţii (1905d), în care a cercetat fazele dezvoltării psihosexuale, Freud s-a apropiat mai mult de
cercetarea vieţii interioare decât în perioada "Studiilor". Pare prea puţin convingător reproşul că şi el
ar fi anihilat sau "trădat" teoria seducţiei prin îndreptarea spre fantasmele sexuale ale copiilor şi spre
propria lor curiozitate şi activitate sexuale. Copiii au o viaţă fantasmatică erotică şi sexuală proprie,
care este tulburată prin sexualizare activă, aşa cum se întâmplă în dinamica patogenă la abuzul sexual
infantil. Exploatarea de către adulţi a spontaneităţii copilului formează aici, aşa cum se întâmplă
frecvent la traumele relaţionale ale copiilor, tema situaţională traumatică centrală şi punctul de
maximă interferenţă între subiect şi factorii situaţionali traumatogeni. Lui Freud îi datorăm o privire
în lumea experienţei infantile, o imagine a copilului ca un mic şi neobosit "cercetător sexual", care,
prin inteligenţa şi curiozitatea sa, se împotriveşte cu straşnicie încercărilor de dezorientare din partea
adulţilor, poveştilor cu barza şi altora asemănătoare. Copiii au propriile dorinţe, trebuinţe şi fantasme
sexuale. Acestea îi fac deosebit de vulnerabili la comportamentul abuziv, care ignoră aspectul de
dezvoltare al acestor trebuinţe şi care îi supune intereselor egoiste ale adulţilor. A-1 acuza pe Freud
ca a bagatelizat abuzul copiilor sau chiar că 1-a justificat, pentru că a făcut din viaţa proprie sexuală a
copiilor obiectul cercetării psihanalitice, corespunde unei confuzii cognitive care este adesea expresie a
dinamicii cu graniţe labile a abuzului şi care, împreună cu restul factorilor traumatogeni, ca trădarea,
stigmatizarea şi maltratarea determină, respectiv înlocuieşte adesea, din păcate, şi discutarea
ştiinţifică a temelor tabu traumatologice. În măsura în care argumentele care servesc criticării
psihanalizei se mişcă la acest nivel, ele nu trebuie să fie luate prea în serios de o psihotraumatologie
ştiinţifică. Autori ca Alice Miller (1981) sau Masson (1984b) au ridicat totuşi cu critica lor la adresa
psihanalizei probleme fundamentale, epistemologice, care se pot formula astfel:
- În ce măsură recunoaşte psihanaliza (şi psihologia, în general) o egalitate de pondere între
factorii „intrapsihici" şi factorii externi de mediu în semnificaţia ei pentru dezvoltarea psihică
şi în ce măsură îi ia în considerare în mod adecvat?
- În ce măsură este scăpată această legătură dialectică dintre constelaţia internă de trebuinţe şi
factorii obiectivi situaţionali cu concentraţia pe "raporturi pur intrapsihice"?
O reţinere critică este aici desigur adecvată la unele studii sau chiar încercări psihanalitice
care nu pot să facă la tulburările traumatogene o legătură dovedibilă fenomenologic cu factorii
11 din 15
traumatici situaţionali. Această critică a fost emisă faţă de teoriile Melaniei Klein şi ale lui Bion.
Dimpotrivă, conceptul originar freudian de traumă cere implicarea sistematică în cercetarea
psihanalitică a constelaţiilor patogene de mediu. Freud porneşte de la o analogie cu trauma
corporală, aşa cum arată definiţia următoare:
„Numim aşa [traumatică, autorul] o experienţă care aduce în viaţa psihică, într-un interval scurt
de timp, o asemenea creştere a stimulului, încât rezolvarea sau transformarea ei în modalitate
normală şi obişnuintă eşuează, rezultând tulburări energetice durabile." (G.W. XI, 284)
O metaforă organică asemănătoare se află şi în lucrarea lui Freud din 1920g, Dincolo de
principiul plăcerii, în care el reflectează la autoorganizarea substanţei vii, organice. Vezicula vie
este protejată de stimulii exteriori de către o membrană de protecţie sau un filtru de stimuli, care
lasă să pătrundă doar cantităţi de energie suportabile. Dacă această peliculă suferă o ruptură, atunci
este vorba despre o traumă. Acum este sarcina aparatului psihic de a mobiliza toate forţele care sunt
disponibile pentru a face contrainvestiţii care să lege cantităţile de stimuli care se revarsă şi să facă
posibilă reinstalarea principiului plăcerii.
Semnificativ pentru teoria lui Freud despre traumă este, pe 1ângă orizontul corporal-organic
al metaforei, şi conceptul de retroactivitate. Un exemplu pentru aceasta sunt contactele cvasierotice
între adulţi şi copii. Uneori, numai în pubertate copiii devin conştienţi de încărcătura sexuală a
situaţiei. Astfel scena trecută este reevaluată retroactiv, de data aceasta conform orizontului de
semnificaţie al fantasmelor şi dorinţelor sexuale dezvoltate ale unui adolescent. Aici conceptul de
traumă capătă o tendinţă care se găseşte în întreaga dezvoltare a gândirii freudiene: conexiunea
temporală a fenomenelor psihice în schiţa şi istoria de viaţă. Structura temporală a retroactivităţii
trebuie să fie luată în considerare în general la studierea proceselor traumatice. Aici dă seamă mo-
delul desfăşurării traumatizării psihice.
După Laplanche şi Pontalis (1967), într-o epocă ulterioară a dezvoltării conceptului de
traumă dispare totuşi semnificaţia etiologică pentru nevroză a traumei, în favoarea vieţii
fantasmatice şi fixaţiilor dezvoltării personalităţii la diferite stadii ale libidoului. Mai exact spus,
Freud dezvoltă un al doilea concept de traumă. Pe lângă factori situaţionali insuportabili, ca factori
traumatici sunt cercetate şi dorinţe şi impulsuri pulsionale inacceptabile şi insuportabil de intense.
Chiar dacă punctul de vedere legat de traumă nu este astfel părăsit, aşa cum subliniază Freud, totuşi
el e inclus într-o mai largă concepţie etiologică, factorii „interni" sunt luaţi în considerare, la fel ca
şi constituţia fizică şi dezvoltarea din copilărie per ansamblu. Trauma devine acum parte
componentă a unei istorii, ca istoric de viaţă şi ca istorie a dezvoltării dorinţelor pulsionale şi a
scopurilor în viaţă. În această concepţie largă despre apariţia nevrozei, trauma este un factor
etiologic printre alţii, factor care se află într-o serie complementară cu factorii ereditari şi cu
destinul pulsiunilor. Expresia desemnează o relaţie complementară a factorilor etiologici şi patogeni
interni şi externi, care pot conflua către o valoare patologică limită. Întrebarea critică despre
abordarea psihanalitică a traumelor se poate concretiza astfel: în cazurile individuale, cele două
concepte de traumă — situaţie insuportabilă versus impuls inacceptabil (traumatizare) intră în
discuţie în aceeaşi masură? La o examinare superficială, „situaţia" poate fi considerată mult prea
uşor ca fiind normală, obişnuită sau medie, astfel că eventualele urmări traumatizante sunt atribuite
„automat" vieţii pulsionale sau fantasmatice a personalităţii. O astfel de hotărâre pripită poate avea
consecinţe profunde. Dacă, de exemplu, tratamentul îndelungat al pacienţilor traumatizaţi nu este
condus în mod explicit şi ca terapie a traumei, atunci tendinţa de negare a victimei este susţinută, şi
astfel sunt susţinute şi tendinţele periculoase de autoculpabilizare. Aici trebuie să ne aşteptăm deja
din partea conceptului de terapie la o retraumatizare a pacientului. Această problemă se pune în
special în orientarea kleiniană contemporană care, după aprecierea lui Schafer (1997, 354), pare să
renunţe în general la reconstrucţia şi transformarea traumelor. Freud admite o istorie extern
traumatică de instalare a nevrozei în cazul nevrozei traumatice. Laplanche şi Pontalis (1967, 521)
rezumă astfel ideea lui despre acest concept psihiatric. Aici se pot desprinde două cazuri:
„a) Traumatismul funcţionează ca element declanşator, care pune în evidenţă o structură
nevrotică preexistentă;
b) Traumatismul capătă o pondere determinantă în însuşi conţinutul simptomului (retrăirea
evenimentului traumatizant, coşmar repetitiv, tulburări de somn etc.), care apare ca o tentativă
repetată de a « lega» şi a provoca abreacţia traumei; o asemenea <<fixaţie la traumă» e însoţiă de o
12 din 15
inhibiţie mai mult sau mai puţin generalizată a activităţii subiectului.
Freud şi psihanaliştii rezervă, de obicei, denumirea de nevroză traumatică acestui al doilea
tablou clinic. În timp ce astăzi noi privim prima constelaţie mai degrabă ca un factor precipitator al
unei reacţii nevrotice, legătura de conţinut între situaţia traumatică şi simptomatica respectivă ţine
de indiciile diferenţiale ale nevrozei traumatice.
Printre psihanaliştii renumiţi care s-au preocupat mai departe de traumă se numără Abraham
Kardiner, Masud M. Khan, John Bowlby, D.W. Winnicott, Max Stern, H. Krystal et al. (Brett, 1993)
A. Kardiner a scris lucrarea Nevrozele traumatise ale războiului referindu-se la cel de-al
Doilea Război Mondial, în anul 1941. Experienţa clinică a constat în munca psihoterapeutică cu
soldaţii americani care au participat în războiul împotriva Germaniei naziste şi Japoniei. El a fost
primul care a ţinut seama de fenomenele secundare fiziologice masive care au însoţit reacţiile
traumatice deja din denumirea lor, vorbind despre nevroza traumatică drept o "fizionevroză".
Kardiner a formulat un sindrom de fenomene secundare, care poate fi valabil în multe ca precursor
al actualului sindrom de stres psihotraumatic (SbSPT). El a preluat punctul de vedere al lui Sandor
Rado despre nevroză ca o formă de adaptare şi de stăpânire şi a arătat că pentru înţelegerea
fenomenelor secundare este importantă descoperirea sensului din spatele simptomului. Kardiner
introduce următoarele caracteristici directoare:
- îngustarea Eului (ego contraction);
- epuizarea resurselor interne sau sărăcirea energetică;
- dezorganizarea (disorganization), ceea ce am numi astăzi destructurare şi eventual disociere.
Simptomatica pe care el a descris-o în amănunt era foarte complexă. Ea putea fi acută sau
cronică şi consta din manifestări de oboseală şi pierderea plăcerii de viaţă, depresii, reacţii anxioase,
coşmaruri recurente, angoase care, în funcţie de situaţie, erau asociate cu trauma, un amestec de
comportament impulsiv şi nestatornic în relaţiile interumane, ca şi o tendinţă spre neîncredere,
suspiciune şi izbucniri de violenţă.
Masud Khan a adus o lărgire a conceptului freudian de traumă prin conceptul său de
traumă cumulativă (1963). Evenimente şi împovărări care, luate fiecare în parte, sunt subtraumatice,
adică rămân sub pragul de traumatizare, în sensul mai îngust, se adună într-o configurare care,
în total, este traumatică. Întotdeauna când Eul doreşte să îşi restabilească scutul său protector, bariera sa
de apărare împotriva stimulilor, în loc de susţinere socială apare o altă împovărare. Pe termen lung,
aceasta face să se prăbuşească funcţiile de autoapărare ale Eului.
D.W. Winnicott, psihanalist şi pediatru din Londra, ale cărui lucrări se numără printre cele
mai bogate în idei din psihanaliză. Acesta porneşte de la faptul că dezvoltarea timpuriu infantilă
continuă netulburată numai atunci când copilul întâlneşte în cea mai timpurie perioadă de viaţă un
mediu care îi completează atât de optim posibilităţile încă nedezvoltate, încât el poate să se
abandoneze iluziei atotputerniciei infantile, a unei puteri depline asupra mediului psihosocial. Doar
această iluzie de atotputernicie face posibilă o dezvoltare conştientă de sine, care îi mijloceşte copilului
certitudinea că poate să configureze creativ condiţiile sale de mediu. Chiar dacă, ulterior, iluzia va fi
deconstruită pas cu pas, ea va rămâne bază pentru "autoeficienţa" ulterioară (selfefficacy) în „teoria
cognitiv-socială a învăţării" a lui Bandura (1976) şi pentru activităţile creatoare, care nu acceptă în
mod pasiv mediul social şi fizic dat, ci îl configurează în funcţie de trebuinţele şi posibilităţile umane.
Frustrările lumii exterioare sau intervenţiile abuzive faţă de copil duc la o minitraumatizare, care
distruge fantasma de atotputernicie infantilă şi produce o deziluzionare prematură. În acest caz, în
loc de un mediu "suficient de bun", care se se adapteze într-o măsură satisfăcătoare la trebuinţele
infantile, copilul trebuie dimpotrivă să fie cel care să se adapteze mediului său, ceea ce este pentru el,
în acest stadiu timpuriu, o suprasolicitare. Se ajunge astfel la construirea unui fals sistem al Sinelui,
unde subiectul se subordonează cerinţelor mediului şi este adesea însoţit de-a lungul vieţii de un
sentiment de înstrăinare şi de gol interior, de senzaţia că el nu este cu adevărat prezent în acţiunile
sale (Winnicott, 1954; Schacht, 1996).
John Bowlby se numără printre autorii care lucrează într-un orizont de înţelegere
psihanalitică, sau care sunt de formaţie analitică şi au dezvoltat în mod independent concepţii
psihanalitice. El este unul dintre primii psihanalişti care au legat cercetarea empirică cu teoria şi
practica psihanalitică. Astfel a luat fiinţă lucrarea de referinţă asupra traumei de deprivare, lucrare
care încă mai este cea mai importantă pe această temă. În cele trei scrieri Separation, Bounding şi
13 din 15
Loss, Mourning and Depression (1976, 1987), Bowlby a cuprins cercetări şi concepte despre
efectele deprivării infantile, ca, de exemplu, pierderea timpurie a părinţilor, experienţe de relaţie care
se schimbau adesea şi traume de despărţire. Bowlby uneşte bagajul de gândire psihanalitică şi
observaţiile subtile care devin posibile în situaţia psihanalitică cu o multitudine de alte enunţuri, de
la psihologia cognitivă a dezvoltării la sociologie, epidemiologie şi istorie a culturii. Lucrarea lui
poate fi dată drept exemplu pentru psihotraumatologie, inclusiv pe plan metodic şi metodologic.
Max Stern (1988) va da interpretarea, ca o urmare nemijlocită a traumatizării masive, pe de
o parte o reacţie catatonoidă, o încremenire, şi pe de altă parte o furtună agitată de mişcări. Acestea
sunt primele reacţii, în caz de nevoie, la traumatizarea psihică masivă.
H. Krystal (1968) preia reacţia catatonoidă de la Stern şi o vede ca urmare a unei
traumatizări psihice masive, persistente. În aceste stări, în aşa-numitele reacţii catastrofice, individul
decade într-o neajutorare completă. Aici se poate face o paralelă cu conceptul de neajutorare învăţată
al lui Seligman. Reacţia catatonoidă la o trauma catastrofică poate duce la cedarea tuturor funcţiilor de
autoconservare şi la moartea psihogenă. În psihanaliză, Krystal a fost primul care a făcut diferenţierea
netă între traumatizarea catastrofică masivă şi formele mai uşoare de traumă.

C. Hans Selye, prin lucrările sale de pionierat asupra stresului, reprezintă a treia direcţie în
constituirea psihotraumatologiei. Acesta s-a apropiat de chestiunea factorilor de mediu stresanţi în
calitate de internist, din punctul de vedere al reacţiilor corporale şi al bolilor care pot să fie
provocate de stresul de scurtă sau de lungă durată. În anul 1936 el a formulat modelul reacţiei de
stres, cu trei faze, de alarmă, stadiul de rezistenţă şi, în final, stadiul de epuizare. Reacţia de alarmă
se recunoaşte printr-un tonus simpatic ridicat şi o „reacţie de pregătire" dirijată simpaticotonic. În
stadiul de rezistenţă sunt mobilizate toate rezervele corpului pentru a putea compensa stresul masiv.
Astfel se ajunge, din punct de vedere fiziologic, la creşterea producţiei de hormoni suprarenalieni,
cum este cortizonul şi la sporirea metabolismului zahărului din sânge, pentru a mobiliza toate
rezervele corpului. Dacă stimulul patogen de mediu, „stresorul", cum îl numeşte Selye, persistă,
atunci au loc consecinţe masive şi parţial ireversibile, ca decompensarea funcţiilor de
reproducere şi sexuale, a proceselor de creştere şi a imunocompetenţei. Tulburările vindecării rănilor
sunt un alt fenomen secundar.
Selye subîmparte stimulii de mediu în stresori cu semnificaţie pozitivă versus negativă
pentru organism. Cei pozitivi au fost numiţi de el „eustress" („eu-stress” de la eu = gr. bun), iar cei
negativi au fost numiţi „distress". El a pornit de la faptul că reacţia organismică la stresorii negativi
este uniformă. Această ipoteză a putut să fie respinsă din punct de vedere fiziologic abia în ultima
vreme. Astfel, din studiile rezumate de Weiner (1984) a rezultat că deja în experimentele asupra ani-
malelor poate fi observată o reacţie fiziologică diferenţiată la diferite situaţii de mediu. Weiner a
desemnat modelul trifazic al reacţiei de stres după Selye şi ca sindrom general de adaptare (SGA),
care poate prezenta variante specifice dependente de mediu.
Cercetările lui Selye s-au dovedit foarte fructuoase pentru investigarea psihosomaticii bolilor
interne. Dat fiind ca Selye a descris şi simptome deja psihologice, care corespund desfăşurării
fiziologice a stresului, putem desemna această direcţie de cercetare şi ca o contribuţie importantă la
o traumatologie psihologică şi psihosomatică. Diferenţa de pondere între organism şi lumea
exterioară a fost cercetată în consecinţele sale asupra diferitelor domenii ale raportului psihofizic
universal - o constelaţie care poate fi ilustrată în modelul cercului situaţional după Thure v. Uexkull
şi Wesiack, pe care îl vom folosi pentru prezentarea experienţelor situaţiilor traumatice.
Dat fiind ca Selye a ales ca poli ai modelului său pe de o parte un „stimul", stresorul, şi pe
de altă parte o „reacţie", reacţia de stres, cercetarea stresului, mai ales în psihologia şi medicina
nord-americană, a fost mult timp continuată după modelul behaviorist stimul-reacţie. În această
interpretare, stresorul, ca stimul, produce în mod nemijlocit reacţia de stres şi, în final, maladia, o
simplificare faţă de o înţelegere ecologică a relaţiei subiect-obiect, care poate să stimuleaze analiza
factorilor de mediu, acesta fiind aspectul cel mai valoros pentru cercetarea modelului traumei, dar
care a primit o atenţie mai scăzută.
Lazarus A., Lazarus R.S. şi Folkman, S. continuă şi dezvoltă, dintr-o perspectivă
cognitivistă, modelul explicativ-interpretativ al stresului. Ca urmare a aşa-zisei revoluţii cognitive
împotriva behaviorismului a apărut pentru prima oară o concepţie diferenţiată despre relaţia între
14 din 15
subiect şi mediu, ca de exemplu în aşa-numitul „model tranzacţional al stresului" (Lazarus, 1984).
Organismul şi mediul sunt aici privite ca nişte mărimi raportate una la alta, o reprezentare care cel
puţin se apropie de o concepţie ecologică şi dialectică de la care apreciem că trebuie să pornim. În
consecinţă, au fost luate în considerare acum şi "mărimile intermediare" subiective, ca, de exemplu,
procesele de apărare şi de coping. A luat fiinţă o direcţie de cercetare care poate fi desemnată ca
„Stress and Coping Approach". Aici încercările cognitiv-behavioriste se unesc cu conceptele
mecanismelor de adaptare şi de stăpânire din psihologia psihanalitică a Eului. "Abordarea stres şi
coping" este, pe lângă psihanaliză, unul dintre curentele care vor conflua spre psihotraumatologie.
Este fascinantă observaţia că nişte direcţii de cercetare care au puncte de plecare total diferite şi
diverse sisteme de concepte ajung să se concentreze din ce în ce mai mult pe interacţiunea dintre
individ şi mediu, de îndată ce ele se ocupă cu fenomenele traumatizării. Pornind de aici, descrierea
fenomenologică şi cercetarea ştiinţifică, din ce în ce mai exacte, ale relaţiei umane cu mediul în
aspectele sale subiective şi obiective, ar trebui să formeze baza epistemologică a psihotraumatologiei.

15 din 15