Sunteți pe pagina 1din 3

Flori de mucigai - Tema si viziunea despre lume

Poezia „Flori de mucegai” a fost publicată în perioada interbelică, lirica lui


Tudor Arghezi fiind reprezentativă pentru modernismul interbelic. Așadar, opera
se încadrează în acest curent literar datorită unor caracteristici precum ambiguitatea
mesajului poetic, acesta fiind încifrat prin metafore cheie, ca de exemplu metafora
unghiei. De asemenea, în modernism temele nu mai sunt legate de stările sufletești
sau sentimente, ci sunt teme filozofice, sunt poezii care abordează tematica vastă a
condiției umane. O altă caracteristică a modernismului este renunțarea la rigorile
prozodice: organizarea strofică inegală și măsura versurilor variabilă. Mai mult, o
trăsătură este și preferința pentru contraste, pentru opoziție, poezia având la bază
ideea esteticii urâtului, idee formulată de esteticianul Karl Rosenkranz și preluată
de la Charles Baudelaire în ”Florile răului”.
Tema este cea a creației, textul fiind o artă poetică modernistă, bazată pe
relația dintre vechi și nou, dintre o viziune conservatoare („unghia îngerească”) și
una modernă, insolită, inovativă, având la bază renunțarea la tipare și convenții
(„unghia de la mâna stângă” / „unghia pe tencuială”). Caracterul de artă poetică
derivă din prezența în poezie a unui câmp semantic al creației, cuprinzând cuvinte
cum ar fi „am scris”, „stiluri” și „m-am silit să scriu”.
Tipul de lirism este cel subiectiv, în text putându-se identifica mări lexico-
gramaticale ale prezenței eului liric: pronume și verbe la persoana I singular.
„Când mi s-a tocit unghia îngerească / Am lăsat-o să crească”. Unghia este
simbolul central, metafora cheie a textului, sugerând inspirația divină și, prin
extensie, modalitatea tradițională de a scrie verbul la perfect compus „s-a tocit”
sugerează o pierdere definitivă, irevocabilă, un act consumat, fără a mai exista o
speranță să-și recapete această formă a inspirației.
O altă secvență ce susține tema este: „Și m-am silit să scriu cu unghiile de la
mâna stângă”. În structura „m-am silit”, prin semantica verbului se sugerează
dificultatea actului creator, truda artistului de a crea o operă care să reflecte o
realitate nouă, de curând descoperită. Prin modul conjunctiv din sintagma „să
scriu” se arată dorința de a găsi inspirația în ciuda cadrului care aparent limitează
creativitatea.
În contrast cu secvența anterioară, metafora „unghiile de la mâna stângă”
sugerează adaptarea eului creator la un univers în care frumosul este ascuns în
spatele unei aparențe de grotesc, idee specifică esteticii urâtului. Metafora
presupune și o asumare a unui nou mod de a scrie, o trecere de la lirica tradițională
la cea modernă, în care problematica de bază este condiția umană.
Titlul reprezintă un oximoron care pune în opoziție delicatețea și frumusețea
sugerate prin simbolul florilor, cu degradarea creată prin referirea la mucegai.
Asocierea celor două categorii estetice contradictorii este specifică esteticii urâtului
și oferă titlului o expresivitate fascinantă. Urâtul are rolul de a evidenția
imperfecțiunile vieții, senzațiile de aversiune și oroare care capătă valori noi, ele
făcând parte din existența umană.
Verbul din incipit sugerează, prin forma de perfect compus („le-am scris”),
asumarea unui act artistic deja încheiat, sugerând că întreaga poezie este, de fapt, o
explicație, o prefață, pentru operele literare ce vor urma în volum.
Metafora unghiei pe tencuială evidențiază pregnanța dorinței artistului de a
crea ceva inovator, de a schimba prin estetica urâtului o întreagă literatură. E
sugerată astfel năzuința scriitorilor moderniști de a aduce un suflu nou în literatura
română, de a explora în creațiile lor lumi noi, considerate de înaintași apoetice.
Prezența unor termeni din câmpul semantic al claustrării, adică „tencuială”,
„perete”, „firidă”, „întuneric” conturează modul în care au fost create aceste
versuri și motivul pentru care poeziile din volum ilustrează viața în universul carceral.
Unul dintre elementele de opoziție este contrastul dintre metaforele cheie. Sintagma
„stihuri fără ani” sugerează că realitățile pe care el le scrie și observațiile despre natura
umană sunt adevăruri eterne, în timp ce „stihurile de acum” exprimă faptul că aceste
versuri reflectă o revelație, o schimbare recentă de mentalitate.
Secvența inițială conturează atmosfera închisorii, spațiul izolat care determină
nevoia de a căuta inspirația în altă parte.
În cea de-a doua secvență, prin aluziile biblice este sugerat contrastul dintre
inspirația divină și singurătatea la care e condamnat eul liric, idee redată prin
epitetul „neajutate”.
Repetiția cuvântului „stihuri” din secvența a treia reprezintă o încercare de a
defini prin metafore poeziile din volum: „fără an” sugerează generalizarea
mesajului, construcția pleonastică „sete de apă” redă nevoia aproape fiziologică,
aproape vitală de a crea, de a se exprima artistic, iar metafora „foaie de scrum” este
o aluzie la lirica tradițională care nu își mai găsește locul în universul omului
modern.
Finalul poeziei reiterează ideea de claustrare prin sintagma „departe, afară”
și cuprinde asumarea definitivă a esteticii moderne.
În opinia mea, deși tema creației a fost abordată și în viziunea predecesorilor,
totuși, Arghezi are o viziune insolită asupra actului creator, văzut nu doar ca o
nevoie, ci mai ales ca o modalitate de a transfigura realitatea dură, nefastă în
frumos prin artă și imaginație. În primul rând, specifică modernismului arghezian
este estetica urâtului, arta devenind o cale de a identifica și de a pune în lumină
frumosul ascuns într-o lume asociată de obicei cu degradarea, grotescul și răul. În
al doilea rând, ambiguitatea limbajului poetic dar și caracterul subiectiv al
lirismului denotă o opțiune voluntară, asumată în privința schimbării modului de a
scrie. În concluzie, această artă poetică argheziană este reprezentativă pentru
întregul modernism interbelic, întrucât pune accentul pe nevoia de înnoire.