www.psihodramaclasica.

ro

Studioul de Psihodrama – Sibiu

Str. N.Iorga , Bl. 51 , ap.01

Psiholog clinician principal, psihoterapeut supervizor, dr. Radu Vulcu –

raduvulcu1@yahoo.com
Psiholog clinician principal, psihoterapeut supervizor, lector univ.dr. Mihaela Bucuta-
mihaela.bucuta@ulbsibiu.ro

PSIHODRAMA
-repere teoretice şi metodologice -

Jacob Levy Moreno , psihiatrul născut la Bucureşti în 1889 este cel care a creat
psihodrama şi unul dintre părinţii psihoterapiei de grup.Termenul de psihodramă este
compus din ”psyche” (minte) şi ”drama”(acţiune) şi semnifică ”mintea în acţiune” adică o
abordare psihologică prin care conţinuturile mentale pot deveni concrete şi observabile
datorită acţiunii.Acţiune este ceea ce se întâmplă în ”aici şi acum” diferit de ceea ce numim
”povestire” care se referă la acţiuni care au avut loc în alt timp. Acţiunea devine astfel
percepţie , un dat al realitaţii asupra căruia se poate opera emoţional şi cognitiv , se pot
produce schimbări. Teatrul de psihodramă este locul în care membrii grupului se întâlnesc
(de regulă o dată pe săptămână/2 ore) iar acţiunile şi interacţiunile care se dezvoltă în ”aici
şi acum” sunt văzute – ”teatru” derivă din verbul gr. ”theaoamai” ( a privi) . A te vedea pe tine
şi pe ceilalţi în acţiune , adică a acţiona şi a observa poate să conducă nu numai la
descoperirea unor adevăruri şi a unor moduri de a fi ci şi să stimuleze exprimarea unor acţiuni
şi roluri noi , care să răspundă propriilor tale nevoi. Bazată pe tehnicile de acţiune si pe
resursele spontaneităţii şi creativităţii, psihodrama are o largă aplicabilitate în domeniile
variate ale psihoterapiei clinice (pentru persoane nevrotice , psihotice, atât în forma terapiei
de grup cât şi în cea individuala-monodrama) , ale dezvoltării personale şi în sfera formării
profesionale şi educaţionale. Filozofia psihodramei poate fi cuprinsă în poezia scrisă de
Moreno în 1914 şi care se referă la conceptul de întâlnire :

”O întâlnire între doi:

ochi în ochi , faţă în faţă.
Şi când tu vei fi aproape
eu voi lua ochii tăi
şi-i voi pune în locul alor mei
iar tu vei lua ochii mei
şi-i vei pune în locul alor tăi,
şi atunci eu te voi privi cu ochii tăi
iar tu mă vei privi cu ai mei.”

Privindu-l pe celălalt cu ochii săi pot să-l percep cu tot adevărul său subiectiv într-un
mod autentic şi în acelaşi timp mă pot vedea şi cunoaşte cu ochii mei din alt unghi, din afara
mea. Dacă fiecare din cei doi reuşesc să intre în rolul celuilalt atunci ei vor putea stabili o
relaţie reciprocă şi simetrică prin care se vor putea cunoaşte , înţelege şi observa în mod
intuitiv. Sentimentul care există în acest tip de relaţie a fost numit de Moreno tele ( la
distanţă) şi este un fenomen natural ce caracterizează existenţa umană - şi anume acela de a fi
predispuşi spre relaţii sociale. Individul în timpul dezvoltării sale îşi va amplifica relaţiile sale
de tele până la avea structuri sau reţele de sentimente reciproce numite de Moreno ”atomi
sociali” care vor satisface nevoia noastră naturală de expansiune afectivă şi de relaţie.
Psihodrama cere persoanelor să-şi exprime sentimentele reciproce de tele atât cele din cadrul
grupului cât şi cele din exterior, să-şi comunice adevărurile subiective fără teama de a fi
judecaţi, criticaţi,interpretaţi ; un raport simetric ce are la baza dreptul de a fi aşa cum sunt.
Grupul este contextul care produce sănătate. Cine suferă din cauza destructurării şi a
propriei confuzii interne are nevoie de un context terapeutic ( ”Fiecare persoană poate fi agent
terapeutic pentru o alta”, J.L.Moreno) care să permită o reorganizare emoţională. Grupul
condus prin metodologia psihodramatică oferă şi garantează un climat securizant, conţinător
care facilitează autoexprimarea indivizilor, împărtăşirea de informaţii şi emoţii, crearea de
evenimente şi activităţi adecvate care să reducă anxietatea şi să elibereze spontaneitatea,
mobilizând persoana în globalitatea sa – atât în plan corporal, emoţional cât şi reflexiv.
Terapeutul ( numit în psihodramă director) îşi asumă un rol activ prin care propune grupului
sarcini precise, cu timpi şi spaţii bine determinate, catalizând energiile fizice şi psihologice ale
membrilor grupului spre accesarea resurselor, imaginilor, amintirilor, dorinţelor,
sentimentelor. Alternanţa acţiunii/auto-observării va conduce procesul terapeutic spre
polarităţi rol-contrarol determinate şi va declanşa funcţiile mecanismelor mentale de
introspecţie , oglindire şi decentrare perceptivă necesare schimbării.
Spontaneitatea este o resursă preţioasă fără de care nu se poate trăi şi evolua , o formă de
energie neconservabilă care funcţionează doar în momentul în care se manifestă. În
psihodramă, spontaneitatea este înţeleasă ca o stare de disponibilitate lipsită de anxietate prin
care individul în faţa unor situaţii noi, neprevăzute poate să-şi pună în act creativitatea sa.
Moreno avea un mare interes pentru procesul creativ ca expresie a capacităţii umane de a
inventa mereu moduri noi de a fi, de a rezolva probleme şi de a transforma realitatea. În viaţa
cotidiană, creativitatea se exprimă în capacitatea de a găsi soluţii noi şi mai adecvate la
problemele vechi şi soluţii adecvate la situaţiile noi. Conceptul morenian de creativitate se
explică prin puterea de a fi artizanii propriei noastre vieţi , autorii a noi înşine moment cu
moment. În psihodramă se cauta în mod sistematic activarea factorului S/C
(spontaneitate/creativitate) pentru că acesta condiţionează direct apariţia şi dezvoltarea unor
moduri (roluri) noi, adecvate la situaţiile întâlnite pe scena văzută ca un loc al posibilului şi al
autenticului. Răspunsurile noi şi adecvate - ca rezultat al factorului S/C - conduc individul
spre creştere şi spre trăirea într-un mod deplin şi armonios al propriilor nevoi în concordanţă
cu exigenţele realităţii.
Moreno explică rolul ca fiind forma reală şi perceptibilă pe care Sinele o capată. Este
forma operativă pe care individul şi-o asumă într-un anumit moment în care reacţionează într-
o situaţie specifică în care sunt implicate alte persoane sau obiecte. Reprezentarea simbolică a
acestei forme este numită rol. Este operativă pentru că traduce în act la modul concret o
dispoziţie, o atitudine , un mod de a fi; pentru a exista trebuie să fie perceptibilă şi pentru alţii,
e nevoie de un context. Rolul există numai în raport cu un contrarol, persoană sau obiect. În
toate evenimentele rolul reprezintă expresia subiectului care acţionează în relaţia cu celălalt
în timp ce acesta primeşte acţiunea sa. A-ţi asuma, prin inversiune de rol, punctul de vedere al
celui care la început a fost contrarol, înseamnă a-ţi putea observa şi percepe rolul avut dintr-o
perspectivă nouă. A fi conştienţi de propriile noastre roluri presupune existenţa capacităţii
noastre de a ne putea reprezenta mental propriul nostru mod de a fi în acţiune; care la rândul
său depinde de capacitatea şi posibilităţile noastre de auto-observare, de dinamica dialogului
dintre instanţele numite eu-actor şi eu-observator. După Moreno, rolurile sunt cele care
permit în mod treptat construirea percepţiei de sine şi nu invers. A înţelege acţiunea ca origine
şi motor al vieţii mentale înseamnă a aduce în prim plan spontaneitatea şi emoţia inaintea
gandului şi a cuvântului fără a uita însă că doar gândirea poate să transforme acţiunea în ceva
util evoluţiei persoanei. Din această cauza, reflecţia şi verbalizarea sunt importante în
psihodramă şi au rezervate momente specifice.
Prin inversiunea de rol protagonistul este chemat să preia rolul unui personaj al
scenei, adica să-şi asume un punct de vedere diferit de al său dar care de fapt este vocea unei
părţi din propria sa lume internă. De exemplu, vorbind şi acţionând din rolul mamei, el va
reprezenta în mod concret imaginea mentală despre ea, mama internă faţă de care şi cu care
va putea acţiona într-un mod viu şi activ. Aceasta tehnică centrală în psihodramă activează
dialectica eu actor - eu observator, stimulează apariţia acţiunilor spontane şi autentice care nu
mai urmează calea aceloraşi scheme repetitive, stereotipe, ci se creează pas cu pas din
desfăşurarea evenimentelor. Acest nou drum poate să prindă direcţii variate şi să producă
material inedit în faţa căruia protagonistul va căuta răspunsuri noi şi adecvate atât contextului
cât şi capacităţii sale din acel moment.
Dublul este acţiunea prin care se dă voce conţinuturilor mentale, senzaţiilor, emoţiilor
şi nevoilor; o persoană poate să-şi facă dublu sie însăşi prin introspecţie (privindu-se înăuntru)
şi unei alte persoane prin intermediul empatiei ( a simţi ce trăieşte celălalt). În psihodramă
funcţia de dublu se activează când membrii grupului reuşesc să simtă nevoia unui coleg din
grup şi să o redea într-o manieră concretă sau simbolică.
Oglinda este acea funcţie care se activează atunci când o persoană se află în faţa unei
imagini de sine primită de la o altă persoană. Această funcţie este individuativă tocmai prin
capacitatea sa de a stimula percepţia de sine în sensul analogiei dintre caracteristicile proprii
şi imaginea primită ( e ex. : ”eu sunt într-adevăr aşa cum mă vede ”, sau ”referitor la acest
aspect sunt aşa dar în celălat aspect nu mă regăsesc” , ” nu sunt deloc aşa , nu mă recunosc”).
Fuzionalitatea şi individuarea sunt stimulate prin activarea funcţiilor mentale ale
dublului şi oglinzii. Fuzionalitatea caracterizează situaţia în care persoana se percepe ca fiind
conţinută , securizată ( ex. relaţia mama/nou-născut , relaţia dintre îndrăgostiţi, adeziunea
totală la o idee sau instituţie). În individuare persoana se percepe ca un individ singular,
special şi autonom, bine delimitat cu propriile sale caracteristici. A te simţi distinct în raport
cu ceilalţi, autonom - în sensul de a putea instaura şi defini cu precizie relaţii autentice şi
paritare, de a-ţi asuma poziţii critice şi asertive – este caracteristic unei condiţii
individuative.Doar existenţa unei fuzionalităţi bune ( şi posibilitatea de a te întoarce când e
nevoie la o stare fuzională) poate să genereze siguranţa şi încrederea ( în sine şi în ceilalţi)
necesară realizării şi menţinerii individuarii. Fuzionalitatea şi individuarea pot fi mai mult sau
mai puţin prezente în diverse faze ale evoluţiei individului sau grupului şi care prin alternanţa
lor pot produce dinamici bogate. Experienţele fuzionale bune , sănătoase hrănesc Eul şi dau
acestuia siguranţa instalării unei individuări fără anxietaţi şi distorsiuni perceptive; iar
experienţele individuative permit trăirea unei fuzionalităţi calde fără angoasa pierderii
graniţelor personale. În psihodramă se ţine cont în permanenţă de această realitate. Astfel
grupul îşi afirmă, dacă este necesar, funcţia de uter conţinător, capabil să înţeleagă nevoile
individului şi să i le satisfacă; dar va furniza şi stimulii prin care individualităţile se pot defini
în mod particular fără prea multă frică.
Elementele settingului psihodramatic sunt: “scena, subiectul sau pacientul,
directorul, staff-ul terapeutic sau eurile auxiliare şi auditoriul”.
Scena este locul în care persoanele îşi exprimă prin concretizare propriile conţinuturi
mentale. Ea constituie centrul teatrului de psihodramă, care este acel spaţiu terapeutic format
din diverse părţi pentru a ajuta indivizii în exprimarea spontană a rolurilor lor, mai ales a celor
psihodramatice.
Subiectul / pacientul este cel pe care îl numim în psihodramă în mod universal
protagonist. Moreno a început să utilizeze acest termen începând cu anii ’50. Acest cuvânt
exprimă ideea centralităţii persoanei în psihodramă, înţeleasă ca purtătoare a unui adevăr
subiectiv.
Se numeşte ‘eu auxiliar’ orice membru al grupului care a fost ales de protagonist
pentru a juca un rol în reprezentaţia psihodramatică şi care, pentru aceasta se desprinde de
auditoriu şi intră pe scenă pentru a fi actor. Acest actor întrupează în ‘aici şi acum-ul’
psihodramatic fantasmele lumii protagonistului (ex. o teamă, o dorinţă, un ideal, o suferinţă
psihică) ca şi alţi semnificativi ai vieţii sale reale (persoane sau realităţi personificate).
După ce este ales protagonistul, ceilalţi membri ai grupului se retrag în spaţiul
rezervat, care nu este în mod direct implicat în reprezentaţia psihodramatică; din acest
moment până la sfârşitul activitaţii cu protagonistul ei vor constitui auditoriul.
Directorul de psihodramă - numit ‘psihodramatist’ – este, în interiorul sesiunii
psihodramatice, conducătorul terapiei, promotorul acţiunii, regizorul reprezentaţiei, analistul
materialului psihic. Termenul de director exprimă rolul activ şi propozitiv care caracterizează
prezenţa sa în interiorul unei sesiuni.

Activitatea cu grupul sau timpul grupului este prima fază a unei sesiuni – tip de
psihodramă în care toţi membrii grupului se află într-o condiţie de egalitate, cu spaţii de
exprimare bine articulate. Terapeutul va propune prin intermediul consemnelor activităţi în
care sunt implicate toate persoanele în mod simultan ( de ex. o activare psihomotrica de tipul:
”Vă plimbaţi prin spaţiul scenei într-un ritm alert”; cu scopul de a mobiliza motricitatea
corpului şi de a da energia necesară acţiunilor ulterioare ) sau altele prin care fiecare membru
pe rând, va răspunde unei sarcini având timpul său personal de autoexprimare, timp în care
colegii devin un ”context” în care îl ascultă sau participă mai activ cu întrebări,
dubluri,oglinzi). De exemplu:

Dir. : ”Începand cu X şi continuând în sens orar fiecare se va duce la un coleg şi

îi va spune cum se simte în acest moment. Colegul îl va asculta fără să intervină. ”

În această activitate fiecare persoană îşi asumă pe rând ceea ce în psihodramă se

numeşte rol. În acest exemplu, rolul este cel al unei persoane care, atribuind unui coleg
contrarolul complementar de ascultător liniştit , se adresează acestuia cu o comunicare
personală.
Printre scopurile activităţilor cu grupul se află şi cel de stimulare a spontaneităţii, în
special prin instituirea semirealităţii ( a jocului ), unde membrii grupului pot crea şi trăi roluri
noi, se pot confrunta cu propriile temeri sau resurse, pot atinge nodurile conflictuale fără a-şi
declanşa sistemele defensive.
Psihodrama ,fiind o psihoterapie de grup centrată pe individ, unul dintre obiectivele
terapeutului este cel de transformare a grupului într-un conţinător suficient de capabil să ofere
individului încrederea necesară autoexprimării sale, conţinător care să poată oferi funcţiile de
dublu şi oglindă, funcţii stimulatoare pentru individul care parcurge drumul propriulului său
adevăr într-un mod cât mai profund posibil pentru el în acel moment. Pentru a putea dezvolta
aceste două potenţialităţi ale grupului (dublu/oglindă) directorul se orientează spre
parcurgerea a două căi :
- activarea experienţelor emoţionale de tip psihosomatic (senzoriale/tonice) şi
psihodramatic (jocuri de rol); activitatea de jocuri nu urmăreşte doar „încălzirea”
spontaneităţii. Această activitate promovează cadre de acţiune care antrenează somatic şi
psihologic membrii grupului, angajându-i în relaţii variate şi mai puţin obişnuite, cunoscute.
Toate acestea provoacă emoţii care nu se limitează la a fi evocări a unor emoţii mai vechi ci
reactualizări profunde ce pot naşte emoţii noi. Excepţionalitatea situaţiilor (elementul
surpriza) stimulează persoanele să iasă din schemele obişnuite de comportament , din
scenariile uzuale, deseori rigidizate si incarcate de prejudecati.
- comunicarea verbală a stărilor şi experienţelor afective ce se referă la lumea reală
externă a indivizilor. Această ultimă comunicare, ce serveşte membrilor grupului în efortul lor
de „a se regăsi” de la o întâlnire la alta se realizează într-un plan direct real în cadrul căruia
intervenţia directorului se limitează la garantarea circularităţii exprimărilor şi la concentrarea
atenţiei participanţilor asupra calităţii emoţionale ale experienţelor povestite, evitând
raţionalizările. Cuvântul îşi reia rolul său de motor al comunicării când fiecare membru este
chemat să dea o formă verbală emoţiilor trăite în timpul interacţiunii cu colegii săi. Aceste
verbalizări pot dezvălui multe straturi de trăiri (trăiri pluristratificate) şi o bogăţie de imagini
pe care doar emoţiile noi sau cele reactualizate în mod viu şi intens le pot produce. În acest
moment al sesiunii se poate observa tendinţa de a se realiza asociaţiile libere (comunicarea
fluctuantă de care vorbea Foulkes şi pe care o considera ca o formă mai distilată a meta-
comunicării). Metoda psihodramatică prevede reglarea şi acestui tip de comunicare fluctuantă
(în ceea ce priveşte mecanismul schimburilor verbale) prin director şi aceasta nu pentru
întărirea autorităţii terapeutului ci pentru garantarea distribuirii egale a posibilităţilor de
autoexprimare. Autoexprimarea este o regulă de joc esenţială în cadrul concepţiei moreniene
şi care se cere subiectului. Nerespectarea acestei reguli va da naştere la nivelul interiorităţii
grupale a unor prevalenţe comunicaţionale prin care se va dezvolta o dinamică relaţională
bazată pe conflictul dintre procesele inconştiente (cu gama lor variată de emoţii de la
dependenţă la competiţie, îndrăgostire, ostilitate) şi interacţiunile din realitate. Acest lucru nu
se acceptă în psihodramă pentru că deplasează atenţia indivizilor asupre dinamicii de grup şi
corodează sentimentul apartenenţei (cu cele trei calităţi ale sale : egalitate, confidenţă şi
încredere reciprocă) absolut necesar fiecărui individ în autoexprimarea sa prin reprezentaţia
psihodramatică, unde mult din rezistenţele şi apărările lui sunt încredinţate terapeutului şi
grupului.
Activitatea cu grupul este direct gestionată de către director prin experienţe relaţionale
diferite, bazate atât pe schimburi verbale cât şi pe expresivitatea corporală, comunicarea
tonică, simularea dramatică sau jocul de rol, experienţe care se localizează în momente
diferite de-a lungul cercului afectiv al fuzionalităţii intragrupale şi al individuării realizate de
fiecare în cadrul grupului.În grupul psihodramatic, relaţia devine rapid intersubiectivă prin
condiţiile de setting : interacţiunea dintre persoane este riguros controlată
prin modalităţi de comunicare ce evită dialogul iar indivizii nu devin reprezentări simbolice
de roluri, ci producători de roluri şi contraroluri pe care le acţionează şi la dezvoltă.
Activitatea cu protagonistul este a doua faza a unei sesiuni - tip de psihodramă şi
aparţine unui singur membru, el fiind ghidat de către terapeut, susţinut de grup având ca şi
colaboratori câţiva dintre colegii de grup care vor prelua diverse roluri (eurile auxiliare),
roluri ce reprezintă fantasmele transferenţiale ale lumii interne a protagonistului. Rezumând
secvenţele esenţiale din această fază a sesiunii, se începe cu luarea în contact a
protagonistului şi crearea alianţei de lucru apoi cu intrarea în spaţiul semirealităţii stabilindu-
se un timp (prin interviul existential) şi un spaţiu al reprezentării scenice prin construirea
scenei şi interviul in situ, urmând a fi chemate şi personajele. Terapeutul se află în afara scenei
şi conduce acţiunea scenică prin diverse intervenţii specifice care exprimă propria strategie:
inversiunea de rol, dublul, oglinda, solilocviu, mesaje, chemarea unor personaje noi etc.
Secvenţa esenţială este reprezentată de integrare prin care protagonistul poate ajunge la un
nou echilibru în urma recunoaşterii unor emoţii şi conţinuturi noi care au schimbat percepţia
anterioară. Acest mod nou de a vedea şi de a trăi devine adaptat nevoilor şi situaţiilor
implicate.
Dacă „timpul grupului” este conectat la mijloacele de comunicare neobişnuite
(specifice celor de joc) şi se află la nivelul realităţii grupale, „timpul protagonistului” transferă
comunicarea în planul fantasmatic al unui singur individ din grup. Munca cu protagonistul
constituie punctul culminant al comunicării transferenţiale. Aici, transferul emoţiilor refulate
face un salt : acest transfer nu mai are ca obiect persoane reale (terapeutul sau câţiva membrii
din grup) ci un loc (scena) în care colegii din grup devin (în rolul lor de euri auxiliare)
imaginile fantsmatice ale individului. Metoda psihodramatică nu dirijează niciodată spre
conflict direct între grupul intern al indivizilor şi grupul de lucru sau terapie. În schimb,
această metodă urmăreşte intersectarea celor două tipuri de grupuri în planuri co-experienţiale
diferite în aşa fel încât să se ajungă la o reelaborare treptată a grupurilor interne ale indivizilor
în timp ce grupul de lucru câştigă spaţiu în identitatea fiecăruia. Metoda psihodramatică
separă lumea grupului intern de cea a grupului de lucru oferind grupului intern al indivizilor
un spaţiu-timp delimitat, iar grupului de lucru funcţia de conţinător şi stimulator. În acest
spaţiu-timp, protagonistul va proiecta pe scenă fantasmele sale, le va da nume, le va
caracteriza fizic şi emoţional, le va împrumuta lor viaţa colegilor săi aleşi, va interacţiona cu
ele demontând astfel fantasmele sale, renăscând conflictele sale, experimentând aspecte
necunoscute , transformate în acţiune, acţiune prin care se explorează aspectele camuflate,
repetitive, dar mai ales posibile rezolvări inovatoare. În acest plan, comunicarea este
transferenţială nefiind însă ca în psihanaliză o metacomunicare a cărei cheie se dezvăluie
treptat, ci o metacomunicare ce are un drept deplin la existenţă şi manifestare, fără mijloace
verbale.
În ambientul de „ca şi cum” al scenei psihodramatice, subiectivitatea protagonistului
devine obiect al experienţei directe, acesta trebuind să se confrunte atât cu vechile imperative
cât şi cu noile potenţialităţi . Imperativele vechi, acţiunile inconştiente, formele defensive
precum şi posibilităţile noi de raportare la conflict sunt produse de subiect în urma
interacţiunii sale de pe scena psihodramatică, în cadrul acestui corp viu, conţinător, care este
grupul de lucru.
Teatrul intern individual cuprinde personajele pe care fiecare dintre noi le-am
interiorizat de-a lungul vieţii. Acestea se constituie ca “alţii semnificativi” care populează
mintea noastră şi care au această funcţie de a aduna forţele noastre emoţionale şi de a le
reprezenta fie în obiecte “bune” fie în obiecte “rele” fiind puncte de referinţă care ori
stimulează, vitalizează, ori inhibă sau mortifică. Prezenţa unui număr bun de personaje în
lumea noastră internă va duce la organizarea, formarea şi distribuirea emoţiilor noastre şi la
sentimentul de satisfacţie sau nu, în funcţie de localizarea lor în existenţa noastră.
Se poate spune că lumea internă a protagonistului şi personajele care o populează au
achiziţionat un context şi odată cu contextul un sens, o semnificaţie. Subiectul se poate pune
în relaţie cu cei importanţi lui beneficiind de varietatea nivelelor de comunicare. În jocul
reprezentării dramatice, metafora se esenţializează, se substanţializează şi contextualizează :
subiectul se exprimă pe el însuşi atunci când dă corp şi suflet obiectelor introiectate, obiecte
care s-au cristalizat în comportamente înguste şi rigide şi se individualizează faţă de acestea
pe măsură ce le experimentează. De multe ori protagonistul va experimenta emoţii puternice
sub forma unor catarsisuri abreactive, obligând grupul şi terapeutul să devină conţinători
perfecţi până când se va ajunge la o prelucrare clară şi articulată a emoţiilor şi sentimentelor.
Aceste referiri la catarsisul abreactiv şi integrativ nu fac din metoda psihodramatică o terapie
catarctică sau experienţială.
Pentru a vedea mai bine ce se întâmplă cu acestă formă de comunicare transferenţială
trebuie să înţelegem ce se întâmplă şi cu ceilalţi membri ai grupului în timpul lucrului cu
protagonistul. Este adevărat că doar câţiva membri ai grupului sunt chemaţi pe scenă de către
protagonist pentru a întruchipa fantasmele în timp ce ceilalţi rămân în auditoriu. Cu toate
acestea cei din urmă nu rămân întru totul spectatori datorită convenţiei care stabileşte
disponibilitatea tuturor de a se transforma în orice moment al acţiunii, în orice fel de
personaje, reducându-se posibilitatea de a apărea o detaşare reflexivă faţă de ceea ce urmează
a fi reprezentat. În grade diferite, toţi membrii grupului – actori sau spectatori – menţin o
anumită distanţă faţă de acţiune şi aceasta şi în funcţie de activitatea cu grupul („faza de
încălzire”), activitate care trebuie să dea loc liber unor procese de identificare proiectivă şi
introiectivă. Acţiunea grupului coincide cu expunerea în grup a unui membru al sau o
exprimare care nu este doar un risc, pentru că nu sunt experimentate doar relaţii „periculoase”
pentru integritatea şi identitatea individului, ci sunt explorate şi forme noi de relaţie.
Participarea auditoriului este ultima fază a sesiunii de psihodrama in care membrii
grupului sunt chemaţi să-si verbalizeze propriile emoţii şi conflicte ”trezite”de reprezentarea
protagonistului.Pentru cel care a fost în centrul atenţiei grupului este un lucru preţios să
asculte care au fost emoţiile trăite de eu-rile auxiliare când au jucat personajele din scena
sa.Acest aspect, prin care se reîntoarce darul oferit de protagonist (exprimarea de sine) , este
şi un mod de recunoaştere a rădăcinilor universale ale trăirilor şi conflictelor sale; de
observare a diversităţii faţetelor în care aceleaşi trăiri sunr reflectate în grupurile interne ale
colegilor săi.
Autoexprimarea fiecărui membru al grupului are loc între subiecţi care îşi enunţă
propria specificitate şi o recunosc şi pe cea a celorlalţi. În termeni morenieni : fiecare,
exprimându-se, se vede cu ochii altora şi vede cu proprii ochi specificitatea celuilalt care se
exprimă. În acest moment al comuniunii – numit catarsis integrativ grupal – nu se ajunge la
pierderea graniţelor personale ci din contra, la afirmarea identităţii fiecăruia şi a puterii lui de
a o exprima.