Sunteți pe pagina 1din 16

Bioecoenergia

în agrosistem

Agricultura în evoluţia ei, mai ales în ultimii 20-30 de ani, a marcat creşteri
de producţie, în unele ţări foarte spectaculoase, dar şi creşteri ale consumurilor de
energie. De exemplu, trecerea de la tracţiunea hipo la tractor a condus la o mărire
de 2,4 ori a cantităţii de combustibil folosit pentru diferitele lucrări ale fluxului
tehnologic agricol. Mai mult, după cum sugestiv se exprima un specialist, s-a
modificat natura energiei consumate: de la ovăzul cailor s-a trecut la motorina
tractoarelor şi a altor utilaje, importată pe valută forte (M. Hornacek, 1979).
Desigur, comparativ cu economia naţională în general sau cu industria, consumul
de energie în agricultură este redus. Astfel, în Franţa agricultura consumă numai 2-
3% din totalul de energie al ţării. Situaţia nu devine alarmantă din această „foame”
pentru energie a agriculturii, ci pentru simplul motiv că unele forme de energie,
directă sau înglobată în resursele folosite pentru desfăşurarea fluxului tehnologic,
au devenit poluante. În unele cazuri chiar puternic poluante. Şi mai există un
aspect: producţia agricolă primeşte atâta energie neconvenţională gratuită, sub
diferite forme, de la soare şi din sol, încât are mari posibilităţi să reducă continuu
consumul de energie convenţională în anumite agroecosisteme.

7.1 Conservarea energiei

Ecosistemele au ca o funcţie de bază şi conservarea energiei (stocare-


folosire-economie), mai ales a celei luminoase, dar problema este mai complexă
dacă intrăm în aspectele practice, legate de formarea recoltei. În cazul desfăşurării
procesului de producţie cercetătorii au pus de multe ori problema definirii unui
model ecoenergetic pentru agricultură, pornind de la intrările şi ieşirile de energie
în ecosistem (fig. 7.1). De aceea, trebuie avută în vedere creşterea randamentului
energetic şi reducerea consumului specific de energie, ce se realizează prin
modificări în structura ecosistemului, mutaţii în folosirea combustibililor cu opţiuni
pentru cei neconvenţionali şi practicarea de tehnologii mai puţin energofage
(Gh. Preda şi I. Ivanciuc, 1982). Conservarea energiei a devenit o problemă cheie
în strategia dezvoltării agriculturii durabile; creşterea producţiei trebuie să
devanseze pe cea a consumului de combustibil. În agricultură, totuşi, energia
Ingineria ecosistemelor agricole

Energia indirectă

Energia directă
Ecosistemul agricol

Fig. 7.1 Intrările şi ieşirile de energie în agroecosistem

produsă este mai mare decât cea consumată. Cantitatea de energie încorporată în
produsele vegetale este condiţionată de planta cultivată, zona ecologică şi
tehnologia aplicată, ceea ce poate modifica raportul între energia primară folosită şi
valoarea energetică a alimentelor obţinute. Conservarea înseamnă şi stocarea
energiei, dar şi ieşirea acesteia din ecosistem. În literatura de specialitate există
numeroase comentarii asupra politicii de conservare a energiei neconvenţionale şi
asupra aportului ei la dezvoltarea agriculturii. Unii autori precizează că, în stadiul
economiei actuale, bazată, în principal, pe consumul de hidrocarburi, importanţa
energiei neconvenţionale n-ar trebui subestimată. Se exprimă părerea că alegerea
unei surse energetice trebuie apreciată în contextul mai larg al sistemelor rurale
cărora le aparţin. Factorii economici şi sociali sunt tot aşa de importanţi ca şi
factorii fizici, scopul final al oricărei opţiuni, oricare ar fi ea, fiind binele şi
dezvoltarea omului. R. Carrlion (1982) se arată însă sceptic în ceea ce priveşte
producerea de energie de către agricultură pentru agricultură. De fapt, ea nu
reprezintă decât 3-5% din necesarul actual de energie. Se consideră că problema
trebuie studiată cu toată atenţia pentru a nu cădea în „iluzii deşarte”. Această
industrie de energie agricolă trebuie proiectată în funcţie de condiţiile specifice ale
fiecărei ţări, mai ales din punctul de vedere al costurilor.
Ecosistemele primesc cantităţi impresionante de energie sub forme diferite:
radiaţie solară, energie eoliană, materie organică din plante şi zootehnie, materie
minerală de la îngrăşămintele chimice, materia organică a animalelor şi insectelor
din sol. Reabilitarea procesului de intensificare şi modernizare a agriculturii duce la
mărirea consumului de resurse, iar raportul dintre producţie şi consumul de energie
Bioecoenergia în agrosistem

suferă modificări. Există tendinţa ca obţinerea unor cantităţi tot mai mari de
produse agricole la unitatea de suprafaţă să se facă cu un consum specific de
energie din ce în ce mai ridicat. Important este să se intervină în vederea limitării
acestor consumuri şi chiar a reducerii lor în procesul de producţie. Deocamdată, nu
ne putem întoarce la forma tradiţională a agriculturii, bazată numai pe energia
interioară a materiei organice provenite de la animalele fermei. Este nevoie de
energie din exterior, dar moderat. Astfel, la cultura porumbului, energia consumată
prin introducerea metodelor moderne echivalează cu 700 Kg petrol la hectar, la
care răspunde un randament mediu de cinci tone boabe la hectar, cu aproape de
cinci ori mai mare decât în cazul metodelor tradiţionale.
Agricultura intensivă implică un consum de energie directă (carburanţi,
electricitate) şi indirectă (îngrăşăminte şi utilaje), fapt ce constituie o problemă de
maximă importanţă. Conservarea energiei prin economisire impune un raport optim
între energia directă şi cea indirectă, precum şi reducerea consumurilor energetice.
În Franţa, ponderea celor două componente de energie reprezintă 44%, şi respectiv,
56% din total consum. În Suedia, carburanţii au o pondere de 43%, iar
îngrăşămintele de 37% din consumul total. Industrializarea agriculturii a determinat
sporirea intrărilor unor resurse materiale. Estimaţiile făcute de F.A.O. admit că sunt
necesare 2 kg de combustibil fosil pentru fabricarea, distribuţia şi aplicarea a 1 kg
de azot, a 0,2 kg pentru 1 kg de fosfor şi a 0,18 kg pentru 1 kg de potasiu în sol.
Pentru fabricarea şi folosirea unui kg de pesticide s-a evaluat un consum de 2,2 kg
combustibil convenţional. S-a mai calculat un consum de 100-200 l/ha combustibil
pentru un hectar teren irigat şi de 3-4 tone combustibil pe an pe tractor.

7.2 Clasificarea energetică a agroecosistemelor

Pornindu-se de la consideraţiile de mai sus, referitor la conservarea


energiei, numeroşi cercetători încearcă să particularizeze agroecosistemele, prin
însăşi funcţia lor fundamentală, de stocare a energiei. Primul pas în acest sens l-a
făcut E.P. Odum în 1975, când ne-a relatat prima clasificare a ecosistemlor din
punct de vedere energetic, redată în continuare.
Ecosisteme naturale solaro-energetice, caracteristice spaţiilor terestre,
oceanelor, pădurilor, lacurilor şi apelor curgătoare. Ele se autosusţin şi se
autoîntreţin, stocând energie şi producând materie organică în exces, pe care o
exportă în alte sisteme.
Ecosisteme familiale solaro-energetice, subvenţionate de om, categorie
din care face parte agricultura, care produce alimente şi alte bunuri materiale.
Aceste ecosisteme se sprijină pe energia industrială introdusă de om (combustibil
fosil, electricitate), utilaje şi îngrăşăminte.
Ecosisteme artificiale combustibilo-energetice, construite de om, urbano-
industriale, care generează prosperitate, dar şi poluare, fiind specifice oraşelor
industriale şi zonelor adiacente. În aceste ecosisteme sursele de energie directă sunt
înlocuite de combustibili fosili şi alte forme de energie industriale. Ele nu se
Ingineria ecosistemelor agricole

autosusţin şi nu se autoîntreţin, deoarece depind de mediile şi ecosistemele solare


energetice şi familiale de unde primesc o serie de resurse vitale.
I. Puia şi Viorel Soran (1982), într-un interesant studiu, merg mai departe
pe această linie şi fac o ierarhizare a ecosistemelor agricole pe baza consumului de
energie, ceea ce obligă la o regândire a acestora:
- ecosisteme de „intensitate scăzută”, tradiţionale, puternic antientropice
prin intermediul omului şi al factorilor naturali, caracterizate printr-un raport
energetic intrare/ieşire ridicat, randament energetic mărit şi producţie scăzută;
- ecosisteme „intensive”, cu o entropie naturală ridicată, artificial însă
antientropice prin energia culturală introdusă din exterior, cu un raport energetic
intrare/ieşire egal cu 1; sunt ecosisteme de mare producţie, dar cu un grad mare de
poluare;
- ecosistemele „industrializate” (superintensive), de asemenea puternic
antropice datorită consumului ridicat de energie, prin intermediul unor acumulări
considerabile de deşeuri şi reziduuri; acest mod de clasificare poate fi extins în
ecosistemele cu totul specializate din sere cu sticlă şi plastic, răsadniţe şi adăposturi
joase.
Ecosistemele superintensive sunt mai productive de 3-6 ori comparativ cu
cele tradiţionale, dar consumul lor de energie este de 10-20 ori mai mare. Unele din
ele (zootehnice) sunt puternic entropice, cantitatea de energie culturală intensivă
este de 2-20 ori mai mare decât energia regăsită sub formă de produs alimentar. În
ecosistemele agricole intensive raportul dintre energia utilizată şi poluarea produsă
este geometric: poluarea creşte cu pătratul energiei cheltuite. Iată o situaţie, am
putea spune catastrofală, asupra căreia trebuie meditat cu toată răspunderea. Un alt
exemplu privind consumurile în ecosistemele agricole intensive este edificator.
Astfel, la cultura cartofului de toamnă, în structura consumului energetic un loc
important ocupă lucrările cu fertilizarea – 50,74 %, materialul biologic pentru
plantat – 24,45 % şi lucrările mecanice – 22,85 %. Gradul de mecanizare fiind
foarte ridicat, forţa de muncă vie reprezintă numai 0,12 %, iar combaterea bolilor şi
dăunătorilor – 1,84%. Bilanţul energetic se soldează cu următoarele valori: energia
cheltuită 26.665 kwh/ha, energia produsă 24.366 kwh/ha, energia netă 7.700
kwh/ha, rezultând, în final, un raport energetic de 1,45 (Virginia Tucuman, 1982).

7.3 Sursele neconvenţionale de energie

În domeniul agriculturii energetica neconvenţională cuprinde sursele de


energie solară, eoliană, geotermică şi recuperabilă din procesele industriale, de
tratare a reziduurilor organice, vegetale sau animale din zootehnie. Această energie
este nepoluantă şi deci ecologică, cu impact direct asupra producţiei agricole şi
sanogenezei biosistemului cultivat.
Energia regenerabilă, alături de îmbunătăţirea randamentului energetic,
constituie elemente de referinţă în dezvoltarea ecoenergiei, atât în industrie, cât şi
în agricultură. C. Flavin şi Cynthia Pollock (1988) subliniază că „tehnologiile care
Bioecoenergia în agrosistem

valorifică sursele reînnoibile de energie trebuie să fie compatibile cu sistemele cu


un consum mai mic de energie care au perspective să se dezvolte în multe părţi ale
lumii”. Sursele regenerabile de energie trebuie analizate de la caz la caz pentru a se
evalua consecinţele ecotehnice şi economice pe termen lung.
Producţia agricolă consumă în prezent cantităţi mărite de energie
convenţională, mai ales combustibil lichid, pentru desfăşurarea normală a fluxului
tehnologic, cu rezultate mai mult sau mai puţin eficiente din punctul de vedere al
randamentului la hectar. Desigur, sunt sectoare ale agriculturii, procese de
producţie unde energia convenţională este indispensabilă, deşi poate fi mai mult
economisită, mai bine gestionată. Nu ne oprim asupra acestui aspect, deoarece el
este legat de foarte mulţi factori de tehnică, construcţie, exploatare şi organizare.
Mai bine să aruncăm o privire generală asupra energiei neconvenţionale, asupra
originei acestei energii, care, desigur timid, face primii paşi de intrare în unele
domenii ale agriculturii, având la bază criterii ecologice (fig.7.2).

AGROECOSISTEMUL

Fig 7.2 Sursele de energie neconvenţională (orig.)

Este esenţial să privim sursele de energie neconvenţională în contextul


resurselor climatice ale unei ţări, a proceselor de bioconversie, a fenomenului de
fotosinteză din lumea plantelor, care deţin posibilităţi uriaşe, uneori de neînchipuit
de a pune la dispoziţia agriculturii diferite forme accesibile de energie. Cercetările
întreprinse, aplicaţiile realizate, unele pe scara largă, au demonstrat eficienţa
ridicată a energiei neconvenţionale, chiar în zonele cu climat temperat. Plecând de
la aceste considerente, se poate vorbi de capacitatea agriculturii de a obţine
producţie de energie, nu numai de produse alimentare.
„Agroenergia”, acest nou domeniu de studii şi cercetări, cu nebănuite
aplicaţii practice, este strâns legată de resursele climatice, în primul rând de cele
provenite de la soare, ca fiind total gratuite. De asemenea, transformarea
Ingineria ecosistemelor agricole

agroenergiei într-o puternică industrie este condiţionată de stăpânirea de către


cultivator a tuturor secretelor fotosintezei şi bioconversiei (Gh. Zarnea, 1979).
Resursele climatice se constituie într-o componentă fundamentală
energetică a biosferei, a ecosistemului, ce condiţionează randamentul culturilor
agricole. Ele pot fi definite drept componente energetice integrate ale mediului
agricol, ce au un rol evident în stocarea şi folosirea energiei. Factorii climatici ar
trebui introduşi mai mult în elaborarea unor ecosisteme diferenţiate, ceea ce ar
permite realizarea unor economii de energie şi evitarea efectelor dăunătoare ale
unor accidente climatice, care se soldează întotdeauna cu pierderi mari de energie.
Factori hotărâtori de formare a recoltei, resursele climatice, dacă nu sunt
înregistrate permanent în toate zonele şi microzonele, mergând până la fiecare
unitate ecologică de bază, se transformă într-o componentă negativă, restrictivă a
producţiei, ce determină diminuări şi pierderi ireparabile, în mod deosebit de
energie (O. Berbecel, 1979).

7.3.1 Energia solară condiţionează capacitatea de producţie a plantelor


dacă le asigurăm condiţii de stocare optimă a acesteia şi folosirea raţională a
celorlalte forme de energie din sol, care se găsesc în stare nativă sau introduse
artificial de om. Cultivatorul are în mâna sa un instrument de acţiune asupra
recoltei cu o forţă impresionantă, energia radiantă solară, pe care trebuie s-o
capteze găsind soluţiile adecvate. Energia solară este la originea tuturor formelor
de energie şi putere (fig. 7.3). Ca sursă energetică ea reprezintă o speranţă pentru

1,2x1021kcal/an
ENERGIE SOLARĂ CARE AJUNGE PE PĂMÂNT

2x1020kcal/an 4,2X1020kcal/an 1,8x1020kcal/am


ABSORBITĂ ABSORBITĂ ABSORBITĂ
DE ATMOSFERĂ DE MĂRI ŞI OCEANE DE USCAT

6x1017kcal/an
CONVERTITĂ ÎN ENERGIE CHIMICĂ
DE CĂTRE PLANTE ŞI MICROORGANISME

4x1015kcal/an 8x1015kcal/an 4x1015kcal/an


UTILIZATĂ PRIN UTILIZATĂ CA MATERIALE UTILIZATĂ
HIDROCENTRALE ŞI COMBUSTIBIL CA HRANĂ

Fig. 7.3 Soarta energiei primite de pământ de la soarte


(după V. Arădanei şi Lidia Arădanei, 1999)
Bioecoenergia în agrosistem

viitor. În plus, energia solară ce cade pe Terra este estimată la circa 120 miliarde
MW, ceea ce echivalează cu 100 milioane de centrale nucleare mari. Pentru
fotosinteză, proces prin care plantele verzi sintetizează substanţe organice din
dioxid de carbon şi apă cu ajutorul luminii, ceea ce conduce, în final, în cazul
plantelor agricole, la obţinerea recoltei, se foloseşte o parte infimă de energie.
Aceasta este energia introdusă în ecosistem gratuit, fundamentată biologic şi care,
de fapt, condiţionează viaţa pe pământ, alimentaţia omului.
Studiile efectuate de Institutul de Meteorologie şi Hidrologie arată că
potenţialul radiativ (energetic) al teritoriului agricol din România este ridicat,
atingând 100-140 kcal/cm2 anual,1000-1800° ET ef 10°C - şi 1900-2400 de ore de
strălucire a soarelui, comparabil cu alte regiuni din zona temperată. Acest potenţial
energetic solar poate asigura producţii ridicate şi constante an de an în toate zonele
ecologice. În prezent, stratul vegetal primeşte 30% din energia radiantă solară ce
cade pe sol, dar fotosinteza are un randament foarte slab şi numai 1-3% din energia
captată de frunze se regăseşte în produsul final al plantelor. Din totalul de substanţă
organică, vegetaţia de uscat sintetizează 285 miliarde tone (10%), din care 191
miliarde tone revin pădurilor, 70 miliarde tone plantelor de cultură, 20 miliarde
tone vegetaţiei de stepă şi 4 miliarde tone vegetaţiei din pustiuri (A.F. Kleşnin,
1954). Hornach estimează că agricultura recuperează anual o energie de 50·106
kcal/ha pe care o găsim în biomasa produsă, ceea ce corespunde unei producţii de
cereale de 12,5 t/ha. De asemenea, s-a calculat că un hectar cu specia măr primeşte
de la soare energie radiantă în cantitate de 9 miliarde Kcal, dacă evaluăm perioada
de vegetaţie la 150 zile, ceea ce echivalează cu 37674 MJ. În cazul în care pomii
utilizează 0,5% din energia radiantă căzută pe frunze, se pot obţine 16 tone fructe,
iar la un randament fotosintetic de1%, 32 tone fructe. De reţinut că o tonă de mere
conţine 0,7 milioane kcal. S-a determinat că, în condiţiile tehnologice actuale,
pentru obţinerea unei unităţi energetice sub formă de fructe se cheltuiesc între
0,6-0,7 şi 3-3,5 unităţi energetice (V. Baghinschi, C. Ioniţă, 1971).
C. Budan şi Gh. Amzer (1992) fac o constatare foarte valoroasă şi anume
că la pomi coroanele mari s-au dovedit receptori optici şi fiziologici imperfecţi
pentru folosirea eficientă a radiaţiei solare, care este mai bine primită şi stocată de
coroanele aplatizate, cu diametrul redus. În livada de pruni cu distanţe mari între
pomi, 7x7 m la soiul Tuleu Gras aflat în plin rod, se pierde o mare cantitate de
lumină (18,2%) sub aspect productiv, situaţie provocată de vidul fotosintetic
existent până la înfrunzirea pomilor. De asemenea, o mare cantitate de lumină nu
este interceptată de frunze datorită geometriei neadecvate a coroanelor. În acest
caz, entropia generată prin pierderile de energie solară se soldează şi cu pierderi
mari de producţie, de 60%, comparativ cu pomii plantaţi la 5x3m.

7.3.2 Fotosinteza poate fi considerată ca una din cele mai eficiente


tehnologii de producere a energiei în cantităţi uriaşe, cu rezerve inepuizabile în
biosferă. Prin vegetaţia utilă, apă şi dioxidul de carbon din aer, ea reprezintă o
superfabrică de energie cu autocomandă şi autoreglare ce poate să funcţioneze încă
Ingineria ecosistemelor agricole

multe miliarde de ani. Creşterea gradului de stocare a radiaţiei solare de către


frunzele plantelor şi intensificarea procesului de fotosinteză, în prezenţa unor
cantităţi optime de apă şi dioxid de carbon, ar fi una din soluţiile de mare viitor în
vederea măririi recoltelor. Trebuie avut însă în vedere faptul că folosirea energiei
solare de către plante este un proces complex şi poate fi înţeles prin studiul
bilanţului energetic la nivel de frunză (fig. 7.4).

Fig. 7.4 Bilanţul energetic pe suprafaţa frunzei


(după A.F. Kleşnin, 1954)

Dar, aici intervine paradoxul. Deşi frunzele au însuşirea remarcabilă de a


reţine energia solară, totuşi ele utilizează o infimă parte din aceasta, formând în
procesul de fotosinteză 0,8 – 1,2 g substanţă organică sau 0,7 – 1,0 g la m2/h dacă
scădem pierderile prin respiraţie. În acelaşi timp, se asimilează 1,6 – 2,0 g
CO2/m2/h. Pentru transpiraţie se consumă 95% sau 376 kcal/m2/h, iar pentru
transfer şi încălzirea aerului înconjurător se pierd, în medie, 4% sau 16 kcal/m2/h
din energia absorbită.
Teoria şi practica formării sistemelor fotosintetice cu înaltă productivitate
arată că obţinerea unor recolte cât mai ridicate şi cât mai bune calitativ este
condiţionată de numeroşi factori, externi şi interni genetici, care însă sunt
insuficient studiaţi. Activitatea fotosintetică a plantelor creează mari disponibilităţi
în creşterea bioproductivităţii acestora (L. Atanasiu, Lucia Polescu, 1988)
Bioecoenergia în agrosistem

7.3.3 Energia eoliană, provocată de mişcarea maselor de aer, generată şi


ea de diferenţele de temperatură şi presiune între diferite zone ale unui teritoriu sau
la scară planetară, se constituie într-o formidabilă sursă, evaluată la
38.372 · 1014 kWh. Energia eoliană ar putea satisface 20% din necesarul mondial
de energie. S-a calculat că o viteză medie a vântului de 5.5 m/s corespunde unui
flux energetic de 200 W/m2. Energia eoliană se consideră complementară la
instalaţiile generatoare de electricitate şi la sistemele de stocare de energie, ea
contribuind în anumite perioade la reducerea consumului de combustibil. Astfel,
economia realizată zilnic prin funcţionarea unei centrale eoliene de timp Savonius
se ridică la 100 l motorină, în comparaţie cu motopompele sau la 230 1 faţă de
electropompe (Victor Gănescu, 1982).
Studiile meteorologice făcute în scop energetic au dezvăluit un potenţial
eolian demn de luat în seamă, cu posibilităţi reale de folosire în Dobrogea, Câmpia
Bărăganului, Podişul Moldovei, precum şi în Câmpia de Vest, mai ales în zona
oraşului Arad. Potenţialul eolian se remarcă prin viteze medii lunare şi anuale ce
depăşesc 3 m/s şi asigură intrarea în funcţiune a unui motor eolian. Pentru a folosi
asemenea instalaţii se cercetează toate formele de relief şi posibilităţile de
amplasare a motoarelor eoliene în scopuri practice, mai ales pentru irigat.

7.3.4 Termoficarea solară, pe bază de energie radiantă solară, îşi găseşte


un domeniu de aplicare şi în agricultură. Ea este foarte răspândită în sectorul
casnic, al încălzirii locuinţelor şi preparării apei calde în ţările cu un regim radiativ
excesiv, cu o insolaţie ridicată în tot timpul anului, cum ar fi în Israel, Grecia,
Japonia, Australia. Este economică în zonele cu zile senine îndelungate, ceea ce
face ca instalaţiile să fie accesibile populaţiei şi rentabile, atât pentru uz casnic, cât
şi pentru diferite sectoare ale agriculturii, sere, răsadniţe, ateliere, mici industrii.
În sere, căldura se acumulează în urma penetraţiei radiaţiei solare prin
acoperişul transparent de sticlă sau material plastic. În zilele senine, cu insolaţie
puternică, iarna sau vara, se pot acumula cantităţi mari de căldură. Radiaţia solară
ce pătrunde în seră are efect de diminuare asupra pierderilor de căldură, fapt ce se
poate constata din ecuaţia generală de bilanţ. Intrările mari de radiaţie solară în
sere, în perioada de primăvară – vară (martie – iunie) şi de toamnă (septembrie –
octombrie) permit să se cultive o gamă largă de legume timpurii fără consumuri de
energie convenţională, cu randamente ridicate şi o valorificare superioară a
terenului şi aparatului foliaceu. Pentru zonele sudice aceste cantităţi de energie
solară ce pătrund în seră se dublează şi chiar se triplează, ceea ce este în avantajul
cultivatorului. De altfel, în prezent, toată cultura legumelor în serele din plastic se
bazează pe acumularea radiaţiei solare.
Energia solară constituie o alternativă parţială, iar pe măsură ce se
elaborează noi soluţii tehnice economicoase de folosire integrală, ponderea ei va
creşte treptat. Cele mai mari posibilităţi le au, desigur, cultivatorii din zonele cu un
număr mare de ore de strălucire a soarelui în toate anotimpurile anului. Dar şi în
zonele temperate energia radiantă solară poate prelua o parte din efortul energetic,
devenind astfel o resursă de substituire a combustibilului convenţional.
Ingineria ecosistemelor agricole

7.3.5 Energia geotermală este o sursă ecologică considerabilă, folosită în


centrale electrice şi pentru încălzirea serelor de legume şi flori. Puterea centralelor
pe plan mondial este calculată la 3 188 MW, produşi în 135 unităţi, iar pentru viitor
se prevăd 17 000 MW. Se apreciază aspectul poluant al apelor geotermale datorită
prezenţei hidrogenului sulfat în concentraţii mărite şi a unor cantităţi variabile de
mercur, arsenic etc., sub formă dizolvată (R. Di Pippo, 1983). Cantităţi importante
de apă termală sunt folosite în Ungaria, SUA, Islanda, Noua Zeelandă pentru
încălzirea locuinţelor şi a serelor de legume. În România s-au descoperit zăcăminte
la Oradea încă din anul 1960 şi au intrat în circuitul serelor. La Otopeni, lângă
Bucureşti, a fost descoperit un zăcământ foarte valoros de apă termală cu
temperatura de +67°C ... +40° C, la un debit de Q = 20 l/s, ce generează un
potenţial de livrare de 63,9 Gcal/zi sau 9,13 t.c.c/zi.

7.3.6 Bioconversia, un proces, o tehnologie incontestabilă a prezentului şi


viitorului, de mari perspective. Iată un domeniu în care potenţialul uriaş al
bacteriilor, acţiunea microbiană de genul fermentaţiilor transformă materia
organică în diferite produse finite. Bioconversia s-a dovedit capabilă, prin
fermentarea anaerobă a resturilor vegetale şi dejecţiilor din zootehnie, gunoaielor
casnice şi chiar a unor plante, să asigure o nouă resursă energetică pentru
agricultură: combustibil gazos (biogazul). Avantajele sunt de netăgăduit: uşurinţa,
simplitatea şi economia prelucrării, extragerea biogazului în cantităţi considerabile,
realizarea unui îngrăşământ organic bogat în substanţe fertilizante, distrugerea
eficientă a agenţilor patogeni din gunoaie; o tehnologie nepoluantă. Prin
bioconversie nimic nu se pierde, totul se transformă, totul se recuperează.
Bioconversia ar putea duce cu timpul la un nou tip de agricultură, în care
principiul agroenergiei să-şi găsească largi posibilităţi de aplicare. S-ar putea ca,
într-un viitor apropiat sau îndepărtat, să constituie tehnologia de bază a producerii
energiei pentru necesităţile agriculturii în anumite sectoare. Totuşi, ea nu va
rezolva problema energiei agricole. Rezultatele obţinute până acum în ţară şi
străinătate sunt încurajatoare, unele chiar foarte optimiste. Depinde foarte mult de
instalaţiile în care bioconversia să se realizeze cu mare randament şi costuri cât mai
scăzute. Important este, de asemenea, un sistem de colectare, cu mare eficienţă
economică, a materiilor organice ce se pretează la bioconversie. Aceste aspecte par
a fi mai greu de abordat decât procesul însuşi de fermentaţie, de fapt atât de simplu
de realizat.
Biogazul obţinut din gunoiul de grajd este în atenţia specialiştilor şi se
preferă combustibilul realizat din dejecţiile complexelor zootehnice, mai ales de
porcine, având în vedere că lupta contra poluării constituie singura ieşire din
această situaţie, folosind metoda epurării biologice aerobe şi anaerobe, combaterea
mirosului prin substanţe dezinfectante, mascante sau deodorizante biologice. Acest
ultim procedeu este experimentat în Franţa şi constă în fermentarea anaerobă
continuă a dejecţiilor lichide, într-o instalaţie anume construită. Dintr-un kg de
materie uscată tratată, la 35˚C în recipiente, se produce prin fermentaţie, în zece
zile, o cantitate de 0,35m3 biogaz ce conţine în proporţie de 40% metan.
Bioecoenergia în agrosistem

Substanţele fertilizante rezultate în procesul de fermentaţie se păstrează intacte,


chiar fără pierderi de azot. Acesta este în parte mineralizat în amoniac. Se pierd
cantităţi mai mari de amoniac în timpul depozitării, iar reacţia reziduului este uşor
bazică. Instalaţia devine rentabilă de la 1000 de porci în sus, pentru a putea concura
cu petrolul.
Biogazul obţinut din plante se constituie în căldură biologică ce poate fi
obţinută din foarte variatele surse de biomasă ale agriculturii. Ecosistemele Terrei
se remarcă printr-un enorm potenţial energetic al biomasei, care atinge într-un an
40,6 miliarde tone de petrol în echivalent. Producţia de biomasă este repartizată
astfel: 68,5% în zonele de păduri şi arboret, 16,2% în zona savanelor şi numai 7,8%
în zonele cultivate cu plante agricole. În ceea ce priveşte biomasa vegetală,
opţiunile se pot îndrepta către sursele forestiere, fără a afecta ecosistemele şi
cererea pentru lemne de foc, sau către plantele agricole (D.J. White, 1975). Se
susţine că plantele potenţial energetice, având o productivitate ridicată, constituie o
sursă valabilă de energie, deci de biocombustibil. Această resursă prezintă avantaje
indiscutabile: o materie primă care se reînnoieşte permanent, disponibilităţi
enorme, atât pe suprafeţe mari, cât şi pe suprafeţe foarte reduse. Biomasa poate fi
luată în studiu şi folosită numai dacă recuperarea nu este prea costisitoare, dacă
asigură un bilanţ energetic pe cât posibil pozitiv şi favorabil, o eficienţă cât mai
mare a procesului de conversie. Pentru a asigura o eficienţă a „culturilor
energetice” trebuie alese cu atenţie tehnicile de producere, speciile şi varietăţile, ca
în final să se obţină un randament maxim al materiei uscate şi un bilanţ energetic
cât mai favorabil (Ph. Tavernier şi W. Verstraete, 1987).
Surse importante de biomasă vegetală, către care îşi îndreaptă atenţia
specialiştii, sunt plantele acvatice, de la microalgele unicelulare până la zambila şi
jacinta de apă. Alge ca Hydrodiction reticulatum şi Cladophora glomerata asigură
producţii de 10 tone materie uscată la hectar. În California, încercările făcute cu
algele gigant Macrocystis pyrifera au condus la producţii de 50 – 80 tone materie
uscată la hectar. Iacinta de apă (Eichornia crassispes) are un ritm de creştere
extraordinar, se multiplică la fiecare 8 – 20 zile în apele calde şi bogate în elemente
nutritive.
În experienţele făcute de Institutul de Cercetări Biologice din Bucureşti în
anii '80 şi la Staţia de epurare a apelor din Piteşti, Pystia stratyotes, o altă plantă de
apă, a dat producţii de 90 tone la hectar, fiind folosită pentru producerea de biogaz
cu foarte bune rezultate.

7.3.7 Biocombustibilul (dejecţiile zootehnice), o altă sursă de căldură


biologică, provenită din gunoiul de taurine şi cabaline, are o mare valoare
energetică, fiind folosit în răsadniţe pentru producerea răsadurilor de legume în
perioada ianuarie – martie. La o temperatură de +50...+70°C el constituie pentru
fermele legumicole, în majoritatea lor, singura resursă de energie pentru încălzire,
dar şi mai ieftină, comparativ cu produsele petroliere. După folosinţă, odată cu
terminarea fermentaţiei, acest material organic se descompune, iar în primăvara
anului următor devine un foarte valoros îngrăşământ pentru culturile de legume şi
Ingineria ecosistemelor agricole

flori. Avem aici un exemplu de triplă conversie: gunoi → căldură → îngrăşământ


de o mare valoare energetică.

7.4 Randamentul energetic

În producţia agricolă se consumă atât energie directă, cât şi indirectă, în


permanenţă fiind o concurenţă acerbă între combustibili pe de o parte şi
îngrăşăminte şi pesticide, pe de altă parte. Am putea spune că, de modul în care se
îmbină aceste două forme de energie, pe plan macroteritorial sau la nivel de fermă,
depinde în mare măsură rentabilitatea unei exploataţii agricole. Statistica arată că
mărirea consumului de energie nu este în proporţie de 1:1 cu creşterea volumului
de produse alimentare. Fiecare procent adăugat al acestora duce la creşterea
resurselor energetice cu 2%. Intensificarea agriculturii în condiţiile actuale ale
dezvoltării cercetării ştiinţifice nu împiedică acest fenomen, ci, din contră, îl
amplifică.

7.4.1 Consumul de energie. O tehnologie echilibrată necesită un consum


redus de energie. Orice dereglare în aplicarea diferitelor verigi agrotehnice va mări
consumul de energie din exterior. Agricultura ca sistem deţine totuşi mari
posibilităţi de a reînnoii o parte din energia necesară funcţionării ei normale.
Pierderile energetice pot avea loc prin diferitele componente ale fluxului
tehnologic, dacă acestea nu sunt armonizate cu condiţiile ecologice locale şi nu se
corelează între ele (M. Berca, 1983).
Este interesant de relevat că producţia agricolă din ţara noastră consumă
7% din totalul producţiei energetice şi 5% din carburanţi, energie termică şi
electrică. În raport cu industria, agricultura românească consumă de 14 – 15 ori mai
puţină energie, tendinţă ce va continua şi în viitorii ani. Pentru principalele culturi
agricole consumul de energie este redat în tabelul următor:
Consumul de energie la principalele culturi agricole
(după I. Teşu şi V. Baghinschi)
Tabelul 7.1
Energia Energia Bilanţ Randa-
Producţia
Cultura obţinută consumată energetic ment
(kg/ha)
(Gca/ha) (Gcal/ha) (Gcal/ha) energetic
Grâu irigat 5500 20,76 6,24 14,52 3,32
Grâu neirigat 4000 15,10 4,57 10,53 3,30
Porumb irigat 9000 35,29 6,75 28,54 5,23
Porumb neirigat 4500 17,65 4,89 12,76 3,60
Floarea soarelui irigată 3000 16,98 3,68 13,30 4,61
Floarea soarelui neirigată 2500 14,15 2,20 11,95 6,45
Sfeclă de zahăr irigată 40000 39,22 12,51 26,71 3,13
Sfeclă de zahăr neirigată 27160 26,63 5,79 20,84 4,59
Cartof irigat 30000 22,19 10,82 11,37 2,05
Soia irigată 3190 15,86 3,04 12,82 5,21
Soia neirigată 1800 8,95 2,16 6,79 4,13
Bioecoenergia în agrosistem

Din datele de care se dispune rezultă că în Franţa ponderea dintre


combustibili şi îngrăşăminte este de 44% şi respectiv de 56%. În Suedia, din
consumul total de energie pentru agricultură, 43% au reprezentat carburanţii şi 37%
îngrăşămintele. În SUA, la cultura porumbului, pentru mecanizarea lucrărilor se
consumă 42% din energia destinată producţiei, iar pentru îngrăşăminte 36%. În
Canada, situaţia este destul de interesantă. Pentru carburanţi şi lubrifianţi se consumă
67% din totalul energiei destinate agriculturii, iar pentru îngrăşăminte şi pesticide
numai 17%. În schimb, la cultura porumbului din provincia Ontario – Canada, pentru
îngrăşăminte se consumă 56% energie, pentru pesticide 7%, pentru mecanizare 13%,
iar pentru uscare 24%. Cultura porumbului în Franţa este mai energofagă decât în
SUA, iar ieşirile de energie sunt cu 20% mai ridicate în Franţa comparativ cu SUA.
În structura consumurilor energetice întâlnim diferenţieri esenţiale. În Franţa se
consumă mai puţini carburanţi cu 55%, mai multe îngrăşăminte la hectar cu 61%,
mai puţine pesticide cu 34%, dar sunt mărite consumurile la irigare cu 170% şi la
uscare cu 931%. În final, randamentul energetic în SUA atinge o valoare de 2,16, iar
în Franţa de 1,84, pentru cultura irigată a porumbului.

7.4.2 Bilanţul şi randamentul energetic ale sistemelor ecologice agricole


sunt condiţionate de o serie de factori de structură a sectoarelor din agricultură şi
sunt corelate cu ponderea zootehniei şi cu nivelul de industrializare, respectiv
mecanizare şi utilizare a îngrăşămintelor şi pesticidelor. Astfel, în Israel, pe
suprafeţe foarte mari de culturi cerealiere şi horticole irigate, randamentul energetic
este foarte scăzut, 0,26, pe când în Danemarca este de 0,47, datorită creşterii
masive a taurinelor şi folosirii pe scară largă a produselor industriale în cadrul
tehnologiilor agricole. În Franţa, randamentul energetic a variat între 1,15 în 1970
şi 0,96 în 1990 datorită ponderii ridicate a producţiei de cereale şi gradului mai mic
de industrializare al lucrărilor agricole. Studiile făcute în Anglia arată că
randamentul energetic este 4,8 ori mai mare în producţia cerealieră, comparativ cu
zootehnia. Totuşi, la acelaşi necesar de forţă de muncă, fermele vegetale şi animale
specializate consumă cea mai mare cantitate de energie, faţă de fermele mixte. Cu
cât suprafaţa fermelor este mai mare, cu atât creşte randamentul energetic, dar şi
producţiile de cereale valorificabile în cantităţi mari.
Economisirea de combustibil convenţional impune reconsiderarea criteriului
energetic în aprecierea eficienţei producţiei agricole de pe un ecosistem dat. Este
necesară identificarea şi cuantificarea tuturor cheltuielilor de energie, determinarea
potenţialului şi randamentului energetic al producţiei obţinute (Victor Manole, 1982).
După Malarme şi Koninck (1982), este necesar să se introducă în calcul
toate fluxurile energetice, în mod deosebit gunoiul de grajd şi resturile de recoltă.
În acest sens, randamentul ar rezulta din:
PAV + G + RR
R=
ES
unde:
PAV - produse agricole valorificabile;
G - gunoi de grajd;
RR - resturi de recoltă;
ES - energie solară;
Ingineria ecosistemelor agricole

dar poate lua forma:


PP PAV + G + RR
=
ES PP
unde: PP - productivitatea primară.

Conform părerii unor autori, în cadrul unui ecosistem agricol randamentul


productivităţii primare la primul raport atinge valoare de 0,60, iar la cel de-al
doilea raport, valoarea de 0,77. Aceste date asupra randamentului energetic ne arată
în mod clar reciclarea substanţei organice în ecosistem. Dacă o parte din gunoiul de
grajd sau din resturile de plante ar fi utilizată numai pentru scopuri energetice,
raportul reciclării substanţei energetice ar fi mai scăzut, ceea ce ar conduce la
diminuarea humusului în sol.
Energia principală care asigură în mod constant şi influenţează direct
potenţialul productiv al plantelor, adică energia solară, momentan nu poate fi
prinsă în tipare matematice precise. Nu este încă posibil a calcula cu precizie
intrările şi ieşirile de radiaţie fiziologică activă şi aportul ei în formarea recoltei.
Este o problemă de mare perspectivă care necesită idei şi soluţii.
G. Pillet (1993) a întreprins un studiu energetic pentru ecosistemul viticol
din cantonul Geneva. În acest scop, a calculat energia totală prin însumarea
intrărilor provenite din radiaţia solară, humus, îngrăşăminte, combustibil, precum şi
din forţa de muncă. Structura ecosistemului studiat a fost reprezentată sub forma
unei diagrame cu trei derivate (măsurate în J/ha·an în care:
xE = resursele furnizate de mediu;
F = resursele cumpărate de pe piaţă;
Y = output-ul produs,

de unde:

F=628,6
xE=65,0

Y=758,1

E=130
Bioecoenergia în agrosistem

În continuare s-au calculat următoarele rapoarte (rate):


Y Output
– randamentul energetic = =
E Imput-uri cumpărate

F Energia cumpărată
– rata investiţiilor energetice = =
xE Energia provenită din mediu

xE
– rata de externalitate energetică = =
xE-F

Imput-uri gratuite luate din mediu


=
Ansamblul imput-urilor care participă la producţie

Cu cât rata de externalitate este mai mare, cu atât dependenţa ecosistemului


în raport cu mediul său natural va fi mai mare.
Dacă se ia în calcul şi aportul energiei solare la intrări, se propune noţiunea
de randament ecologic (RE):

PF + PN
RE = ,
IEC + IES
unde:
RF - producţia folosită;
PN - producţia nefolosită;
IEC - intrări energetice convenţionale;
IES - intrări energetice de la soare.
Acesta se impune a fi studiat cu atenţie şi elucidat din punct de vedere
practic. Prezintă interes, în mod evident, eficienţa productivă a energiei solare,
precum şi a celorlalte energii neconvenţionale (eoliană, termală) gratuite, pe care
natura le pune la dispoziţia ecosistemului cu mare generozitate.
Stabilirea bilanţului energetic necesită studii şi calcule diverse, detaliate
pentru foarte mulţi parametri energo-productivi (tabelul 7.2).
Ingineria ecosistemelor agricole

Structura consumului de energie tehnologică în Mcal/ha,


bilanţul şi randamentul energetic într-o livadă intensivă
de măr Golden delicious (după C. Budan şi I. Isac, 1987)

Tabelul 7.2
Din care:
Energie activă
Consum directă (lucru mecanic) indirectă Energie pasivă
energetic (consumată (ce revine
Grupa de lucrări
total Energie Combustibil prin mijloacelor
umană (motorină) intermediul fixe)
plantei)
Cantit. % Cantit. % Cantit. % Cantit. % Cantit. %
Înfiinţare livezi 1980 13,3 x x x x x x 1980 76,0
Lucrările solului 460 3,1 12 2,9 391 16,6 - - 57 2,2
Aplicarea îngrăşămitelor 4.773 32,0 4 1,0 400 17,0 4.241 44,4 128 4,9
Lucrări aplicate plantei 121 0,8 68 16,6 36 1,5 - - 17 0,6
Fitoprotecţie sanitară 6.508 43,6 30 7,3 981 41,8 5.212 54,5 285 10,9
Irigarea livezii 124 0,8 8 2,0 91 3,9 - - 25 1,0
Recoltarea fructelor 682 4,6 276 67,3 334 14,3 - - 72 2,8
Alte lucrări 272 1,8 12 2,9 116 4,9 103 1,1 41 1,6
Total energie cheltuită 14.920 100 410 100 2.349 100 9.556 100 2.605 100
(EC)
% 100 28 15,7 64,0 17,5
Energie produsă (EP) Bilanţ energetic Randament energetic
(fructe) = 30t = 19.800 EP—EC = 4.880 EP/EC=1,33
*) Coeficient energetic de transformare a muncii = 0,315 Mcal/oră-om;
**) Coeficient energetic de transformare a motorinei = 10,15 Mcal/kg.

Pe baza datelor din tabelul de mai sus, C. Budau şi I. Isac remarcă o


cheltuială totală de energie la hectar de 14.920 Mcal, iar energia obţinută în fructe
este de 19.800 Mcal, bilanţul energetic fiind deci excedentar. În ceea ce priveşte
randamentul, cu o unitate de energie consumată se obţin 1,33 unităţi de energie
acumulată în fructe.
Eficienţa energetică ecologică este un parametru necesar în proiectarea
fermelor agricole, în structura cărora, prin lucrări agrotehnice intensive, prin
combaterea dăunătorilor, se poate îmbunătăţi productivitatea primară, care
determină apoi o creştere a consumatorilor (Nestor Lupei, 1977). Ca exemplu,
autorul citat ne dă randamentul energetic în trecerea de la stocarea energiei solare,
prin producătorul primar, la om: o cultură de lucernă foloseşte 0,24% din energia
solară absorbită, din care vitele furajate folosesc 8%. Din energia redepozitată în
carnea vitelor consumate, omul foloseşte numai 0,7%. Cu cât cantitatea de energie
solară înmagazinată în plante şi biomasa utilă este mai mare, cu atât mai mare este
eficienţa ecologică a ecosistemului (culturii agricole), care diferă în spaţiul
fitotehnic. Astfel, în zona temperată, plantele cultivate cu port mediu asigură o
productivitate netă de 200 – 800 g/m2/zi sau 3.000 – 5.000kg/ha grâu, de exemplu,
iar la porumbul hibrid până la 1.000 g/m2/zi, adică 5.000 – 10.000 kg/ha boabe.