Sunteți pe pagina 1din 44

Repere ale ecotehnologiei şi

ecotehnicii agricole

Sistemul agricol de tip strict organic-biologic, fără folosirea substanţelor


chimice de sinteză, este considerat deocamdată de specialiştii agricoli ca ideal, cu o
nuanţă umanitară şi de protecţie socială. El nu poate însă rezolva problema
securităţii alimentare, prezente şi viitoare. Diferenţa faţă de tehnologia modernă
constă în faptul că tehnologia biologico-organică idealizează ecosistemul, spaţiul
rural şi tehnicile agricole, fără a ţine seama de realităţile concrete din diversele
zone ecologice agricole: climatice, pedologice, economice, alimentare, sociale.
Tehnologia biologico-organică scoate din ecosistem interconectarea complexă şi
dinamică a factorilor ecologici şi o simplifică la maximum pe o mică suprafaţă
cultivată. Cum bine remarcă Liviu Dejeu şi colab. (1997), „pare surprinzător
astăzi să vorbim de agricultură biologică în contrapunere cu agricultura
convenţională, ca şi cum aceasta din urmă nu s-ar baza pe principii biologice”.
Nu putem fi contra agriculturii organice-biologice şi a sistemului ei
tehnologic, deoarece vine cu argumente şi soluţii constructive pentru mediul
agricol. Conceptul este valabil, tehnicile sunt însă nerealiste în prezent pentru
exploataţii agricole performante, mari producătoare de produse alimentare.
Deocamdată se impune practicarea unei tehnologii (agrotehnici) în spirit
modern, respectând mediul înconjurător şi aplicând cu stricteţe criteriile ecologice.

9.1 Atribute şi funcţionalităţi

9.1.1 Tehnologia şi tehnica convenţională, în sens clasic, au ca obiectiv


asigurarea unei recolte cât mai ridicate şi constante an de an pe o parcelă de teren,
cu un consum dat de muncă şi de resurse financiare. Tehnologia asigură o proporţie
între recolta obţinută şi regenerarea acesteia, iar emisia de deşeuri trebuie să fie
într-un raport egal cu capacitatea naturală de asimilare a sistemului (teren +
cultură), ceea ce asigură o bio-productivitate ridicată şi folosirea eficientă a
capitalului investit. Productivitatea unei tehnologii este dată de cantitatea de
produse obţinute şi de consumul de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă.
Tehnologia are o componentă socială, culturală şi psihologică, care se
bazează pe înţelegere, cunoaştere şi receptivitate din partea celor ce aplică
metodele ei. De exemplu, fărâmiţarea terenurilor a creat adevărate dezechilibre
structurale în agricultură, dar şi o criză socială. Populaţia ocupată în agricultură a
Ingineria ecosistemelor agricole

îmbătrânit şi este mai puţin receptivă la asocierea în ferme viabile din punct de
vedere economic şi la adoptarea unor noi tehnologii. Tradiţia, obiceiurile şi
atitudinea generală faţă de schimbare sunt factori importanţi ce afectează folosirea
tehnologiilor performante.
Orice tehnologie trebuie să îmbunătăţească relaţia consum-randament,
pentru a se obţine în final o producţie mai mare şi de calitate superioară, la un cost
pe unitate cât mai scăzut. Mecanizarea, chimizarea şi seminţele selecţionate tind să
crească producţia cu schimbări relativ mici în ceea ce priveşte consumurile totale şi
permit chiar realizarea de economii. Folosirea seminţelor hibride la porumb, de
exemplu, ridică producţia şi venitul cultivatorului, comparativ cu semănatul
obişnuit, cu seminţe nehibride. De reţinut că orice tehnologie sau tehnică nouă este
un stimul important pentru rata creşterii economice.
Agrofitotehnia, prin demersul său fizic, conţine elemente de poluare şi
autopoluare proprii sub diferite forme: îngrăşăminte minerale, substanţe fito-
farmaceutice, erbicide, reglatori de creştere, apa din sol, dar în ea sunt implicate şi
alte surse (noxe) industriale, urbane, rurale şi radioactive.
Substanţele chimice, precum dioxidul de sulf, clorul, fumul, ceaţa acidă,
gunoaiele casnice orăşeneşti şi rurale, apele de canalizare provoacă poluarea şi
chiar deteriorarea mediului agricol. Impurităţile industriale, petrolul şi pesticidele
pot distruge fauna utilă din sol. Praful şi fumul industrial se depun pe frunze şi
reduc procesul de fotosinteză şi ard chiar plantele.
De asemenea, dejecţiile zootehnice poluează terenurile cu mari cantităţi de
azotaţi, fosfaţi şi fenoli, ele fiind aruncate de multe ori în cursurile de apă. În unele
soluri conţinutul în nitraţi depăşeşte 160 Kg/ha, peste prevederile Uniunii
Europene. Au existat şi poate mai există depozite de pesticide expirate, cum a fost
cel depistat în 2001 în Câmpia Turzii, respectivele pesticide fiind comercializate şi
utilizate pentru combaterea gândacului de Colorado pe păşuni din zona Cluj-Sălaj.
Prin intermediul furajelor pesticidul a ajuns în lapte, care nu a mai putut fi
valorificat.
Desigur că nu toate tehnologiile practicate conduc la rezultate benefice
pentru mediu, cele intensive deteriorând uneori echilibrul ecologic, valorile
culturale şi peisajul rural. Se constată că în regiunile în care activitatea agricolă a
dispărut, mediul natural a avut de suferit, iar biodiversitatea s-a diminuat.
Tehnologia se concretizează pe terenul agricol prin fluxul tehnologic, care
reprezintă totalitatea metodelor şi lucrărilor în ordinea şi succesiunea lor firească,
începând de la pregătirea terenului pentru semănat şi până la recoltarea produselor
şi îndepărtarea resturilor vegetale (fig.9.1).
După M. Berca (2005), fluxul tehnologic agricol, cu componentele sale bio-
tehnice, „stă la baza definirii unei politici agrare concrete, inteligente, eficiente. De
aceea, agricultura nu este numai teorie şi economie, ci activitate vie, productivă,
care se exprimă prin tehnologii şi tehnici diverse, care să polueze cât mai puţin
produsele obţinute în ecosistem.”
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

îngrăşămintelor chimice

Încărcat şi transportat
Întreţinerea culturilor
Pregătirea terenului

Semănat culturi
pentru semănat
Administrarea

şi organice

succesive
Semănat

Recoltat

Balotat

Arat
Fig. 9.1 Schema unui flux tehnologic

Protecţia patrimoniului rural este legată de practicare unei agriculturi


ecologice, care conferă un anumit contur sau o anumită configuraţie peisajului
rural. Printr-un management agricol raţional este posibilă conservarea, protecţia şi
ameliorarea mediului înconjurător.
Prevenirea şi combaterea poluării este posibilă cu rezultate bune dacă se
apelează la conceptul de Ecotehnie, lansat de celebrul oceanograf-ecolog Jacques
Yves Consteau, care îl rezuma în următoarele rânduri: „Este timpul să reacţionăm.
Economişti, ecologişti şi tehnologi trebuie să lucreze împreună pentru a propune
soluţii constructive durabile. Acesta este demersul pe care noi îl numim
ecotehnie…”

9.1.2 Ecotehnologia şi ecotehnica în sens mai larg, în concepţia lui W.J.


Mitsch şi S.E. Jorgensen (1989), reprezintă proiectarea societăţii umane în mediul
natural în beneficiul acesteia şi în opoziţie cu orice forme de tehnici inginereşti
care se substituie mediului natural. Ecotehnologia consideră ansamblul de specii şi
mediul lor ambiant ca un sistem auto-organizat, adaptat la modificări determinate
de forţe exterioare. În ecotehnolgie, energia industrială suplimentară se cere a fi
folosită cu prudenţă, la parametri minimi şi în nici un caz în defavoarea resurselor
naturale. Controlul ecosistemului în acest sens se impune de la sine, pentru a evita
orice deteriorări şi pagube şi pentru desfăşurarea normală a procesului de producţie
cu costuri reduse. Ecotehnologia previne şi combate poluarea industrială, asigură
conservarea şi protecţia culturilor din ecosistem. De asemenea, susţine reciclarea
resurselor şi permite reinvestirea acelora regenerabile, care mai pot fi folosite în
economie.
Ecotehnologia agricolă reprezintă după Al. Ionescu (1989) „cunoaşterea şi
aplicarea metodelor şi mijloacelor necesare în toate procesele de producţie, cu
păstrarea nealterată a mediului înconjurător”. Ecotehnica, faţă de tehnica agresivă,
caută pe baza principiilor ecologice să ocrotească integritatea solului şi a plantelor
şi să reducă, pe cât posibil, deşeurile şi reziduurile. De aceea, ecotehnica este un
nivel superior al tehnicii actuale şi numai ea poate realiza produse curate,
nepoluate. Ea se bazează pe aplicarea următoarelor acţiuni principale:
- respectarea echilibrului ecologic;
Ingineria ecosistemelor agricole

- utilizarea unui sistem ştiinţific de fertilizare cu îngrăşăminte organo-


minerale, cu norme stabilite pe criterii tehnico-economice;
- folosirea luptei integrate contra bolilor şi dăunătorilor cu reducerea
treptată a pesticidelor;
- cultivarea soiurilor şi hibrizilor productivi, cu coacere diferită, rezistenţi
genetic la boli şi dăunători.
Ecotehnica presupune un mediu tehnologic corespunzător, ceea ce
înseamnă o adaptare a actualelor metode tehnice şi promovarea unor noi procedee
agrotehnice după criterii ecologice şi social-culturale. Ecotehnica, fie stucturală, fie
funcţională, trebuie să se îmbine cu tehnologia informaţională ţinând seama de
principiile biociberneticii agricole, ceea ce va ridica eficienţa ei şi va reduce
consumul de energie. În prezent se experimentează maşini de stropit cu aerosoli în
livezi contra bolilor şi dăunătorilor, cu un consum redus de soluţie faţă de maşinile
clasice. De asemenea, se fac probe cu maşini de erbicidat electronice
computerizate, care execută tratamentul numai pe parcela sau pe o parte din parcela
infestată cu buruieni. Cercetările întreprinse la floarea soarelui, rapiţă şi soia în trei
zone ecologice diferite au evidenţiat un sistem ecotehnic complex de combatere a
paraziţilor vegetali specifici, după cum urmează:
- rotaţia culturilor contra atacului unor boli frecvente ca Sclerotinia,
Plasmopara, Orabanche, care se transmit în principal prin sol;
- distrugerea samulastrei de floarea soarelui din alte culturi şi combaterea
buruienilor;
- densitatea de 50.000 plante la hectar reduce din atacul de Botrytis şi
Sclerotinia;
- folosirea antagonistului Trichoderma viride în prevenirea atacului de
dăunători;
- folosirea hibrizilor de floarea soarelui cu rezistenţă genetică la
Plasmopara helianthi;
- tratarea seminţelor cu produse antiperonosporice pe bază de metalaxil
oxadixil în prevenirea atacului de Plasmopara la floarea soarelui.

9.2 Tehnologii alternative

Cu toate rezultatele bune obţinute în producţia agricolă pe anumite


suprafeţe din diferite ţări, ecotehnologia are de străbătut un drum lung până la
introducerea şi apoi generalizarea ei în agricultură. Sunt căutate soluţii de aplicare
treptată prin tehnologii intermediare, tehnologii economicoase, tehnologii naturiste,
tehnologii alternative şi tehnologii adaptate, care se pot aplica în funcţie de
structurile agricole (P. Harper, B. Wrikson, 1978).
Tehnologia intermediară este susţinută în ţările anglo-saxone şi se situează
între tehnologia tradiţională şi cea modemă. Conceptul este imprecis şi nu deţine
nici un criteriu de decizie.
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

Tehnologia economicoasă se bazează pe acţiuni agrotehnice simple, cu


costuri reduse, în care captarea energiei radiante solare ocupă un rol principal, în
dauna folosirii mecanizării.
Tehnologia naturistă se înscrie în ciclurile ecologice, utilizând surse de
energie inepuizabile, nepoluante, economisind resursele regenerabile şi reciclând
deşeurile. Este tehnolgia pentru fermele cu suprafeţe mici şi medii, dar care au
posibilitatea să se asocieze.
Tehnologia alternativă este definită ca un ansamblu de tehnici care se opun
modelului tehnic dominant, propunând tehnologii mai puţin poluante şi energofage.
Tehnologia adaptată insistă asupra noţiunii de corespondenţă cu mediul ei
înconjurător specific, de fapt este vorba de a o integra nu numai în mediul său
economic, dar şi în cel social, cultural, sociologic, politic şi, bineînţeles, ecologic.
O problemă importantă este stabilitatea productivităţii ecosistemului
agricol prin folosirea ecotehnicii, fără a pune în cauză însă marile echilibre
ecologice ale cadrului natural şi utilizarea tuturor resurselor de care dispune acesta.
În agricultură este bine să se păstreze o proporţie între recolta obţinută şi
regenerarea ei, iar emisia de deşeuri să fie într-un raport de unu la unu cu
capacitatea naturală de asimilare a ecosistemului poluat cumulată cu cea a
tehnologiei aplicate, ceea ce asigură o bioproductivitate ridicată a plantelor şi
folosirea eficientă a capitalului investit. Sunt specialişti care evidenţiază faptul că
maximul biologic şi tehnologic la o cultură agricolă ar trebui să coincidă cu
maximul economic, obţinându-se astfel maximum de profit. Este necesară o
gestionare şi administrare ecologică a componentelor fluxului tehnologic, chiar
mărind costurile pentru variantele nepoluante, dar fără a mări vulnerabilitatea
plantelor cultivate şi a reduce potenţialul lor biologic de producţie. Totuşi reţinem
ideea lui P. Papacostea şi anume că „în agricultură trebuie să fie alese nu cele mai
biologice dintre soluţiile economice, ci soluţiile cele mai economice dintre cele
biologice”. Iar tehnologiile de producţie trebuie fundamentate după criterii
energetice, economice şi ecologice (Letiţia Zahiu şi Mircea Năstase, 1996).

9.3 Biotehnologia

Biotehnologia este considerată un domeniu al agriculturii durabile şi


ecologice care se extinde, teoretic şi practic, din ce în ce mai mult. Biotehnologia a
devenit o ştiinţă şi o practică de mare viitor, ale cărei aplicaţii se regăsesc şi în
tehnologie. Ea cuprinde ansamblul procedeelor de transformare a materiilor prime
reînnoibile şi de producere, cu ajutorul culturilor de microorganisme şi de celule
animale şi vegetale, a numeroase varietăţi de substanţe utile omului. Activităţile
bioindustriale privesc producţia agricolă şi nutriţia, tratarea şi prevenirea unor boli,
satisfacerea nevoilor de energie şi protecţie a mediului înconjurător (Al. Sasson,
1988). Într-o definiţie mai largă, se poate considera biotehnologia ca fiind teoria şi
practica procedeelor legate de procesele biologice (D. M. Nicu, 1988). Iar
Federaţia Europeană de Biotehnologie o definea, în 1981, astfel: „domeniul
Ingineria ecosistemelor agricole

reprezentat de utilizarea integrată a biochimiei, microbiologiei şi ingineriei chimice


pentru realizarea de aplicaţii tehnologice bazate pe activităţile microorganismelor,
ale culturilor de celule sau ţesuturi vegetale şi animale şi ale enzimelor” (fig. 9.2).
După Marcela Badea şi Diana Săndulescu (2001), „în sensul cel mai larg,
biotehnolgia presupune utilizarea proceselor biologice pentru a obţine produse
folositoare. Iar Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)
consideră biotehnologia ca fiind un domeniu de activitate ce foloseşte organisme
vii sau componente ale acestora pentru a obţine sau a modifica produse, a ameliora
plante ori animale şi a produce microorganisme în scopuri specifice.

BIOTEHNOLOGIA

in
vitro

MANIPULARE INGINERIA
GENETICĂ GENETICĂ BIOPRODUSE

- Specii sintetice - Tehnologie ADN - Biogaz


- Hibrizi - Transfer de - Azot biologic
- Culturi de ţesuturi informaţie genetică - Îngrăşăminte
- Mutaţii - Rezistenţă la boli bacteriene
- Embrioni imaturi - Pesticide biologice

ECOTEHNICA
AGRICOLĂ

Fig. 9.2 Domeniile de activitate în biotehnologia agricolă (orig.)

După părerea specialiştilor, biotehnologia are numeroase aplicaţii practice


în agricultură:
• obţinerea de organisme modificate genetic (OMG), adică soiuri şi
hibrizi, care pot fi folosiţi în alimentaţia omului şi a animalelor;
• obţinerea de soiuri şi hibrizi din plante agricole (transgene),
tolerante la erbicide;
• crearea de plante modificate genetic rezistente la boli;
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

• îmbunătăţirea valorii nutritive a alimentelor şi a seminţelor;


• crearea de soiuri de plante agricole care pot să dea recolte relativ
mărite pe soluri slabe fertile sau în condiţii vitrege de mediu;
• utilizarea mai eficientă a îngrăşămintelor de către sol şi a
substanţelor nutritive din sol de către plante;
Biotehnologia, ca domeniu de convergenţă a ştiinţelor fundamentale cu
cele aplicate, se impune ca o direcţie prioritară şi de avangardă în cercetare, tehnică
şi economie. Ea poate fi considerată ca o sfidare tehnică a viitorului (Florica
Macovei, 1911).
Integrarea biotehnologiilor în problematica economică reprezintă o opţiune
fermă de viitor în dezvoltarea industrială şi agricolă a ţărilor de pe Terra, multe
dintre ele având deja create bazele unor bioindustrii. Aplicarea acestui „vârf de
lance” a tehnologiei contemporane şi de viitor presupune investiţii şi cheltuieli
considerabile pentru cercetare şi producţie. Un accent deosebit se pune pe
dezvoltarea bioinformaţiei, în vederea unui control avansat al bioproceselor.
Biotehnolgia poate fi aplicată dacă se promovează anumite direcţii fundamentale:
manipulări genetice (biologia moleculară, imunologie); ingineria bioproceselor;
tehnica culturilor de celule şi ţesuturi; controlul avansat al bioproceselor şi
automatizarea acestora.
Biotehnologia şi tehnicile genetice au început să pătrundă tot mai profund
în agricultură, ceea ce va permite obţinerea unor cantităţi spectaculoase de proteine
vegetale şi animale, de plante energetice şi producerea de combustibil din reziduuri
agricole. Revoluţia bioindustrială continuă de fapt prima revoluţie biologică
moleculară. Astăzi, s-au pus la punct tehnici de inginerie genetică microbiană ce
permit domesticirea microorganismelor, „reprogramarea” lor genetică. Pe această
cale, plină însă de dificultăţi majore, dat fiind că bacteriile utile au o viaţă biologică
proprie, un metabolism foarte activ, se poate ajunge la imprimarea unor însuşiri
care să asigure sinteza unor noi produse. Într-o fermă de taurine un animal de 500
kg abia produce zilnic 500 g proteine. O fabrică medie de proteine poate produce
25.000 tone, cât 50 milioane taurine care păşunează pe 5 milioane de hectare.
Norman Colin (1983), într-un interesant studiu, arată că biotehnologia se
poate prezenta ca fiind exploatarea economică a cunoştinţelor biologice. Ea ar
putea avea efecte sociale şi economice egale în amploare şi însemnătate cu cele ale
revoluţiei electronice. Deşi revoluţia biotehnologică este subiectul unor speculaţii
teoretice, ea progresează rapid datorită interesului economic şi comercial. El
apreciază că „s-ar putea ca, în următoarele decenii, importanţa biologiei pentru
dezvoltarea economică a lumii să devină egală cu cea a fizicii”.
Este foarte important de reţinut că metodele de investigaţie biotehnolgică
permit crearea unui număr mare de gene, studiul lor în medii noi de viaţă, oferă
posibilitatea de a depăşi graniţele genetice dintre specii, de a înzestra organismele
vii cu noi însuşiri, care nu pot fi obţinute pe căi naturale, de a remodela
organismele.
Ingineria ecosistemelor agricole

9.4 Condiţionări ecologice ale agrotehnicii

Sunt arătate posibilităţile de practicare a principalelor agrotehnici generale


ţinând seama de criteriile ecologice. Sunt vizate în principal: asolamentul, lucrările
solului, fertilizarea şi irigaţia solului, combaterea organismelor dăunătoare pentru
culturile agricole.

9.4.1 Asolamentul agricol

Succesiunea ecologică. În managementul ecologic al sistemului agricol un


obiectiv foarte important este acela al reintegrării terenurilor abandonate,
depreciate sau degradate în circuitul economic. Problema repercusiunilor ecologice
ale unui asemenea fenomen care afectează agricultura actuală trebuie să facă
obiectul unor cercetări detaliate în cadrul gestionării, administrării şi valorificării
superioare a spaţiilor agricole marginalizate (J. C. Lefeuvre, 1987). Abandonul sau
degradarea în diferite etape ale unui ecosistem al terenului agricol integrat se
traduce prin apariţia vegetaţiei aşa-zise „colonizatoare” (buruieni), care marchează
debutul unei „succesiuni ecologice” secundare, după cum subliniază M. Genard
(1989). De exemplu, suprafeţele agricole necultivate doi-trei ani la rând sunt
ocupate de buruieni, din diferite specii, unele foarte periculoase. Pe terenurile
degradate prin lucrări miniere a dispărut solul fertil şi vegetaţia utilă (plante
agricole, horticole, pajiştele). Haldele de deşeuri miniere sau cenuşă de la
termocentrale au acoperit complet terenul agricol şi au făcut să dispară ecosistemul
din zonă. Plantaţiile de pomi, cele viticole şi pădurile au fost defrişate, iar în
respectivele perimetre s-au instalat eroziunea şi vegetaţia spontană. Aceste
fenomene şi acţiuni distructive au avut loc după 1991 şi continuă şi acum în
România, atât în zona colinară, cât şi în zona de şes, modificând peisajul
biogeografic şi ecosistemele. Iar solurile au fost descalificate, trecând de la
categoria I sau a II-a, la categoria a IlI-a sau a IV-a.
Pentru a reabilita ecosistemul deteriorat, numeroşi specialişti propun să se
aplice conceptul de succesiuni ecologice, care constă în cultivarea speciilor agro-
forestiere pe mai mulţi ani, dar având în vedere studii pertinente privind rotaţia
raţională pe suprafaţa agricolă depreciată a plantelor agricole, horticole şi a
speciilor silvice. În acest sens, se propune o analiză agronomică temeinică asupra
biotopului şi a mediului fizic, corelată cu eficienţa economică a acţiunii de
reconstrucţie ecologică. Pe fostele terenuri ocupate cu pomi şi viţă de vie,
retrocedate prin Legea îmbunătăţirilor funciare din 1991, proprietarii au semănat
grâu, porumb, furaje sau le-au abandonat. Rezultatele de producţie şi economice
sunt ştiute. Cultivarea acestor terenuri s-a făcut empiric, în grabă, fără nici un
suport ştiinţific. Folosind conceptul de succesiune ecologică, cercetătorii români au
realizat un program de cultivare a terenurilor degradate cu plante agricole (porumb,
cartof, secară, lucerna), horticole (piersic, viţă de vie), fundamentat din punct de
vedere pedologic, agrochimic şi climatic. Programul s-a realizat pe o perioadă de
zece ani, între 1965 – 1975, şi a dat rezultate spectaculoase.
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

Succesiunea ecologică în înţelesul ei larg poate conduce la modificări


pozitive în peisajul agricol, la o revitalizare a ecosistemului şi la cultivarea
eficientă a terenului pe o perioadă îndelungată de timp. Este un punct de vedere ce
trebuie avut în vedere la stabilirea asolamentului.
Noţiunea şi practica asolamentului. Prin asolament se înţelege
repartizarea culturilor în timp şi spaţiu, pe sole sau tarlale, stabilite pe baza
dezvoltării actuale şi în perspectivă a unei ferme agricole. Asolamentul poate fi
perceput şi ca un sistem raţional de amenajare a terenului şi de lucrări ale solului,
de aplicare a îngrăşămintelor, în vederea creşterii fertilităţii şi producţiei agricole,
precum şi a asigurării bazei furajere pentru dezvoltarea creşterii animalelor.
Nucleul central al asolamentului îl reprezintă rotaţia culturilor şi plantelor
premergătoare. În rotaţia culturilor trebuie să se evite succesiunea plantelor care au
aceiaşi dăunători şi cele care sunt atacate puternic de anumite boli provocate de
agenţi patogeni comuni. În funcţie de aceste condiţii se plasează culturile în
asolamente. În acest sens alegerea plantelor premergătoare este esenţială.
Cercetările efectuate în Dobrogea de H. Simota şi C. Coronea (1968) demonstrează
că plantele premergătoare diferenţiază în mod semnificativ producţia de floarea
soarelui. Cultivată după porumb s-a obţinut în medie pe 4 ani o creştere a recoltei
de 20-32,8, în comparaţie cu floarea soarelui cultivă după grâu.
Rotaţia culturilor pe un teren agricol este destul de controversată, din
motive mai mult economice decât tehnologice. Sunt specialişti care minimalizează
asolamentul, dar cercetările întreprinse în multe ţări confirmă valenţele acestuia,
atestate încă din antichitate. Asolamentul nu şi-a pierdut din actualitate, având un
rol esenţial în combaterea monoculturii, a „oboselii” solului şi în prevenirea
atacului dăunătorilor. Mărturie stau degradarea prin eroziune a terenurilor cultivate
ani de-a rândul cu soia în SUA sau infestarea cu buruieni a câmpurilor cultivate în
ultimii 13 ani în România. S-a calculat că reabilitarea ecologică a suprafeţelor
ocupate cu soia ar costa circa 45 miliarde de dolari. Dar agricultorii nu renunţă la
monocultura acestei plante datorită preţurilor de vânzare foarte mari pe piaţa
internaţională, SUA fiind cel mai mare exportator de seminţe de soia.
Cercetătorii şi practicienii sunt de acord, în principiu, că „asolamentul
constituie în continuare cea mai eficientă măsură tehnologică (D. Dincă, 1982).
Această afirmaţie a fost demonstrată prin cercetări îndelungate, asolamentul
rămânând o metodă agrofitotehnică de bază, mai ales pentru agricultura în tranziţie
(tabelul 9.1).

Influenţa asolamentului şi alternanţei culturilor


asupra producţiei sfeclei de zahăr
Tabelul 9.1
Asolament Rotaţia culturilor Producţia t/ha
Monocultură 2-6 ani 22,2-23,6
Mazăre-sfeclă; grâu-sfeclă; floarea
Asolament de 2 ani 28,9-27,9
soarelui-sfeclă; porumb-sfeclă.
Asolament de 4 ani Mazăre – grâu – porumb – sfeclă 35,3
Sursa: C. Pintilie şi Gh. Sin (1974).
Ingineria ecosistemelor agricole

Datele din tabelul 9.1 au rezultat din experimentele efectuate timp de 3 ani
(1969-1971) pe un sol cernoziom levigat de la Fundulea, judeţul Călăraşi. Se
constată în mod evident diferenţa de producţie de 13,1 t/ha a asolamentului de 4 ani
faţă de monocultură şi de 6,4 t/ha faţă de asolamentul de 2 ani. Starea sanitară pe
terenul cultivat 2-6 ani numai cu sfeclă a fost precară, iar dinamica apei labilă, cu
perioade de secetă în sol, cu toată monitorizarea egală a tuturor experienţelor. Iar la
staţiunea de cercetare agricolă Valu lui Traian, Judeţul Constanţa, planta
premergătoare a influenţat gradul de îmburuienare al unei culturi de grâu în felul
următor: grâu după grâu 322 buruieni la mp; grâu după porumb 193; grâu după
mazăre 229.
În cadrul sistemului de agricultură cu plante prăşitoare ce se aplică şi la
noi, grâul şi porumbul predomină în structura culturilor în proporţie de peste 70%
din suprafaţa arabilă a ţării, fapt pentru care în cele mai dese cazuri ocupă un loc
aparte în rotaţia culturilor.
În cazul aplicării unui sistem raţional de îngrăşăminte şi al efectuării
lucrărilor de combatere a dăunătorilor, cât şi a unor lucrări raţionale ale solului s-a
dovedit, atât în ţara noastră, cât şi în alte ţări, prin studiile multilaterale întreprinse,
o influenţă pozitivă a rotaţiei culturilor asupra producţiei. Acest lucru a fost
evidenţiat în toate zonele pedoclimatice din ţara noastră, chiar în cazul folosirii
îngrăşămintelor.

9.4.2 Lucrările solului

Importanţă şi necesitate. Pământul luat ca atare, ca un corp natural, cu


stratul său nutritiv, nu poate fi folosit ca factor principal al producţiei agricole dacă
nu este îngrijit prin anumite acţiuni şi măsuri specifice. Cultivatorul şi alţi factori
analizaţi în celelalte capitole fac presiuni şi agresează solul, îi modifică, mai mult
sau mai puţin, unele însuşiri, îi înrăutăţesc starea fizico-chimică, şi în ultimă
instanţă, fertilitatea. Neintervenţia la timp sau intervenţia necorespunzătoare a
agricultorului asupra pământului, lucrat sau nelucrat, duce la scăderea capacităţii de
producţie.
Lucrările solului reprezintă un complex de măsuri cu ajutorul cărora
cultivatorul poate să îmbunătăţească starea de afânare a solului, să lupte împotriva
buruienilor, să creeze condiţii cât mai bune pentru semănat şi prăşit, precum şi
pentru creşterea şi fructificarea plantelor cultivate. Pe acelaşi tip de sol, cu cât se
aplică lucrări mai raţionale, cu atât capacitatea de producţie a acestuia este mai
mare şi mai constantă de la an la an.
Prin efectuarea judicioasă a lucrărilor solului se poate dirija ştiinţific
evoluţia şi păstrarea însuşirilor solului. Numai pe soluri bine lucrate plantele pot
vegeta viguros, apa din precipitaţii sau din irigaţii se înmagazinează uşor, iar aerul
pătrunde fără greutate în solul afânat.
Agrotehnica, ca ştiinţă, a dezvoltat o metodologie largă privind lucrările
solului, care sunt cercetate şi aplicate în strânsă legătură cu factorii de producţie
(fig. 9.3). N. Hulpoi (1971) consideră că „prin ştiinţa şi arta lucrării solului,
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

agricultorul păstrează şi îmbunătăţeşte însuşirile acestuia şi plantele nu pot vegeta


viguros şi nu pot realiza recolte mulţumitoare decât pe soluri lucrate raţional”.
Ştiinţa agricolă aduce în permanenţă noi corective în lucrarea solului, în funcţie de
condiţiile pedoclimatice, de sistemele de maşini, de planta premergătoare, de
perioada de la eliberarea terenului până la semănat şi de noile sortimente de
îngrăşăminte şi erbicide.

Fig. 9.3 Schema interrelaţiilor ecologice între lucrările solului


şi factorii de producţie

Readucerea solului obosit şi bătătorit într-o stare afânată şi mărunţită,


lipsită de buruieni, cu un conţinut favorabil de umezeală este posibilă printr-o
succesiune de lucrări culturale aplicate corect şi la timp (fig. 9.3).
Lucrarea de bază, aratul. Este acţiunea indispensabilă pentru protejarea
solului şi constă în întoarcerea, mărunţirea şi amestecarea stratului arabil, ea
efectuându-se cu plugul. Odată cu răsturnarea brazdei se încorporează în sol toate
resturile vegetale de la suprafaţă şi se distrug buruienile în curs de vegetaţie, precum
şi dăunătorii. Prin arat solul se afânează, se aeriseşte şi aerul circulă cu uşurinţă, iar
temperatura se ridică. Se îmbunătăţeşte activitatea microorganismelor din sol în
procesul de descompunere al materiei organice şi de nitrificare. Prin arătură se
introduc în sol cantităţi însemnate de îngrăşăminte organice şi minerale. De reţinut că
cele mai bune rezultate o dă arătura din vară, imediat după recoltarea culturilor
cerealiere păioase şi arătura din toamnă, la celelalte culturi agricole (fig. 9.4).
Ingineria ecosistemelor agricole

Fig. 9.4 Influenţa epocii de executare a arăturii asupra producţiei de grâu


(Cr. Hera I. Picu, 1974)

Din datele Institutului de Cercetări de la Fundulea, judeţul Călăraşi, rezultă


că la arătura din vară se înmagazinează mai multă apă comparativ cu arătura
efectuată toamna, cu două săptămâni înainte de semănat. Numai în cazuri deosebite
se admite arătura de primăvară.
De mare importanţă, după unii specialişti, nu este atât adâncimea arăturii,
cât epoca în care se execută, în vară, imediat după recoltare. Unele experienţe
efectuate arată că întârzierea lucrării de arat cu o lună a dus la scăderea recoltei de
grâu cu 13%, cu două luni – cu 24%, iar cu 3 luni – cu 38% (Iosif Cojocaru ş.a.,
2000).
Pentru a se obţine rezultate optime, de la lucrarea cu plugul trebuie să se
respecte următoarele reguli:
- arătura se execută imediat după eliberarea terenului de către planta
premergătoare, vara şi toamna;
- nu se face arătură pe teren uscat, umed şi îngheţat;
- trebuie să se respecte întocmai adâncimea, iar arătura se execută
perpendicular pe lucrarea precedentă;
- sensul de întoarcere a brazdei conduce la un arat în lături sau la margini
şi la un arat la mijloc sau la cormană.
Este bine de reţinut că arătura este lucrarea agricolă care consumă circa 30
la sută din cantitatea de motorină alocată tuturor lucrărilor agricole mecanizate, ca
urmare a consumului specific mare, ceea ce are repercusiuni economice negative.
Executarea arăturii în mod corect poate reduce consumul de combustibil.

Sistemul de lucrări minime („minimum tillage”) şi sistemul fără lucrări


(„no tillage”) s-au încercat şi în România, dar rezultatele obţinute sunt contadictorii
în cazul folosirii lor în locul arăturii.
Gh. Sin şi colaboratorii (1995) ajung la unele concluzii pertinente în ceea
ce priveşte aceste sisteme. Astfel, cultura grâului a reacţionat slab la diferenţierea
lucrării de bază a solului, arătura putând fi înlocuită prin lucrarea superficială cu
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

grapa cu discuri sau prin lucrării fără întoarcerea brazdei, cu cizelul sau paraplow.
În acest ultim caz se obţin producţii asemănătoare, dar cu cheltuieli mai reduse prin
micşorarea consumului de combustibil (tabelul 9.2).

Influenţa metodelor de lucrare a solului


la cultura grâului
Tabelul 9.2
Lucrarea de bază şi Producţia Consum Cheltuieli Valoarea
adâncimea acesteia kg/ha combustibil lei/ha producţiei
l/ha lei/ha
Arat anual 20 cm 4 970 30 27 14,9
Arat anual 30 cm 4 860 50 45 13,6
Cizel 18-20 cm 5 190 18 37 15,6
Paraplow 18-20 cm 5 040 30 43 15,1
Discuit anual 10-12cm 4 960 14 15 14,8
N.B. Cheltuielile şi valoarea producţiei s-au calculat în lei noi.

Înlocuirea treptată a arăturii cu grapa cu discuri a determinat o compactare


a terenului, mai evidentă în stratul 10-20 cm şi o creştere a infestării cu buruieni, cu
proliferarea speciilor perene. Raţionalizarea lucrării solului într-un sistem
agrotehnic economic se poate realiza în cadrul rotaţiei culturilor, prin alternanţa
unor lucrări superficiale sau de mobilizare fără întoarcerea brazdei. G. Jităreanu
(1995) evidenţiază, de asemenea, faptul că cele mai mari recolte se realizează pe
terenul arat (4840 kg/ha) şi pe cel lucrat cu paraplow-ul (4880 kg/ha), în timp ce la
lucrările cu cizelul şi grapa cu discuri (4600-4470 kg/ha) s-a redus producţia cu
130-350 kg/ha grâu.
Înlocuirea arăturii cu alte lucrări (cizel sau discuire) este susţinută şi de
Marioara Nicolaescu, M, Alexandru, Ion Bulică (1995), care au efectuat cercetări
pe un sol cernoziomic la Staţiunea de Cercetări Agricole Valu lui Traian. În cei trei
ani de experimentare, din care doi secetoşi, cele mai bune rezultate de producţie
s-au obţinut în varianta cu cizel, urmată de arătură şi discuit. Din analiza energetică
rezultă că valorile consumului de combustibil au variat între 20,5 l/ha la arat cu
plugul P-P-30, 11,68 l/ha la arat cu cizel şi 10,6 l/ha în cazul discuirii.
Sunt specialişti care demonstrează că terenul nelucrat (nearat) din toamnă
aduce pierderi de recoltă de 4% până la 15%, iar în anii ce urmează duce la
deteriorarea însuşirilor fizico-chimice şi biologice ale solului cultivat, dar şi la o
îmburuienare excesivă.
Alţi autori, precum A. Ciorlăuş şi M. Pogăcean (1999), admit înlocuirea
arăturii cu lucrări superficiale, dar această acţiune necesită o dotare tehnică specială
şi cunoştinţe tehnice susţinute, pe care mica exploataţie agricolă nu le are la
îndemână. Producţiile medii la cele două tehnici, arătură sau discuire, pentru
pregătirea terenului în vederea semănatului sunt redate în tabelul 9.3.
Ingineria ecosistemelor agricole

Producţii medii la grâu în kg/ha


(după A. Ciorlăuş şi M. Pogăcean, 1999)
Tabelul 9.3

9.4.3 Fertilizarea solului

Fertilizarea şi nutriţia. Fertilizarea este strâns legată de nutriţia plantelor,


proces prin care elementele nutritive pătrund în rădăcini în mod activ sau în frunze.
De fapt are loc absorbţia sărurilor minerale din soluţia solului, care este
condiţionată de factori precum temperatura, concentraţia ionilor şi interacţiunea
acestora, pH-ul solului etc. Asimilarea de către plante a substanţelor nutritive
reprezintă un proces complex de modificări şi transformări chimice cu transferul de
energie şi transportul substanţelor minerale şi organice rezultate din acest proces în
organele aeriene ale plantelor (C. Caramete ş.a., 1971). De aici rezultă şi rolul
important al rădăcinilor şi al lucrărilor solului, ce trebuie să asigure nutriţie
echilibrată şi la timp a culturilor agricole.
Fertilizarea este o metodă şi o lucrare agrotehnică care se efectuează cu
scopul de a completa ştiinţific în sol deficitul în elemente nutritive asimilabile prin
folosirea îngrăşămintelor, asigurând astfel menţinerea stării de fertilitate la un nivel
normal şi realizarea unor recolte ridicate, de calitate superioară. Fondul de
elemente nutritive din sol depinde de o serie de factori, el fiind în permanentă
modificare, datorită atât pierderilor prin spălare şi prin trecerea în forme insolubile,
cât şi consumului lui de către plante.
Dacă se urmăreşte periodic bilanţul substanţelor nutritive asimilabile ce se
formează în sol şi necesarul plantelor din punct de vedere cantitativ şi calitativ, se
constată că acesta este uneori negativ. În acest caz, numai prin îngrăşăminte se
poate echilibra bilanţul substanţelor nutritive pentru un anumit interval de timp şi
pentru fiecare cultură în parte.
După Z. Borlan şi A. Dorneanu (1999), „pentru a obţine cu timpul o
durabilitate în dezvoltarea producţiilor vegetale este absolut necesară o stabilitate
agrochimică a solului, îndeosebi sub raportul conţinuturilor în humus, azot organic,
fosfor mobil şi potasiu mobil”. După 1989, diminuarea drastică a folosirii
îngrăşămintelor naturale şi chimice s-a accentuat semnificativ, ceea ce a condus la
deficienţa cronicizată a tuturor elementelor nutritive principale din sol, subliniază
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

autorii citaţi. Această situaţie poate fi îndreptată numai prin practicarea unor doze
optime din punct de vedere economic, care să compenseze consumul de substanţe
nutritive. Un sistem de fertilizare raţional este necesar pentru desfăşurarea normală
a proceselor naturale prin care are loc declinul conţinutului de N.P.K.
Fertilizarea solului se controlează şi se dirijează în funcţie de fenomenele
ce intervin în creşterea, dezvoltarea şi nutriţia plantelor. Această componentă a
tehnologiei este condiţionată de climă, plantă, însuşirile fizico-termice, biologice şi
chimice ale solului, de activitatea productivă a cultivatorului. Între fertilizare ca
măsură agrotehnică şi regimul de nutriţie a plantelor există o concordanţă deplină.
Fundamentarea teoretică a fertilizării terenurilor agricole constituie punctul de
plecare în stabilirea unui regim raţional de nutriţie pentru fiecare specie şi soi în
parte.
Fertilizarea terenurilor agricole presupune, de asemenea, cunoaşterea
profundă a stării energetice şi a mobilităţii în sol a elementelor care concură la
nutriţia minerală a plantelor. Nu mai puţin interes prezintă interacţiunea dintre
activitatea sistemului radicular al plantelor cultivate şi complexul coloidal al
solului (David Davidescu, 1968). Regimul termo-aero-hidric din sol, reacţia,
concentraţia şi compoziţia soluţiei solului influenţează în mod direct factorii de
fertilizare şi nutriţie.
Conform directivei CE 2092/91 se reglementează substanţele fertilizante ce
pot fi folosite ca îngrăşăminte organice după criterii ecologice şi biologice.
Fertilizarea organică a solului are importanţă foarte mare, dar nu trebuie
făcut din ea un fetişism, deoarece ea nu poate fi practicată pe suprafeţe mari, iar
sursele de materie organică sunt limitate. Starea de echilibru a solului în ceea ce
priveşte substanţa nutritivă poate fi atinsă şi se poate menţine prin îngrăşăminte
minerale. La un moment dat rezervele organice ale solului scad, deoarece ele se
mineralizează pentru a completa necesităţile nutritive ale plantelor. Ceea ce este
mai grav se întâmplă: părţile cele mai active ale humusului se reduc treptat
(P. H. Rush, 1972).
Nu putem vorbi de o fertilizare eficientă dacă stabilirea dozelor de
îngrăşăminte nu se face corect, ţinând seama de cerinţele optime ale plantelor. S-a
constatat că din îngrăşămintele introduse în sol, plantele folosesc în medie: 30-50
% din azot, 20-30 % din fosfor şi 50-70 % din potasiu. În principiu, dozele de
îngrăşăminte se măresc cu 25 % pentru solurile sărace şi cu 10 % pentru solurile cu
un grad mediu de aprovizionare.
După cum remarca H. Maubuisson (1966), numai acţiunea armonioasă a
fertilizării cu îngrăşăminte organice şi minerale poate ameliora însuşirile fizico-
chimice ale solului, conducând, în consecinţă, la obţinerea unor producţii ridicate şi
constante. În sol se manifestă pregnant fenomenul denumit „efectul humusului”,
prin care se înţelege acţiunea favorabilă a substanţelor humice fiziologic active
asupra creşterii şi fructificării plantelor. După A. Flaig şi J. Keilling (1966), nu
substanţa organică brută constituie factorul decisiv în creşterea producţiei, ci
materia organică fermentată, humificată în doze reduse an de an, care asigură
fertilitatea solului cu aporturi minime de îngrăşăminte şi cheltuieli de producţie.
Ingineria ecosistemelor agricole

Fertilizarea se aplică diferenţiat în funcţie de consumul plantelor, de capacitatea de


a asimila elementele nutritive şi de particularităţile lor biologice. Astfel, plantele cu
un sistem radicular puternic (lucerna) explorează solul pe o mare adâncime, având
o capacitate ridicată de asimilare a substanţelor nutritive. Plante ca porumbul, cu
masa vegetativă şi fructificare bogată au un consum mare de elemente nutritive în
perioada de vegetaţie.
Încorporarea îngrăşămintelor în sol se face până la un nivel optim, atât cât
au nevoie plantele, ceea ce reduce pierderile de substanţe nutritive şi ridică
coeficientul de valorificare a îngrăşămintelor. Cercetările efectuate au dovedit că
eficienţa îngrăşămintelor este mai mare în sistemul de rotaţie al culturilor, în care
unele plante valorifică în mai mare măsură îngrăşămintele în anul aplicării, iar
altele în anul următor. Diferenţierea fertilizării mai este impusă de însuşirile fizico-
chimice ale solului, ca umiditatea, textura. Pe un sol irigat, îngrăşământul este mai
bine valorificat de plante. Pe solurile nisipoase cantităţile necesare de îngrăşăminte
sunt mai mari, având în vedere că sunt spălate mai uşor.

Sortimentul de îngrăşăminte în producţia agricolă „convenţională” este


destul de larg, de la îngrăşăminte organice naturale la îngrăşăminte chimice
industriale, dar şi la îngrăşăminte bacteriene, cum ar fi, de exemplu, Bacto Fil A şi
Bacto Fil B. Acestea în urmă fixează în sol circa 80 kg/ha azot substanţă activă,
concură la transformarea fosforului şi a potasiului în ioni asimilabili pentru plante,
măresc rezistenţa acestora la boli şi dăunători. Tot pe linie ecologică, specialiştii
recomandă fertilizarea suplimentară foliară cu soluţii complexe de substanţe
nutritive ca o măsură principală de ameliorare a nutriţiei plantelor în condiţii de
protecţie ecologică (A. Dorneanu şi colaboratorii, 2001). Îngrăşămintele foliare
reduc parţial nivelul fertilizării cu îngrăşăminte chimice şi atenuează efectele de
stres produse de factorii nefavorabili culturilor în perioada de vegetaţie.

Dozarea îngrăşământelor. Aplicarea îngrăşământelor, se efectuează pe


baza unor cercetări minuţioase pentru fiecare cultură în parte şi pentru fiecare tip
de sol ţinând cont de faptul că acestea, folosite în cantităţi necontrolate, pot deveni
toxice. În stabilirea dozei de îngrăşământ se au în vedere: conţinutul solului în
substanţe nutritive, gradul de asigurare cu apă a plantelor, planta premergătoare,
nivelul producţiei planificate pe parcela cultivată (V. Mihăilă, V. Popescu, 1994,
Z. Borlan şi colaboratorii, 1999).
Exemple de producţii şi consumuri specifice de substanţe fertilizate sunt
redate în tabelul 9.4.
De subliniat că doza de îngrăşământ este eficientă până la o limită maximă
ce nu trebuie depăşită niciodată, altfel cantitatea suplimentară de îngrăşământ ar
costa mai mult decât valoarea sporului de producţie (fig. 9.5). Întrebuinţarea unor
doze optime de îngrăşăminte este în general asociată cu o agrotehnică superioară,
ceea ce confirmă corelaţia fertilizare-plantă-sol-lucrări tehnice.
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

Producţiile şi consumurile specifice la câteva culturi agricole


(după Mihăilă V. şi Popescu V. – 1994)
Tabelul 9.4

Producţia Consumurile specifice (kg/ha)


Cultura
(t/ha) N P2O5 K2O
Grâu 5,0 25,0 12,0 29,0
Porumb 5,0 24,0 11,0 30,0
Cartof 15,0 5,9 3,3 7,0
Sfecla de zahăr 30,0 3,8 2,0 4,0

Fig. 9.5 Doza de îngrăşământ


trebuie aleasă ca să se obţină
producţii mari şi rentabile. În acest
exemplu sporuri de recoltă şi
beneficii se obţin la oricare dintre
producţiile realizate cu doze de
îngrăşăminte cuprinse între X1-X4.
Beneficiul maxim (venitul) se obţine
cu doza X2 de îngrăşăminte. (după
Gh. Budoi şi colaboratorii, 1989)

O cantitate mai mare de îngrăşăminte poluează solul, de aceea se propune


determinarea gradului de poluare al acestuia, folosind expresia (Letiţia Zahiu şi
Mircea Năstase, 1996):
C u − C ef
Um = , unde
C max − C n
Cn – cantitatea admisă ca normală de îngrăşăminte chimice la ha;
Cmax – cantitatea maximă de îngrăşăminte chimice la ha care conduce la
poluarea solului;
Cef – cantitatea efectivă utilizată de îngrăşăminte chimice.
Gradul de poluare al solului în raport cu utilizarea de îngrăşăminte
chimice, ca indicator ecologic, ia valori cuprinse între 0 şi 1. Valoarea 0 reprezintă
o poluare maximă, care nu mai permite ideea de ireversibilitate a procesului de
poluare a solului, iar valoarea 1 indică un mediu curat, adică un sol nepoluat.
După Marian Teodor (1970), este dificil să se aprecieze la un moment dat
toate efectele îngrăşămintelor. Mai întâi cheltuiala este integral absorbită de cultura
la care se raportează, dar există şi un efect remanent al acestora. În plus,
îngrăşămintele provoacă o serie de cheltuieli suplimentare cu recoltatul, transportul
şi depozitarea surplusului de recoltă. Eficienţa variază şi în funcţie de sortimentul
de îngrăşăminte, de substanţa activă şi de doza aplicată (tabelul 9.5).
Ingineria ecosistemelor agricole

Sporul de recoltă la grâu pe diferite soluri


în funcţie de doza de îngrăşăminte
Tabelul 9.5

Datele tabelului evidenţiază faptul că, indiferent de tipul de sol, fertilizarea


este o metodă eficientă, iar sporirea dozelor de îngrăşăminte de două şi trei ori este
însoţită în general şi de creşterea producţiei la hectar. Sporul de producţie însă nu
se corelează întotdeauna cu cantitatea de îngrăşăminte introdusă în sol. De aceea,
pentru o fertilizare raţională şi economică a solului trebuie apelat la studiile de
agrochimie care pot indica mai precis doza optimă de îngrăşământ, în funcţie de
toţi factorii ecologici.

Monitorizarea fertilizării. Necesitatea cunoaşterii permanente a cerinţelor


plantelor în elemente nutritive şi a epocilor de aplicare a îngrăşămintelor impune
monitorizarea nutriţiei şi fertilizării prin control, supraveghere şi cercetare în
stratul arabil şi în plante. Controlul se efectuează prin analize clasice şi prin
diagnoza foliară, poate cea mai indicată metodă de punere în evidenţă a stării de
nutriţie a unei culturi la un moment dat. Analiza foliară permite să se poată
interveni la timp, înainte de a se declanşa un dezechilibru nutritiv. Monitorizarea
este necesară pentru a depista perioada critică în nutriţia plantelor, când lipsa de
elemente nutritive are acţiune negativă asupra creşterii şi fructificării plantelor. Pe
baza datelor obţinute se elaborează cartarea agro-chimică a terenului cultivat cu
plante şi se stabilesc cantităţile de substanţe fertilizante care trebuie introduse în
sol.

9.4.4 Irigaţia solului

Ştiinţa supravieţuirii. Regimul precipitaţiilor şi termic din România,


neuniform repartizat pe teritoriu şi cu perioade de secetă în partea de sud, sud-est şi
sud-vest în lunile iulie şi august, a necesitat introducerea irigaţiei în aceste zone
ecologice. Irigaţia s-a impus ca o metodă eficace pentru realizarea unor recolte
ridicate, dar şi sigure an de an la principalele plante de cultură.
Irigaţia, verigă importantă a agriculturii moderne, are ca scop
îmbunătăţirea potenţialului productiv al solului, pentru obţinerea unor producţii
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

mari şi profitabile, prin aprovizionarea controlată cu apă a culturilor agricole în


fazele critice, în complex cu toate măsurile tehnologice (Paul Mogoşanu şi Tatiana
Diblaru, 1999). Aceşti autori menţionează că în condiţiile pedoclimatice din
principalele zone agricole din România, apa este un factor limitativ al unei
producţii sigure, de aceea ea se impune ca o verigă tehnologică de bază a fluxului
tehnologic. Irigaţia aduce siguranţă şi stabilitate în producţia vegetală, mai ales în
anii secetoşi.
Irigaţia poate fi considerată metoda şi lucrarea prin care se introduc în
stratul arabil al solului cantităţi suplimentare de apă faţă de ceea ce primeşte acesta
din precipitaţii şi din apa freatică. De fapt, deficitul de apă ce se inventariază în
unii ani, îndeosebi în perioada de formare a recoltei, obligă la aprovizionarea
dirijată a terenului agricol cu anumite cantităţi de apă.
Intensificarea producţiei vegetale este posibilă cu precădere pe terenurile
irigate unde prin apă se pot aduce la eficienţă maximă toţi ceilalţi factori tehnici –
soiuri şi hibrizi, îngrăşămintele chimice şi organice, asolamentul etc. Se cunoaşte
de asemenea că fără aplicarea unor tehnologii specifice culturilor irigate nu se pot
obţine recolte ridicate. De aceea, între exploatarea hidroameliorativă a sistemelor
de irigaţii şi exploatare agricolă a terenurilor amenajate în acest scop trebuie să
existe o corelare perfectă.
Irigaţia a constituit din totdeauna o ocupaţie principală a agricultorului. În
marile aglomerări umane de pe Valea Eufratului, Gangelui şi Nilului ea a contribuit
la organizarea unei agriculturi înfloritoare. Importanţa irigaţiei este foarte plastic
redată de savantul indian Gulhati, citat de I. Pleşa şi Gh. Florescu (1974): „Irigaţia
în multe ţări este o artă veche ca şi civilizaţia, însă pentru lumea întreagă ea este o
ştiinţă modernă, ştiinţa supravieţuirii”.
Irigaţia se justifică economic dacă asigură sporuri de producţie de 25 – 100 %.
Ea este absolut necesară în regiunile secetoase, unde consumul de apă depăşeşte
cantitatea înmagazinată în sol sau în zonele cu un regim de precipitaţii cu totul
redus. Prin irigaţii se înlătură variaţiile de producţie, se obţin recolte constante şi
sigure an de an şi se valorifică superior alţi factori tehnologici ca: îngrăşămintele,
soiul şi solul. Irigaţia permite folosirea intensivă a terenului agricol prin două – trei
culturi succesive într-un an.
În experienţele întreprinse de Elena Preda şi C. Klepş în anii 1991-1994 în
Câmpia Buzăului, zonă cu un regim pluviometric deficitar şi perioadă de secetă
îndelungată, irigaţia a adus sporuri însemnate de recoltă la mai multe culturi
agricole (tabelul 9.6).
Ingineria ecosistemelor agricole

Producţia şi eficienţa valorificării apei


(după Elena Preda şi C. Kleps, 1996)
Tabelul 9.6

Sporul de Consumul Eficienţa


Producţia
producţie de apă valorificării apei
Cultura Irigat Neirigat Cvt
kg/ha m3/ha
kg/ha kg/ha m3/kg
Grâu 2 987 1 894 1 093 2 312 1,22
Porumb 10 600 3 062 7 538 4 045 1,33
Floarea soarelui 2 720 1 582 1 138 3 281 2,07
Lucernă 34 810 13 270 21 540 3 933 0,30

În condiţii de irigare consumul de apă a variat în următoarele limite: la


grâu 3 897-4 514 m3/ha, la porumb 6 077-7 479 m3/ha, la floarea soarelui 5 500
m3/ha, la lucernă 5 869-6 256 m3/ha în perioada studiată. Dintre toate culturile
floarea soarelui a valorificat cel mai bine atât apa din irigaţie, cât şi pe cea totală.
România are un potenţial tehnic de irigaţie ce se ridică la circa 7,4 milioane
hectare, iar economic – de 5,36 milioane hectare, ceea ce reprezintă 36% din totalul
suprafeţei agricole sau 55% din cea arabilă. În 1958 România deţinea 30 000 ha
irigate pentru culturi de câmp şi 20 000 ha pentru orezării. Actualmente ţara
noastră are suprafaţă amenajată de 3,2 milioane ha, din care numai circa 1 milion
ha este funcţionabilă. După 1989 amenajările irigate au fost deteriorate şi chiar
distruse pe circa 2 milioane ha. La ora actuală suprafeţele irigate se reabilitează
prin investiţii de stat cu rezultate satisfăcătoare.

Regimul de irigaţie. Pe terenul cultivat irigaţia se face după un anumit


regim, care este condiţionat de bilanţul apei, tipul de sol, climă, nevoile în apă ale
plantelor pe faze de vegetaţie şi în raport cu dezvoltarea sistemului radicular
(tabelul 9.7.).
Pentru ca irigaţia să fie eficientă, în fiecare an se elaborează un grafic
pentru fiecare cultură şi parcelă de teren în care se înscriu perioada de udare,
suprafaţa de irigat, cultura şi cantitatea de apă (fig. 9.6.). Graficul se urmăreşte fie
pe registrul udărilor, pentru suprafeţele mici, sau pe calculator pentru suprafeţe
mari.
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

Factorii care determină mărimea elementelor regimului de irigare


(după Vlad Ionescu – Siseşti, 1985)
Tabelul 9.7

Elementul regimului
Factorul determinant
de irigare influenţat
Norma de irigaţie
Precipitaţiile
Momentul aplicării udării
Regimul umidităţii din sol (rezultanta Norma de irigaţie
factorilor meteorologici) Momentul aplicării udării
Capacitatea de înmagazinare pentru apă Norma de udare
a solului Momentul aplicării udării
Poziţia plafonului minim al umidităţii
Norma de udare
(în funcţie de textură şi conţinutul în
Momentul aplicării udării
săruri)
Norma de udare
Nivelul apei freatice Numărul de udări
Norma de irigare
Toate elementele regimului de
Metode de udare
irigare
Factorii agrotehnici Norma de irigaţie

a b
Fig. 9.6 Graficul irigaţiei:
a- graficul necoordonat; b- graficul coordonat

Calitatea apei pentru irigare. La aprecierea calităţii apei de irigaţie se ţine


seama de rolul acesteia ca factor de vegetaţie al plantelor şi de modificare a
proprietăţilor solului (Cristina Klepş, 2000). Foarte importante sunt aluviunile
transportate de sursele de apă, care influenţează negativ textura şi porozitatea
solului. Apa poluată (cu carbonaţi, cloruri, sulfaţi de sodiu şi de magneziu)
Ingineria ecosistemelor agricole

perturbă regimul hidric, nutriţia minerală din sol şi se acumulează în stratul arabil
în cantităţi mari şi nocive pentru plante.
La stabilirea calităţii apei se au în vedere normele STAS în vigoare, cu
următorii indicatori:
- concentraţia ionilor de hidrogen (pH);
- indicatorii salini (reziduul salin, indicele SAR şi indicele CSR);
- indicatorii toxici şi/sau dăunători;
- indicatorii microbiologici.
Apa pentru irigaţie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: o
temperatură moderată de +12-180C, în funcţie de cultură, reacţie neutră, conţinutul
în oxigen dizolvat de 7-14 g/m3, conţinutul total de săruri dizolvate de 0,15-3,0 g/l,
concentraţii scăzute ale sodiului 1g/l; lipsa oricăror substanţe toxice, ca reziduuri
de mercur, cianură de potasiu, CO2, petrochimice; lipsa oricăror factori de infecţie
şi infestare a culturilor. Abaterile de la aceste norme pot aduce mari daune prin
salinizarea terenurilor, ridicarea gradului de toxicitate şi modificarea chimismului
apei, înrăutăţirea însuşirilor fizice şi hidrofizice, iar de aici degradarea solului
urmată de diminuarea producţiei plantelor cultivate.

9.4.5 Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Pierderile mari de recoltă au impus elaborarea unor metode diverse de


prevenire şi combatere a atacului organismelor dăunătoare, indiferent dacă sunt
specii principale, secundare sau ocazionale. Pericolul de dăunare este acelaşi, de
aceea protejarea culturilor este necesară în condiţiile unei monitorizări permanente,
având în vedere un sistem coerent, bine organizat (fig. 9.7).
Combaterea dăunătorilor începe în momentul în care se depăşeşte pragul
economic de dăunare (P.E.D.), care exprimă nivelul de atac sau de densitate care
produce pagube egale cu costul tratamentului şi se situează la nivelul a 3-5% din
producţie, în funcţie de planta de cultură. Pragul economic de dăunare este
condiţionat de stadiul de dezvoltare al dăunătorului, starea de vegetaţie a culturii şi
destinaţia acesteia, toate în relaţie directă cu factorul climatic.

Combaterea integrată însumează toate metodele de prevenire şi de luptă


contra bolilor şi dăunătorilor, având un evident caracter ecologic, deoarece
promovează din ce în ce mai mult măsurile agrotehnice şi biologice în dauna celor
chimice. Strategia luptei integrate se fondează pe folosirea la maximum a factorilor
naturali şi utilizează contra dăunătorilor în special acele tactici de combatere care
perturbă cât mai puţin posibil mediul agricol; se apelează la substanţe chimice
numai dacă există ameninţarea cu pierderi de recoltă. Folosirea duşmanilor
naturali, precum şi a rezistenţei genetice reprezintă metode perfect compatibile ce
se sprijină mutual în lupta integrată. Controlul culturilor este de asemenea utilizat
pentru a expune dăunătorii la condiţiile meteorologice adverse, pentru a întrerupe
dezvoltarea lor naturală, pentru a creşte acţiunea duşmanilor naturali şi rezistenţa
recoltelor.
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

Utilizarea genelor letale


masculilor

ECOLOGICĂ
PREVENIREA ŞI COMBATEREA

Fig. 9.7 Sistemul de prevenire şi combatere a organismelor dăunătoare (orig.)

Deşi produsele chimice nu sunt întotdeauna compatibile cu utilizarea


duşmanilor naturali, totuşi ele pot să furnizeze o soluţie imediată şi sigură. Deci
pesticidele reprezintă o componentă necesară în programul de combatere integrată.
În ceea ce primeşte rezistenţa, aceasta este limitată în prezent, dar rezultatele
Ingineria ecosistemelor agricole

obţinute la unele culturi, tomate şi măr, pot face din ea, în perspectivă, un factor
esenţial în strategia luptei integrate.
La baza elaborării regulilor generale ale sistemului de combatere integrată
– ecologică, pe grupe de culturi şi pe fiecare cultură, stau câteva principii ce se pot
rezuma astfel (T. Baicu, 1982; Gr. Isac, 1989);
¾ limitarea consumatorilor primari (agenţi fitopatogeni şi insecte) şi a
buruienilor ca antagoniste ale producătorului primar de bază;
¾ stimularea consumatorilor secundari (entomofagi), antagoniştii
consumatorilor primari;
¾ posibilitatea entomofagilor de a se menţine în diferite culturi în echilibru;
¾ diversitatea genetică în vederea preîntâmpinării sau întârzierii apariţiei
raselor virulente de agenţi patogeni şi dăunători, prin cultivarea de soiuri cu
rezistenţă complexă sau de grup;
¾ analiza sistemică a factorilor ecologici ce condiţionează apariţia şi evoluţia
organismelor dăunătoare, a celor folosite şi a plantelor cultivate;
¾ utilizarea metodelor de prognoză şi avertizarea pragului economic
dăunător, precum şi a corelaţiilor dintre entomofagi şi dăunători;
¾ creşterea priorităţii metodelor agrotehnice şi biologice de combatere;
¾ reducerea treptată a pesticidelor chimice de sinteză.

Plantele reacţionează faţă de insecte şi boli prin mecanisme ecologice de


apărare, generale sau specifice, în funcţie de o cultură sau alta. Aceste mecanisme
sunt legate de supravieţuirea unor tulpini rezistente, de starea fiziologică a
plantelor, de prezenţa anumitor substanţe chimice endogene, de starea solului, de
activitatea produşilor secundari ai metabolismului vegetal, de adaptarea ciclului
biologic al insectei la biologia plantei. Deplasarea proceselor de creştere în
perioada în care insecta nu se hrăneşte, în stadiul de ou sau pupă, evită dăunarea
sau distrugerea plantei.
M. Berca şi T. Roman (1991) consideră că „schemele agriculturii integrate
acceptă numai substanţe chimice de valoare biologică mare, uşor degradabile, care
după lansarea efectului părăsesc rapid ecosistemul.”

Combaterea chimică se recomandă în funcţie de atacul organismelor


dăunătoare, separat sau în acelaşi timp cu celelalte metode de combatere din
sistemul integrat. În lupta chimică se utilizează o gamă largă de pesticide
(substanţe fitofarmaceutice), de fapt o adevărată chemoterapie, cum o mai definesc
unii specialişti. În funcţie de selectivitatea şi toxicitatea substanţelor
fitofarmaceutice, lupta chimică poate fi directă (chemoterapia directă) sau indirectă
(chemoterapia indirectă), ne indică Al. Alexandri (1975). Pesticidele chimice
rămân în numeroase cazuri un instrument foarte puternic şi sigur în combaterea
dăunătorilor. Ele pot să fie mult mai eficiente, singure, economice şi uşor de
utilizat în situaţii foarte dificile, în care dăunătorii nu pot fi stopaţi sau distruşi prin
metodele biologice sau agrotehnice. Se consideră că utilizarea pesticidelor chimice
este deocamdată singura metodă cunoscută şi pusă bine la punct tehnic care asigură
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

menţinerea sub control a numărului de populaţii parazite în agricultură. Nici o altă


substanţă nu poate acţiona aşa de rapid asupra dăunătorilor şi bolilor în faza iniţială
de evoluţie şi atac. Astfel, în Japonia, din totalul de substanţe fito-farmaceutice de
tip pesticide înregistrate (100%), insecticidele reprezintă 43%, fungicidele – 20%,
erbicidele – 13% şi alţi compuşi chimici – 24%. Este important de subliniat că
pesticidele se aplică sub diferite forme: pulbere – 10,7%, granule – 27,9%, emulsii
– 27,4%, soluţii apoase – 27,9% şi altele – 6,2%. Consumul se repartizează pe
culturi astfel: orez – 41,6%, pomi şi nuci – 17,8%, legume – 30,4% şi altele –
10,2%. În 2002 valoarea producţiei de pesticide era din total 100%: la insecticide –
38,6%, la fungicide – 27%, la erbicide – 31,1% şi la altele – 3,3%. Din datele de
mai sus se desprinde concluzia că cerinţele de insecticide sunt în prezent cele mai
mari datorită atacului frecvent al dăunătorilor. În Japonia cheltuielile de producţie
diferă pe culturi şi verigi agrotehnice, după cum este redat în tabelul 9.8.
Ponderea pesticidelor în structura costului de producţie (în %)
Tabelul 9.8

Specificaţia Culturi
Orez Tomate de seră Măr
Fertilizarea 6,6 5,4 4,3
Pesticidele 5,3 3,4 6,9
Mecanizarea 31,8 4,7 9,8
Lucrări manuale 36,3 54,0 58,6
Alte lucrări 20,0 32,5 20,4

Al. Bărbulescu (2000), cercetător la Institutul Agricol de la Fundulea –


Călăraşi, subliniază că în agricultura durabilă „folosirea de produse chimice va
rămâne o forţă potenţială pentru distrugerea patogenilor şi dăunătorilor în vederea
salvării producţiei”. Deşi produsele se diversifică, ele trebuie să fie din ce în ce mai
puţin poluante având în vedere următoarele condiţii:
 respectarea standardelor privind siguranţa mediului şi garanţia protecţiei
plantelor;
 specificitatea ridicată pentru a evita efectele secundare negative;
 realizarea unor noi tipuri de molecule chimice cu lipoficitate ridicată,
absorţie puternică pe şi în argilă sau materie organică, rezistente la
descompunere microbiană în sol şi apă.
Mergând pe linia aplicării criteriilor ecologice, substanţele
fitofarmaceutirce se pot utiliza numai în măsura în care se justifică acţiunea de
combatere prin tratamente chimice, nu se produce dezechilibru în ecosistem, se
stabileşte pragul economic de dăunare (PED), se alege cel mai corespunzător şi
eficace tratament şi raportul cost-beneficiu este moderat.

Combaterea prin măsuri agrotehnice. În agricultura modernă practicile


culturale contribuite într-o măsură importantă la multiplicarea problemelor puse de
dăunători. Astfel s-au introdus, de exemplu, soiuri noi, productive, mai rezistente la
Ingineria ecosistemelor agricole

paraziţi şi dotate cu alte calităţi dorite de cultivatori. În acelaşi timp însă au apărut
noi dăunători şi agenţi patogeni la plantele cultivate. Monocultura modernă se
constituie pe o singură specie cu o bază genetică îngustă, ceea ce face să crească
vulnerabilitatea la atacul de dăunători. Tehnica şi selecţia plantelor pun adesea
accentul pe o singură însuşire bună sau pe un număr foarte redus de însuşiri. Unele
soiuri noi sunt sensibile sau foarte sensibile la dăunători noi, care la începutul
evoluţiei lor în cultura agricolă par inofensivi.
De la primul contact conştient cu organismele dăunătoare cultivatorul a
sesizat că unele tehnici de lucrare a pământului îl pot ajuta imediat sau mai târziu
să distrugă aceşti inamici ai culturilor. Cu timpul, la arsenalul de combatere s-au
adăugat alte măsuri şi acţiuni de ordin tehnic pe grupe de culturi şi chiar pe fiecare
cultură, îndeosebi la cele horticole. De aceea, mulţi specialişti consideră că
protecţia ecologică şi integrată a plantelor cultivate nu poate fi durabilă fără
folosirea mijloacelor agrotehnice, ele făcând parte din lupta raţională, alături de
mijloacele biologice şi biotehnologice (H. Miliare, 1991). Trebuie reţinut că
metodele agrotehnice au de fapt un rol profilactic, preventiv, de unde rezultă marea
lor importanţa economică. Ele conduc la eliminarea unor tratamente chimice sau la
reducerea acestora, contribuind astfel şi la combaterea poluării, a obţinerii unor
produse curate.
Relaţia agrotehnică – dăunători. Este adevărat că tehnologiile sau
componente ale acestora pot favoriza sensibilitatea plantelor cultivate la boli şi
insecte. Se cunoaşte din practică că dezvoltarea anumitor dăunători este accentuată
de fertilizarea exagerată sau înlocuirea ei cu discuitul. Numărul prea mare de plante
la unitatea de suprafaţă produce modificări în microclimatul ambiental şi
favorizează înmulţirea dăunătorilor. Se impune deci aplicarea strictă a unei
tehnologii raţionale, integrate, cu parametri echilibraţi ai măsurilor agrotehnice,
care să nu se modifice decât pe baza cercetărilor asupra mediului local. De
asemenea, întreruperea tratamentelor chimice o perioadă de timp în cultura agricolă
duce la proliferarea accentuată a dăunătorilor, care pot fi combătuţi după aceea cu
multă greutate, un timp îndelungat şi cu cantităţi mărite de pesticide faţă de dozele
normale. Iar recoltele ridicate, obţinute cu multă trudă, sunt anulate într-o singură
zi sau într-un singur sezon.
Lucrările sau măsurile de tehnică agricolă au fie un efect direct de
distrugere (arătura, sterilizarea solului, arderea frunzelor) sau indirect, deoarece
unele din ele creează condiţii nefavorabile pentru înmulţirea în masă a agenţilor
patogeni şi insectelor dăunătoare, iar altele asigură o bună creştere şi dezvoltare a
plantelor, asigurându-le o mai mare rezistenţă. Astfel, defrişarea pomilor în declin
productiv şi netrataţi din plantaţii reduce mult populaţiile de viermele mărului. S-a
constatat din studiile făcute în livezile de măr că acolo unde intervalul dintre pomi
este inerbat atacul acestui dăunător este mai redus, comparativ cu plantaţia
menţinută în ogor neutru. Atacul de rugină şi fuzarium la grâu a fost mai frecvent
pe terenurile cu exces de azot, ceea ce a creat condiţii sigure pentru apariţia şi
manifestarea agentului patogen (G. Ciurdărescu ş.a. 1991).
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

De menţionat că unele lucrări au o durată scurtă de acţiune (irigarea,


adâncimea de semănat), altele medie (alegerea terenului, arderea miriştei), iar
majoritatea mare (arătura adâncă, distrugerea gazdelor, sterilizarea solului). O
importanţă deosebită se acordă igienei sanitare, mai ales în culturile de seră, ca
mijloc uneori principal de a nu transmite bolile. În acest sens, la intrarea în sere se
pun lădiţe cu rumeguş îmbibat cu o substanţă fitofarmaceutică, iar înaintea
lucrărilor de copilit la tomate se dezinfectează mâinile cu soluţii specifice. Deşi
lucrarea de sterilizare a solului cu abur este costisitoare, ea prezintă în sere singurul
mijloc de a lichida în doi-trei ani focarele de nematozi, dăunători ce aduc pagube
foarte mari culturilor de castraveţi, tomate. Esenţială pentru culturile de seră şi de
pomi este recoltarea frunzelor, lăstarilor, ramurilor şi fructelor bolnave sau
mumificate.
Alegerea terenului are un rol esenţial în evitarea infestării cu nematozi la
ceapă şi piersic. Terenurile infestate cu viermi de sârmă şi viermi albi nu se
recomandă pentru cultura porumbului. Caisul este mai sensibil la apoplexie pe
terenurile joase, cu exces de umiditate, unde aceasta se dezvoltă foarte repede.
Rotaţia culturilor are o importanţă mare în combaterea unor boli şi
dăunători. Astfel, se poate preveni infestarea terenului cu gândacul ghebos dacă se
evită cultivarea porumbului după porumb. La culturile solanacee este obligatoriu ca
revenirea lor pe aceeaşi parcelă din asolament să se facă după patru ani, deoarece
ele au ca boală comună mana şi ca dăunător comun gândacul de Colorado. La
floarea soarelui mana poate fi eradicată numai dacă cultura se repetă pe aceeaşi
solă după cinci ani. Fiecare solă din asolament sau orice teren cultivat de un
agricultor se caracterizează primăvara înainte de semănat printr-o rezervă de
insecte dăunătoare diferită pentru unele specii, determinată pe planta
premergătoare. Cercetările efectuate la Institutul de Cercetări de la Fundulea,
Judeţul Călăraşi, au stabilit că mazărea, grâul, orezul, inul în rotaţie pot reduce
nivelul pragului economic, respectiv la densităţi sub 1 exemplar/m2 (F. Paulian,
1977).
Cercetările efectuate la cultura grâului au evidenţiat faptul că extinderea
bolilor foliare (ruginile, făinarea, septoriozele) se datorează dozelor ridicate de azot
necorelate cu fosfatul şi potasiul, densităţii mari plantelor, rotaţiei scurte şi chiar
soiurilor productive, dar cu rezistentă redusă. Introducerea sistemului de lucrări
minime ale solului şi fără arătură a condus la dezvoltarea exagerată a unor
organisme dăunătoare, ceea ce a impus revederea şi regândirea întregului mod de
combatere integrată.
Asolamentul. În condiţiile privatizării agriculturii şi farămiţării terenurilor
pe parcele mici şi medii nu se mai respectă asolamentul şi rotaţia culturilor. Se
practică din ce în ce mai mult monocultura, mai ales la cartof, grâu şi porumb, cu
toate implicaţiile de rigoare. În aceste condiţii se perpetuează boli şi dăunători
Ingineria ecosistemelor agricole

foarte periculoşi, dar se dezvoltă noi entomofagi şi antagonişti. De reţinut că


monocultura favorizează combaterea chimică şi măreşte gradul de poluare în
ecosistem.

Combaterea biologică. Reducerea folosirii masive a pesticidelor este o


perspectivă cu mare forţă de atracţie. Prin metodele oferite de biologia clasică şi de
biotehnologie s-ar putea renunţa cu timpul la imensul consum de pesticide. Noile
biotehnologii fac să se întrevadă o lume în care nu s-ar mai pierde o treime din
recoltă şi în care creşterea plantelor ar fi accelerată, iar costul alimentaţiei s-ar
reduce. Lupta biologică clasică este şi ea limitată, de aceea cercetătorii dezvoltă noi
biotehnologii ce au dat rezultate preliminarii promiţătoare. Pentru realizarea acestui
obiectiv este nevoie de o finanţare considerabilă şi o structură bine definită,
cooperantă a cercetărilor în acest domeniu. Manipularea informaţiei la nivel celular
este complexă şi necesită metode sofisticate de investiţie, un sistem informaţional
bine pus la punct. Tehnologiile de ameliorare a diferitelor forme de rezistenţă sunt
încă la început şi destul de greu de realizat pe termen scurt.
Metodele de combatere biologică sunt complexe, ele făcând parte din
arsenalul clasic şi modern constituit de-a lungul unor ani de cercetare, fabricaţie şi
promovare în producţia agricolă. A. Săvescu (1965), T. Baicu (1982) şi Georgeta
Teodorescu (1988) fac următoarea clasificare:
- metode biologice clasice, care se bazează pe multiplicarea şi folosirea
diferiţilor inamici şi microorganisme: zoofagi, acarifagi şi entomofagi pentru
distrugerea insectelor dăunătoare, la care se adaugă microorganismele
entomopatogene sau biopreparatele şi folosirea păsărilor insectivore (fig. 9.8).
- metode biologice moderne, în care intră exohormonii şi endohormonii,
autocidia, manipularea genetică a caracterelor insectelor sau patogenilor, crearea de
soiuri rezistente genetic, sterilizarea masculilor, utilizarea genelor letale etc.
Securitatea ecologică a ecosistemului şi a culturilor agricole nu mai poate
fi în siguranţă fără măsuri bioraţionale de luptă împotriva organismelor dăunătoare.
Prin metodele oferite de biologia clasică şi de biotehnologie se poate reduce treptat
consumul imens de pesticide. Lupta biologică face să se întrevadă o lume în care
nu s-ar mai pierde 25-50% din recolta agricolă, costul alimentaţiei zilnice s-ar
reduce substanţial, iar zeci de milioane de oameni n-ar mai fi înfometaţi. Metodele
de combatere biologică sunt complexe, ele făcând parte din arsenalul clasic şi
modern, promovat de-a lungul anilor prin cercetări minuţioase şi cu investiţii
considerabile. La ora actuală se practică, pe scară mai mare sau sau mică, diverse
mijloace de luptă biologică, cu rezultate remarcabile.
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

Viespea trihograma depunând ouă într-un cocon de omidă

Fig.9.8 Prădători de insecte şi paraziţi (zoofagi)


1. buburuza (Coccinela); 4. gândacul Colosoma;
2. gândacul Rodolia; 5. viespea Apanteles
3. viespea Aphelinus mall;

Metodele biologice se utilizează la o gamă largă de culturi din câmp şi


seră. De exemplu, pentru combaterea musculiţei de seră se foloseşte viespea
Enarsia formosa; contra larvei miniere – Amblyseius; pentru păianjenul roşu –
Phytoseiulus spersimilis; iar pentru afidele-adulţi – Aphelinus abdominalis.
Hibrizii de tomate pentru sere produşi în Olanda sunt rezistenţi la patru rase de
VMT, la Cladosporium fulvum 2 şi 5, la Fusarium oxysporum (gena 1 şi 12), la
Verticillium, la Stemphylium şi Pseudomonas tomato (Pto). Pentru boala corki root
(boala rădăcinilor de plantă) şi pentru nematozi singura metodă eficientă este
dezinfecţia cu abur.
Foarte benefică este prezenţa păsărilor insectivore, deşi unele dintre ele pot
aduce pagube recoltei în anumite momente. S-a constatat că rândunica şi lăstunul
consumă zilnic 25-50 de grame de insecte parcurgând 100 km.
Organismele utile, zoofagii şi păsările insectivore sunt larg răspândinte în
culturile agricole şi în plantaţiile pomi-viticole. Ele se protejează prin
Ingineria ecosistemelor agricole

monitorizarea lor de către specialişti şi utilizarea unor pesticide netoxice, la timpul


potrivit.
Este important de reţinut că zoofagii reprezintă adevăraţi auxiliari ai
agricultorului în lupta contra diferiţilor dăunători ce atacă plantele cultivate şi
diminuează recolta. Aceşti duşmani rituali ai insectelor trebuie protejaţi prin
diferite mijloace, relaţiile lor cu planta şi dăunătorul acesteia urmărite timp
îndelungat, iar utilizarea factorilor naturali de reglare a densităţii populaţiilor
trebuie să crească. Din rândul entomofagilor paraziţi o mare importanţă o are
viespea oloagă Trichogramma care atacă un număr mare de lepidoptere dăunătoare
culturilor de legume, pomi şi celor agricole de câmp. În prezent creşterea viespilor
de Trichogramma se face în biolaboratoare şi biofabrici în miliarde de exemplare,
fiind apoi lansate în cultură, folosind diferite procedee. Metoda este economică şi
productivă, iar creşterea are lor pe o gazdă de substituţie, cum sunt molia cerealelor
(Sitosoga cerealella) şi molia făinei (Ephestia Kuhniella) sau într-un mediu hrănitor
constituit din substanţe chimice. Tehnologia de lansare a viespilor constă din:
depunerea de cartoane cu viespi pe plante sau pe sol; ancorarea pe tulpini a unor
eprubete din plastic cu adulţi; aplicarea de plicuri cu viespi; pulverizarea ouălor-
gazdă parazitate cu Trichograma folosind pompa de stropit; distribuirea viespilor
cu elicopterul.
Folosirea păsărilor insectivore în ecosistem este foarte benefică, deşi unele
din ele pot aduce pagube recoltei în anumite momente. S-a estimat că în pădurile
de foioase păsările insectivore distrug în medie 145 g/ha biomasă de artopode. În
perioada popasului de primăvară păsările distrug 60% din biomasa insectelor în
livezi. După unele calcule rândunica şi lăstarul, într-o colonie cu 1.200 de păsări,
pot distruge în 180 de zile în mediul rural 7 tone de insecte, iar în mediul urban 63
tone. Speciile de grauri, ciocănitoare, ciori, vrăbii se cuvine să fie protejate, iar
înmulţirea lor exagerată să fie ţinută sub control în cadrul biocenozei agricole. În
anul 1956 în Anglia populaţia de grauri a fost aproape complet distrusă cu pesticide
datorită pagubelor de 25% făcute la culturile de grâu. În anii următori s-a constatat
o explozie a insectelor dăunătoare, pierzându-se 50% din recolta de grâu. A fost
nevoie să se aducă păsări din Franţa pentru a reface fauna specifică. În anul 1975 în
Malaiezia s-a declanşat o campanie de distrugere a broaştelor din plantaţiile de
orez. Imediat după aceasta s-au dezvoltat masiv populaţiile dăunătoare de insecte şi
această ţară a trebuit să importe orez, datorită scăderii recoltelor.
Trebuie avut în vedere că mecanismele de reglare ale sistemului cultură-
dăunător se extind asupra întregului lanţ trofic. Păsările insectivore constituie o
componentă originală a agroecosistemului, o nişă ecologică cu rol specific, care
trebuie conservată. Ele acţionează ca un regulator al fondului de insecte fitofage,
chiar al compoziţiei date de specii. Şi aici se manifestă o diversitate şi selectivitate
ecologică a păsărilor faţă de dăunători. De aceea, în sezonul de primăvară, când
activitatea păsărilor insectivore este foarte eficientă, trebuie interzisă vânătoarea
lor, alterarea cuiburilor, distrugerea plantelor care le folosesc drept adăpost şi
hrană. O atenţie deosebită trebuie acordată folosirii cu prudenţă a pesticidelor în
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

zonele populate cu păsări insectivore. În orice stadiu uciderea păsărilor utile duce
la proliferarea insectelor.

9.4.6 Combaterea buruienilor

Combaterea integrată prevede protecţia mediului şi păstrarea


biodiversităţii şi are ca obiect reducerea sau modificarea influenţei buruienilor până
la un nivel tolerabil. Cercetările recente în domeniul combaterii buruienilor au
identificat noi soluţii eficiente şi economicoase, care se soldează cu reducerea
cantităţii de erbicid şi a poluării mediului, dar în acelaşi timp cu ridicarea
producţiei. Numărul foarte mare de buruieni, cu o biologie atât de diferită, a impus
elaborarea unei game largi de metode de combatere. Acestea pot să fie metode
preventive, prin care se urmăreşte preîntâmpinarea infestării solului şi a culturii
agricole şi metode curative, de distrugere. Metodele de combatere mai pot fi
clasificate în agrotehnice şi chimice, asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează.
V. Popescu (1997) susţine foarte bine ideea că „în acţiunile de combatere a
buruienilor nu se urmăreşte distrugerea ultimului exemplar din cultură”, ceea ce ar
fi costisitor şi neecologic. Cel mai just este să se aibă în vedere pragul economic de
dăunare (PED), adică gradul de îmburuienare al unui teren şi a unei culturi de la
care se produce diminuarea cantitativă şi calitativă a producţiei şi de la care se
justifică economic aplicarea măsurilor corespunzătoare de combatere a buruienilor.
Din studiile făcute, acest prag diferă, de exemplu, de la 10 – 18 buruieni anuale şi 2
– 3 perene la mp pentru cerealele de toamnă, la 5 – 10 buruieni anuale şi 1 – 3
perene la mp la cartoful de toamnă. Se constată că PED este mai mare la culturile
dense (grâul), cu distanţe mici între rânduri, faţă de culturile prăşitoare (cartoful).
M. Berca, într-un interesant studiu privind tehnologiile moderne agricole,
concepe o strategie a combaterii buruienilor, integrată cu alte măsuri agrotehnice
(fig. 9.9).
Combaterea integrată presupune folosirea tuturor metodelor agrotehnice,
chimice şi biologice, separat sau în acelaşi timp. Ea are un caracter preventiv şi
curativ, cu tendinţa spre ecologizarea mijloacelor de luptă contra buruienilor, cu
scopul de a le distruge şi de a reduce doza de erbicid şi consumul de combustibil.
Armonizarea metodelor de combatere a buruienilor, elaborarea şi practicarea unor
tehnici alternative, în scopul obţinerii unui sistem integrat „este soluţia cea mai
raţională, sub aspectul nivelului şi stabilităţii producţiei agricole, dar şi din punct
de vedere economic şi ecologic” (Maria Ştefănescu şi colaboratorii, 2001)
Ingineria ecosistemelor agricole

Fig. 9.9 Strategia combaterii buruienilor integrată cu alte măsuri agrotehnice


(după M. Berca, 1999)

Combaterea pe cale agrotehnică se referă atât la înlăturarea seminţelor de


buruieni din materialul semincer şi din gunoiul de grajd, cât şi la înlăturarea
buruienilor înainte de fructificare prin cosire în lan sau la marginea drumurilor de
trecere. Pentru distrugerea radicală a buruienilor se apelează la lucrările solului
(arătură, discuit, praşile), la însămânţarea la timp şi corectă a culturilor şi la rotaţia
lor în cadrul asolamentului. Această metodă de combatere, deşi este în mare
măsura eficientă, totuşi ridică cheltuielile de producţie, cere mult timp pentru
lichidarea focarelor de buruieni, mobilizează maşini, utilaje şi oameni în număr
mare pe o perioadă îndelungată. De asemenea, se are în vedere competitivitatea
plantelor de cultură prin folosirea unor metode concurenţiale: a semănatului
timpuriu, a biostimulatorilor şi a soiurilor libere de boli şi dăunători. Rotaţia
culturilor în teren este o metodă eficientă, economică şi se bazează pe specificitatea
plantelor cultivate faţă de unele buruieni şi pe practicarea celor reprimatoare
(lucerna).

Combaterea chimică (erbicidarea) este un factor de progres în producţia


vegetală, care a contribuit substanţial la obţinerea unor recolte ridicate şi stabile an
de an. În anumite situaţii este metoda de combaterea a buruienilor cea mai
eficientă, fiind şi economică şi rapidă (N. Şarpe, 1977). Erbicidarea aplicată
raţional, în complex cu măsurile agrotehnice, contribuie la ridicarea producţiei şi
înlătură efectuarea unor lucrări manuale, ca plivitul şi prăşitul, care absorb foarte
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

multe braţe de muncă. Astfel, dacă pentru executarea a trei praşile manuale pe
rândul plantei de porumb sunt necesare 125 de zile-om, iar pentru executarea a
două lucrări de plivit la grâu, 57 de zile-om la suprafaţa de 100 ha, prin combaterea
chimică a buruienilor de pe aceeaşi suprafaţă se consumă numai 22 de zile-om.
Experienţele de la Staţiunea de Cercetări Agricole Turda, efectuate în perioada
1997-1999, la cultura de porumb, cu erbicide pe bază de isoxaflutol, acetaclor şi
atrazin, au relevat efectele benefice ale acestei tehnici agricole (tabelul 9.9).

Eficienţa erbicidelor
Tabelul 9.9

Doza Epoca de Producţia Combaterea


Erbicidele kg, l/ha tratament kg/ha % buruienilor %
Martor – prăşit manual - - 6 545 100 87
Martor – neprăşit - - 2 052 31 -
Acetaclor + izoxaflutol 1,47-0,09 Preemergent 5 703 87 79
Izoxaflutol + atrazin 0,1-1,0 Preemergent 6 057 93 85

Erbicidarea se bazează pe erbicide, substanţe chimice de sinteză, volatile


sau nevolatile, cu o toleranţă bună sau foarte bună la foto-descompunere, cu
spectru larg de buruieni combătute, aplicare uşoară, mod de acţiune unic, control al
buruienilor (fig. 9.10).

Fig. 9.10 Cerinţe ridicate faţă de produsele fitosanitare moderne


(după „Curierul Protecţiei Plantelor”, 1997)

În afară de acţiunea benefică a erbicidelor prin distrugerea buruienilor


există tendinţa de supraevaluare a erbicidelor şi de folosire neraţională, cu efecte
negative asupra solului şi plantelor cultivate. De aceea, erbicidele trebuie alese cu
mare atenţie, numai după experimentări îndelungate, ţinând seama de tipul de sol,
planta cultivată, speciile de buruieni, gradul de îmburuienare al terenului. Numai în
Ingineria ecosistemelor agricole

acest mod se poate lua decizia cea mai corectă în ceea ce priveşte alegerea şi
aplicarea erbicidelor.
În prezent, pe plan mondial se fabrică sute de sortimente de erbicide din
diferite categorii de sinteză, de compoziţie chimică şi de folosinţă.
Cercetările efectuate demonstrează că erbicidele sunt foarte toxice pentru
buruieni şi inofensive pentru culturile agricole, în dozele prescrise fiind tolerate de
plantele agricole. Totuşi, ele pot fi toxice şi pentru plantele cultivate dacă substanţa
este dată în doză mai mare, dacă este aplicată la altă epocă de vegetaţie decât cea
indicată sau dacă vine în atingere cu unele părţi ale plantelor. Pe terenurile
fertilizate cu doze mai mari de îngrăşăminte N.P.K. necontrolate, cum ar fi cazul
cernoziomurilor argilo-iluviale vertice, gradul de îmburuienare creşte în cultura
grâului. De asemenea, îngrăşămintele cu azot favorizează înmulţirea speciei
Melandrium album (Maria Ştefănescu şi colaboratorii, 2001) Erbicidele pot avea
efect nociv asupra microorganismelor din sol; astfel, în unele experienţe efectuate
pe culturi de grâu s-a înregistrat un efect inhibitor total al erbicidelor 2,4 D-sare
DMA şi Icedin Forte (C. Gherghieş şi colaboratorii, 2001).
Cercetările au dovedit că în sol unele erbicide suferă modificări din
momentul aplicării şi până la terminarea acţiunii substanţei. Astfel, erbicidele
triazince se degradează biologic sub acţiunea microorganismelor şi plantelor şi
chimic datorită hidrolizei, obţinându-se amoniac şi dioxid de carbon. De exemplu,
erbicidele sistemice sau cu acţiune internă pătrund în sistemul vascular al
buruienilor prin absorbţia lor de către rădăcini sau frunze, fiind apoi circulate în
toate părţile plantei de către sevă, producând modificări morfologice şi distrugând
unele funcţii vitale ale plantei (fig. 9.11).

Fig. 9.11 Prelucrarea şi depozitarea erbicidului în plantă


(după „Curierul protecţiei plantelor”, 1998)
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

Specialiştii susţin că erbicidarea este cea mai pretenţioasă lucrare din întreg
complexul de lucrări pentru protecţia plantelor. De aceea, pentru executarea ei în
condiţii optime se impun următoarele măsuri:
- alegerea maşinilor corespunzătoare ca performanţă, productivitate, consum
de combustibil;
- alegerea erbicidelor în funcţie de gradul de infestare, de starea terenului, de
efectul asupra buruienilor şi de costul lor;
- respectarea cu stricteţe a regulilor de protecţie a muncii;
- uniformitatea tratamentului pe suprafaţa tratată, cu respectarea dozei de
erbicid;
- respectarea epocii de administrare numai la suprafaţa solului cu
încorporarea imediată la 5 cm cu ajutorul grapei cu discuri.
Stabilirea dozelor omologate pentru fiecare erbicid, tip de sol şi cultură
agricolă trebuie să fie în atenţia deosebită a utilizatorului. Orice greşeală în dozare
poate duce la distrugerea culturii pe teren şi la poluarea solului.

Combaterea biologică. În ultimul timp s-au elaborat metode de combatere


folosind duşmanii naturali ai buruienilor, cum ar fi insecte, plante parazite,
organisme provocatoare de boli.
Un aspect de maximă importanţă în cercetarea şi practica agricolă îl
reprezintă plantele de cultură modificate genetic, tolerante la erbicide. Acestea
deschid noi căi de combatere biologică a buruienilor. Elena Marcela Badea (2001),
profesor asociat la Universitatea Agricolă a Banatului, arată că sunt cazuri de
toleranţă a unor specii cultivate sau sălbatice, la erbicide, care au apărut uneori
spontan, sub presiunea tratamentelor. S-au obţinut soiuri de plante tolerante la
anumite substanţe (principii) active din erbicide prin metode care nu au implicat
manipularea genetică. Soiurile modificate genetic le întâlnim la o serie de culturi
agricole pe un areal mare în America de Nord şi de Sud, ele pătrunzând şi în
Europa cu anumite restricţii: sfecla de zahăr, cicoarea de câmp, castravetele, soia,
bumbacul, inul pentru fibră, tomatele, tutunul, orezul, cartoful, papaya. Toate
aceste specii au rezistenţă la glifosfat, glufosinat de sodiu, oxinil şi sulfoniluri,
substanţe active din unele erbicide. În prezent, din totalul testelor de câmp aplicate
unor plante modificate genetic 38 % au ca obiect linii de porumb, 13 % linii de
Brassica, 12 % soiuri de cartofi, 10 % soiuri de tomate, 9 % soiuri de soia, 7 %
soiuri de bumbac, 5 % soiuri de tutun, 4 % soiuri de sfeclă de zahăr.
În perioada 1987-1999 s-au întreprins cercetări şi aplicaţii pentru testele de
câmp la culturile de soia (soiul Roundup Ready, produs de Compania Monsanto) şi
la porumb (hibrizii Liberty Link produşi de compania Pioneer); rezultatele în
sinteză sunt redate în tabelul 9.10, preluat după Elena Marcela Badea (2001).
Ingineria ecosistemelor agricole

Caracteristici ale plantelor transgenice tolerante la erbicide


Tabelul 9.10

Cultura Caracterul Transgene Originea Caracteristicile produsului


modificat transgenelor genei

Proteina EPSPS este prezentă la


Toleranţă la CP4 Agrobacterium sp. plante, ciuperci şi
Soia
glifosfat EPSPS Tulpina CP4 microorganisme:
- inactivă la +65°C
- termolabilă

- degradată rapid în cursul


Tolerantă la CP4 Agrobacterium sp.
digestiei;
glifosfat EPSPS Tulpina CP4
- netoxică;
- nealergică.
Porumb
Proteina PAT este:
Tolerantă la Streptomices
- neexprimată în polen;
glufosinatul PAT viridochro-
- cu specifitate pentru substrat;
de amoniu mogenes
- nealergică;
- inactivă la+35°C

De precizat că transgena care conferă toleranţă la glifosfat codifică o


enzimă, insensibilă la acest principiu activ din erbicid. Toleranţa la glufosinatul de
amoniu este obţinută prin intermediul unei construcţii ce codifică o enzimă care
modifică erbicidul, inactivându-l.
Folosirea hibrizilor de porumb Roundup Ready, toleranţi la erbicidul cu
glifosat, permite o combatere optimă cu mai puţine inputuri. De asemenea, pentru
controlul florei spontane nu mai sunt necesare tratamente cu erbicide reziduale. De
fapt se poate recurge la un singur produs activ asupra întregului spectru de
buruieni. Acesta se descompune rapid în sol, nu se acumulează în mediu şi nu intră
în circuitul alimentar. Efectele tehnice economice ale plantelor transgenice sunt
evidenţiate în SUA, în urma unui studiu efectuat de Serviciul de Cercetare
Economică din cadrul Departamentului pentru Agricultură, comunicate de Elena
Badea şi Daniela Săndulescu (tabelul 9.11).
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

Eficienţa plantelor transgenice tolerante la erbicide


Tabelul 9.11
Soia Bumbac Porumb BT
Avantaje
(%) (%) (%)
Producţii mai mari faţă de soiurile „clasice” 65,2 76,3 54,4
Reducerea cheltuielilor cu tratamentele chimic 19,6 18,9 42,2
Flexibilitatea în stabilirea şi aplicarea lucrărilor
6,4 1,8 23,2
agrotehnice
Adoptarea unor lucrări mai puţin agresive pentru
2,09 0,9 -
mediu
Alte avantaje 6,8 2,9 1,2

De subliniat că toate creaţiile transgenice de plante agricole sunt supuse în


SUA şi ţările europene unor restricţii, reglementări şi norme de folosire foarte dure.
Ele pot fi aplicate în producţie numai dacă nu afectează negativ culturile, produsele
alimentare, pe utilizatori şi animalele de uz zootehnic.

9.5 Reglementări şi norme internaţionale şi naţionale


privind ecotehnologia

Numeroase state din lume (SUA, Canada, Australia) şi Consiliul Europei


sunt interesate ca „producţia ecologică” să fie materializată pe terenul agricol, în
sere şi adăposturile din material plastic prin acţiuni tehnologice şi tehnici specifice.
Acelaşi demers îl găsim şi în legislaţia românească începând cu anul 2000. În acest
context s-au stabilit unele reguli de producţie ecologică.
1. Interzicerea folosirii de fertilizatori şi amelioratori chimici ai solului
(îngrăşămintele chimice şi pesticidele) în cultura plantelor agricole şi horticole şi
utilizarea substanţelor netoxice (tabelul 9.12):

Produse permise a fi utilizate în producţia tehnologică


Tabelul 9.12
Categoria Tipul produsului
Fertilizatori şi Fosfat natural, fosfat aluminocalcic, zgură de fosfat, sare
amelioratori ai solului brută de potasiu, sulfat de potasiu şi magneziu, sulfat de
magneziu natural, sulf elementar, oligoelemente, bazalt,
granit, dolomit
Insecticide Produse pe bază de Azadinachta, indica, extract de
Nicotina tabacum, preparate de piretrină, preparate din
Ovassia amara, Derris, Lancho-Carpica, Cube
Fungicide Hidroxid de cupru, oxiclorură de cupru, sulfat de cupru,
oxid cupros, polisulfură de calciu, permanganat de potasiu
Combaterea biologică Feromoni
a dăunătorilor
Ingineria ecosistemelor agricole

2. Neutilizarea de materiale furajere, aditivi alimentari, ingrediente pentru


prepararea alimentelor, substanţe folosite în alimentaţia animalelor, substanţe
ajutătoare de natură chimică sintetică;
3. Conservarea şi ameliorarea fertilităţii solului;
4. Organizarea de asolamente cu structuri de culturi şi soiuri adaptate
condiţiilor locale pedoclimatice;
5. Utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi
înlocuirea acestora în mai mare măsură, folosirea raţională a produselor secundare
refolosibile;
6. Folosirea de îngrăşăminte organice stă la baza fertilizării solului, iar
practicile culturale trebuie să menţină sau să mărească conţinutul în humus şi
activitatea biologică;
7. Fertilitatea solului poate fi ameliorată prin: adăugarea de material
organic ce provine din agricultura biologică; cultivarea plantelor leguminoase;
rotaţia culturilor, cu introducerea în asolament a unei plante leguminoase;
8. Tehnicile culturale trebuie concepute astfel încât să se reducă, pe cât
posibil, presiunile agresive asupra solului;
9. Evitarea folosirii maşinilor şi utilajelor ce provoacă amestecarea
orizonturilor solului dincolo de stratul activ, iar pentru lucrări mai adânci de 30 de
cm se recomandă folosirea utilajelor cu discuri;
10. Protecţia fitosanitară se poate face prin tratamente indirecte cu scopul
de a se reduce cât mai mult pierderile de recoltă şi prin tratamente directe numai în
cazul unui pericol major din cauza organismelor dăunătoare; dintre metodele
indirecte de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor menţionăm:
fertilizarea echilibrată, rotaţia culturilor, irigaţiile, varietăţile rezistente, echilibrul
ecosistemului prin favorizarea zoofagilor;
11. Folosirea soiurilor rezistente la boli şi dăunători; nu se pot folosi
soiurile create prin manipularea genetică (OMG) sau inginerie genetică, prin
hibridare cu androsterilitate citoplasmică fără gene restauratoare, prin fuziune
protoplasmatică sau prin utilizarea iradierii în ameliorare.
În anul 2005, după datele Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării
Rurale, producţia agricolă ecologică obţinută a atins un nivel de 118.600 tone, faţă
de 55.590 tone în 2004. Ponderea în cadrul producţiei o au: cereale – 55.000 tone;
oleaginoase – 45.600 tone; legume – 7.200 tone; fructe – 1.000 tone. Unele
rezultate bune s-au obţinut şi în zootehnie, unde producţia ecologică înregistrează
următoarele date: lapte de vacă – 140.000 hl, lapte de oaie – 11.500 hl; ouă – 1,8
milioane.
Pentru a stimula şi mai mult producţia ecologică, Programul SAPARD
introduce din anul 2006 măsura 3.3. Metode agricole de protejare a mediului,
finanţată 100% de Comisia Europeană şi de bugetul de stat, fară contribuţia
agriculturilor. Pentru producţia de legume, fructe, plante aromate şi medicinale,
plante furajere se acordă 100 – 300 euro pe an în vederea trecerii de la sistemul
agricol actual la cel ecologic (biologic). Finanţarea se face pe o perioadă de
minimum cinci ani.
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

Bibliografie

1. Apahidean, A. Cultura legumelor, Cluj-Napoca, Editura Academic–


Pres, 2001

2. Atanasiu, N. Culturi horticole fără sol, Bucureşti, Editura Venus,


2002

3. Badea, Marcela Elena, Biotehnologii vegetale, Bucureşti, Fundaţia Biotech,


Săndulescu, Daniela 2001

4. Baicu, T. Combaterea integrală a bolilor şi dăunătorilor şi


limitarea poluării cu pesticide, Bucureşti, Editura
Ceres, 1991

5. Bassino, P.J. Le poirier mise en vue de la lutte integrée, Franţa,


„L'Arboriculture”, mai, 1991

6. Bălan, V., Horticultura alternativă şi calitatea vieţii, Editura


Dejeu, A., GNP, Minischool, 2003
Chira, A,
Ciofu, R.

7. Bălaşcuţă, N. Protecţia plantelor de grădină cu deosebire prin


mijloace naturale, Editura Tipocart Braşovia, 1994

8. Bărbulescu, Al. Necesitatea combaterii bolilor şi dăunătorilor


culturilor de câmp, în „Agricultorul Român”, 8/2002

9. Berca, M. Optimizarea tehnologiilor la culturile agricole,


Bucureşti, Editura Ceres, 1999

10. Berca, M. Clima Terrei şi agricultura României, în


„Agricultorul român”, 2/2005

11. Berca, M., Conjunctura actuală şi de perspectivă a utilizării


Roman, T. produselor fitofarmaceutice, în „Combaterea
integrată a bolilor şi dăunătorilor”, Simpozion,
Constanţa, Complexul muzeal, 1991
Ingineria ecosistemelor agricole

12. Borlan, Z., Nutriţia minerală a plantelor în sisteme durabile de


Dorneanu, A. protecţie vegetală şi cu referire specială la
fertilizarea cu fosfor, în Lucrările celui de-al doilea
Congres al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din
România privind „Dezvoltarea în pragul mileniului
III”, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1999

13. Budoi, Gh. Agrotehnica, Bucureşti, Editura Tehnică Agricolă,


1992

14. Budoi, Gh., Agrotehnica, Bucureşti, Editura Ceres, 1996


Penescu, A.

15. Caramete, C. ş.a. Nutriţia plantelor şi aplicarea îngrăşămintelor,


Bucureşti, Editura Ceres, 1971

16. Cojocaru, I., Cerinţe tehnologice privind lucrarea de arat, în


Kolasvari, Constantina, „Mecanizarea agriculturii”, nr. 8, 2000
Moroşanu, V.

17. Dejeu, L., Hortivicultura şi protecţia mediului, Bucureşti,


Petrescu, C., Editura Didactică şi Pedagogică, 1997
Chira, A.

18. Dincă, D. Asolamentele agriculturii moderne, Bucureşti,


Editura Ceres, 1982

19. Dorneanu, A. Rolul îngrăşămintelor foliare în sistemul de


şi colab. agricultură durabilă, în „Cercetarea ştiinţifică şi
agricultura durabilă”, Bucureşti, Editura Aris, 2001

20. Duda, M. Sămânţa în agricultura ecologică, în „Bioterra”, 3,


2004

21. Duţă, Adriana Ingineria sistemului legumicol, vol. 1, Craiova,


Editura Universitaria, 2004

22. Ghena, N., Pomicultură generală, Bucureşti, Editura Matrix


Branişte, N., Rom, 2004
Stănică, F.
23. Hera, C. Integrarea combaterii buruienilor în cadrul
tehnologiilor agricole, în „Probleme de
agrofitotehnie teoretică aplicată”, 2, X, 1988
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

24. Höfman, U., Ökologisher Weinbag, Stuttgart, Verlag Eugen, 1995


Höpfer, P.,
Wuner, P.

25. Isac, Gr. Biotehnologia combaterii moliei strugurilor prin


folosirea entomofagilor, în „Lucrări Ştiinţifice
S.C.P.V. Ştefăneşti - Argeş”, Bucureşti, Redacţia de
Propagandă Tehnică Agricolă, 1989

26. Jacob, N. Lupta integrată în contextul agroecosistemului, în


„Probleme moderne de ecologie”, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982

27. Jităreanu, G. Influenţa unor metode de pregătire a solului asupra


principalelor însuşiri fizice şi producţiei a patru
culturi, pe cernoziomul cambic de la Podu Iloaiei, în
„Lucrările solului”, Simpozion, Universitatea de
Ştiinţe Agricole Cluj-Napoca,1995

28. Junar, A. Planzenschut und chemische Ökologie, în „Speziell


agrochemie PSM Information” A 2/1, Berlin, 1978

29. Lepart, J. La succesión végétale, mécanismes et modèles:


Escarre, J. analyse bibliographique, „Bull. Ecol. ”, 14, Paris

30. Macovei, Florica. Elemente ale unor strategii naţionale de promovare a


tehnologiilor, în „Revista Economică”, supliment nr.
50, 1988, Bucureşti

31. Marian, T. Eficienţa economică a folosirii îngrăşămintelor


chimice în agricultură, Bucureşti, Editura Ceres,
1970.

32. Mănescu, B. Bazele ecotehnicii agricole, Bucureşti, Editura ASE,


2000

33. Mănescu, B. Sensul tehnologiilor performante în agricultură, în


„Tribuna Economică”, nr. 16, 2001

34. Mănescu, B., „Imperativele unei agriculturi moderne”, Cluj-


Ionescu, A. Napoca, Editura Dacia, 1989

35. Mănescu, B., Sisteme horticole comparate, Bucureşti, Editura ASE,


Ştefan, Marcela 2005
Ingineria ecosistemelor agricole

36. Mihăescu, Gr. Pomicultură ecologică, Bucureşti, Editura Ceres,


1998

37. Milică, C. Biotehnologiile viitorului, Iaşi, Editura Ion Ionescu


de la Brad, 1999

38. Mogoşanu, P., Irigaţiile în condiţiile agriculturii durabile, în


Diblaru, Tatiana Lucrările celui de-al doilea Congres al Academiei
Oamenilor de Ştiinţă din România privind
„Dezvoltarea mileniului III”, Bucureşti, Editura
Europa Nova, 1999

39. Oancea, I. Tratat de Agricultură, Bucureşti, Editura Ceres, 1998

40. Papacostea, P. Biologia solului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi


Enciclopedică, 1976

41. Paulian, F. Sistem integrat de producţie a culturilor prăşitoare


împotriva dăunătorilor, Bucureşti, Redacţia
Materialelor de Propagandă Agricolă, MAIA, 1977

42. Penescu, A., Agrotehnica, Bucureşti, Editura Ceres, 2001


Ciontu, C.

43. Pintilie, C. Unele aspecte privind efectul remanent al erbicidelor


şi colab. aplicate plantelor premergătoare asupra culturii
grâului pe solul brun roşcat, în „Folosirea raţională a
erbicidelor”, Simpozion, Constanţa 1978

44. Popescu, C. Agrotehnica terenurilor ameliorate, Bucureşti,


Editura Didactică şi Pedagogică, 1976

45. Popescu, V. Tehnologia erbicidării culturilor agricole şi maşinile


folosite, Bucureşti, Editura Tehnică Agricolă, 1997

46. Popescu, V. Legumicultură, vol. I, Bucureşti, Editura Ceres, 1996

47. Popov, C. Cercetări privind stabilirea rolului unor elemente


utilizate în combaterea integrată a ploşniţelor
cerealelor (Eurygaster sp.), în „Combaterea integrată
a bolilor şi dăunătorilor”, Bucureşti, Redacţia de
Propagandă Tehnică Agricolă
Repere ale ecotehnologiei şi ecotehnicii agricole

48. Preda, E., Consumul de apă al culturilor în Câmpia Buzăului, în


Klepş, C. „Cereale şi Plante Tehnice”, nr. 8,1996

49. Roşca, I. Cercetări privind feromonii sexuali de sinteză ai


lepidopterelor dăunătoare culturilor de câmp, în
„Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor”,
Simpozion, Constanţa, Complexul muzeal, 1991

50. Rusu, T. Cerinţe agrotehnice la înfiinţarea culturilor de


toamnă în sistem ecologic, în „Bioterra”, nr. 3, 2004

51. Sasson, A. Biotehnologiile, sfidare şi promisiuni, Bucureşti,


Editura Tehnică, 1988

52. Săvescu, A., ş.a. Combaterea biologică a dăunătorilor şi bolilor


plantelor de cultură, Bucureşti, Editura Agro-Silvică,
1968

53. Sendrier, P.J. Confusion sexuelle: un atout pour la protection


raisonée, France, „Fruits et legumes”, 1991, nr. 88

54. Silgrey, Catherine L’Agriculture biologique: une idée, în „Fruits et


légumes”, nr. 98, 1998

55. Simota, H., Influenţa plantei premergătoare şi a îngrăşămintelor


Coronea, C la floarea soarelui, în „Lucrări Ştiinţifice”, vol 2,
1965-1967, Staţiunea Experimentală Dobrogea,
Redacţia Revistelor agricole, 1968

56. Sin Gh. Managementul tehnologic al culturilor de câmp,


Bucureşti, Editura Ceres, 2004

57. Sin, Gh., Raţionalizarea lucrării de bază a solului pentru


Ioniţă, S., culturile de grâu, în „Lucrările solului”, Simpozion,
Petcu, Gh., Universitatea de Ştiinţe Agricole Cluj-Napoca, 1995
Zambilă, Gh.,
Zambilă, Florica

58. Stan, N., Legumicultură, Iaşi, Editura Ion Ionescu de la Brad,


Stan, N. T. 1999

59. Şarpe, N. Combaterea integrată a buruienilor din culturile


agricole, Bucureşti, Editura Ceres, 1987
Ingineria ecosistemelor agricole

60. Ştefan, Marcela Agrofitotehnica comparată, Bucureşti, Editura ASE,


2003

61. Ştefănescu, Maria, Modificarea compoziţiei floristice a îmburuienării


Nagy, C., culturii grâului sub influenţa fertilizării, în
Botezan, Laura „Cercetarea ştiinţifică şi agricultura durabilă”,
Bucureşti, Editura Agris, 2001

62. Teodorescu, Georgeta Realizările pe plan mondial şi în ţara noastră cu


privire la combaterea biologică a bolilor şi
dăunătorilor, Institutul de cercetări şi producţie
pomicolă, Piteşti, Mărăcineni, „Mapa documentară”,
nr. 15, 1988

63. Toncea, I. Ghid practic de agricultură ecologică, Cluj-Napoca,


Editura Academiepres, 2002

64. Toncea, I., Metode ecologice de protecţie a plantelor, Bucureşti,


Stoianov, R. Editura Ştiinţelor Agricole, 2002

65. Vlăduţ, M. Cercetarea biologică cu efecte în promovarea unor


alternative biotehnologice şi ecologice, în
„Hortinform”, nr. 12, 1996

66. Zahiu, Letizia, Caiet de lucrări practice şi studii de caz, Bucureşti,


Năstase, M. Editura ASE, 1996