Sunteți pe pagina 1din 20

Restaurarea agriculturii ecologice

Trebuie precizat că în agricultură, fie că este vorba de producţie vegetală


sau de producţie animală, se fac în permanenţă „acte ecologice”, cum sublinia
marele ecopedolog Prof. C. Chiriţă, adică recolta se obţine în urma relaţiilor dintre
planta cultivată şi mediul înconjurător cu toţi factorii săi de influenţă, în cadrul
unui sistem numit ecologic. De aceea procesul agricol a fost întotdeauna ecologic,
s-a desfăşurat respectând legile generale ale naturii, în urma lui obţinându-se
produse curate şi sănătoase, nepoluate, adică ecologice. Dar, când în ecosistemul
agricol şi în tehnologiile sale s-au introdus resurse materiale (îngrăşăminte,
pesticide, maşini) în cantităţi tot mai mari, acestea au devenit cu timpul poluante şi
chiar nocive pentru sol, culturi şi produse. În epoca contemporană, ca urmare a
cerinţelor foarte mari şi variate în produse alimentare, agricultura a fost abătută de
la traiectoria ei ecologică.

2.1 Filozofia agriculturii ecologice

În agricultura modernă, intensivă, de mare randament, producătorul agricol,


preluând metodele performante de cultivare a pământului, artificializează
agrosistemul şi se îndepărtează de criteriile ecologice agricole, creând perturbaţii
în relaţiile cu natura. De aceea, când se anticipează sintagma agricultură ecologică/
tehnologie ecologică, aceasta trebuie înţeleasă în sensul reluării contactului cu
natura, cu respectarea legilor de bază ale acesteia, fără a renunţa însă la
performanţele în materie de soiuri, hibrizi, chimizare şi mecanizare. Tot ceea ce
contribuie la obţinerea unor recolte ridicate şi constante, nepoluate, an de an,
trebuie promovat, în echilibru deplin, fără acţiuni agresive asupra culturilor,
mediului şi produselor alimentare.
Una din soluţiile de dezvoltare ecologică a agriculturii este ecotehnia, pe
care J. Y. Cousteau o defineşte în cel mai larg sens ca o "filosofie", în concepţia
căreia activităţile productive (tehnice, tehnologice, economice) nu pot fi rupte de
acţiunile constante de salvare a valorilor naturale, ambientale şi peisagistice.
Într-un spaţiu rural, organizarea unei agriculturi ecocompatibile ar fi de asemenea
benefică pentru modernizarea serviciilor sociale şi culturale ale populaţiei rurale. O
activitate de producţie agricolă se realizează prin numeroase procese şi verigi
tehnice interdependente, care se desfăşoară în cadrul unui ecosistem, fiind ordonate
Ingineria ecosistemelor agricole

într-un mod bine determinat în raport cu structura produselor finite şi condiţiile


mediului înconjurător.
Agricultura ca sistem ecologic integrează toate procesele biologice,
geochimice, geomorfologice într-un tot unitar, care susţine activitatea vitală a unei
comunităţi de organisme, relatează G. M. Lisovski, I. I. Ghitelzon şi I. A. Terkov
(1967). Sistemul agricol este deschis, deoarece schimbă materia cu mediul sub
formă de energie şi substanţă. C. Chiriţă şi D. Teaci (1977), doi mari ecopedologi
români, afirmă:
„Aşadar, chiar agricultura cea mai rudimentară a fost şi nu putea fi decât
ecologică… Cu timpul… prin contribuţiile cercetării ştiinţifice, … agricultura a
devenit tot mai larg şi mai aprofundat ecologică”.
Pornind de la acest concept trebuie să se treacă, treptat, la o agricultură
care să fie o simbioză între principiile tehnice şi biologice, unde relaţia sistem
ecologic – sistem agricol este înţeleasă într-o tratare unitară a producţiei.
Agricultura, componenta principală a economiei naţionale şi a biosferei, exprimă în
modul cel mai raţional convergenţa acţiunilor tehnologice cu cele biologice şi
economice.
Dacă se acceptă acest punct de vedere, se poate realiza un cadru propice de
exploatare judicioasă a biosferei agricole, mai curată şi mai puţin poluată ca până
acum. Revine agricultorului misiunea de a cercetarea şi de a supraveghea aceste
relaţii şi de a nu admite abateri de la traiectoria proiectată.
Artificializarea ecosistemelor naturale a constituit o legitate a mersului
istoriei umane şi un important factor de progres, dar în acelaşi timp s-au schimbat
vechile relaţii dintre om şi natură. Influenţa acţiunilor entropice ale cultivatorului
s-au exercitat din ce în ce mai puternic şi frecvent, conducând în final la fenomenul
de poluare.
Adevărata dezvoltare a agriculturii implică o gestiune ecologică prudentă a
resurselor şi a mediului, de o manieră care să le menajeze pe termen lung, păstrând
în acelaşi timp, pe termen scurt, calitatea mediului înconjurător. Dezvoltarea
iraţională este un joc contra cadrului natural agricol, ceea ce poate conduce la
dezechilibre periculoase în sistemul de producţie (Sachs I. 1984).
Agricultura ecologică finalizează conceptul general al unei alternative
posibile pentru viitor în ecosistemele sale, dar ea conţine şi elemente proprii,
originale. În primul rând ea asigură integritatea lanţurilor trofice şi păstrează intactă
stabilitatea ciclurilor biogeochimice pentru principalele elemente ale fertilităţii
solului. De asemenea ea trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte, după opinia
exprimată de I. Puia şi Viorel Sorin (1988) şi Miguel Altieri (1995):
9 regenerarea intensă a resurselor necesare producţiei agricole şi
reintegrarea lor în sol şi plante;
9 respectarea legităţilor ecologice;
9 edificarea unor ecosisteme complexe bazate pe o diversitate a
culturilor;
Restaurarea agriculturii ecologice

9 integrarea completă a omului, animalului, solului şi plantei în circuitul


alimentar comun şi asigurarea unei fertilităţi ridicate a pământului, ca
principal factor de producţie în agricultură;
9 coexistenţa în acelaşi ecosistem a plantelor şi animalelor, ceea ce
permite reciclarea substanţelor cu rol hotărâtor în producţia agricolă;
9 reducerea, reglarea şi optimizarea consumului de resurse şi energie;
9 limitarea pierderilor în elemente nutritive prin reducerea levigării în sol
şi prin eroziune;
9 ameliorarea reciclării substanţelor nutritive prin cultivarea de plante
leguminoase, îngrăşăminte organice.
În agricultura ecologică se operează cu elemente de fineţe la aplicarea
tehnologiilor, pe baza cunoaşterii profunde a biologiei plantelor cultivate şi a
relaţiilor cu mediul ambiant. De asemenea se pune accentul pe alegerea unor soiuri
mai adaptabile la climă şi sol, pe crearea de soiuri rezistente genetic la boli, pe
selecţia severă a materialului semincer şi săditor şi a sistemului de cultură mai
puţin poluant şi energofag. O atenţie deosebită se acordă protecţiei antiparazitare
integrate, activându-se antagoniştii naturali ai dăunătorilor, reducând drastic
folosinţa pesticidelor.
În sistemele agricole moderne se statorniceşte cu timpul o agricultură
fundamentată ecologic, adică o cunoaştere profundă, conştientă a relaţiilor dintre
plante şi condiţiile mediului ambiant, la nivelul tuturor factorilor de decizie.
Tocmai, în condiţiile unei agriculturi durabile, când cultivatorul intervine în mod
dinamic, permanent şi frecvent cu factor modificator negativ sau pozitiv al
mediului ambiant de creştere şi dezvoltare al plantelor, este important să se
cunoască condiţiile ecologice, factorii care concură la formarea recoltei şi
determină productivitatea ecosistemelor în general. De exemplu, într-o livadă
întreţinută ecologic cu înierbarea intervalelor dintre pomi are loc o altă distribuire a
fluxului de substanţă, faţă de o livadă chimizată. Stratul vegetal dintre rânduri se
introduce în sol, se descompune şi măreşte stocul de humus şi procesul de
mineralizare. În acest caz, folosind bioconversia mesei vegetative se realizează
cantităţi mărite de NPK natural, asigurându-se echilibrul din sol şi mediul curat
(C. Budan, 1986).
În agricultura ecologică se înregistrează tehnologiile cu potenţial poluant
aplicate în ferme şi se aplică controlul produselor în stare proaspătă, în câmp, în
depozite şi în magazine, prin analize de laborator.
În sensul celor expuse mai sus, pentru agricultură, singura alternativă ar fi
dezvoltare ecologică echilibrată, treptată, de maximă eficienţă economică. După
P. Papacostea (1981), se poate concepe „o agricultură proiectată ca o armonizare a
legilor biochimice şi agroeconomice, care să se bazeze pe ferma agrobiologică,
organizată în complex, în circuite biologice închise sau semiînchise care determină
o potenţare a tuturor factorilor prin creşterea funcţionalităţilor la toate nivelurile”.
Obiectivele unei asemenea agriculturi ar fi următoarele: formarea recoltei pe bază
ameliorării permanente a fertilităţii solului şi mai ales a stimulării mecanismelor
naturale de nutriţie raţională a culturilor; înregistrarea lucrărilor de combatere
Ingineria ecosistemelor agricole

chimică; conservarea şi ameliorarea solului; combaterea proceselor de poluare


fizică, biologică şi chimică; folosirea cât mai largă a îngrăşămintelor naturale
organice şi a plantelor amelioratoare fixatoare de azot; controlul biologic fitosanitar
al plantelor în câmp şi al produselor în depozite; modernizarea serviciilor de
avertizare şi combatere, folosind modelele expert; excluderea fermelor ce nu
respectă programele ecologice din circuitul de valorificare; protecţia mediului
înconjurător, incluzând în mod deosebit protecţia muncii, a cultivatorului;
dezvoltarea eticii şi conştiinţei ecologice.
Sistemul de agricultură ecologică se integrează în biosferă şi exclude în
mare măsură mijloacele de control exterioare ecosistemului (pesticide) şi asigură o
mai mare rezistenţă a comunităţii biologice la agresiunile din afară (boli şi
dăunători). La acestea se adaugă, bineînţeles, tot complexul de măsuri agrotehnice
clasice: asolamentul, culturile mixte, îngrăşămintele verzi, combaterea biologică şi
agrotehnică, irigaţiile, mecanizarea, care se aplică după criterii stricte
agrobiologice, pentru a proteja solul cât mai mult.
Tot mai insistent se pune problema regândirii agriculturii în termenii
sistemelor de producţie viabile din punct de vedere ecologic, a valorificării maxime
a resurselor specifice existente în fiecare ecosistem şi a utilizării corecte şi simple a
cuceririlor ştiinţei. În agricultură se impun, plecând de la consideraţiile de mai sus,
perfecţionarea şi chiar înnoirea treptată a bazei tehnico-materiale, precum şi
stabilirea unei structuri optime de tehnologii care să reducă sau să elimine din
ecosistem orice substanţe toxice şi reziduuri, apărute în procesul de producţie.
Pentru a scoate în evidenţă mai bine scopurile şi principiile agriculturii ne
folosim de analiza făcută de H. Bossel (1983) pentru Clubul de la Roma. Se
foloseşte termenul de agricultură regenerativă, care se poate defini prin
„obiectivele sustenabilităţii, productivităţii înalte şi calităţii superioare a
alimentelor”, ce sunt abordate sistematic, cu închiderea ciclurilor nutriţionale
(fig. 2.1), cu grija pentru sol şi organismele solului, în scopul atingerii unei înalte
fertilităţi a acestuia. Ca practici se pot menţiona următoarele: fertilizarea exclusiv
organică, fără îngrăşăminte chimice; controlul biologic şi mecanic al pesticidelor;
asolament; excluderea pesticidelor şi a altor substanţe chimice; intrări mari de
energie alimentară faţă de ieşiri; tehnologie sofisticată, gestiune perfecţionată,
valorificarea produselor pe pieţe locale.
Respectarea criteriilor ecologice în agricultură se înscrie în problematica
generală a protecţiei mediului înconjurător şi de combatere a poluării. În acest sens,
după cum relatează M. Berca (2000), agroecodezvoltarea face parte din
„administrarea biosferei, problemă cheie a secolului XXI”, ceea ce impune strategii
şi acţiuni de conservare şi ameliorare a peisajului agricol.
Restaurarea agriculturii ecologice

plante resurse

bazin plante
de
furaje animale om
bazin
de
furaje animale om
dezamalga-
tori

reziduri dezamalga-
tori

mediu
reziduri

mediu
a. b.
Fig. 2.1 Fluxurile nutriţionale: a – închis; b – deschis

2.2 Diversitatea sistemelor de agricultură

Este acceptată de către specialişti teza că sistemele din agricultură


reprezintă unităţi funcţionale ale biosferei, ale cadrului natural şi social-economic,
create pentru obţinerea producţiei vegetale şi animale, dirijate, controlate şi
conduse de cultivator. Sistemul zonal agricol nu înseamnă o simplă amplasare a
culturilor pe teritoriu, ci o îmbinare a tuturor elementelor specifice de ordin
climatic, biologic, tehnologic, orografic şi economic, ce în final conduce la o
bioproductivitate ridicată.
După Petre Papacostea (1981), „realizarea unui agrosistem integrat în
biosferă implică mai întâi reprezentarea clară a legilor biologice, care pot fi pe
deplin înţelese nu numai din stadiul actual al agriculturii, ci şi din perspectiva
istorică a evoluţiei acesteia”. În acest sens, trebuie acordată atenţie tuturor
sistemelor (formelor) de agricultură bioecologică, care nu trebuie respinse a priori,
cum fac unii autori. Sistemele agricole trebuie echilibrate din punct de vedere
economic, dar având la bază solide fundamente ecologice, legătura strânsă dintre
om şi natură, adoptarea judicioasă a procedeelor industriale de cultivare a
pământului şi plantelor în diferite condiţii de climă şi sol, cu menţinerea unor
recolte bogate şi a unei productivităţi sporite a muncii.
În cadrul agriculturii durabile funcţionează o diversitate de sisteme de
cultură condiţionate de zonalitatea factorilor pedo-climatici, de folosirea tehnicilor
de cultivare a pământului, de intensificarea fluxurilor tehnologice şi de modul în
care acestea sunt poluate.
În sistemele agricole sunt cuprinse cele tradiţionale, de pe suprafeţele mici
şi medii de teren, incluzând componente artificializate de chimizare şi mecanizare,
dar şi cele intensive, bazate pe o chimizare şi mecanizare frecventă, cu consumuri
Ingineria ecosistemelor agricole

mari de energie convenţională şi unde se aplică metode industriale de cultivare pe


suprafeţe mari.

2.2.1 Agricultura tradiţională sau familială o găsim răspândită în mult


părţi ale globului, iar în România este din nou practicată. Acest sistem de
agricultură foloseşte larg munca manuală şi energia animală pe suprafeţe mici de
teren, alături de fertilizarea naturală sau chimică şi de rotaţia simplistă a culturilor.
Cu timpul ea a introdus mica mecanizare, pesticidele şi chiar şi-a mărit suprafaţa de
teren, dar şi intrările de energie. Sistemul funcţionează foarte diferit pe glob în
funcţie de condiţiile pedo-climatice, pregătirea tehnologică, structurile social –
economice, resursele financiare. Deşi este capabil de producţii ridicate, sistemul
este puţin viabil economic şi vulnerabil la presiunile din exterior. Este de fapt
agricultura ţărilor subdezvoltate şi sărace şi am putea să o încadrăm în categoria
fermelor ţărăneşti (agricultura ţărănească), eco-biologice (Mircea Vlăduţ şi Adelina
Popescu, 2001).

2.2.2 Agricultura intensivă sau industrială a suprafeţelor mari de teren


agricol, cu intrări mari de energie comercială, dotată cu o mecanizare diversificată
de înalt nivel tehnic. Este prezentă în special în statele dezvoltate, fiind de mare
randament. Se asigură materia primă şi produsele în stare proaspătă în cantităţi
îndestulătoare în tot timpul anului. Este un sistem intensiv şi superintensiv care se
practică în câmp deschis, în livezi, vii şi în sere pentru legume şi flori. De
asemenea, este un mare consumator de pesticide, îngrăşăminte şi combustibil.
Mediul ambiant agricol, în aer şi pe plante, este poluat în diferite moduri şi
cu diferite intensităţi. Constatăm o structură a culturilor foarte variată, asolamente
moderne, specialişti de înaltă calificare care conduc procesul tehnologic, complex
şi diversificat. I Puia şi Viorel Soran (1988) apreciază că „acest nou sistem de
agricultură (chimizat şi mecanizat) este situat, fără multe discriminări, la polul opus
aşa–numitei agriculturi ecologice”. Într-adevăr, agroecosistemele agriculturii
industrializate apar faţă de biosferă artificiale şi mai ales ca un corp străin, cu
impacte nefavorabile sau dezastruoase pe termen lung asupra echilibrelor naturale
şi ecologice. De asemenea, autorii citaţi mai sus subliniază că „mecanizarea şi
chimizarea au condus la o disociere a unităţii agroecosistemelor sub raport
structural şi funcţional”. Astfel, mecanizarea şi chimizarea provoacă dezagregarea
ecosistemelor agricole şi „eroziunea genetică” mai ales în ţările dezvoltate
industrial şi economic. Agricultura industrializată, deşi nu este preponderent
entropică, dacă se acţionează cu prudenţă, ea totuşi duce la o dezarticularizare a
lanţurilor trofice ale agroecosistemelor şi la o hipertrofiere a fiecărei verigi.
Paradoxal, agricultura ca cea mai străveche ocupaţie ecologică, s-a
transformat într-una într-o oarecare măsură non-ecologică, mai ales prin
pătrunderea masivă a chimizării şi ca urmare a impactului cu industriile poluante.
Agricultura naturală s-a transformat într-una industrială, mai puţin dependentă de
factorii ecologici, cu o formidabilă capacitate de a produce alimente de natură
vegetală şi animală. Dar agricultura industrializată, cu ecosistemul său
Restaurarea agriculturii ecologice

supermecanizat, a devenit vulnerabilă la alţi factori naturali, dar nu direct, ci prin


intermediul industriei şi altor activităţi economice. De aceea, este foarte importantă
găsirea unor căi de limitare a artificializării exagerate a producţiei agricole, o
administrare corectă şi o monitorizare permanentă. În asemenea condiţii se pot
reproiecta ferme ecologice.
Agricultura modernă, intensivă, are nevoie de îngrăşăminte chimice şi
pesticide în continuare pentru a susţine randamentele ridicate şi a combate bolile şi
dăunătorii, dar în doze moderate în funcţie de sistemul de cultură adoptat. Pentru a
reduce efectul negativ al îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor este de dorit
folosirea tuturor resurselor de materie organică şi a mijloacelor biologice, precum
şi elaborarea unor metode eficiente de lucrare a solului, care să reducă din
extinderea pesticidelor.
Agricultura chimizată, de înalt randament, permite alegerea unei game
largi de alimente în raport cu necesităţile nutritive şi gusturile consumatorilor,
posibilitate ce nu există în cazul agriculturii tradiţionale de randament scăzut.
Totuşi, trebuie avut în vedere că fertilizarea exclusiv minerală prezintă şi
dezavantaje:
¾ costul ridicat al îngrăşămintelor chimice; pentru producerea a 25 tone
azot se consumă 3,5 mil kcal, iar pentru transportul, compostarea şi
aplicarea în câmp a materiei organice – 950 mii kcal;
¾ fertilizarea minerală influenţează slab conţinutul în humus.
Singura soluţie realistă ar fi utilizarea îngrăşămintelor organice şi minerale,
combinate armonios în echilibru perfect, susţine Cristian Hera.
În fundamentarea agriculturii moderne un loc deosebit se atribuie
pedologiei ecologice, diversificării lumii vegetale în sistemul agricol,
mecanismelor de echilibrare a biocenozelor din soluri, care toate pot concura la
menţinerea echilibrului ecologic şi la crearea unui mediu mai puţin poluant.

2.2.3 Agricultura biologică sau organică. În prezent balanţa se înclină


spre agricultura organică şi biologică ca un sistem global şi ca o întoarcere la
societatea tradiţională agricolă. Susţinătorii acestei idei critică vehement
agricultura industrială modernă şi industria agro-alimentară, care realizează
randamente şi venituri mari pe seama epuizării solului şi a reducerii speciilor
vegetale cultivate. Ei consideră că dependenţa excesivă faţă de soiuri şi hibrizi,
precum şi de modificările genetice ale plantelor de cultură vor face ca acestea să nu
reziste la intervenţiile chimice repetate în ciclul de creştere.
Agricultura biologică este promovată de unii specialişti din multe
considerente tehnologice şi economice. În linii mari, sistemul de agricultură
biologică renunţă complet la folosirea îngrăşămintelor chimice, necesarul de
elemente nutritive fiind acoperit prin mijloace neconvenţionale. Astfel, azotul este
preluat de către plante din sol prin activitatea bacteriană şi prin extinderea
asolamentului cu plante leguminoase. Potasiul este acoperit din arderea resturilor
vegetale, numai fosforul rămânând să fie preluat din materia organică. De fapt
agricultura biologică se bazează pe folosirea îngrăşămintelor organice provenite
Ingineria ecosistemelor agricole

din zootehnie, nămoluri, ape uzate şi composturi. Cercetările efectuate în diferite


ţări arată că stimularea activităţii bacteriilor fixatoare de azot pe rădăcinile
plantelor leguminoase, mai ales de soia, poate să aducă un aport de azot biologic
între 50-150 kg/ha. În Statele Unite extinderea culturii de soia pe mari suprafeţe
asigură anual 10 milioane tone azot fixat pe an de către bacterii.
De un real folos sunt îngrăşămintele verzi din plante ca: lupin, sparcetă,
măzăriche, care la hectar pot înlocui 20 tone gunoi de grajd sau 250 kg NPK/ha,
dacă sunt introduse în sol, prin descompunere.
Potrivit principiilor agriculturii biologice, nici un sol nu trebuie să fie
fertilizat cu îngrăşăminte chimice uşor solubile sau să ajungă în contact cu produse
poluante. Un sol intoxicat prin exces de chimizare trebuie să fie tratat pentru
însănătoşire numai prin metode biologice.
Adepţii agriculturii biologice se opun întru-totul folosirii pesticidelor în
lupta contra bolilor şi dăunătorilor. Se preferă metodele de prevenire, recoltare,
utilizarea în ultimă instanţă a pesticidelor de natură vegetală, domeniu în care se
efectuează în prezent cercetări. În schimb, se promovează mijloacele combaterii
biologice şi agrotehnice, care, desigur, îşi au rostul lor în lupta contra paraziţilor
vegetali.
În ceea ce priveşte agrotehnica, sistemul biologic practică lucrările
superficiale ale solului, este împotriva mecanizării, care tasează solul şi înrăutăţeşte
însuşirile fizico-chimice şi biologice ale acestuia.
O poziţie raţională a agriculturii biologice este promovarea creşterii
animalelor alături de cultivarea plantelor, pentru a se realiza cantităţile necesare de
materie organică pentru sol. De asemenea trebuie reţinut accentul care se pune pe
asolament şi pe rotaţia culturilor amelioratoare şi furajere (leguminoase şi
graminee).
Cu toate părţile pozitive, sistemul de agricultură biologică nu este viabil în
prezent, nu pentru că ne poate întoarce la agricultura tradiţională pe parcele mici, ci
prin faptul că nu este capabil să conducă la o bioproductivitate mare pe suprafeţe
întinse. Pe parcele mici randamentul este ridicat, cu intrări minore de energie, dar
el nu poate satisface cerinţele în produse alimentare ale unei populaţii, pentru
simplul motiv că este foarte vulnerabil la presiunile din exterior, mai ales ale
bolilor şi dăunătorilor, care reduc constant recolta. De reţinut că în SUA, Elveţia şi
Germania, de exemplu, fermele biologice au rămas ca mici enclave în marele
teritoriu al agriculturii industrializate, dotată cu cele mai moderne mijloace de
conducere a tehnologiei.
Istoria agriculturii organice sau biologice începe din anul 1920 şi sub
denumirea de agricultură biologică dinamică sau biologic organică. În cei 85 de ani
de teorie şi practică rezultatele sunt modeste, dar mai semnificative în ultimul timp,
din punctul de vedere al publicului larg şi al unor producători din sectorul horticol.
Sunt iniţiative de semnalat în cultura plantelor agricole de câmp şi în creşterea
animalelor de uz zootehnic. Dar a afirma, cum fac unii specialişti, că agricultura
organică poate hrăni 6 miliarde de oameni ni se pare hazardant.
Restaurarea agriculturii ecologice

Agricultura biologică este reglementată în Comunitatea Europeană prin


Directiva 2092/91 şi alte recomandări mai noi. Reconversia la agricultura biologică
este susţinută financiar de organismele europene şi unele state ca Danemarca,
Germania, Anglia, Olanda, Spania. În România sunt create mici ferme biologice,
cea mai importantă fiind la Staţiunea de Cercetări Legumicole Bacău (Lucian
Stoian, 1988).
S-ar putea totuşi ca agricultura biologică să poată fi aplicată cândva, numai
trecând prin stadiul agriculturii ecologice, al cărei edificiu se reconstruieşte astăzi.

2.2.4 Permacultura. Alături de agricultura organică şi biologică a apărut


din anul 1978 un nou concept, cel al „permaculturii”, o agricultură cu faţă umană,
care are drept obiectiv ameliorarea producţiei pe timp îndelungat, cu un consum
energetic redus. Permacultura se bazează pe tradiţia agricolă din zonă, pe
îngrăşăminte naturale, pe diversitatea biologică a plantelor cu rol alimentar şi pe
respingerea totală a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor.
Această concepţie este susţinută de Masanobu Fukuoka în Japonia,
J.J. Rodale în SUA, Bil Mollisen şi David Holmgren în Australia etc., fondatori ai
unor instituite de cercetare şi producţie, ai unor edituri şi reviste de specialitate în
domeniu. Ei au creat sute de ferme în SUA, India, Australia, Zimbabwe, Kenia.
Permacultura încurajează diversitatea speciilor, integrarea agriculturii cu zootehnia,
amenajarea pădurilor şi ingineria peisajelor. Se poate practica cu prioritate în
zonele cu soluri acide sau semiaride, pe terenurile pietroase sau umede.
Permacultura are un caracter extensiv şi caută soluţii inedite de restucturare a
agriculturii şi de remediere a crizei ecologice.
Fondatorii doresc un sistem agricol integrat pe bază de materie organică,
dar în cadrul unui habitat bine organizat, care să asigure condiţii social-economice
superioare agricultorilor. „Scopul ultim al agriculturii, spune Fukuoka, nu este de a
cultiva terenul, ci acela de a cultiva şi perfecţiona fiinţa umană”.
Agricultura organică-biologică şi permacultura deşi au adepţi, nu sunt
aplicate pe scară largă, nefiind agreate de specialişti. Ele sunt încă privite cu multă
prudenţă, deşi unele idei sunt interesante şi demne de luat în seamă. Opozanţii
acestor sisteme de agricultură consideră că este imposibil la ora actuală şi în viitor
să se producă alimente suficiente fără utilizarea îngrăşămintelor. Ei susţin o
agricultură durabilă şi cu dezvoltare echilibrată, care să favorizeze o producţie
integrată, în care intrările de resurse să fie utilizate mai economic şi mai eficient
(Helen Gilman, Helen Grimaux, 1992).
După Carmen Rădulescu (2003), „agricultura bioecologică nu exclude, ci
presupune utilizarea tehnicilor şi tehnologiilor avansate, cu o singură condiţie,
aceea de a proteja mediul şi a produce recolte sănătoase, nepoluate sau mai puţin
poluate. Iar armonizarea dezvoltării agriculturii şi mediului înconjurător se poate
realiza numai printr-o abordare sistemică din punct de vedere politic, social,
economic şi ecologic.
Ingineria ecosistemelor agricole

2.2.5 Agro-ecosistemul durabil. Miguel Altieri (1995), într-un studiu


publicat în revista Ceres FAO, face referiri interesante la agroecosistemul durabil,
care ar trebui să cuprindă următoarele componente: un strat vegetal ce asigură
conservarea eficientă a solului şi a apei; aport periodic de materie organică şi
stimularea activităţii biologice din sol; reciclarea substanţelor nutritive prin rotaţia
culturilor, folosirea leguminoaselor, controlul dăunătorilor prin protejarea
duşmanilor naturali (entomofagii) şi prin promovare luptei biologice. Acest sistem
de agricultură trebuie să integreze toate componentele sale pentru a mări
eficacitatea sa biologică, a asigura biodiversitatea şi a conserva productivitatea şi
propriile sale capacităţi de reglare. Sistemul va permite trecerea treptată la un nivel
superior biologic prin eliminarea progresivă a produselor chimice, raţionalizarea şi
gestionare corectă a îngrăşămintelor minerale, introducerea de tehnologii cu intrări
reduse de energie.

2.3 Agricultura sau producţia integrată

Agricultura integrată sau producţia integrată apare tot mai des ca noţiune în
literatura de specialitate, mai ales de limbă franceză, şi este considerată un demers
al agriculturii durabile în care se disting aspecte de ordin biologic, tehnologic, de
zonare, finanţare şi gestionare a resurselor. Pentru o mai bună edificare redăm
principalele aspecte ale acestei probleme:
• aplicarea raţională a fertilizării şi irigării;
• protecţia humusului pentru menţinerea unei activităţi microbiene
ridicate în sol;
• combaterea integrată a paraziţilor, care să cuprindă protecţia entofaunei
utile;
• efectuarea lucrărilor solului de calitate şi la momentul oportun;
• înregistrarea şi analiza elementelor de microclimat în cadrul terenului
cultivat;
• optimizarea raportului calitate/cantitate prin cultivarea de soiuri
adaptate la condiţiile locale şi de mare randament;
• microzonarea ecologică a culturilor şi elaborarea unui asolament
eficient;
• gestionarea judicioasă a resurselor financiare şi materiale pentru a se
obţine o rentabilitate ridicată.
Din cele expuse mai sus rezultă că în agricultura integrată se pune mult
accentul pe relaţiile din cadrul producţiei generatoare de recoltă ridicată, constantă
şi de calitate (fig. 2.2).
Producţia integrată realizată poate conduce la o diminuare a costurilor cu
combaterea bolilor şi dăunătorilor, la respectarea bazelor ecologice ale tehnologiei
aplicate, la diminuarea reziduurilor în sol şi produse, la protecţia sănătăţii
cultivatorilor şi în final la obţinerea unei producţii stabile, de calitate. Ansamblul
de metode şi măsuri preconizate în cadrul conceptului de producţie integrată
Restaurarea agriculturii ecologice

trebuie să asigure o nouă calitate a mediului în condiţii economice şi ecologice


satisfăcătoare.

CLIMA
Solul

Comportarea Echilibrul Calitate Epoca de


plantelor vegetal recoltare
Tehnici culturale
Fertilizarea
Irigarea
Polenizarea
Fecundarea Lupta Condiţie de
Recolta
integrată observaţie

Fig. 2.2 Schema interrelaţiilor în cadrul producţiei integrate pomicole


(după G. H. Milaire, 1991)

Integrarea simultană a diferitelor componente tehnologice şi biologice


permite valorificarea potenţialului factorilor biotici şi menţinerea într-o stare
fiziologică şi sanitară echilibrată a culturilor, pentru a face faţă exigenţelor
economice, ecologice şi toxicologice. Este de înţeles că agricultura integrată
constituie un ansamblu de componente, în care lupta contra bolilor şi dăunătorilor
devine esenţială.

2.4 Reglementări internaţionale şi naţionale


privind producţia agricolă ecologică

În principalele state industriale şi cu agricultură avansată guvernele susţin


producţia agroalimentară nepoluantă, sănătoasă şi cu principii nutritive superioare.
În SUA, de exemplu, s-a elaborat Programul Naţional Organic şi funcţionează în
prezent Legea Federală a Produselor Alimentare Organice, în care ferma
certificată organic ocupă un loc aparte. În Europa există la ora actuală o gamă
largă de reglementări şi directive, îndeosebi ale Consiliului Europei şi ale
Comisiei Europene, privind agricultura şi producţia ecologică: Reglementarea
Consiliului Europei nr. 2092/1991 din 24 iunie 1991 şi amendamentele de la
aceasta; Reglementarea Consiliului Europei (CE) nr. 1804/1999 din 19 iulie 1999.
Se mai au în vedere şi reglementările Federaţiei Internaţionale a Mişcărilor pentru
Agricultura Organică (IFOAM). Plecând de la legislaţia europeană în vigoare, în
Ingineria ecosistemelor agricole

România producţia agricolă ecologică este oficializată prin Ordonanţa Guvernului


României nr. 24 din 2000.
Reglementările şi normele privind agricultura biodinamică, biologică sau
organică nu contravin principiilor agriculturii ecologice clasice, ci din contră, le
completează, le lărgeşte conţinutul, desigur ţinând seama de starea mediului
natural, biogeografic şi de starea sistemului agricol, dar şi de asigurarea securităţii
alimentare a populaţiei dintr-o ţară sau alta.
Pentru o mai bună edificare redăm mai jos principalele obiective şi acţiuni
privind „agricultura ecologică” (producţia ecologică):
1. Producţia ecologică înseamnă obţinerea de produse agroalimentare fără
utilizarea produselor chimice de sinteză.
2. Producţia agroalimentară ecologică are ca scop realizarea unor sisteme
agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură protejarea resurselor
naturale şi sănătatea consumatorilor.
3. Principiile de bază ale producţiei agroalimentare ecologice se referă la:
 realizarea structurilor de producţie şi a asolamentelor, în cadrul
cărora rolul principal îl deţin rasele, speciile şi soiurile cu înaltă
adaptabilitate;
 susţinerea continuă şi ameliorarea fertilităţii naturale a solului;
 integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor
agricole şi produselor din plante;
 utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi
înlocuirea acestora în mai mare măsură prin utilizarea raţională a
produselor secundare refolosibile;
 aplicarea unor tehnologii atât pentru cultura plantelor, cât şi pentru
creşterea animalelor, care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor,
raselor.
4. Conversia producţiei convenţionale şi a celei ecologice va avea în
vedere realizarea unui agroecosistem viabil şi durabil. Durata perioadei de
conversie va fi de: 2 ani pentru culturile de câmp anuale; 3 ani pentru culturile
perene şi plantaţii pomiviticole; 2 ani pentru pajişti şi culturi furajere; 12 luni
pentru vite de carne; 6 luni pentru rumegătoare mici şi porci; 12 săptămâni pentru
animalele de lapte; 10 săptămâni pentru păsări destinate producţiei de ouă şi carne;
1 an pentru albine.
În unele ţări, cu probleme grave privind poluarea şi degradarea mediului
agricol şi, în consecinţă, a produselor agroalimentare, s-a trecut la practicarea
agriculturii biologice, ce exclude tehnicile culturale agresive asupra solului şi
plantelor şi propune folosirea la maximum a resurselor locale, ambientale şi
naturale, dar şi a energiilor recuperabile. Agricultura biologică permite prevenirea
şi combaterea dezechilibrelor ecologice, recuperarea ecosistemelor compromise, a
fertilizării solului şi a valorii nutritive a alimentelor. Acest tip de agricultură
foloseşte practicile agricole tradiţionale, reactualizate însă prin prisma
cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice moderne.
Restaurarea agriculturii ecologice

Poate omul modern să trăiască fără o nutriţie îndestulătoare, echilibrată şi


dată la timp? Poate să facă acest sacrificiu? Să se renunţe la producţia agricolă
convenţională, să se renunţe chiar la profit? Răspunsul îl găsim în legea a patra a
ecologiei „Nimic nu se capătă degeaba”. În legătură cu aceste întrebări şi dileme,
B. Commoner încearcă un răspuns: „Deoarece ecosistemul global (şi agricol, n.n.)
este un tot închegat în care nimic nu se poate câştiga sau pierde şi care nu poate fi
îmbunătăţit simultan sub toate aspectele, tot ce se poate extrage din el prin
străduinţă umană trebuie înlocuit”. Repunerea la temelia producţiei agricole
convenţionale a criteriilor ecologice de management şi introducerea treptată, cu
sacrificii alimentare, sanogene şi economice a agriculturii ecologico-biologice
constituie paşi înainte în încetinirea sau stoparea crizei mediului agricol şi rural, iar
pe mai departe în dezvoltarea unei producţii agricole ecologice reale, îndestulătoare
pentru omenire.
Ingineria ecosistemelor agricole
Restaurarea agriculturii ecologice

Bibliografie

1. Altieri, M. L’agro-écologie commence. Où finit la rhétorique de


la durabilité, în „Ceres”, Revue FAO, vol. 24, nr. 2,
Roma, 1995
2. Altieri, M. L’agro-écologie, une raison d’espérer, în „Ceres”
Revue FAO, vol. 27, nr. 4, 1995
3. Aubert, C. L’Agriculture biologique, Le courier du livre, Paris,
1981
4. Bâlteanu, Gh. Fitotehnie, Bucureşti, Editura Ceres, 2003
5. Berca, M. Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti,
Editura Ceres, 2000
6. Besson, J. Agriculture biologique: methodes et experimentations
în „Revue Suisse Agric”, 10/51, 1978
7. Bodnariurine, N., Ecologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
Vădineanu, A. 1982
8. Bondel, J. Biogéographie et écologie, Paris, Editions Masson,
1986
9. Bonny, Sylvie Les possibilités d’un modèle de développement
durable en agriculture: le cas de France, în “Courrier
de L’Environement de L’INRA”, nr. 23, 1994.
10. Bossel, H. Agricultura sustenabilă, în „Hrană pentru şase
miliarde”, Conferinţă a Clubului de la Roma, sept.
1983, Bucureşti, Editura Politică, 1978
11. Botu, I., Protecţia şi conservarea biodiversităţii, Râmnicu
Botu, M. Vâlcea, Editura Conphys, 2000
12. Boudy, M. Le tracassin des „Bios”, în „Marchés Magazine”, sup.
2, France, 1992
13. Bran, Florina Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare
economică, Bucureşti, Editura ASE, 2002
14. Brown, L. Eco-Economia, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001
15. Bucşa, C., Statutul ecologiei restaurative în dezvoltarea
Ardeleanu, C., sustenabilă, în Lucrările celui de-al II-lea Congres al
Maior, C., AOŞR, privind „Dezvoltarea în pragul mileniului III”,
Soran V., Bucureşti, Editura Nova, 1999.
Tuia I.
Ingineria ecosistemelor agricole

16. Budan, C. Probleme ecologice şi de protecţie a mediului în


pomicultură, în „Hortus”, nr. 4, seria nouă, Bucureşti,
1996
17. Cârstea, S. Rolul ştiinţei în dezvoltarea durabilă agricolă şi
rurală, în „Curierul A.S.A.S., nr. 3, Bucureşti, 1995
18. Chanisiaux, M. Biotechnologies: une révolution naissante, în
„Cultivar”, nr. 200, France, 1986
19. Chiriţă, C., Rolul pedologiei ecologice în fundamentarea
Teaci, D. agriculturii moderne, în „Probleme ale agriculturii
contemporane”, Bucureşti, Editura Ceres, 1977
20. Commoner, B. Cercul care se închide, Bucureşti, Editura Politică,
1980
21. Cocs, W. G., Agriculture: ecology analysis of world foodproduction
Atkins, M. D. systems, W. H. Freeman and Co, San Francisco, 1979
22. Constantinescu, N.N. Economia protecţiei mediului, Bucureşti, Editura
Politică, 1975
23. Cova, T. C. Sicurezza ecologica, Ed. Agraria: agricultura
biologică, Paria, 1979
24. Constanza, R. The Science and Management of Sustainability, în
„Ecological Economics”, New York, 1991
25. Daly, E. H. Toward some operational principes of sustainable
development, în „Ecological Economics”, 2, Elsevier
Sci., Publishers, Amsterdam, 1990
26. Davidescu, D., Agricultura biologică – o variantă pentru exploataţiile
Davidescu, Velicica mici şi mijlocii, Bucureşti, Editura Ceres, 1994
27. Fregoni, M. La viticoltura biologica: Casi scientifiche e prospective,
in „Vignevini”, nr. 12, 1989, Bologna – Italia
28. Gilman, Helen, Le verdicte de l’utopie în „Les cahiers d’agriculture”,
Grimaux, Helen Paris, 1992
29. Girardin, P. L’agriculture biologique, în “Adalia”, 20, France,
1991
30. Hausted, L., The agricultural regions of the United States, New
Fite, G. York, Norman Pub., 1955
31. Iasif, Gh. De la agricultură aşa-zisă biologică la o agricultură
modernă, în „Tribuna economică”, nr. 38, 39, 1993.
32. Ionescu, Al. Agricultura ecologică, Bucureşti, Editura Ceres, 1982
Restaurarea agriculturii ecologice

33. Janvry, A. Securité alimentaire et intégration de l'agriculture, în


„Ceres", Revue, FAO, nr. 109 (vol. 19, nr. 1), Roma,
1986.
34. Kerth, F. Agricultura ecologică în California, în „Bioterra”,
anul VI, 3, 2004
35. Klages, W.H.K. Ecological crop geography, New York, Macmillan
Company, 1954
36. Lupei, N. Biosfera, Bucureşti, Editura Albatros, 1977
37. Mahler, J.P. Concilier l’environnement et le dévéloppment durable,
în „Unasylva FAO”, vol. 43, 2, 1992
38. Maini, S.J. Développement durable des forêts, în „Unasylva
FAO”, vol 43, 2, 1992.
39. Mansfeld, H., Workbook on Patting on Environmental Plan into
Louis, C.B., Action: Implementation Programming, realizată pentru
Regional Environmental Center for Central and
Eastern Europe, Budapest, 1994
40. Mănescu, B. Cercetarea - fundament al agriculturii durabile, în
„Tribuna economică”, nr. 26, 2000
41. Mănescu, B. Controlul ecologic al produselor agro-alimentare, în
„Tribuna economică”, nr. 49/1997
42. Mănescu, B. Dezvoltarea ecologică a agriculturii, în „Tribuna
Economică”, 51-52/1993, Bucureşti
43. Mănescu, B. Relaţia ecologie-economie în „Tribuna economică”,
nr. 26/1994
44. Mănescu, B. Bazele ecotehnologiei agricole, Bucureşti, Editura
ASE, 2000
45. Mesarovic, M., Omenirea la răscruce, Bucureşti, Editura Politică,
Pestel, C. E. 1975
46. Millaire G.H. Vers l’équilibre de la lutte raisonné à la protection
intégrée, în L’Arboriculture” nr. 436, 1991, France
47. Nichita, Georgeta, Agricultura ecologică – component indispensabil al
Curtui, Gh. V., agriculturii durabile, în „Cercetarea ştiinţifică şi
Sinuţa, Germinia, agricultura durabilă”, Bucureşti, Editura Agris, 2001
Momirov, Lia,
Szabo, Ş.
Ingineria ecosistemelor agricole

48. Odum, H. T. Energy Analysis of the Environmental Role in


Agriculture, în „Advanced Series in Agric”, vol. IV,
Berlin, Springer Verlag, 1984
49. Papacostea, P. Agrobiologia sau agricultura gândită consecvent
biologic, în “Probleme ale agriculturii contemporane”,
Bucureşti, Editura Ceres, 1977
50. Parpală, O. Patrimoniul genetic al Terrei – bogăţie esenţială a
omenirii, în „Revista economică", nr. 39
51. Parr, J.F. ş.a. Improving the sustainability of dryland farming
system: a global perspective, în „Advanced, in Sol
Science”, 13, 1-18, 1980
52. Peccei A. Înţelepciunea epocii noastre, în „Hrană pentru şase
miliarde”, Conferinţă a Clubului de la Roma,
septembrie 1983, Bucureşti, Editura Politică, 1986
53. Petit, M. Les modalités de la securité alimentaire, în „Le II-éme
congrès AIES", Cordoba, Spania, 1994
54. Petre, A., Dezvoltarea agriculturii durabile ca sistem
Stoica, V. agroalimentar, în „Cercetarea ştiinţifică şi agricultura
durabilă”, Bucureşti, Editura Agris, 2001.
55. Popescu, Maria Corelarea securităţii alimentare cu securitatea
ecologică, în „Tribuna Economică", nr. 48, Bucureşti,
1994
56. Pousset, J. La conversion à l’agriculture biologique, în „Editions
d’utopie”, France, 1991
57. Preuschen, G. Der ökologische Weinbau, Verlag C.F. Muller,
Karlsruhe, 1983
58. Proceddu, E. Ecologia agraria, în „Annali, Academia Nazionale di
Agricultura”, 181, 182, V serie, Bologna, 1992
59. Puia, I., Perspective ale agriculturii industriale şi ecologice, în
Soran, V. „Revista economică”, nr. 52, Bucureşti, 1988
60. Puia, I., Agroecologie şi ecodezvoltare, Cluj-Napoca, Editura
Soran V. ş.a. Academic Pres, 2001
61. Puia, I., Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii, Bucureşti,
Soran, V. Editura Ceres, 1981
62. Rădulescu, Carmen Dezvoltarea durabilă şi implicaţiile economico –
financiare ale organizării exploataţiilor agricole,
Bucureşti, Editura ASE, 2003
Restaurarea agriculturii ecologice

63. Răuţă, C. Agricultura durabilă în România, în „Ştiinţa solului”,


Soil Science, XXXI, Bucureşti, 1997
64. Rodall, J.J. The encyclopedia of organic gardening, Rodale Books
Inc., Emmaus, Pennsylvania, 1978
65. Rojanschi, V., Economia şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura
Bran, Florina, Tribuna Economică, 1997
Diaconu, Gherghiţa,
Iosif, N. Gh.,
Teodoroiu, F.
66. Roşu, Al., Geografia mediului înconjurător, Bucureşti, Editura
Ungureanu, Irina Didactică şi Pedagogică, 1978
67. Runge, Metzger A., Comment changer la durabilité, în „Ceres”, Revue,
Zegeye, H. FAO, vol. 24, nr. 6, Roma, 1992
68. Săhleanu, V., Omul şi alimentaţia, în „Omul şi agricultura", Deva,
Udrescu S. M. Casa Corpului Didactic, 1976
69. Spire, D. Agricultures multidimensionnelles, în „Cahiers
Agricultures”, vol. 1, nr. 1, France, 1992
70. Stoian, L. O alternativă: agricultura biologică, în „Hortus”,
nr. 4, Serie nouă, 1994
71. Stoian, L. Agricultura biologică – Tendinţe europene, în
„Hortinform”, 12/88, 1999 Bucureşti
72. Stroe, Elena, Eseu privind funcţionalitatea biodiversităţii, în
Penescu A., „Cercetări ştiinţifice şi agricultura durabilă”,
Şchiopu D. Bucureşti, Editura Agris, 2001
73. Şchiopu, D. Ecologia şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1997
74. Ştefan, N. Produsele organice. Tendinţe pe plan mondial, în
„Hortinform”, 11, 12, 1999
75. Ştefanic, Gh. Să cultivăm pământul gândind la o agricultură
durabilă, Bucureşti, Editura Agricolă, 1999
76. Tansey, G. Alimentation et nutrition: Nourrir c'est construire,
FAO, Roma, 1992
77. Toncea, I. Agricultura ecologică în contextul agriculturii
durabile, în vol. „Agricultura durabilă performantă,
Bucureşti, Editura Agris, 1999
78. Tufescu, V. Evoluţia tipurilor de agricultură în România, în
„Natura”, nr. 6, Bucureşti, 1966
Ingineria ecosistemelor agricole

79. Vădineanu, A. Dezvoltarea durabilă. Teorie şi practică, vol. I,


Editura Universităţii Bucureşti, 1998.
80. Vlad, M. Agricultura bioecologică, în „Producţia vegetală.
Cereale şi plante tehnice”, XXVII, 12, 1975
81. Vlăduţ, M., Agricultura ţărănească eco-biologică, Bucureşti,
Popescu, Adelina Editura Universul, 2001
82. Voroveni, Olimpia Agricultura biologică – scop şi necesitate, în
„Fermierul”, anul II, nr. 7-8, 2000
83. * * * UNPD - Sustainable Human Development and
Agriculture, United Nations, Development
Programme, New York, 1994
84. * * * „Cercetarea ştiinţifică şi agricultura durabilă”,
coordonatori Cristian Hera şi Dan Şchiopu, Bucureşti,
Editura Agris, Redacţia Revistelor Agricole, 2001
85. * * * Reglementarea C.E.E. nr. 2081 şi 2082, 14 iulie 1992,
relativ la protecţia arealelor geografice şi a apelaţiei de
origine a produselor agricole şi a mărfurilor alimentare,
în J.O. al C.E.E. nr. L 208 şi L 208/9 din 24.VII.1992
86. * * * Agricultural Research Service Program Plan 1992 - 1996,
Department of Agricultural USA, 6 - Implementation
Plan, Washington D.C
87. * * * Conférence international sur la nutrition et le
développement, une évaluation d'ensemble, FAO et
OMS, Roma, 1992
88. * * * La situation mondiale de l'alimentation et de
l'agriculture, în „Collection FAO, Agriculture", nr. 25,
Roma, 1992 – 1994
89. * * * Programme alimentaire mondial, L'aide alimentaire,
FAO, Roma 1993
90. * * * Catalog Monsanto 2003
91. * * * Cercetarea ştiinţifică şi agricultura durabilă, Bucureşti,
Editura Agris – Redacţia Revistelor Agricole, 1982
92. * * * Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 24
din 2000 privind Produsele agroalimentare ecologice,
Bucureşti, Buletinul Oficial al României, 2000