Sunteți pe pagina 1din 17

Starea ecosistemului agricol

4.1 Echilibrul ecologic

4.1.1 Starea sau înfăţişarea ecologică a unui teritoriu, exprimată prin


echilibrul, armonia dintre comunitatea biologică diversă şi biotop, prin construcţia
acestuia din urmă, ridică probleme şi multe semnale de alarmă. Se produc,
conştient sau inconştient, schimbări mai mult sau mai puţin radicale în înfăţişarea
fizică a unui teritoriu sau chiar a biocenozei, ce afectează echilibrul ecologic al
sistemului şi resursele de hrană ale planetei. Sub presiunea umană se poate
deteriora întreg geosistemul prin intervenţii cu diverse amenajări sau activităţi
industriale. Se aduc modificări radicale în peisaj prin înlăturarea cadrului natural al
unei păduri sau al unui teren agricol şi punerea în loc a unei industrii cu locuinţele,
străzile şi bulevardele aferente. Flora şi fauna sunt afectate profund, stabilitatea lor
ecologică este distrusă şi astfel mii şi zeci de mii de specii dispar de pe glob.
Componentele unui ecosistem sunt interconectate, distrugerea sau
deteriorarea unei părţi poate conduce la dislocarea întregului. Aşa s-a întâmplat cu
zona saharo-saheliană unde distrugerea pădurilor a condus la prăbuşirea
ecosistemului cu pierderea productivităţii biologice şi economice. Specialiştii
apreciază că sunt necesari 200 de ani pentru a reclădi o nouă agricultură în Sahel,
în cazul în care condiţiile climatice vor permite acest lucru. Dar seceta cumplită,
regimul foarte scăzut al ploilor şi înaintarea deşertului peste pământurile care au
mai rămas productive generează o tragedie ecologică în această zonă.
În ţările din Africa, din diferite motive, s-a exercitat de multe ori o acţiune
distructivă, conştient sau nu, asupra ecosistemului, ceea ce a condus la înrăutăţirea
condiţiilor naturale de mediu, la apariţia unor deşerturi, în care vegetaţia naturală
nu este în echilibru cu mediul ambiant. În podişul libian, ca şi în alte zone ale
deşertului saharian, s-au descoperit numeroase amenajări agricole de pe vremea
romanilor şi arabilor. Astăzi ele sunt acoperite cu nisip sub acţiunea procesului
progresiv de uscare, dar şi a omului, care a modificat profund habitatul natural şi a
distrus pădurile (E. Costin, 1974). De aceea, constatăm că 600 milioane de hectare,
terenuri altă dată înfloritoare, sunt astăzi pradă a nisipurilor nemiloase.
Dezechilibre de amploare mai mare sau mai redusă se pot produce chiar în
interiorul agrosistemului agricol, mai ales în acele zone unde s-a moştenit o
agricultură înapoiată, tradiţională, ce păstrează încă un caracter natural. În aceste
teritorii agrosistemul este „atacat” din interior de componentele sale: clima (seceta,
vântul), apa (eroziune, inundaţii), pentru a da numai unele exemple. Asemenea
agrosisteme subdezvoltate, fără mijloace moderne de producţie nu rezistă, sunt
Starea ecosistemului agricol

distruse încetul cu încetul. Din păcate, defrişările pădurilor şi chiar a plantaţiilor


pomi-viticole au modificat starea ecologică a unor zone din ţara noastră, unde
putem constata eroziune continuă, alunecări de terenuri, lipsa izvoarelor etc. Multe
asemenea terenuri au fost transformate în păşuni fără a se face nici un fel de lucrări
ameliorative, de consolidare şi de îmbunătăţire a fertilităţii solului.
Desigur, starea ecologică a unui teritoriu agricol nu poate rămâne
nemodificată în timp, apar unele mutaţii, dar acestea trebuie să nu afecteze
echilibrul ecosistemului, să nu influenţeze negativ productivitatea sa. Cultivatorul
intervine în mod creator şi constructiv în schimbarea înfăţişării cadrului natural, în
vederea păstrării stabilităţii sale şi a înlăturării efectelor poluării sau despăduririi,
pentru a crea un nou peisaj geografic util, de mare randament. Cultivatorul
transformă natura şi creează o nouă stare ecologică a teritoriului, ceea ce s-a
întâmplat, de exemplu, în zona sistemului de irigaţii Sadova-Corabia, la Valea lui
Mihai de lângă Carei. Aici, pe nisipuri, au apărut, prin investiţii şi munca omului,
noi ecosisteme pomicole, viticole şi agricole, ce dau producţii diversificate. Cu
greu cineva îşi mai aminteşte de Balta Brăilei, cu interminabilele ei inundaţii şi
pericole de malarie, care la ora actuală este mare producător de cereale, datorită
noii stări ecologice create de cultivator cu forţe proprii. În Insula Mare a Brăilei
s-au pus bazele unei adevărate microzone ecologice agricole, cu suprafaţa de circa
57 000 hectare, specializată în grâu şi porumb. Ea a devenit zonă ecologică
agricolă de referinţă şi mărturie concretă de înţelegere ecologică a dezvoltării
intensive şi a modernizării agriculturii.

4.1.2 Echilibrul ecologic reprezintă raportul relativ stabil creat între


diferitele componente ale ecosistemului, biocenoză şi biotop, care se manifestă prin
interacţiunea organismelor cu condiţiile mediului în care acţionează. În ecosistem
se stabileşte un echilibru ecologic datorită legăturilor din interiorul şi exteriorul
ecosistemului, precum şi a unor mecanisme specifice de autoreglare. Orice
intervenţie nedorită din interiorul sau exteriorul ecosistemului conduce la slăbirea
echilibrului, la rupturi şi, în consecinţă, la afectarea integrităţii activităţii
biocenozei şi la modificări în biotop. După Dan Şchiopu (1978), ecosistemele pot fi
confruntate chiar cu disfuncţionalităţi ireversibile, uneori generate de ele şi cu
repercusiuni negative asupra întregului peisaj geografic. Ca factori negativi
acţionează condiţiile climatice, bolile criptogamice, înmulţirea exagerată a
dăunătorilor, folosirea neraţională a unor substanţe (insectofungicide, erbicide,
îngrăşăminte). Un alt exemplu de denaturare a echilibrului ecologic, de regres a
ecosistemelor agricole îl constituie şi unele fenomene de dereglare a terenurilor
irigate, datorită normelor de udare necorelate cu condiţiile de relief şi litologie,
canalelor de irigaţie necorespunzător amplasate. În asemenea situaţii are loc
ridicarea nivelului apei freatice la adâncimi foarte mici de la suprafaţa solului, ceea
ce conduce la un exces de umezeală.
În sistemul ecologic agricol pot interveni perturbaţii, au loc uneori
disfuncţionalităţi ce conduc la fisurarea echilibrului între mediu şi comunitatea
biologică (plante). În acest caz, numai cultivatorul poate interveni în sistemul de
legături, relaţii, conexiuni, ca, prin noi comenzi şi reglări, să prevină sau să aducă
Ingineria ecosistemelor agricole

procesele şi fenomenele pe traiectoria iniţială, deci, în final, să restabilească


echilibrul ecologic.
Dezvoltarea industriei şi agriculturii constituie o cerinţă fundamentală în
asigurarea nevoilor mereu crescânde ale populaţiei şi pentru propăşirea civilizaţiei
umane. În acest sens, omul modifică şi artificializează în ritm rapid suprafeţe tot
mai întinse, utilizează resursele de ape naturale, aplică o agricultură intensivă,
industrializată prin fertilizarea chimică a solului şi combaterea dăunătorilor. Aceste
acţiuni implică intervenţii în economia naturii, cu periclitarea echilibrelor dinamice
stabilite în perioade îndelungate de timp. Păstrarea nealterată a echilibrului din
mediul ambiant reprezintă una din cerinţele esenţiale pentru supravieţuirea
populaţiilor naturale de vieţuitoare, plante şi animale şi a speciei umane, care, deşi
s-a desprins şi s-a ridicat, prin raţiunea sa, deasupra tuturor vieţuitoarelor,
stăpânind din ce în ce mai mult natura în folosul său, rămâne totuşi legată, prin fire
puternice, vitale pentru a supravieţui, de mediul agricol.
Echilibrul ecologic îşi manifestă acţiunea la un nivel integrativ de
organizare superioară a populaţiilor şi anume în ecosisteme. Perturbarea sau
distrugerea echilibrelor ecologice au urmări de amploare crescută în mediul
înconjurător, afectând nu o singură populaţie sau zonă restrânsă, ci înglobând
comunităţi vii de pe întinderi vaste. Prin deranjarea profundă a echilibrelor
ecologice poate fi diminuată sau chiar anihilată regenerarea resurselor
fundamentale ale vieţii.
Tehnologiile poluante introduc în ecosisteme substanţe care nu mai pot
asigura un echilibru, în sensul schimbului dintre partea biotică şi cea abiotică.
Apare deci procesul de degradare a ecosistemului cu întreruperea unor verigi şi
lanţuri trofice interspecii şi înmagazinarea unor compuşi fără semnificaţie în
schimbul dintre partea biotică şi cea abiotică. Degradarea mediului poate afecta un
număr mai mare sau mai mic din componentele ecosistemelor, eliminându-le, sau
poate duce la acumularea şi metabolizarea de substanţe poluante pentru
producătorii sau consumatorii secundari. Prin mai multe verigi de transformare
aceşti compuşi pot ajunge în metabolismul omului, cu efecte din cele mai
nebănuite (Al. Ionescu, 1982).
Intervenţia cultivatorului în modificarea peisajului agricol nu este
totdeauna raţională, ea devine uneori antropică. Se extrag bunuri de pe terenurile
agricole, se utilizează, se transformă, dar nu se recuperează în totalitate, ci se
aruncă în acelaşi mediu ambiant creat de om. Peisajele create de agricultor cu
multă perseverenţă şi ingeniozitate suferă în timp modificări negative prin
introducerea unor factori antropici care se acumulează imediat sau într-o perioadă
mai îndelungată, afectând echilibrul ecologic predestinat (D. Teaci, 1983).
Omul, aparţinând biologic acestui complex al lumii vii care este biosfera,
are un rol important, de control, reglare şi dirijare în asigurarea echilibrului
biologic al unui ecosistem, indiferent de dimensiune. Prin defrişări masive de
păduri, folosind pesticidele toxice pentru unele insecte şi păsări, prin irigarea
neraţională, prin poluarea industrială şi a solului se poate rupe echilibrul ecologic,
cu urmări nefaste pentru comunităţile biologice din ecosistem şi chiar pentru
existenţa omului. Distrugerea echilibrului în sistemul „om-natură” a avut şi are loc
Starea ecosistemului agricol

frecvent în istoria omenirii. De amintit doar dispariţia Babilonului datorită


lucrărilor ameliorative din zonă, ce au condus la sărăturarea excesivă a solurilor,
scăderea producţiei şi părăsirea cu totul de către locuitori a terenurilor agricole. De
aceea, este necesară o strategie ecologică a progresului tehnic în cadrul unei
agriculturi durabile, respectiv utilizarea unor tehnologii neagresive, pentru a nu
crea dezechilibre în ecosisteme. După cum aprecia N.N. Constantinescu (1976),
„echilibrul ecologic nu trebuie înţeles static, ci dinamic, astfel ca modificările
necesare produse de om în mediul ambiant să fie repede restabilite într-un nou
echilibru ecologic”.
Letiţia Zahiu şi Mircea Năstase (1996) pun problema relaţiei dintre
structurile economice şi echilibrul ecologic, care poate fi evaluată din perspectiva
următoarelor criterii:
¾ consumul de resurse, care se reflectă în presiunea exercitată asupra
fondului şi stocului de capital natural;
¾ volumul emisiilor poluante, care se reflectă în calitatea mediului;
¾ eficienţa activităţii economice, ce influenţează capacitatea de finanţare a
costurilor energetice.

4.1.3 Pragul natural de suportabilitate al unui ecosistem trebuie studiat în


toată profunzimea, deoarece depăşirea lui poate avea consecinţe dezastruoase
pentru mediu. Identificarea pragului ecologic şi stabilirea momentului în care
acesta este depăşit obligă la studii şi cercetări asupra biologiei speciilor afectate şi
asupra proceselor de presiune ce se desfăşoară într-un anumit ecosistem.
Pragurile ecologice rezultă din limitele general suportabile ale factorilor de
mediu. După Lidia Popa (2000), pragurile sunt de fapt valori critice, ce asigură, în
măsura în care sunt menţinute sub anumite limite, şi un relativ echilibru al
ecosistemului. Dacă sunt depăşite, creează o perturbare interrrelaţională cu impact
negativ asupra mediului. De exemplu, dacă eroziunea, frecventă în zona colinară
cultivată cu pomi sau viţă de vie, depăşeşte limita admisă, ea poate provoca
alunecarea terenului şi distrugerea vegetaţiei utile. Solul se va degrada aproape în
totalitate odată cu dispariţia ecosistemului pomicol sau viticol.
Scăderea pH-ului în apele lacurilor cu apă dulce sub 5,4 stopează
reproducerea peştilor, aşa cum se întâmplă în America de Nord şi Scandinavia. În
pădurile subtropicale umiditatea aerului a scăzut, ceea ce a condus la incendii pe
suprafeţe mari cum ar fi în California, Malaezia, Indonezia sau pe Coasta de Azur.
Acestea sunt considerate „evenimente ecologice de proporţii majore” de către cei
care au studiat fenomenul. Incendiile se amplifică mai ales în timpul secetei, când
umezeala aerului scade la valori ameninţătoare. Cel mai costisitor prag din punct
de vedere economic este acela al concentraţiei de dioxid de carbon din atmosferă,
care a depăşit absorbirea acestui element vital de către plante.
Din păcate, depăşirea pragului ecologic afectează direct nivelul de trai al
populaţiilor şi situaţia economică a unor industrii, cum ar fi exploatarea lemnului,
mobila, pescuitul, ca să dăm câteva exemple. Se estimează că industria forestieră
din Germania, din cauza ploilor acide ce distrug masiv pădurile, a suferit pierderi
de 1 miliard dolari anual până în anul 2000, care includ cheltuieli cu refacerea şi
Ingineria ecosistemelor agricole

exploatarea raţională a pădurilor. Contaminarea terenurilor agricole de la Seveso


(Italia) cu dioxină şi a celor de la Cernobîl (Ucraina) cu radiaţii nucleare va întrece
mult pragul de suportabilitate al solului vreme de generaţii de-acum încolo, astfel
încât la ora actuală nu se pune problema integrării acestora în circuitul economic.
În agricultură, dependenţa faţă de factorii naturali este mult mai mare decât
în cazul industriei, fapt ce nu poate fi contestat. De asemenea, productivitatea
resurselor agricole nu este constantă, ci fluctuează cu variaţiile aceloraşi factori
naturali. Iar resursele agricole se deteriorează în timp dacă nu se respectă
potenţialul natural, pretabilitatea şi capacitatea de suport a sistemelor zonale.
Disproporţiile şi contradicţiile generate de necesitatea dezvoltării accelerate a
industriei şi agriculturii afectează într-o măsură mai mare mediul natural de
formare al recoltei. În acest context intervine organizarea judicioasă a agriculturii
pentru a evita exercitarea unei presiuni care să depăşească posibilitatea de suport a
mediului, având în vedere caracterul finit al resurselor sale. În fond, este vorba de
iniţierea unor acţiuni care să protejeze mediul natural agricol în scopul obţinerii
unor producţii constante ridicate, stabile an de an, mai puţin dependente de
condiţiile climatice nefavorabile. Realizarea procesului de adaptare la condiţiile de
mediu necesită un sistem de cerinţe proprii ale culturilor agricole care să se
coreleze cu parametrii peisajului înconjurător la frontiera sistemului, ceea ce
conduce la un optim ecologic, de fapt la acel raport direct dintre cerinţele biologice
ale plantelor cultivate şi condiţiile pe care le oferă mediul, în scopul realizării unor
recolte stabile. Acest concept este de bază în lucrările de zonare ecologică a
culturilor.

4.2 Artificializarea ecosistemului

4.2.1 Ecosistemul artificializat sau antropizat se caracterizează prin acele


modificări sau transformări ale mediului agricol, cu amenajările de rigoare,
destinate să asigure continuitatea şi permanenţa proceselor de formare a produsului
sub formă de recoltă. Al. Ionescu (1988) consideră ecosistemul antropizat ca o
anume aglomerare de plante agricole ce suferă influenţa antropogenă manifestată
asupra mediului natural.
Ecosistemul antropizat se deosebeşte de un sistem natural prin consumul
sporit de energie şi prin utilizarea altor surse de energie, în afara celei solare. În
acest ecosistem fluxul de energie nu ţine seama numai de ciclurile biogeochimice
naturale, ci se formează şi circuite artificiale. De asemenea, se obţine o
productivitate mărită datorită folosirii de tehnici speciale şi unor lanţuri trofice
simplificate şi scurte. Structura naturală a ecosistemului este înlocuită treptat de o
structură programată artificial.
Ecosistemul antropizat are o structură fizică care îi asigură funcţionalitatea
şi echilibrul necesar. Această structură pe verticală şi orizontală sub forma unor
Starea ecosistemului agricol

paliere (niveluri) reliefează în mod pregnant relaţiile ecologice, ponderea cadrului


natural şi a activităţilor industrial-agricole (fig. 4.1):
• palierul ecotopului cuprinde amenajările directe ale mediului agricol în
care se reliefează producţia programată pe tipuri de activităţi (agricole,
horticole, zootehnice);
• palierul relaţiilor include amenajările fizice ale mediului agricol care
leagă resursele materiale de locul lor de folosire;
• palierul autonom este destinat activităţilor de cercetare, supraveghere şi
control din aer, de pe sol şi din subsol ale întregului ecosistem;
• palierul naturii în care sunt situate componentele neamenajate ale
peisajului geografic sau ale ecosistemului neantropizat şi asigură
funcţionarea echilibrului termodinamic al acestuia (pădurea, luciul de
apă).

Fig. 4.1 Structura fizică a ecosistemului antropizat

Între diferitele paliere ale ecosistemului există legături strânse pentru


funcţionarea normală, permanentă a acestuia. Orice disfuncţie a amenajărilor
mediului agricol pe palierele respective determină dereglări şi la nivelul ultimului
palier, neamenajat, al naturii.
Într-un interesant studiu, Dan Şchiopu (1988) ne dezvăluie o altă interfaţă a
ecosistemelor, aceea cu legea entropiei. În procesele agricole capacitatea fotosintetică
a plantelor oferă posibilitatea de a acumula energie radiantă solară, compensând
entropia generată de celelalte activităţi. Solul şi plantele constituindu-se într-un
sistem cu o interdependenţă funcţională, rezultă în mod logic o creştere a gradului
de organizare a materiei şi a cantităţii de energie acumulată în sistem şi
neutilizabilă. Aceasta conduce la scăderea entropiei sistemului pe scara energiei
Ingineria ecosistemelor agricole

solare. De asemenea, după semănatul culturilor, în primele faze de creştere ele


înapoiază foarte puţină energie solară, aceasta căzând pe sol, fiind deci pierdută din
punctul de vedere productiv al recoltei, ceea ce constituie în mare parte o
manifestare a entropiei. Consumul de energie în procesul de transpiraţie al
plantelor se încadrează tot în fenomenele entropice. Un alt aspect se poate constata
în cazul respiraţiei, unde se consumă substanţe asimilate, deci se manifestă ca un
proces generator de entropie. Înţelegerea legăturii dintre ecosistem şi entropie este
foarte importantă pentru creşterea biomasei utile a plantelor coltivate; în care sens
trebuie acţionat prin anumite tehnologii, mai puţin energofage şi mai redus
poluante.
În agricultură se constată în permanenţă acţiuni de degradare a
ecosistemelor şi o stare de dezechilibru şi de instabilitate a acestora (D. Georgescu
ş.a., 2001). Ecosistemele agricole nu se pot sustrage acţiunii legii entropiei, din
care cauză fenomenele de deteriorare sunt inevitabile. Revine cultivatorului să
intervină cu tehnici mai puţin agresive, în conformitate cu legile naturii.
În ecosistemul antropizat poluarea este produsă atât de producătorul
industrial, cât şi de cel agricol. Deci palierul de la baza piramidei condiţionează şi
se corelează în acelaşi timp cu toate celelalte paliere, care în final influenţează
biocenoza şi formarea recoltei, a produsului agroalimentar (vegetal şi animal). În
mod cert, pentru a ajunge la acest stadiu de funcţionare a ecosistemului, se
elaborează programe pe palierele activităţii umane, care pot coordona interacţiunea
ecologică, acele mecanisme de antereglare şi reglare ale plantelor şi ale biotopului,
care acţionează în sensul mersului către o stare de echilibru. Cu toată poluarea
industrială, mai mult sau mai puţin intensă pe un teritoriu agricol, interacţiunile din
ecosistem, descoperite, cunoscute şi cercetate de cultivator, pot fi supravegheate,
dând posibilitatea diminuării presiunilor entropice şi refacerii echilibrului, cu
modificări benefice pentru producţie. Astfel, combaterea biologică a unor dăunători
reduce gradul de poluare cu pesticide dintr-o livadă sau vie, ceea ce permite ca
plantele să-şi asigure un aparat foliar mai productiv, ce stimulează formarea
mugurilor de rod pentru anul viitor, deci stabilitatea recoltei.
Integrată într-o economie diversificată, cu multiple obiective industriale,
agricultura nu este ferită de poluare şi deteriorare, fiind ameninţate ecosistemele
sale, relaţiile dintre plantele cultivate şi factorii de mediu. Mediul agricol este
denaturat, ecosistemele devenind fragile şi instabile cu timpul. Industria poluează
prin pulberi, fum, gaze de SO2, NO2, reziduuri de fluor, plumb, metale, substanţe
organice, detergenţi etc. Suprafeţe întinse de teren agricol sunt degradate de
exploatările miniere de suprafaţă şi de depunerile de steril şi zgură. Mai grav este
faptul că însuşi mediul agricol generează surse de poluare pentru plante şi sol.
Anumite elemente componente ale tehnologiilor, îngrăşămintele, pesticidele de
exemplu, aplicate necorespunzător au efecte negative asupra plantelor şi
biocenozelor din sol. Ritmul actual al solurilor deteriorate se ridică la 5-6 milioane
de hectare pe an şi, dacă acest proces nu este oprit, aşa cum arată datele F.A.O.,
până la sfârşitul secolului planeta noastră va pierde milioane de terenuri fertile.
Agricultura este în plină transformare, starea ei fiind condiţionată de
activităţile industriale şi, dacă acestea nu sunt reglementate, mediul ei natural se
Starea ecosistemului agricol

degradează în continuare, uneori ireversibil, cu implicaţii economice serioase.


Singura ieşire este ca natura să fie mai bine organizată şi condusă judicios, adică să
treacă în sfera raţionalului (noosfera), cum plastic s-a exprimat marele savant rus
Vernadski, altminteri catastrofele ecologice sunt inevitabile.

4.2.2 Poluarea şi deteriorarea ecosistemului agricol este provocată de o


serie de factori sau surse (fig. 4.2):
• industriale: substanţe clorofluorocarbonate (CFC), dioxid de carbon,
dioxid de sulf, oxid de azot, petrol, praf, fum, ulei, metale, ceaţă acidă,
aerosoli, clor;
• agricole: dejecţii solide şi lichide, agenţi infecţioşi, boli şi dăunători,
agrotehnica agresivă, eroziunea, acidifierea, compactitatea solului,
îngrăşămintele, pesticidele;
• urbane şi rurale: gunoaiele casnice, praful de pe stradă, transportul,
apele de canalizare închise sau deschise.
• radioactive: radiaţii nucleare şi gama.

Fig. 4.2 Circuitul poluanţilor în ecosistemele agricole


(după Georgeta Nichita ş.a., 2002)

În ecosistemul agricol se poluează solul, culturile, apa de irigaţie, aerul,


animalele şi chiar producătorul agricol. Poluarea are o anumită tipologie, o
ierarhizare, în funcţie de modul de manifestare, zona de extindere, resursele
naturale contaminate, mediul ambiant în care acţionează.
În cazul solului, poluarea se manifestă prin deteriorarea regimului
aerohidric, prin mlăştinire şi sărăturare secundară pe terenurile irigate, prin
acumularea de reziduuri de pesticide, metale grele, detergenţi, substanţe foarte
dăunătoare plantelor cultivate. Solul primeşte de la mediul înconjurător factori
Ingineria ecosistemelor agricole

poluanţi, el fiind o uluitoare interfaţă între diversele componente ambientale, mereu


atacată din interior şi exterior. Cantităţile mari de îngrăşăminte nu pot fi prelucrate
de sol la un moment dat, de aceea îşi fac apariţia fenomenele de saturaţie şi de
intoxicaţie a acestui sistem ecologic, care degradează procesele biochimice.
Pesticidele pot penetra în lanţurile trofice, diminuând sau distrugând microfauna,
ceea ce depreciază direct fertilitatea solului. Gunoaiele menajere se aruncă în cea
mai mare parte la suprafaţa terenului agricol, scoţând din circuitul agricol mari
suprafeţe cultivabile, cu infectarea şi infestarea acestora.
Poluanţii acţionează asupra culturilor agricole din sistem, după natură şi
concentraţie, provocând leziuni la suprafaţa organelor verzi sau de reproducere şi
în interiorul ţesuturilor parenchimatoase, deci în structura anatomică şi în esenţa
proceselor fizice, chimice şi fiziologice. De exemplu, praful şi pulberile reduc din
polenizarea la grâu şi porumb. Erbicidul Icedin Forte, folosit neraţional, produce o
fitotoxicitate mărită la plantele de grâu, soldându-se cu pierderi considerabile de
recoltă. Smogul oxidat, în care intră ozonul şi nitratul de peroxiacetil, provoacă
leziuni caracteristice la culturile de salată, spanac, sfeclă şi ţelină, depreciind
calitatea frunzelor. Cercetările efectuate de L. Ghinea şi N. Şarpe (1975) au
semnalat reziduuri de triazine în doze de 0,64-0,34 ppm la morcov, ţelină,
păstârnac. S-a înregistrat de asemenea o cantitate de 0,105 ppm din erbicidul
Simazin în mere. În zona Baia Mare, plantaţiile pomicole, mai ales cele din specia
măr, au suferit arsuri din cauza dioxidului de sulf şi compuşilor fluoraţi, mai ales
pe fructe. La piersic fluorul produce brunificarea pulpei, iar epiderma devine
moale, fructele nemaiputând fi consumate. La viţa de vie s-a constatat agresivitatea
dioxidului de sulf, care provoacă leziuni pe lăstari şi pe fructe, iar în unele cazuri
uscarea acestor componente vitale ale plantei. Oxizii metalelor grele sunt regăsiţi în
frunze şi în boabele de struguri în doze mărite, iar Zn, Si, Mn în doze reduse, dar
care totuşi depreciază calitativ vinul.
Impurităţile industriale, petrolul şi mai ales pesticidele, sunt factori de
poluare şi distrugere a faunei terestre şi acvatice. Îmbolnăvirile sunt diverse şi se
manifestă la suprafaţa corpului, în ţesuturi şi metabolism. Astfel, în mediu cu fluor,
se constată la albine o paralizie neuromusculară ireversibilă. În S.U.A., din cauza
polibromdifenilului (PBB) introdus din neglijenţă în furaje, au murit 30 000 de
taurine, 15 000 de porci şi 1,5 milioane păsări. Noxele industriale şi pesticidele
sunt cauza frecventă a reducerii sau chiar dispariţiei păsărilor folositoare din
grădini, livezi, vii sau culturi agricole. Păsări insectivore ca cinteza, piţigoiul,
sensibile la polare, îşi reduc din efectiv, iar numărul de insecte dăunătoare creşte.
Dar şi insecte din clasa Himenopterelor de tipul Ammophiles şi Bumbex, extrem
de folositoare ca zoofagi în culturile agricole, sunt distruse de unele pesticide sau
tratamente chimice aplicate neraţional.
Poluanţii perturbă şi alterează în mod evident relaţiile producătorului
agricol în cadrul ecosistemului, dar este mai grav că influenţează starea lui de
sănătate. Gradul acestor perturbări variază de la un simplu inconfort până la
acţiunea toxică, care uneori se poate solda chiar cu moartea cultivatorului.
Acţiunea poluanţilor este psihică, fizică şi radioactivă şi se manifestă într-un
diapazon larg de efecte:
Starea ecosistemului agricol

¾ alterarea confortului individual, stres, oboseală, neadaptare la mediu


ambiant, scăderea productivităţii muncii;
¾ îmbolnăviri ale aparatului respirator, cardio-vascular, gastro-intestinal şi
endocrin;
¾ vătămări ale corpului, interioare şi exterioare, prin arsuri şi leziuni;
¾ afecţiuni de natură genetică, ce pot conduce la malformaţii la copii nou-
născuţi;
¾ moartea în cazurile de intoxicaţie gravă.
Ecosistemul agricol poate fi deteriorat din cauza inundaţiilor, accidentelor
climatice (grindină, brume şi îngheţuri de primăvară), defrişărilor de păduri,
eroziunii, alunecărilor de teren, care aduc modificări peisajului biogeografic şi
celui agricol în mod deosebit.

4.2.3 Criza ambientală. Acţiunile antropice frecvente asupra mediului


agricol, intervenţiile agresive în economia naturii, fisurarea echilibrului ecologic au
condus şi pot conduce la o criză ambientală de proporţii mai reduse sau mai mari,
pe teritorii restrânse sau mai largi, fenomen recunoscut de specialiştii în materie şi
de organismele internaţionale implicate în protecţia mediului. Remarcabilul
ecologist Barry Commoner (1980) arăta că: „Ar trebui să ne fie limpede că, odată
ajunşi aici, criza ambientală nu mai este o simplă banalitate, nici un entuziasm
pasager... Există strânse legături între criza ambientală şi chestiunea sinuoasă a
resurselor cu aspecte contradictorii asupra abuzurilor pe care societatea le-a creat
prin exploatarea lor. Acolo unde omul din industrie sau din agricultură modifică şi
artificializează peisajul agricol pe suprafeţe întinse, prin folosirea nechibzuită a
resurselor materiale de care dispune, apar şi începuturi de poluare”. După opinia a
numeroşi specialişti, criza ambientală nu trebuie fetişizată şi considerată dogmă,
aşa cum exagerează unele cercuri ecologiste, care propun să ne întoarcem la
agricultura naturală de acum câteva mii de ani. Alvin Weinberg, de la Institutul de
Analiza Energiei din SUA, apreciază că, în următorii 20 de ani, mediul ambiant nu
va fi poluat în aşa măsură încât să se ridice problema unei adevărate crize. Aceasta
nu înseamnă că nu există preocupări privind folosirea judicioasă a tuturor
resurselor vitale ale Terrei şi în primul rând a pământului roditor, precum şi în ceea
ce priveşte prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător. Criza
ambientală poate fi amânată sau stopată printr-o politică de echilibrare a
obiectivelor economice, sociale şi tehnologice, pe baza criteriilor ecologice,
general valabile, în care efortul propriu, naţional să se îmbine cu cel internaţional,
pe scară globală şi regională.
Foarte bine reliefează Dorina Minoiu (1996) faptul că „agroecosistemul
trebuie adus în faza de agroclimat, de echilibru ecologic, după fiecare an de
producţie. Prin analiza factorilor de producţie şi ecologici pentru tipul de ecosistem
existent în zona agricolă se pot descoperi eventualele elemente dereglatoare, de
minimizare a recoltei, în anul în curs şi se iau măsuri de prevenire şi stabilitate în
ecosistem pentru anul viitor.” Se emite ideea că alegerea tehnologiei se poate face
pe baza compromisului între interesul economic şi cel tehnologic, dar prioritate are
cel din urmă. Este important ca profitul să nu contribuie la încărcarea tehnologiei şi
Ingineria ecosistemelor agricole

la deteriorarea echilibrului ecologic al ecosistemului, a capacităţii de


reproductibilitate şi a stabilităţii acestuia. De fapt, trebuie avut în vedere principiul
de a merge cu natura, nu contra ei, în aşa măsură încât să nu diminuăm totuşi
recolta şi profitul pe ecosistem şi să dezvoltăm o producţie durabilă şi integrată. Nu
trebuie acţionat agresiv şi neraţional asupra ecosistemului pentru a obţine neapărat
recolte şi profituri maxime, la prima vedere, dar cu preţul poluării şi deteriorării
acestuia mai târziu.
Astfel, în multe zone s-au defrişat masiv livezile pentru a cultiva porumb,
grâu sau legume, cu bune rezultate în primii trei-patru ani de cultivare, dar în
următorii ani capacitatea de producţie a ecosistemului s-a diminuat în mod evident
din cauza neconcordanţei dintre input-uri şi output-uri.
Aurelio Peccei (1986), unul din fondatorii Clubului de la Roma, sublinia
cu amărăciune că „trecem cu vederea rănile pe care le facem ecosistemului prin
devastarea şi poluarea lui … şi prin supra-exploatarea solului, ceea ce are ca
rezultat faptul că resursele naturale sunt epuizate atunci când populaţia globului şi
nevoile ei legitime cresc în mod exponenţial”.

4.3 Optimul ecologic

4.3.1 Noţiuni. Cunoaşterea modului în care condiţiile naturale existente


satisfac cerinţele biologice ale plantelor agricole este de mare însemnătate pentru
economia naţională, deoarece numai pornind de la această bază ştiinţifică se poate
realiza o amplasare raţională a culturilor în spaţiul geografic al ţării.
În cazul culturilor agricole cu pondere mare în suprafaţa cultivată, de pildă
grâul şi porumbul, distribuirea lor în zonele cele mai favorabile creează condiţii
pentru obţinerea unor sporuri însemnate de recoltă, proporţionale cu ponderea
acestor culturi, fără a recurge la mărirea suprafeţelor cultivate.
La plantele agricole care prezintă condiţii favorabile pe suprafeţe mai
restrânse, cum ar fi, de exemplu, inul de fuior sau orezul, este necesară cunoaşterea
zonelor cele mai favorabile, unde trebuie să se asigure prioritatea cultivării lor.
Repartizarea teritorială a culturilor agricole se poate realiza în mod
corespunzător numai atunci când se dispune de o apreciere de ansamblu a
zonalităţii ecologice a acestor culturi pe întreg teritoriul ţării (N. Rădulescu şi alţii,
1968). Studierea acestei probleme prezintă un interes geografic deosebit, deoarece
stabilirea gradului în care se satisfac cerinţele biologice ale plantelor cultivate în
diferite zone ale ţării permite determinarea potenţialului ecologic al agriculturii pe
teritoriul României. De aici rezultă şi tangenţa geografiei cu ecologia agricolă în
tratarea relaţiilor dintre recoltă şi cadrul natural.
Creşterea şi dezvoltarea plantelor cultivate, productivitatea lor biologică şi,
în final, recolta obţinută de producătorul agricol sunt rezultatul schimburilor de
substanţă şi al transformărilor de energie ce se realizează în cadrul ecosistemelor
agricole. Înfăptuirea acestor procese dinamice şi foarte complexe se desfăşoară în
forme diferite pentru fiecare specie de plantă cultivată şi tip de ecosistem şi este
condiţionată de cerinţele biologice şi de modul de acţiune a factorilor de vegetaţie
Starea ecosistemului agricol

şi a factorilor ecologici teritoriali (clima şi solul). Cerinţele biologice ale culturilor


sunt extrem de diverse şi se confruntă, în cadrul ecosistemului, cu acţiunea
factorilor ecologici şi de vegetaţie, variabili în timp şi spaţiu. De aceea, acţiunea
factorilor ecologici şi de vegetaţie asupra creşterii, dezvoltării şi fructificării
plantelor, deci asupra formării recoltei, în raport cu cerinţele biologice ale acestora,
determină un nivel de referinţă de cea mai mare însemnătate, şi anume: optimul
ecologic, relatează N. Petrescu (1966).
Este foarte importantă cunoaşterea noţiunii de optim ecologic, deoarece,
plecând de la nivelul acestuia, acţiunea restrictivă a factorilor mediului fizic
delimitează zone ecogeografice, de la cele mai favorabile, până la cele
nefavorabile, în care culturile îşi satisfac cu greu cerinţele biologice sau care sunt
improprii creşterii şi dezvoltării plantelor respective. În acest sens, s-au făcut
numeroase studii teoretice de exprimare a noţiunii de optim ecologic, cele mai
multe referindu-se la concepte strict biologice, la substanţa vie şi la organisme în
general (A.F.W. Schimper, 1953 şi E. Odum, 1959). Pentru ecosistemele agricole
optimul ecologic a fost studiat de W.H.K. Kloges (1954), care preia doi indicatori:
producţia medie la hectar şi coeficientul de variaţie, dar aceştia nu pot exprima în
totalitate zonalitatea ecologică, fiind omişi factorii de bază: clima şi solul. G. Azzi
(1956) consideră ca principal criteriu ecologic nivelul de productivitate al culturii
agricole, exprimat prin producţia medie la hectar, fluctuantă an de an în funcţie de
condiţiile climatice.
N. Petrescu (1966) face o apreciere dinamică a optimului ecologic,
folosind doi factori de condiţionare: capacitatea de producţie a ecosistemului şi
variabilitatea medie a producţiei sub limita capacităţii de producţie, în funcţie de
agrotehnica folosită într-un cadru natural bine determinat. Indicatorii ecologici prin
care se exprimă aceşti factori sunt: pentru primul, producţia maximă la hectar în
perioada studiată (X max ), iar pentru cel de-al doilea, media abaterilor negative,
variabile de la an la an, de la producţia maximă (m A ). Se obţine, în acest mod, o
exprimare dinamică a optimului ecologic, făcând din indicatorul direct al
producţiei medii la hectar o rezultantă indirectă a celor doi factori consideraţi.
Deficienţa acestui calcul este că factorii climatici nu sunt cuantificaţi alături de cei
agrotehnici.
I. C. Teodorescu (1954), N. Constantinescu (1955), Gr. Obrejan şi
colaboratorii (1957), D. Andronicescu şi colaboratorii (1957), O. Berbecel şi
Gh. Văluţă (1960), D. Teaci (1966), B. Mănescu, O. Năstase (1967) şi
M. Oslobeanu (1991) au evidenţiat favorabilitatea ecologică pe culturi în funcţie de
factorii pedoclimatici, hidrologici şi orografici. Aceste studii şi cercetări, la care s-
au adăugat cu timpul şi altele, valoroase, au stat la baza elaborării lucrărilor de
zonare ecologică a plantelor agricole din România, care se perfecţionează în
continuare prin noi metode de investigaţie.

4.3.2 Zonarea ecologică a culturilor agricole

Configurarea unei agriculturi moderne şi competitive pe teritoriul


României, care să asigure producţii ridicate şi stabile, nu este posibilă fără zonarea
Ingineria ecosistemelor agricole

ecologică a culturilor agricole. Aceasta se poate considera ca fiind suportul


ecologic al zonalităţii producţiei agricole ce se manifestă teritorial.
Respectând cu stricteţe criteriile ecologice, trebuie să admitem că punerea
de acord a cerinţelor biologice a plantelor cultivate cu condiţiile naturale prezintă o
importanţă deosebită pentru formarea recoltei şi stabilitatea ei. Pe baza acestui
principiu s-a elaborat şi se perfecţionează în permanenţă repartiţia culturilor
agricole pe teritoriul unei ţări, deci în cadrul ecosistemului şi în acele zone unde
factorii ecologici dau posibilitatea să se realizeze potenţialul biologic de producţie
pentru fiecare cultură în parte. În acest scop se face o localizare biogeografică,
delimitarea şi caracterizarea zonelor de cultură pe baza condiţiilor ecologice în
primul rând, dar şi a celor social-economice, în concordanţă cu optimul ecologic.
De aici rezultă că un agroecosistem viabil, de mare randament, este condiţionat de
alegerea unor plante cu gradul de convenienţă ecologică cel mai înalt pentru fiecare
zonă agricolă în parte, remarcă Gr. Coculescu într-un interesant studiu. Iar D. Teaci
(1988) consideră că „marea complexitate ecologică naturală a terenurilor agricole,
diversificată şi prin intervenţiile antropice, existenţa unei informaţii ştiinţifice
vaste, acumulate în decursul timpului, necesită o muncă extrem de atentă şi un
efort deosebit pentru abordarea concretă a soluţiilor perfect adecvate locului şi
timpului de aplicare, la nivelul fiecărei ferme şi chiar tarlalei şi parcelei, fiecare din
ele având însuşiri proprii şi distincte care solicită o tratare diferenţiată". Criteriul de
bază pentru repartizarea teritorială îl constituie cadrul ecologic natural, reprezentat
de factorii de ordin geomorfologic, climatic şi biologic din diferite zone ale
teritoriului geografic, în strânsă legătură cu formaţiile de vegetaţie (fig. 4.3).

Fig. 4.3 Schema studiului zonării ecologice (orig.)

Prin zonarea ecologică a culturilor se realizează mai eficient valorificarea


resurselor climatice, orografice şi de sol care să conducă la o convertire maximă a
energiei solare şi a substanţelor solului în energia chimică şi potenţială, inclusă în
produsele agricole. Orice abatere de la optimul ecologic, adică de la acel raport
Starea ecosistemului agricol

între cerinţele plantelor şi factorii de mediu, înseamnă cheltuieli suplimentare,


consumuri mai ridicate de energie, ritm scăzut de profitabilitate. Astfel, cultura
porumbului ar fi mai eficientă în cadrul limitei sale termice, radiative şi de
umiditate, decât dacă o dispersăm în zone şi subzone mai puţin favorabile.
C. Budan (1982) consideră că zonarea şi microzonarea în pomicultură
trebuie perfecţionată ţinând seama de criteriile ecologice, de cunoaşterea
ecotopului. Pe această bază se pot amenaja şi optimiza ecologic ecosisteme stabile
biologic, conservând şi potenţând resursele naturale din biotop. Tot el precizează
că evaluarea microclimatică a teritoriului, urmată de microzonarea agroclimatică pe
verticală a speciilor şi soiurilor, are un rol important pentru stabilitatea producţiei.
Amplasarea speciilor şi soiurilor fără posibilităţi de adaptare la specificul
microclimatic al teritoriului poate aduce pagube mai mari decât cele provocate de
extreme climatice.
Folosirea raţională a condiţiilor naturale reprezintă o soluţie de prim ordin
pentru stabilirea unor teritorii ecologice omogene cu acelaşi potenţial productiv, în
perimetrul cărora se cultivă plante apropiate de condiţiile ecologice locale (I. Bold,
C. Avram, 1994). Microzonele, ca teritorii agricole mai reduse ca suprafaţă, dar
omogene ecologic, determină o anumită structură a culturilor în perimetrul lor,
diferită de alte microzone învecinate, dar care toate fac parte din zona ecologică
cadru. Microzonele grupează teritorii cu caracteristici ecologice şi agroproductive
cât mai apropiate, care determină şi oferă mari posibilităţi de folosire a resurselor
naturale şi a culturilor horticole.
Din punct de vedere ecologic în ţara noastră nu există zone foarte
favorabile pentru toate plantele agricole. Aceasta implică stabilirea unei anumite
amplasări a culturilor, încât de la fiecare să se obţină cea mai mare producţie.
Există un mecanism intim, intern propriu fiecărei plante, pe baza căruia acestea
acţionează diferenţiat faţă de condiţiile ecologice. Utilizarea într-un grad mai mare
sau mai mic a condiţiilor de mediu depinde de „plasticitatea ecologică” a speciilor
de plante, de puterea lor diversă de adaptare la condiţiile date, care conduc la
exprimarea unui grad de favorabilitate ecologică diferită a acestora. De aici rezultă
că repartizarea pe teritoriu a culturilor pe zone de favorabilitate este o lucrare
complexă. Aprecierea globală a favorabilităţii nu se poate face fără stabilirea unui
sistem de notare pentru ponderea fiecărui factor sau element din ansamblul general
de factori.
Ţara noastră face parte din centura climatică temperată a emisferei nordice,
unde s-au format cele mai productive zone agricole, cu o mare diversitate de
sisteme de cultură şi de creştere a animalelor. Potenţialul climatic permite
cultivarea unei game largi de culturi agricole şi horticole, o răspândire mai mare
având cele cu cerinţe moderate faţă de factorul căldură. În această zonă climatică
s-a dezvoltat o puternică producţie de cereale, plante tehnice, fructe, legume,
struguri. Resursele climatice şi de vegetaţie asigură, de asemenea, dezvoltarea
creşterii animalelor, din diferite specii şi rase, care s-au adaptat, atât la condiţiile de
climă din zona montană, cât şi la cele din câmpie.
În raport cu factorii ecologici şi cu optimul ecologic, în cadrul zonelor
naturale stabilite, s-a propus gruparea acestora pe grade de favorabilitate. S-a
Ingineria ecosistemelor agricole

considerat zonă foarte favorabilă aceea în care condiţiile naturale satisfac toate
cerinţele plantelor. Pe măsură ce intervin şi se intensifică unele elemente
nefavorabile, zonele au fost apreciate ca favorabile, puţin favorabile şi chiar
improprii culturilor agricole şi horticole.
Proiectarea de module ecosistemice înseamnă de fapt stabilirea unor
sisteme zonale de agricultură, ce includ un complex de structuri de culturi agricole,
tipuri de intensificare, tehnologii diferenţiate pe teritoriu şi în timp, în raport cu
condiţiile ecologice. De notat ideea că sistemele zonale de agricultură reprezintă
unităţi funcţionale ale biosferei, ale cadrului natural, create pentru obţinerea
biomasei vegetale utile, controlate, dirijate şi conduse de cultivator. Zonarea
culturilor permite precizarea teritorială a ecosistemelor, care nu înseamnă doar o
simplă amplasare a plantelor pe teren, ci şi o îmbinare a tuturor elementelor
specifice ecologice (directe şi indirecte, biotice şi abiotice).
Prin zone se înţeleg mai multe teritorii administrative, care se
caracterizează prin unitatea factorilor de mediu (condiţii de climă, tipuri de sol,
orografie) şi care prezintă condiţii mai mult sau mai puţin asemănătoare pentru
culturile agricole. În cadrul zonelor se diferenţiază bazinele, teritorii restrânse, care
cuprind mai multe localităţi, cu condiţii pedoclimatice aproape identice şi cu o
specializare largă a culturilor. Centrele legumicole, pomicole şi viticole sunt
teritorii cu condiţii pedoclimatice identice, specifice, specializate în una – două
culturi.

4.3.3 Ecosistemul între conservare şi degradare

Ecosistemul integrat biotic şi abiotic include însă şi produsele utile pentru


consum, care se descompun şi se valorifică şi sunt de fapt rezultate ale ciclului
material şi ale fluxului de energie (Mohamed Kassas, 1986). Ecosistemul are
anumite capacităţi (autocurative, de producţie, de rezilienţă) dincolo de care orice
pericol de degradare poate fi ireparabil. După autorul citat mai sus se evidenţiază
faptul că omul a creat în cadrul biogeografic în care trăieşte aşa-numita Tehnosferă,
cu structuri prin care preia şi transformă resursele naturale pentru supravieţuire şi
siguranţa sa alimentară. Interacţiunile Om-biosferă sau Om-ecosistem sunt legate
de interrelaţiile Om-tehnosferă şi Om-sociosferă. Degradarea acestor relaţii
conduce la deteriorarea mediului înconjurător de orice natură ar fi el (agricol,
industrial, social). Gestiunea şi administrarea raţională a ecosistemului, a producţiei
şi a mediului social poate diminua riscurile unei crize ambientale. Dacă intervine şi
neosfera, organismul cunoaşterii şi ideilor ce sunt implicate în relaţiile Om-
biosferă, procesele de deteriorare a mediului pot fi evitate sau încetinite.
Pentru a menţine echilibrul între om şi mediu s-a elaborat o strategie
mondială a conservării biosferei, din care se pot reţine următoarele trei principii:
- menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a sistemelor ce constituie
suportul vieţii;
- prezervarea diversităţii genetice;
- asigurarea utilizării sustenabile a ecosistemelor şi speciilor.
Starea ecosistemului agricol

Pentru a reţine şi aplica aceste principii este nevoie, în agrosistem de


exemplu, de un producător cu capacităţi deosebite de a conserva şi de a
supraveghea componentele şi resursele ecosistemului, mai ales că acestea pot fi
neuniform repartizate pe teritoriul acestuia.
Pornind de la numeroase relatări din literatură (N. Botnaniuc, 1967), se
poate considera că agrosistemul deţine un pachet informaţional eficient,
integralitate, un program legat de structură şi organizare, echilibru dinamic,
autoreglare şi o ierarhie (de subsisteme şi niveluri de organizare) proprie. În
ecosistem biocenoza modifică mai mult sau mai puţin biotopul ei. Acesta la rândul
lui are influenţe variate asupra componenţei biocenozei.
Aurel Iancu (1979) sesizează faptul că „dezvoltarea în mod spontan a
economiei şi societăţii poate avea influenţă asupra unor factori de mediu […] în aşa
măsură şi în asemenea direcţii, încât pe termen lung şi foarte lung ar fi posibil să se
ajungă la efecte surprinzător de negative pentru evoluţia însăşi a ecosistemelor şi
îndeosebi a vieţii economico-sociale”. Pentru a înlătura această dilemă, autorul
propune un program viabil de gestiune (gospodărire) şi amenajare a factorilor de
mediu şi a unor ecosisteme, în mod deosebit a solului, păduri şi apelor. Pe această
cale se înlătură tendinţele de degradare a mediului, se restabileşte starea iniţială de
echilibru din ecosistem şi se asigură dezvoltarea economică durabilă şi ecologică a
întregii societăţi.
Agrosistemul poate fi în situaţia de a nu mai produce la capacitatea
maximă, în funcţie de structura sa, dacă solul „oboseşte”, sărăceşte ca resursă
fundamentală a producţiei agricole. Din estimările făcute de Worldwatch Institute
din SUA, cele 3.500 miliarde tone de sol fertil se pot epuiza în 152 de ani, cu o rată
anuală de 23 miliarde tone. Desigur că „epuizarea” nu înseamnă pierderea
ireversibilă a solului, ca substrat nutritiv, ci degradarea, intoxicarea şi sărăcirea lui
în substanţe nutritive, într-o măsură mai mare sau mai mică. În acest sens I. Iliescu
(1988) afirmă că „pentru sol încă nu există conştiinţa pericolului şi nu se întreprind
studii sistematice şi măsuri de prevenire”. Din păcate, un adevăr valabil şi în
conjunctura actuală a României. După 1989, fenomenele negative afectează în mod
constant şi serios solurile din toate zonele agricole ale ţării.
Lester Brown (1988, 1999), cunoscut ecolog american, a fost şi este
preocupat de conservarea solului, de eroziunea şi fertilizarea acestuia, de criza prin
care trece fondul funciar. El menţionează că eroziunea solului, de exemplu, este
rezultatul presiunilor exercitate asupra agricultorilor de a produce tot mai multe
alimente. Iar ca o consecinţă a procesului fizic de eroziune scade fertilitatea solului,
mai ales în zonele cultivatoare de prăşitoare. Tehnicile moderne contribuie în mod
decisiv la creşterea eroziunii şi degradării fertilităţii. În sprijinul acestor afirmaţii
aduce date din surse foarte competente din care rezultă că ocupând terenul ani de-a
rândul cu porumb se pierd anual 19,7 tone sol fertil pe acru, iar în asolamentul de
porumb, grâu şi trifoi numai 2,7 tone pe acru.
Efectele eroziunii asupra bioproductivităţii ecosistemului şi capacităţii de
producţie a solului sunt şi pot să fie în continuare dezastroase. Scade recolta, se
măresc cheltuielile curente de exploatare şi investiţiile în recuperarea terenului
Ingineria ecosistemelor agricole

afectat de eroziune. Fragilitatea solului la alte acţiuni antropice creşte în mod


periculos.
Conservarea şi ameliorarea solului este evidenţiată şi reprezintă un obiectiv
de prim ordin al agricultorilor. Lester Brown, din experienţa SUA în acest
domeniu, subliniază unele măsuri de luat în seamă:
- aplicarea sistemului de lucrări minime ale terenului cultivat, pe baza
calculului între costuri şi beneficiu;
- recuperarea terenurilor erodate prin efectuarea de investiţii majore an de
an, la care să contribuie şi statul prin acordarea de credite cu dobândă
redusă;
- monitorizarea de către guvern a terenurilor agricole supuse degradării, care
să evalueze procesul fizic, cât şi consecinţele economico-financiare ale
acestui fenomen.
Agroecosistemul se autopoluează, dar calitatea mediului său este afectată
de diversele ramuri ale economiei şi activităţii umane, dar după cum precizează
Gh. Manea (1996), trebuie luată în seamă „industria – suport al dezvoltării economiei
şi cauză a deteriorării mediului înconjurător”. Tot el subliniază, cu referire la
România, că în totalul cantităţii de substanţe poluante deversate în apele de suprafaţă
(7.560 mii tone în anul 1993), industria a contribuit cu 69,2%, agricultura cu 6,2%,
populaţia urbană cu 23,9%. Interesant este faptul că deşeurile depozitate pe sol
(357.000 mii tone în 1993) provin preponderent din industrie. În ultimii ani se
constată o poluare excesivă a terenurilor agricole din vecinătatea oraşelor şi
comunelor cu materiale de construcţie şi cu diverse materiale plastice şi gunoaie
menajere. Mai grav este faptul că în unele zone agricole, pe o suprafaţă de circa 300
mii de hectare s-au înregistrat acumulări mari de metale grele, toxice, în stratul arabil
al solului. Se poate lesne deduce că în mediul agricol există rapoarte specifice şi un
impact între factorii de mediu şi ecosistem, presiuni din afară, din subsistemul
populaţiei, care provoacă poluare şi epuizarea resurselor. Tot Gh. Manea sugerează
că „interfaţa subsistem uman (activitatea antropică) – subsistem mediu este locul
conflictelor, al presiunilor care nu pot dispărea decât în momentul în care cele două
subsisteme se găsesc în echilibru”.