Sunteți pe pagina 1din 24

TEORIA GENERALĂ A CONTRACTELOR COMERCIALE

PARTEA I

@ Luminița TULEAȘCĂ, Conf. univ. dr.

Distribuit pentru uzul exclusiv al studenților Facultății de Drept,


Universitatea Româno-Americană – cu interdicția de redistribuire și
utilizare în afara sferei persoanelor indicate de autorul acestui text!

I. CONCEPTE RELEVANTE

1. Precizări prealabile. În materia contractelor comerciale cîteva noțiuni relevante


trebuie analizate anterior oricărui demers dedicat teoriei generale a contractelor comerciale.
Avem în vedere noțiunea de profesionist, comerciant, operator economic,
întreprindere/întreprindere comercială, activitate comercială/economică, contracte comerciale,
contracte de consum și noțiunea de consumator.
Un aspect extrem de important în materia contractelor comerciale este relevanța comerțul
electronic și a contractelor electronice. Comerțul electronic nu este pentru afacerile mari, ci
pentru micii întreprinzători și pentru tinerii întreprinzători. Prin intermediul comerțului
electronic afacerile acestora pot deveni globale. Comerțul nu poate fi blocat, nu îi poți pune
ziduri, și el conectează națiuni și oameni. Acum afacerile se îndreaptă către consumatori, în
viitor, datorită comerțului electronic, consumatorii se vor îndrepta către afaceri, către produsele
și serviciile acestora.

2. Contractele comerciale. Contractele încheiate cu consumatorii. Noțiuni. Sfera


de cuprindere. Așa cum s-a opinat în doctrină, ”chiar dacă în Codul civil nu mai face nicio
distincție între obligații ”civile” și ”comerciale”; anumite contracte și obligații numite în noul
Cod civil sînt asumate în general sau chiar în mod exclusiv de către profesioniștii comerțului”1,
motiv pentru care ele pot fi considerate ca fiind contracte comerciale și obiect al dreptului
comercial.
Contractele comerciale sînt acele contracte încheiate de profesioniștii
comercianți/operatori economici, în exercitarea activității lor comerciale/economice, ce au
ca obiect producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii,
în scopul obțineri unui profit2.
Spre exemplu, în Italia sînt contracte comerciale: contractele de colaborare între
întreprinzători (e.g. contractele de joint venture, asocierea în participație, consorțiile etc),
contractele de distribuție, agenție, franciză, consultanță; contractul de franciză, de leasing și
alte contracte bancare , contractele de furnizare și sub-furnizarea etc.

Radu N. Catană, Drept Comercial în PowerPoint, Ed. Universul Juridic, București,


1

2013, p. 13.
2
V. St. D. Cărpenaru, Tratat de Drept comercial, ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, 2016, p.
1
În cadrul contractelor comerciale sînt incluse contractele încheiate cu consumatorii,
contracte ce beneficiază de regimul juridic special.
Legea definește contractele încheiate de profesionist/comerciant cu consumatorii
(denumite în continuare și contacte de consum) ca fiind acele contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori, inclusiv certificatele de garanţie, bonurile de comandă, facturile,
borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care conţin stipulări sau referiri la
condiţii generale prestabilite3.

3. Profesioniștii, comercianți, operatori economici. Noțiune. Directiva europeană


83/2011 utilizează noțiunea de comerciant – definit ca orice persoană fizică sau juridică,
indiferent dacă este publică sau privată, care acţionează, inclusiv prin intermediul unei alte
persoane care acţionează în numele sau în contul ei, în scopuri ce ţin de activitatea sa
comercială, de afaceri, meşteşugărească sau profesională în legătură cu contractele care
intră sub incidenţa acestei directive4.
Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului definește distinct operatorul economic
și comerciantul.
Astfel, operator economic este persoana fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul
activităţii sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează
produse ori părţi din acestea sau prestează servicii; iar comerciantul este persoana fizică sau
juridică autorizată să desfăşoare activitatea de comercializare a produselor şi serviciilor de
piaţă5.
Legea română utilizează și noțiunea de profesionist, prin se înţelege orice persoană
fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei
legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale
ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama
acesteia6.

4. Consumatorul. Noțiune și criterii de determinare. Toate definițiile legale ale


consumatorului sînt identice sau similare.
Astfel, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice
constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi,
acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie,
artizanale ori liberale7. Această semnificație a consumatorului o regăsim în toate
reglementările naționale ce au ca obiect protecția/drepturile consumatorilor, cum ar fi art. 2 pct.
2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului.
În același sens, potrivit art. 2 lit.(b) din Directiva 13/93/CEE8„consumator" înseamnă
orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează
în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale.
În modalitate similară, Directiva europeană nr. 83/2011 privid protecția consumatorilor
definește "consumatorul" ca orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de

3
Pct. 14 din Anexa – definiții - Legii nr. 295/2004 privind Codul consumului.
4
Art. 2 pct. 1 din Directiva europeană nr. 83/2011 privind drepturile consumatorilor.
5
Pct. 1 și pct. 7 din Anexa – definiții – Legii nr. 295/2004 privind Codul consumului.
6
V. art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.
7
V. art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
8
Directiva europeană 13/1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
2
prezenta directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale,
industriale, artizanale sau profesionale9.
Ca atare, pentru stabilirea calității de consumator al unei persoane trebuie îndeplinite
următoarele condiții cumulative:
(i) În primul rînd, doar persoanele fizice pot avea calitatea de consumator; prin
urmare, persoanele juridice nu pot deține statutul de consumator.
(ii) În al doilea rînd, statutul de persoană fizică nu este definitoriu în mod absolut
pentru calitatea de consumator, fiind necesar, cumulativ, ca persoanele fizice să nu fi încheiat
contractele cu profesioniștii în scopuri ce privesc activitatea lor comercială, industrială sau de
producţie, artizanale ori liberale.
(iii) Calitatea de consumator este stabilită prin raportare la momentul încheierii
contractului cu profesionistul, nu la momentul în care se invocă sau se solicită constatarea
caracterului abuziv al clauzelor unui astfel de contract.
Înalta Curte de Casație și Justiție a României a stabilit, într-o cauză în care s-a analizat
calitatea de consumator a unei persoane fizice, ce desfășura cu titlu profesional activități
imobiliare, și care a încheiat un contract de credit cu o instituție de credit sub imperiul vechiului
Cod comercial român de la 1887, că neîndeplinirea cerințelor de înregistrare ca profesionist
comerciant a unei persoane fizice nu are relevanță asupra statutului acesteia de comerciant,
chiar și comercianții neregulat constituiți avînd statut de comerciant. Cîtă vreme contractul de
credit este încheiat pentru scopurile profesionale/comerciale ale persoanei fizice, aceasta nu
are statut de consumator.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secţia a II-a civilă, Decizia nr.


1987 din 6 octombrie 2015:

”Tribunalul a reţinut, în esență, că între reclamantul A., în calitate de


împrumutat şi Banca X (România) SA - Sucursala Gara de Nord, în calitate
de împrumutător s-a încheiat contractul de credit şi de garanţie nr. 600 din
13 noiembrie 2007 privind acordarea unei facilităţi de credit de către Banca
X (România) SA, având ca obiect finanţarea împrumutului cu suma de
2.100.000 Euro, reprezentând facilitate de credit pentru nevoi personale
(clauza 3.1) pentru un termen de 36 de luni (clauza 8.1), contractul fiind
ulterior modificat prin trei acte adiţionale.
A reținut prima instanță că reclamantul A. a formulat cerere de
constatare a nulităţii absolute a clauzelor abuzive cuprinse în contractul de
credit şi garanţie nr. 600 din 13 noiembrie 2007 şi în actele adiţionale, clauze
referitoare la dobânda datorată, la comisionul de acordare şi la comisionul
suplimentar, întemeindu-se pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi pe cele ale
Directivei 93/13/1993 privind clauzele abuzive.
Tribunalul a evocat prevederile art. 2 lit. b) din Directiva nr.
93/13/CEE a Consiliului și pe cele ale art. 2 din Legea nr. 193/2000, care
definesc noțiunea de „consumator” și a apreciat că reclamantul nu se
încadrează în noţiunea de consumator, astfel cum este definită de cele două

9
Art. 1 pct. 2 din
3
acte normative, reținând ca și argumente valoarea creditului (2.100.000
Euro) acordată reclamantului persoană fizică pe o durată de 36 de luni
(prelungită conform actului adiţional nr. 1/2011 la 48 de luni) și
împrejurarea că din actele dosarului rezultă că reclamantul a contractat
creditul pentru efectuarea de activităţi imobiliare.
(…) Or, a apreciat instanța de apel, situaţia de fapt reţinută de prima
instanţă pe baza probelor administrate în cauză, confirmată şi nuanţată prin
probele suplimentare administrate în apel, evidenţia faptul că reclamantul a
contractat creditul în scopul achiziţionării unui imobil în cadrul amplu al
unei activităţi imobiliare având caracter comercial prin perseverenţa şi
repetitivitatea de care reclamantul a dat dovadă potrivit răspunsurilor la
interogatoriu şi actelor prezentate chiar de către acesta.
S-a apreciat că nu este vorba de simpla deţinere a mai multor terenuri,
ci de faptul că pe loturile achiziţionate apelantul-reclamant intenţiona să
dezvolte împreună cu alte persoane fizice şi juridice proiectul „Y”,
contractarea unui studiu de fezabilitate subliniind scopul lucrativ şi comercial
evident al acestuia. Pe de altă parte, potrivit răspunsurilor la interogatoriu,
cu suma de bani împrumutată apelantul-reclamant a cumpărat un imobil
pe care l-a închiriat cu destinaţia de spaţii comerciale. Totodată,
perseverenţa activităţilor imobiliare sau conexe rezultă şi din înfiinţarea unor
societăţi comerciale având acest obiect de activitate, neavând relevanţă dacă
au desfăşurat sau nu asemenea activităţi prin intermediul acestora, esenţial
fiind în acest caz elementul subiectiv care denotă intenţia de a desfăşura fapte
de comerţ obiective în mod repetat, așadar profesional.
Din această perspectivă, a fost apreciată ca lipsită de semnificaţie
categoria de produs bancar de care a beneficiat apelantul, simpla calitate de
persoană fizică neexcluzând, conform celor reţinute, posibilitatea încheierii
contractului în scopul realizării unei activităţi comerciale.
(…) În cauză este de necontestat că definiția consumatorului și a
profesionistului sunt puse în strânsă legătură cu desfășurarea de activități
comerciale, iar sfera acestora este determinabilă în raport de dispozițiile
Codului comercial, care enumeră faptele de comerț obiective, dar care și
definesc comerciantul în raport de faptul că săvârșește în mod statornic acest
tip de fapte de comerț.
În plus, determinarea activităților comerciale se realizează și în funcție
de prevederile O.U.G. nr. 44/2008, care se referă la desfășurarea activităților
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și
întreprinderile familiale, recurentul-reclamant făcând trimitere implicită la
acest text legal în cadrul celei de-a doua critici, în cuprinsul căreia susține că
nu a desfășurat activități imobiliare nici ca agent imobiliar și nici ca persoană
fizică autorizată.
Față de specificul activității reținute a fi fost desfășurată de către
recurentul-reclamant, anume activități imobiliare, semnificative sunt și
prevederi din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, exempli gratia putând
fi evocate dispozițiile art. 771 referitoare la definirea venitului din transferul
4
proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, precum și dispozițiile art.
127 referitoare la persoanele impozabile și la activitatea economică, care
trebuie interpretate corelat cu actele normative enunțate în precedent atât
pentru configurarea domeniului activităților comerciale/economice, cât și
a profilului comerciantului persoană fizică, care își desfășoară activitatea
în condiții de autorizare legală sau doar ca un comerciant neregulat.”10

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că atunci cînd o persoană fizică se


angajează contractual față de o instituție de credit să restituie ea un împrumut acordat inițial
unei socieăți comerciale, în temeiul unei novații, o astfel de persoană fizică poate fi calificată
consumator dacă ea nu are nicio legătură vădită cu societatate comercială împrumutată inițial
și dacă acționează în scopuri care se adlă în afara activității sale profesionale, comerciale,
industriale, artizanale sau liberale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza Bachman11, Ordonanța


Curții (Camera a zecea) din 27 aprilie 2017:
”Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie
1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie
interpretat în sensul că o persoană fizică care, în urma unei novații, s-a angajat
printr-un contract, față de o instituție de credit, să ramburseze credite acordate
inițial unei societăți comerciale în scopuri afectate activității acesteia poate fi
considerată drept un consumator, în sensul dispoziției menționate, în cazul în
care această persoană fizică nu are o legătură vădită cu respectiva societate și
a acționat în această manieră nu în scopuri care se află în sfera activității sale
profesionale, ci în virtutea legăturilor sale cu persoana care controla
societatea menționată, precum și cu persoana care a semnat contracte
accesorii la contractele de credit inițiale (contracte de fideiusiune sau de
garanție imobiliară/de ipotecă.”12

Criteriile stabilite de lege pentru definirea noțiunii de profesionist vor fi utilizate, în


completare, pentru stabilirea sferei de cuprindere a noțiunii de consumator.
În acest sens, va fi consumator aceea persoană fizică care, atunci când încheie
contracte cu un profesionist comerciant, acționează în scopuri din afara activităţii sale
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, și suplimentar, nu încheie
aceste contracte în numele sau pe seama, sau în beneficiul unui profesionist, în calitatea sa
de administrator al respectivului profesionist comerciant sau ca urmare a deținerii unei
participații majoritare în acesta.
În acest sens, în hotărîrea din 14 martie 2013 pronunțată de Curtea de Justiție a
Uniunii Europene în cauza Česká spořitelna, a.s. vs. Gerald Feichter (C – 419/11) a reținut
că o persoană fizică ce are legături profesionale de tipul administrării unei societăţi sau deţinerii
unei participaţii majoritare în aceasta, nu poate fi considerată consumator. În această cauză,

10
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1987 din 6 octombrie 2015, disponibilă
pe: www.scj.ro
11
Cauza C-535/16.
12
CJUE, Dispozitivul Ordonanței Curții (Camera a zecea) din 27 aprilie 2017 pronunțată în C-535/16.
5
domnul Feichter – în calitate de persoană fizică, administrator și asociat al societății Feichter,
a avalizat, ca persoană fizică, un bilet la ordin emis de societatea Feichter în vederea garantării
obligațiilor care incumbau acestei societăți în temeiul unui contract referitor la deschiderea
unei linii de credit revolving încheiat încheiat între societatea Feichter – împrumutat și
societatea Česká spořitelna – împrumutător.

Hotărîrea din 14 martie 2013 pronunțată de Curtea de Justiție a


Uniunii Europene în cauza Česká spořitelna, a.s. v Gerald Feichter:
”La data scadenței, biletul la ordin, prezentat la locul de plată, și
anume la Praga, nu a fost încasat. În consecință, Česká spořitelna a inițiat
o procedură de somație de plată la Městský soud v Praze (Curtea de Apel
Praga), prin care s-a solicitat obligarea domnului Feichter la plata sumei
rezultând din semnarea biletului la ordin în cuantum de 5000000 CZK și a
unei dobânzi de 6 % pe an la această sumă, cu începere de la 28 mai 2008
până la data plății, precum și a unui comision în sumă de 16666 CZK în
temeiul biletului la ordin. În cursul acestei proceduri, domnul Feichter a
ridicat excepția necompetenței Městský soud v Praze, având în vedere că
reședința sa este în Austria, invocînd calitatea sa de consumator. Iar
acțiunea formulată împotriva unui consumator nu poate fi introdusă decât la
instanțele din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are
domiciliul, potrivit Regulamentului nr. 44/2001.
Astfel, este cert că avalistul din cauza principală a garantat pentru
obligațiile societății al cărei administrator este și în care deține o
participație majoritară.
Prin urmare, chiar dacă obligația avalistului prezintă un caracter
abstract și, așadar, este independentă de obligația emitentului pentru care
acesta a garantat, nu este mai puțin adevărat că, astfel cum subliniază și
avocatul general la punctul 33 din concluzii, avalul unei persoane fizice, dat
în cadrul unui bilet la ordin emis pentru garantarea obligațiilor unei
societăți comerciale, nu poate fi considerat ca fiind dat în afara și
independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională dacă
această persoană fizică prezintă legături profesionale strânse cu societatea
menționată, precum administrarea acesteia sau deținerea unei participații
majoritare în cadrul acesteia.
În orice caz, simpla împrejurare că avalistul este o persoană fizică nu
este suficientă pentru a demonstra calitatea acestuia de consumator în sensul
articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.”13

În analizarea calității de consumator a fidejusorului beneficiarului unui contract de


leasing financiar, Înalta Curte de Casație și Justiție a României a făcut aplicarea tuturor
criteriilor legale de determinare a calității de consumator, și a stabilit, pe de o parte, că o
societatea comercială nu poate avea calitatea de consumator, iar, pe de altă parte, că o societatea

13
Pct. 13, 36, 37 și 38 din Hotărîrea din 14 martie 2013 pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii
Europene în cauza Česká spořitelna, a.s. v Gerald Feichter, C- 419/11.
6
comercială - fidejusor, asociat și administrator al unei alte societăți comerciale –
beneficiar/utilizator într-un contract de leasing - pentru care garantează executarea obligațiilor
asumate prin respectivul contract de leasing, nu poate avea calitatea de consumator, deoarece
garanția nu poate fi considerată ca fiind dat în afara și independent de orice activitate sau
finalitate de natură profesională a fidejusorului care prezintă legături profesionale strânse
cu societatea beneficiar/utilizator în contractul de leasing, precum administrarea acesteia
sau deținerea unei participații majoritare în cadrul acesteia. Ca atare, într-o astfel de situație,
fidejusorul nu are calitatea proceduală activă într-o acțiune de constatare a caracterului abuziv
al clauzelor contractului de leasing financiar.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 321
din 11 februarie 2016:
În acestă cauză reclamanta, societate comercială, a semnat un contract
de fidejusiune pentru a garanta obligațiile asumate de către o altă societatea
comercială – beneficiar printr-un contract de leasing.
Reclamanta, a apreciat ”că poate invoca excepţiile ce decurg din însăşi
contractul de fidejusiune, respectiv cele privind validitatea contractului,
întinderea garanţiei, termene, condiţii, precum şi excepţiile inerente obligaţiei
debitorului principal cum ar fi: valabilitatea obligaţiei principale, întinderea ei,
clauzele contractuale privind condiţiile executării, recurenta-reclamantă
apreciind că are dreptul de a se prevala de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, în
sensul discutării şi denunţării clauzelor contractului de leasing considerate
de către ea ca fiind abuzive.
(…) Instanţa de apel nu a interpretat corect conţinutul hotărârii CJUE,
pronunţată în cauza C-419/11.
Concluziile acestei hotărâri au fost în sensul că o persoană fizică ce are
legături profesionale de tipul administrării unei societăţi sau deţinerii unei
participaţii majoritare în aceasta, nu poate fi considerată consumator,
Pe fond, recursul formulat de către recurenta-reclamantă a fost găsit
nefondat pentru următoarele considerente:
Nu are nici un fel de relevanţă faptul că recurenta-reclamantă ar fi solicitat
constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze din contractele indicate în
cererea introductivă, iar prima instanţă s-ar fi referit, atunci când a invocat
excepţia lipsei calităţii procesuale active, la alte clauze, deoarece prima instanţă
a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, indiferent de clauzele al
căror caracter abuziv ar fi fost invocat, pe ideea lipsei calităţii de consumator
a reclamantei, precum şi a lipsei calităţii de parte a acesteia în contractul de
leasing financiar încheiat între B. şi C.
S-a mai constatat că reclamanta nu are calitatea de consumator nici prin
raportare la dispoziţiile art. 4.1.2 din Contractul de fidejusiune, invocându-se
jurisprudenţa CJUE, respectiv hotărârea pronunţată în cauza C-419/11.
În altă ordine de idei, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel s-au
raportat la clauzele indicate de reclamantă ca fiind abuzive, dar acest aspect nu
are relevanţă faţă de soluţia pronunţată.

7
Recurenta-reclamantă a invocat faptul că, pentru egalitate de tratament cu
debitorul principal, care este societatea pentru care a garantat, ar trebui să i se
recunoască calitatea de consumator şi să i se permită să-şi apere interesele,
invocând prevederile Legii nr. 193/2000.
Această susţinere nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 193/2000, „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup
de persoane constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub
incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale
comerciale industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Prin urmare, din acest punct de vedere, cum niciuna dintre cele două
societăţi comerciale nu este persoană fizică, este cât se poate de clar faptul că
acestea nu pot fi încadrate în categoria „consumator”, în sensul Legii nr.
193/2000 şi al Directivei 93/13/CEE.
Nu poate fi reţinută nici critica cu privire la greşita interpretare a
conţinutului hotărârii CJUE pronunţate în cauza C-419/11.
După cum însăşi reclamanta recunoaşte, ea a avut calitatea de asociat şi
administrator al SC C. SRL la data semnării contractului de fidejusiune, astfel
încât situaţia în care se află este identică cu cea descrisă în speţa CJUE,
aceasta având legături profesionale strânse cu o societate (fiind atât asociată,
cât şi administrator), astfel încât nu poate fi considerată consumator în sensul
dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13/CEE.
În această ordine de idei este corectă interpretarea instanţei de apel în
sensul că data la care trebuie să ne raportăm în aprecierea calităţii de consumator
este aceea a semnării contractului, iar nu a introducerii acţiunii, legislaţia privind
protecţia consumatorilor având în vedere, în mod evident, calitatea părţilor de
la momentul încheierii contractelor, iar nu o situaţie anterioară acestui
moment.”14

Din prisma celor arătate anterior, un avocat poate avea calitatea de consumator atunci
cînd încheie un contract cu un comerciant, dacă persoana fizică ce are profesia de avocat nu
încheie respectivul contract în scopuri legate de activitatea sa profesională.
În acest sens, în cauza Costea vs. SC Volksbank România SA, CJUE a reținut calitatea
de consumator a domnului Costea prin raportare la contractul de credit încheiat în anul 2008
între domnul Costea – împrumutat și SC Volksbank România SA – împrumutător/bancă, deși
Cabinetul Individual de Avocat „Costea Ovidiu” semnase și el contractul de credit în calitatea
de garant ipotecar.
În această cauză – CJUE a reamintit că «factorul-cheie al noțiunii de consumator, se
referă la un element care poate fi determinat în mod clar: calitatea contractantului în
cadrul actului juridic în cauză. În acest sens, astfel cum s-a evidențiat în Hotărârea Asbeek
Brusse și de Man Barabito, trebuie să se aibă în vedere faptul că directiva „definește
contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanților, după cum aceștia
acționează sau nu acționează în scopuri legate de activitatea lor profesională”»15.

14
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 321 din 11 februarie 2016.
15
Hotărîrea CJUE din 3 septembrie 2015, Cauza Costea vs. SC Volksbank România SA - C-110/14.
8
Hotărîrea CJUE din din 3 septembrie 2015, Cauza Costea vs. SC
Volksbank România SA:
”Reclamantul, domnul Costea, este un avocat care își exercită profesia în
domeniul dreptului comercial. În anul 2008, domnul Costea a încheiat un
contract de credit cu Volksbank (denumit în continuare „contractul în litigiu”).
După cum reiese din decizia de trimitere, contractul respectiv a fost de
asemenea semnat de Cabinetul Individual de Avocat „Costea Ovidiu”, în
calitate de garant ipotecar. Concret, la aceeași dată la care a fost încheiat
contractul de credit, s-a încheiat și un contract prin care Cabinetul Individual de
Avocat „Costea Ovidiu”, în calitate de proprietar al imobilului, s-a angajat să
garanteze în favoarea Volksbank rambursarea creditului menționat anterior
(denumit în continuare „contractul de garanție”). În acest scop, Cabinetul
„Costea Ovidiu” a fost reprezentat de domnul Costea, tocmai acesta fiind faptul
care a permis instituției bancare pârâte să ia cunoștință de profesia
împrumutatului.
La 24 mai 2013, domnul Costea a formulat la Judecătoria Oradea o
cerere prin care solicita, pe de o parte, constatarea caracterului abuziv al unei
clauze contractuale referitoare la un comision de risc și, pe de altă parte,
anularea acestei clauze și rambursarea acestui comision perceput de
Volksbank.”16
”Instanța de trimitere constată în decizia de trimitere că contractul de
credit în discuție în litigiul principal nu menționează în ce scop a fost acordat
creditul în cauză.
În schimb, guvernul român și Comisia Europeană arată că acest contract
precizează, în secțiunea sa referitoare la obiectul contractului, că creditul se
acordă pentru „acoperirea cheltuielilor personale curente” ale domnului
Costea.”17
”În această privință, este necesar să se arate că, astfel cum prevede al
zecelea considerent al Directivei 93/13, normele uniforme privind clauzele
abuzive ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între „consumatori”
și „vânzători sau furnizori”, noțiuni definite la articolul 2 literele (b) și (c) din
această directivă.
Conform acestor definiții, „consumator” înseamnă orice persoană fizică
ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menționată, acționează în
scopuri care se află în afara activității sale profesionale. Pe de altă parte,
„vânzător sau furnizor” înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce, în cadrul
contractelor reglementate de Directiva 93/13, acționează în scopuri legate de
activitatea sa profesională, publică sau privată.
Prin urmare, directiva menționată definește contractele cărora li se aplică
prin referire la calitatea contractanților, după cum aceștia acționează sau nu
acționează în scopuri legate de activitatea lor profesională (Hotărârea Asbeek

16
Pct. 8-9, Hotărîrea CJUE din 3 septembrie 2015, Cauza Costea vs. SC Volksbank România SA -
C-110/14.
17
Pct. 11-12, hotărîrea CJUE - C-110/14.
9
Brusse și de Man Garabito, C-488/11, EU:C:2013:341, punctul 30, precum și
Hotărârea Šiba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 21).
Acest criteriu corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecție
pus în aplicare prin aceeași directivă, și anume aceea că un consumator se
găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea
ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care
îl conduce să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor,
fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea Asbeek
Brusse și de Man Garabito, C-488/11, EU:C:2013:341, punctul 31, precum și
Hotărârea Šiba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 22).
Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1)
din Directiva 93/13 prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru
consumator. Este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să
înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și
obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească
egalitatea dintre aceștia (Hotărârea Sánchez Morcillo și Abril García, C-169/14,
EU:C:2014:2099, punctul 23 și jurisprudența citată).
În același timp, trebuie amintit că una și aceeași persoană poate acționa
în calitate de consumator în cadrul anumitor operațiuni și în calitate de
vânzător sau furnizor în cadrul altora.
Noțiunea „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva
93/13, are, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 28-33 din concluzii,
un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care
persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană
dispune în mod real.”18
”Astfel, un avocat care încheie, cu o persoană fizică sau juridică ce
acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, un contract care, în
special ca urmare a inexistenței unei legături cu activitatea cabinetului său, nu
este legat de exercitarea profesiei de avocat se află, față de această persoană, în
situația de inferioritate menționată la punctul 18 din prezenta hotărâre.
Într-un asemenea caz, chiar dacă s-ar considera că un avocat dispune de
un nivel ridicat de competențe tehnice (a se vedea Hotărârea Šiba, C-537/13,
EU:C:2015:14, punctul 23), aceasta nu ar permite să se prezume că nu este o
parte defavorizată în raport cu un vânzător sau furnizor. Într-adevăr, astfel
cum s-a amintit la punctul 18 din prezenta hotărâre, situația de inferioritate a
consumatorului față de vânzător sau furnizor pe care urmărește să o remedieze
sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 privește atât nivelul
de informare al consumatorului, cât și puterea sa de negociere în prezența
unor condiții redactate în prealabil de vânzător sau furnizor și asupra
conținutului cărora acest consumator nu poate exercita o influență.
Având în vedere toate considerațiile care precedă, este necesar să se
răspundă la întrebarea adresată că articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13
trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat

18
Pct. 15-21 din hotărîrea CJUE - C-110/14.
10
și încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie
precizat în acest contract, poate fi considerată „consumator”, în sensul acestei
dispoziții, atunci când contractul menționat nu este legat de activitatea
profesională a acestui avocat. Împrejurarea că creanța născută din același
contract este garantată printr-o garanție ipotecară contractată de această persoană
în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat și având ca obiect bunuri
destinate exercitării activității profesionale a persoanei respective, precum un
imobil care aparține acestui cabinet, nu este relevantă în această privință.”19

II. REGIMUL JURIDIC AL CONTRACTELOR COMERCIALE

5. Principii. În sistemul unității dreptului privat român, regimul juridic al contractelor


comerciale este cel comun, aplicabil contractelor civile, prevăzut de art. 1166-1323 și art. 1469-
1656 C.civ.
Reguli speciale aplicabile contractelor comerciale sînt prevăzute de Codul civil – art.
1650-2278 - și de legi speciale.
În privința contractului nenumit, se aplică regulile generale aplicabile contractelor
reglementate de Codul civil (v. art. 1166-1323 C.civ.) și, suplimentar, regulile speciale
aplicabile contractului cu care se aseamănă cel mai mult (v. art. 1168 C.civ.).

A. REGULI PRIVIND FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE

§.1. Principiile formării contractelor comerciale

1. Principiul libertăţii contractuale. Încheierea contractelor comerciale este guvernată de


principiul libertăţii contractuale.
În temeiul acestui principiu fundamental părţile pot încheia orice contract numit sau nenumit,
cu clauze obişnuite sau cu clauze speciale, cu orice persoană fizică sau juridică, în limitele impuse
de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.
În comerţ, cu unele excepţii expres prevăzute de lege, acest principiu este pe deplin aplicabil
şi contractelor la care participă regii autonome, societăţi naţionale, companiile naţionale, şi orice
altă societate comercială în care statul deţine majoritatea capitalului social.
Există însă şi dispoziţii sau/şi principii de la care părţile nu pot deroga în temeiul libertăţi
contractuale, cum ar fi cele privitoare la bună-credinţă, dispoziţiile cu privire la validitatea
contractului, cu excepţia dispoziţiilor care se referă la sau care se aplică erorii sau imposibilităţii
iniţiale cu privire la stabilirea preţului, cu privire la stabilirea plăţii unei sume de bani pentru
neexecutare, precum şi cu privire la termenele de prescripţie.
Limitările libertății contactuale sînt ordinea publică și bunele moravuri, contractul de
adeziune, precum și interdicția clauzelor abuzive din contractele încheiate de comercianți cu
consumatorii.

19
Pct. 26, 27, 30 din hotărîrea CJUE - C-110/14.
11
În contractele de adeziune una dintre părți nu are posibilitatea de a negocia clauzele
contractului, ci doar încheierea sau neîncheierea acestuia. Fără îndoială că activitatea comercială
impune utilizarea contractelor de adeziune, comercianții neavînd nici interesul și nici
posibilitatea fizică de a negocia cu fiecare partener contractual.
Contractul este de adeziune atunci cînd clauzele sale esențiale sînt impuse
ori sînt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a
instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavînd decît să le accepte ca atare – art. 1175
C.civ.
Analiza limitelor impuse principiului libertății contractuale prin interdicția introducerii
clauzelor abuzive în contractele de consum va face obiectul unei secțiuni distincte.
Menționăm că contractele de consum sînt reglementate de legi speciale și, în completare,
de dispozițiile Codului civil (v. art. 1177 C.civ.).
Reglementările principale în materia clauzelor abuzive sînt Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori20 și, la nivel
european, Directiva 93/13 CEE din 05 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii.

2. Principiul consensualismului. Încheierea valabilă şi probarea contractelor comerciale


nu este supusă niciunei condiţii de formă. Ca atare, contractele se vor încheia prin simplul acord
de voinţă al părţilor contractante, iar existenţa şi conţinutul contractului poate fi probat cu orice
mijloc de probă, inclusiv prin proba cu martori.
Așadar, ”contractul se încheie prin simplul acord al părților dacă legea
nu impune o anumită fomalitate pentru încheierea sa valabilă” – art. 1178 C.civ.
Cu toate acestea, ori de câte ori legea impune anumite condiţii de formă ale contractului
fie drept chestiuni care vizează fondul, fie pentru scopul efectuării probei, respectivele condiţii
trebuie respectate.
Mai mult, chiar părţile contractului pot conveni anumite forme pentru încheierea,
modificarea sau încetarea contractului.
Spre exemplu, în materie comecială, legea impune forma scrisă pentru valabilitatea actului
juridic în cazul cambiei, biletului la ordin și a cec-ului, sau forma scrisă pentru probă în privința
unor contracte cum ar fi: contractul de asociere în participațiune, contractul de consignație ș.a.

3. Puterea obligatorie a contractului. Principiul pacta sunt servanda caracterizează,


desigur, şi materia contractelor comerciale.
Aceasta înseamnă că un contract valabil încheiat produce efecte juridice între părţi, iar ca
un corolar al principiului pacta sunt servanda, modificarea sau încetarea contractului nu
poate interveni decât fie potrivit prevederilor contractuale, fie prin acordul părţilor sau prin
modalităţi autorizate de lege.

4. Principiul libertății probelor în litigiile privitoare la contracte comerciale.


Dovada contractelor comerciale se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisire,

20
Legea 193/2000, publicată în M. Of. Nr. 560 din 10.11.2000; Republicată.
12
expertiză și alte mijloace prevăzute de lege (v. art. 250 C.prov. civ.), iar în litigiile dintre
profesioniștii comercianți și prin registrele întocmite și ținute cu respectarea dispozițiilor
prevăzute de lege – v. art. 280 C.proc. civ.
În materie comercială, un rol deosebit în materie probatorie îl au facturile comerciale,
reglementate de Codul fiscal, și înscrisurile electronice.

5. Libertatea soluționării litigiilor ce privesc contracte comerciale prin


intermediul arbitrajului comercial, cu excluderea competenței instanțelor judecătorești statale.

§. 2. Principiile formării contractelor și clauzele abuzive din contractele de


consum

6. Precizări prealabile. Principii. Semnificație. Am arătat că interdicția introducerii


clauzelor abuzive în contractele de consum reprezintă o limitare a principiului libertății
contractuale, însă, această interdicție, este, deopotrivă, și o limitare a principiului forței obligatorii
a contractelor.
Astfel, în primul rînd, potrivit legii, contractele încheiate de profesioniștii comercianți cu
consumatorii trebuie să includă clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sînt
necesare cunoștințe de specialitate21.
În modalitatea similară, prin art. 75 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului
se stabilește că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori, pentru vânzarea de
bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru
înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
În al doilea rînd, și în special, se interzice profesioniștilor/comercianților stipularea de
clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii [v. art. 1 alin. (3) din Legea nr.
193/2000].
Prin aceste dispoziții legale - art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 -, se
instituie - pe calea unei norme prohibitive de ordine publică - o condiţie de validitate pentru
contractele la care se referă, respectiv cerinţa de a nu cuprinde clauze abuzive.
Interdicția clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este inclusă într-un
sistem complex de protecție a consumatorilor, persoane fizice care se găsesc într-o situație de
inferioritate față de vînzător sau furnizor – profesionist/comerciant – în ceea ce privește,
deopotrivă, puterea de negociere și nivelul de informare, ”situație care îl conduce să adere la
condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra
conținutului acestora”22.

7. Efectele clauzelor abuzive din contractele de consum. Având în vedere situația de


inferioritate în care se află consumatorul, articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 și art. 6 din
Legea nr. 193/2000 prevăd că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator; ca
atare, în contractele încheiate cu consumatorii stipularea unor clauze abuzive este interzisă
și, atunci cînd interdicția legală este încălcată, sancțiunea este nulitatea absolută a acestor
clauze.

21
V. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
22
CJUE, Hotărârea Asbeek Brusse și de Man Garabito, C-488/11, EU:C:2013:341, punctul 31, precum și
Hotărârea Šiba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 22.
13
Acestea sînt dispoziții imperative care urmăresc să înlocuiască echilibrul formal pe care
îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de
natură să restabilească egalitatea dintre aceștia23.
Situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi
compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract24.
Suplimentar, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor
abuzive, consumatorul are dreptul să solicite rezilierea contractului și să solicite obligarea
profesionistului la plata de daune interese25.
Totodată, instanța judecătorească, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în
contract, obligă profesionistul/comerciantul să modifice toate contractele de adeziune în curs
de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a
fi utilizate în cadrul activităţii profesionale26.
Pe cale de consecință, clauza constatată ca fiind abuzivă va fi înlăturată din contract, fără
posibilitatea modificării ei.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Hotărîrea din 14 iunie 2012,


cauza Banco Español de Credito SA vs. Joaquin Calderón Camino – C –
618/10:
”Decurge astfel din textul articolului 6 alineatul (1) că instanțele
naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale
abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește
consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel,
acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă
modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în
care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a
contractului este posibilă din punct de vedere juridic.
Rezultă, prin urmare, din aceste considerații că articolul 6 alineatul (1)
din Directiva 93/13 nu poate fi interpretat în sensul că permite instanței
naționale, în cazul în care constată existența unei clauze abuzive într-un
contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să
modifice conținutul respectivei clauze în loc să se limiteze numai la a stabili că
aceasta nu se aplică în ceea ce privește consumatorul în cauză”27.

Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 fac din acest articol o normă de
drept material imperativă, care, prin excepţie de la regula liceităţii şi valabilităţii clauzelor
contractuale la care părţile au consimţit în virtutea libertăţii lor de voinţă, stabileşte condiţiile
ce trebuie îndeplinite de o clauză anume pentru a fi considerată abuzivă.

23
CJUE, Hotărârea Sánchez Morcillo și Abril García, C-169/14, EU:C:2014:2099, punctul 23 și
jurisprudența citată.
24
V. CJUE: Hotărârea din 27 iunie 2000, Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C-240/98-C-244/98,
Rec., p. I-4941, punctul 27, Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, Rec., p. I-10421,
punctul 26, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I-9579,
punctul 31, precum și VB Pénzügyi Lízing, C-137/08, Rep., p. I-10847, punctul 48.
25
V. art. 7 din Legea nr. 193/2000.
26
V. art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
27
Pct. 65 și pct. 71 din Hotărîrea CJUE din 14 iunie 2012, cauza Banco Español de Credito SA vs. Joaquin
Calderón Camino – C – 618/10.
14
Mai mult, toate dispoziţiile Legii nr. 193/2000 cuprind norme imperative28, ce ocrotesc
un interes general, acela de a proteja consumatorii, persoane fizice sau grupuri de persoane
fizice ce acţionează în scopuri personale, împotriva clauzelor abuzive inserate în contracte de
comercianţi, profesionişti care acţionează în cadrul activităţii lor comerciale, industriale sau de
producţie, sancțiunea fiind nulitatea absolută a acestora; natura normelor privitoare la clauzele
abuzive este un aspect cu multiple consecințe legale, printre care indicăm caracterul retroactiv
al efectelor nulităţii, plata nedatorată, termenul de prescriere a dreptului consumatorului de
a solicita contatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate într-un contract încheiat cu
consumatorii (legea nu limitează în timp posibilitatea organelor abilitate de a constata că
anumite clauze inserate în contractele cu consumatorii sunt sau nu abuzive).
„[d]ată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază
protecţia pe care Directiva nr. 93/ 13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din
acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care
ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.”29
9. Criteriile de determinare a caracterului abuziv al clauzelor contractelor
încheiate de profesionist cu un consumator. Analiza clauzelor abuzive din contractele
încheiate cu consumatorii, limitare a principiului libertății contractuale, impune stabilirea
condițiilor în care o clauză poate fi calificată ca abuzivă.
Problematica clauzelor abuzive există doar în materia contratelor încheiate de
profesioniști/comercianți cu consumatorii pentru vînzarea de bunuri sau prestarea de
servicii, precum şi bonurilor de comandă sau bonurilor de livrare, biletelor, tichetelor şi
altora asemenea care conţin stipulări sau referiri la condiţii generale prestabilite.
O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi
considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract,
creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor30.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă
aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi
contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi
pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză
standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte
probe în acest sens.
Pornind de la prevederile Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei 93/13/CEE, condiţiile
unanim acceptate jurisprudenţial şi doctrinar, la nivel naţional şi unional, necesar a fi
îndeplinite pentru calificarea unei clauze dintr-un contract încheiat cu consumatorul ca
fiind abuzivă, sunt următoarele:
(i) Clauza să nu fi fost negociate direct cu consumatorul;
(ii) Clauza să fi fost introdusă în contract, contrar cerinţelor bunei-credinţe;
(iii) Clauza să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor.

28
V. Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 608/2016, disponibilă pe www.scj.ro.
29
Pct. 50 din Hotărîrea CJUE - cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs. Iveta Corèkovská
30
V. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 alin. (1) raportat la art. 2 lit. a) din Directiva 93/13 CEE.
15
Potrivit legii, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea
obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată,
pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care
aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil – v. art. 4 alin. (6) din Legea nr.
193/2000 și art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE.
Curtea de Justiţie a Uniuni Europene a reţinut prin hotărârea din 03
iunie 2010, pronunţată în cauza C-484/8 că exceptarea de la aprecierea
caracterului abuziv vizată de clauza 4 alin. (2) din Directivă se aplică numai
în măsura în care instanţa naţională competentă consideră, în urma unei
analize in concreto, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în
mod clar şi inteligibil.
Jurisprudența CJUE a stabilit că acestă prevedere legală nu împiedică judecătorul
național să analizeze caracterul abuziv al unei clauze prin care se stabilește obiectul
principal al contractului și/sau prețul acestuia dacă aceste clauze nu sînt exprimate într-un
limbaj ușor inteligibil.
De asemenea, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii Curții de
Justiție a Uniunii Europene - C - 484/08 - Caja de Ahorros y Monte de Piedad
de Madrid Piedad, „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr.
93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări .
care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor
contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau
caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile
sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă
aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.
Sarcina probei caracterului abuziv al clauzelor unui contract încheiat cu un consumator
revine consumatorului care trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a condițiilor
prevăzute de lege.
Natura abuzivă a unor clauze ale contractului încheiat cu consumatorii se
analizează/se evaluează în funcție de următoarele criterii legale:
(i) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul
încheierii acestuia;
(ii) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;
(iii) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde31.
Pe de altă parte, legea nu instituie o prezumție absolută a caracterului abuziv al
clauzelor incluse în lista exemplificativă – Anexă a Legii nr. 193/2000, respectiv în lista
anexă a Directivei 93/13/CEE.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu există o prezumţie, şi ”cu atât mai puţin
una juris et de jure, în baza căreia clauzele din contractele încheiate cu consumatorii sunt
considerate abuzive. Dimpotrivă, operează o prezumţie de sens contrar şi relativă a valabilităţii
clauzelor contractuale, chiar şi în cazul celor incluse în contracte de adeziune.

31
V. art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 și art. art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE.
16
Sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 a fost apreciat a fi acela că, doar dacă sunt
îndeplinite cumulativ anumite condiţii cerute de lege, prezumţia relativă a valabilităţii clauzei
este răsturnată şi clauza este catalogată, în temeiul acestei legi speciale, ca fiind abuzivă.
Caracterul de listă orientativă al Anexei la Directiva 93/13/CEE coroborată cu art. 3 alin.
(3) care exemplifică clauze care pot fi considerate abuzive este reținut și în jurisprudența
relevantă a CJUE.
”O clauză care figurează în această listă nu trebuie considerată în mod
necesar abuzivă şi invers, o clauză care nu figurează în listă poate în egala
măsură să fie declarată abuzivă. Prin urmare, din simpla împrejurare că o
clauză figurează pe listă nu se poate deduce în mod necesar că are şi caracter
abuziv”32.
Sarcina de a demonstra caracterul abuziv al respectivelor clauze este a consumatorilor
reclamanţi, intimata având beneficiul contestării oricăreia sau tuturor condiţiilor cerute de lege,
fiind ştiut că fie şi neîndeplinirea uneia dintre condiţii interzice răsturnarea prezumţiei legale a
valabilităţii şi liceităţii clauzelor analizate”33.

Exemple de clauze abuzive incluse în lista anexă a Legii nr. 193/2000:


(i) clauze care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele
contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract ; Prevederile acestei
litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care profesionistul îşi rezervă dreptul de a
modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, în condiţiile în care
profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă
transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul
– discuție pe contractele de furnizare a serviciilor de telefonie, tv, internet etc;
(ii) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul
neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de
profesionist – discuție pe cuantumul despăgubirilor pentru rezilierea anticipată a contractelor
de telefonie mobilă, spre exemplu).

§. 3. Reguli generale ale încheierii contractelor comerciale

10. Precizări prealabile. Regulile generale privitoare la încheierea contractelor sînt


prevăzute de Codul civil în art. 1182-1203 – aplicabile și contractelor comerciale.

11. Principiile încheierii contractelor. Conform dispozițiilor art. 1166 C. civ., contractul
este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic.
În temeiul principiului autonomiei de voință, orice persoană poate încheia orice contract ,
cu orice partener, cu orice clauze, în limitele legii, ale ordinii publice și bunelor moravuri – art.
1169 C. civ.

32
Concluziile Avocatului General VericaTrstenjak prezentate la 06 decembrie 2011 pentru Cauza C-
472/10 Nemzeti c. Invitel, pct. 80.
33
ÎCCJ, - Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 608/2016.
17
Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a
unei oferte de a contracta.

12. Oferta de a contracta. Conform prevederilor art. 1188 alin. (1) C.civ., o propunere
constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente elemente pentru formarea
contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.
Altfel spus, oferta reprezintă propunere de a încheia un contract „dacă este suficient de
precisă, pe de o parte, şi dacă indică intenţia ofertantului de a încheia respectivul contract în
ipoteza acceptării ofertei, pe de altă parte.
Caracterul precis al ofertei reprezintă o chestiune de fapt, dar, în principiu, oferta va
îndeplini această condiţie dacă conţine clauzele esenţiale ale viitorului contract, cum ar fi: clauze
privind descrierea exactă a mărfurilor sau a serviciilor care trebuie livrate/prestate, clauzele
referitoare la preţ ş.a., fără a însemna că lipsa acestor clauze ar putea genera caracterul imprecis
al ofertei.
În ceea ce priveşte a doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească o ofertă, respectiv
intenţia de a încheia respectivul contract, are în vedere seriozitate ofertei, prin opoziţie cu oferta
făcută „în joacă”.
Totodată, va fi calificată ca ofertă doar propunerea adresată unor persoane determinate;
prin excepție, o propunere adresată unor persoane nedeterminate valorează ofertă dacă această
rezultă din lege, din uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări [v. art. 1189 alin. (2) C.civ.].
Oferta va produce efecte în momentul în care ajunge, în mod efectiv, la destinatar, chiar
dacă acesta nu ia cunoștință de ofertă din motive care nu îi sînt imputabile (v. art. 1200 C.civ.)
Oferta poate fi retrasă sau revocată, cele două noţiuni fiind diferite. Trebuie menţionat că
în sistemele de drept de common law oferta este revocabilă, în timp ce în civil law principiul este
cel al irevocabilităţii ofertei.
Retragerea poate surveni numai înainte ca ea să producă efecte juridice, în timp ce revocarea
poate fi anunţată sau nu numai ulterior acestui moment.
Retragerea este posibilă, dar numai „dacă retragerea ajunge, în mod efectiv, la destinatar,
înainte sau în acelaşi timp cu ajungerea, în mod efectiv, a ofertei la respectivul destinatar”34.
Cu excepţia cazului în care oferta este irevocabilă, ea poate fi revocată până în momentul
încheierii contractului, „dacă revocarea ajunge, în mod efectiv, la destinatar, anterior momentului
expedierii acceptării respectivei oferte”35.
Desigur, oferta va deveni caducă în momentul în care neacceptarea ei ajunge, în mod efectiv,
la ofertant, dar și atunci cînd acceptarea ofertei nu ajunge șa ofertant în termenul stabilit în ofertă
sau în termenul stabilit în ofertă sau în termenul rezonabil prevăzut de art. 1193 alin.(1) C.civ.

13. Acceptarea ofertei reprezintă orice declaraţie sau orice comportament al


destinatarului ofertei care indică manifestarea de voinţă a acestuia în sensul intenţia de a
accepta respectiva ofertă.
Această semnificaţie a acceptării ofertei exclude calificarea tăcerii sau inacţiunii, prin ele
însele, ca o acceptare a ofertei, valorizare a principiului de drept în temeiul căruia tăcerea nu
valorează acceptare, cu excepţia situaţiilor în care părţile sau legea stabilesc, în mod expres,
contrariul.

34
Art. 2.1.3. par. 2 Principiile Unidroit.
35
Art. 2.1.4. par. 1 din Principiile Unidroit.
18
În doctrină şi în practică s-a ridicat chestiunea modalităţii în care trebuie făcută acceptarea
ofertei pentru realizarea acordului de voinţă în sensul încheierii contractului, şi s-a stabilit că,
indiferent de modul de concretizare, acesta trebuie să exprime consimţământul la ofertă.
Fără îndoială, nu va reprezenta o acceptare a ofertei, recunoaşterea sau confirmarea primirii
ofertei, şi nici contraoferta, adică o acceptare prin care se modifică termenii ofertei, fără ca
această posibilitatea să fie prevăzută în ofertă sau în dispoziţii legale.
De asemenea, acceptarea ofertei trebuie să intervină în interiorul termenului de acceptare
indicat de ofertant (până la expirarea termenului) sau, în lipsa unui astfel de termen, într-un
termen rezonabil potrivit împrejurărilor, inclusiv potrivit eficienţei mijloacelor de comunicare
utilizate de ofertant. Oferta verbală trebuie acceptată imediat, dacă din împrejurări nu rezultă
contrariul36.
Totodată, nu reprezintă o acceptare a ofertei, acceptarea condiţionată de obţinerea unui
acord suplimentar, sau orice altă condiţie. E.g., „Prin prezenta acceptăm clauzele contractuale,
astfel cum sunt menţionate în convenţia dumneavoastră şi ne obligăm să-l supunem, în
următoarele două săptămâni, aprobării consiliului de administraţie”37.
Acceptarea tardivă a ofertei nu produce, în principiu, niciun efect, cu excepţia situaţiei în
care destinatarul ofertei este de acord cu o astfel de acceptare şi comunică aceasta, fără întârziere,
acceptantului.
Ca şi în cazul ofertei, acceptare ofertei poate fi retrasă până în momentul sau chiar în
momentul în care acceptarea produce efecte juridice.
Acceptarea ofertei produce efecte din momentul în care acceptarea ofertei ajunge la
ofertant.

14. Negocierea contractului. În afaceri, negocierea urmăreşte atât soluţionare unui


conflict cât şi încheierea unui contract.
Ca metode de negociere în formarea contractelor pot fi utilizate fie negocierea adversarială,
fie negocierea cooperativă sau principială.
Negocierea adversială se caracterizează prin promovarea propriilor interese şi ignorarea
intereselor celeilalte părţi, şi este frecvent întâlnită la marile companii. Negocierea adversială se
întemeiază pe forţa unui partener, pe presiunile exercitate de acesta şi pe tactici necinstite38. Ca
regulă, principiul celui ce negociază adversial este: câştig – pierzi.
Negocierea cooperativă se caracterizează prin promovarea şi protejarea ambelor parţi
implicate în negociere. Principiul negocierii cooperative, principiale, este: câştig – câştigi.
Dincolo de aceste considerente ce ţin de ştiinţa negocierii, negocierea încheierii
contractelor implică multiple aspecte juridice.
Astfel, potrivit art. 1183 alin. (1) C. civ., părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi
ruperii negocierilor, şi nu vor fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora. Însă, conform art.
1183 alin. (3) C. civ., este contrară exigenţelor bunei – credinţe, între altele, conduita părţii
care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractului.
Părţile au obligaţia de a negocia contractul cu bună-credinţă, negocierea cu rea-credinţă
reprezentând un delict civil, culpa in coprahendo, ce acordă dreptul la daune interese părţii

36
Art. 2.1.7. din Principiile Unidroit.
37
Comentariu 1 la art. 2.1.6. din Principiile Unidroit.
38
Pentru detalii, v. A. Almăşan, Negocierea şi încheierea contractelor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp.
13-14.
19
prejudiciate prin negocierea cu rea-credinţă şi prin întreruperea cu rea-credinţă a negocierilor, în
temeiul răspunderii civile delictuale, respectiv în condiţiile art. 1357 C. civ.39.
Atunci când părţile au încheiat contract de negociere, răspunderea părţii ce negociază cu
rea-credinţă va fi o răspundere contractuală40.
Interesantă este transpunerea doctrinei estoppel din common-law în sistemele de drept
continental.
Estoppel înseamnă ”interdicţia de a se contrazice atunci când prin comportament sau
prin cuvinte s-a suscitat încrederea altei persoane”41, respectiv obligaţia de coerenţă a
părților contractente, atît în faza pre-contractuală - promissory estoppel, cât și în cursul
executării contractelor42 - estoppel.
Teoria estoppel-ului a fost creată „pentru a preveni ca o parte să revină asupra cuvântului
său atunci când acest lucru ar fi inechitabil (unconscionable)”43.
Prin urmare, potrivit Codului civil dreptul unei părţi de a negocia nu este nelimitat, nu
trebuie să încalce drepturile celeilalte părţi şi, mai ales, nu trebuie să intre în conflict cu
principiul bunei-credinţe.
Partea prejudiciată prin negocierea cu rea-credinţă poate recupera cheltuielile cu negocierea
şi poate fi despăgubită pentru pierderea şansei de a încheia contractul cu un terţ, dar, de regulă, nu
poate fi despăgubită pentru profitul nerealizat.
Contractul nu se va încheia atunci când, în timpul negocierilor, una dintre părţi insistă
asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, şi nu a fost realizat un acord cu
privire la acestea.

15. Momentul încheierii contractului. Contractul se încheie în momentul în care oferta


de a contracta se întâlneşte cu acceptarea ofertei, când se realizează acordul de voinţă al
părţilor contractante.
În concret, „acordul de voinţă exprimat în sensul încheierii unui contract se poate
realiza prin acceptarea ofertei sau se poate deduce din comportamentul părţilor care
indică, în proporţie suficientă, încheierea respectivului contract”44.
În situaţia în care contractul comercial se încheie între persoane prezente, momentul
încheierii acestuia este cunoscut precis de contractanţi.
Problema momentului încheierii contractului se ridică în situaţia în care contractul se
încheie între persoane absente, aflate la distanţă, iar între oferta fermă de a contracta şi acceptarea

39
În acest sens, sentinţa arbitrală a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României nr. 14 din 31 ianuarie 2000, publicată de E. Osipenco, M. Cozmanciuc, Jurisprudenţa
comercială arbitrală 1953-2000, Ed. Edimpress Camro, Bucureşti, p. 75, apud M. Boancă Ivan, Reflecţii privind
formarea contractelor de comerţ internaţional, în Pandectele Române nr. 1/2014.
40
A se vedea şi R. Stancu, Formarea contractelor în dreptul european – dreptul francez şi dreptul belgian, în
Revista de Drept Comercial nr. 5/2010, p. 119.
41
Marius-Ioan Floare , Unele observaţii privind corelaţia între buna-credinţa în contracte, obligaţia de
coerenţă şi promissory estoppel-ul, Studia Universitatis Babeş-Bolyai - Iurisprudentia nr. 3/2014, disponibilă on-
line pe website: https://studia.law.ubbcluj.ro/articol/614
42
B. Fauvarque-Cosson, Rapport général, loc. cit., p. 11, în B. Fauvarque-Cosson (sous la direction de), La
confiance légitime et l’estoppel, – 17e Congrès international de droit comparé de l’Académie internationale de
droit comparé Utrecht (Pays-Bas, 16-22 juillet 2006), Droit privé comparé et européen – volume 4, Société de
législation comparée, Paris, 2007 apud Marius-Ioan Floare, op. cit.
43
Marius-Ioan Floare, op. cit.
44
Art. 2.1.1. din Principiile Unidroit.
20
ofertei se scurge o perioadă de timp. Partenerii „absenţi”, comunică prin mijloace de comunicare
ce nu asigură dialogul lor verbal sau instantaneu.
Pentru determinarea momentului încheierii contractului la distanţă sunt utilizate patru
teorii principale: teoria emisiunii sau declaraţiunii, conform căreia contractul se consideră
încheiat în momentul în care destinatarul ofertei acceptă oferta primită (i); teoria expedierii, în
baza căreia contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei expediază
acceptarea către ofertant (ii); teoria recepţiunii, în temeiul căreia contractul se consideră încheiat
în momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant (iii); teoria informaţiunii, potrivit căreia
contractul este încheiat la momentul în care ofertantul a luat la cunoştinţă în mod efectiv despre
acceptare (iv).
Potrivit legii române, contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea
ofertei ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu a luat la cunoştinţă de ea din motive care nu
îi sunt imputabile [art. 1186 alin. (1) C. civ.], consacrându-se legal teoria recepţiunii.
Totodată, legea română stabileşte că un contract se consideră încheiat în momentul în care
destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant dacă, în
temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii,
acceptarea se poate face în acest mod – este cazul contractelor încheiate în formă simplificată,
des utilizate în practica comercială.
În cazul partenerilor „absenţi”, acceptarea ofertei ajunge la ofertant în momentul în care
înştiinţarea, transmisă la sediul principal de conducere şi gestiune a activităţii statutare,
respectiv la adresa la adresa poştală a ofertantului, a ajuns efectiv la ofertant.
Nu este necesar ca ofertantul să citească efectiv înştiinţarea, ci numai ca aceasta să fie
primită efectiv fie de ofertant personal sau printr-un reprezentant/angajat autorizat al acestuia, fie
să fie depusă la cutia poştală a ofertantului sau să fie primită de către ofertant prin fax, telex,
email sau alte mijloace de comunicare electronică, dacă acestea din urmă sunt apte de a fi
recuperate de pe serverul destinatarului45.
Dacă partenerii contractuali comunică verbal, în momentul comunicării verbale a
acceptării ofertei aceasta produce efecte.

16. Importanţa determinării momentului încheierii contractelor. În funcţie de momentul


încheierii contractului se determină punctul de plecare al efectelor contractului; capacitatea
părţilor; preţul contractului, dacă acesta este stabilit prin raportare la preţul curent din ziua
încheierii contractului; în caz de insolvenţă a uneia dintre părţile contractante se va stabili dacă
contractul încheiat se încadrează sau nu în perioada suspectă; se determină legea aplicabilă
contractului în cazul unui conflict de legi în timp; se determină locul încheierii contractului ş.a.

§. 3. Încheierea contractelor comerciale prin utilizarea contractelor-model.


Clauzele standard şi clauzele neobişnuite.

17. Precizări prealabile. În contextul specializării contractuale şi al dezideratului


reducerii costurilor afacerilor, părţile apelează în mod frecvent la încheierea contractelor
comerciale în baza contractelor model întâlnite sub forma contractelor standard, model sau tip,
dar şi prin utilizarea clauzelor standard.

45
Comentariul 4 al art. 1.10 din Principiile Unidroit.
21
De regulă, organisme internaţionale şi asociaţii profesionale, ca de pildă Camera de comerţ
internaţional de la Paris (ICC), Banca Mondială, UNCITRAL, UNIDROIT, FIDIC (International
Federation of Consulting Engineers46) ş.a., elaborează asemenea contracte şi creează dreptul
uniform al contractelor comerciale (internaţionale).

18. Contractele model sau tip pot fi sectoriale sau generale47, şi reprezintă un important
instrument de uniformizarea a contractelor comerciale. Tendinţa este acea de a transforma
contractele model sau tip într-un set de norme materiale uniforme desprinse de orice sistem
naţional de drept.

19. Contractele tip sectoriale sunt realizate, de regulă, sub forma unor contracte-model
sau condiţii contractuale generale şi reprezintă contracte în care sunt incluse toate clauzele
specifice unui anumit contract special.
Aceste contracte reprezintă norme uniforme într-un anumit domeniu de activitate şi sunt
astfel redactate încât părţile, fie prin utilizarea directă a contractului model, fie prin condiţiile
speciale sau particulare, precizează doar aspectele particulare ale contractului încheiat, cum ar
fi: cantitatea mărfii/serviciului, preţul, termene de livrare/predare, condiţii de plată ş.a.m.d.
Contractele tip reprezintă forma scrisă a uzanţelor specifice unui anumit domeniu de
activitate, o codificare a acestor uzanţe, realizate de instituţii, organisme sau asociaţii
profesionale.
În ipoteza în care contractul model se prezintă sub forma unor „condiţii generale”, pentru
a da forţă juridică acestora este necesar ca părţile să stabilească aplicarea „condiţiilor generale”
în partea specială a contractului denumită „condiţii contractuale particulare” sau „speciale” şi să
facă trimitere la aplicarea acestora într-o manieră adecvată, ca de pildă: „Documentele
contractului sunt: condiţiile generale, condiţiile particulare, anexe ş.a.”.
În cazul „condiţiilor contractuale generale” redactate de organisme internaţionale sau
asociaţii profesionale se asigură şi interpretarea uniformă a clauzelor acestor contracte,
interpretare cu forţă deosebită în faţa instanţelor arbitrale.
Utilizarea contractelor model este, în principiu, facultativă, însă în cele mai multe state
legislaţia ce reglementează licitaţiile internaţionale impune obligativitatea utilizării unor
„condiţii contractuale generale”, cum sunt cele elaborate de Federaţia Internaţională a Inginerilor
Consultanţi (FIDIC).

20. Contractele tip generale. Aceste contracte sunt destinate a fi utilizate în toate
domeniile de activitate. Camera de comerţ internaţional de la Paris (denumită în continuare ICC)
elaborează Regulile Incoterms (2010), Reguli şi uzanţe privind creditele documentare
(acreditivele documentare), Contracte şi clauze model, Reguli uniforme privind garanţiile la
cerere ş.a.
Contractele model ale ICC, respectiv contractul-model de distribuţie, contractul-model
privind consorţiile, contractul-model de agenţie comercială, contractul-model de transfer de

46
http://www.fidic.org/.
47
H. Van Houtte, Les modèles de contrats de la CCI, Revue de droit des affaires internationales, 2003, no 3, p.
253, disponibil on-line pe: http://heinonline.org/HOL/ Landing
Page?handle=hein.journals/ibuslj19&div=25&id=&page=.
22
tehnologie ş.a. prezintă un mare interes şi oferă o deosebită alternativă la dreptul naţional
aplicabil contractelor.
Şi nu în ultimul rând, UNCITRAL elaborează contracte model prin care sintetizează
practica existentă şi o „codifică” pentru a oferi participanţilor la activitatea comercială.

21. Clauzele standard reprezintă un concept introdus în legea română prin actualul Cod
civil, și sunt stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod
general şi repetat, şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte
[art. 1202 alin. (2) C. civ.].
Din definiţia lor legală deducem că clauzele standard sunt realizate după modelul
clauzelor/contractelor de adeziune, caracteristicile esenţiale fiind redactarea lor unilaterala şi
acceptarea lor fără negociere.
Aşadar, remarcăm dihotomia existenta între clauzele negociate şi cele ne-negociate sau
standard. Eventualul conflict intre cele doua categorii de clauze este rezolvat de art. 1202 alin.
(3) C. civ., conform căruia: „clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard”.
Problematica clauzelor standard ne interesează şi din perspectiva clauzelor neuzuale
reglementate în art. 1203 C. civ.:
„Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea
răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea
obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi
ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea
libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea apli-
cabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la
competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate,
în mod expres, în scris, de cealaltă parte”48.
Clauza neuzuală va produce efecte doar în condiţiile în care se face „dovada cunoaşterii şi
înţelegerii ei de către cel care o acceptă (adică să fie vorba despre o acceptare în cunoştinţă de
cauza, de un consimţământ valid în condiţiile art. 1204 C. civ.)”49.
În lipsa cunoaşterii şi înţelegerii clauzei neuzuale de către cel ce o acceptă în aceste condiţii,
clauza nu va produce efecte, fiind considerată „nescrisă”.
În literatura de specialitate se apreciază că părţile pot opta, pentru acceptarea prin
semnătură distinctă a fiecărei clauze neuzuale existentă într-un contract, fie printr-o menţiune
finală prin care părţile fac precizare privind cunoaşterea şi acceptarea expresă a tuturor clauzelor
neuzuale existente în contract.
Nu are importanţă cine redactează clauzele standard, ele putând fi redactate şi de o
organizaţie sau asociaţie comercială sau profesională; esenţial este ca acestea să fie redactate în
avans pentru o utilizare generală şi repetitivă, fără a fi negociate de părţi.
Clauzele neuzuale sunt valabile şi obligatorii dacă sunt incluse în contract deasupra
semnăturii părţilor; în măsura în care clauzele neuzuale sunt inserate într-un document
separat, ele trebuie acceptate expres, printr-o menţiune expresă adecvată.

48
Art. 1203 C. civ.
49
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 126.
23
Prin urmare, deși clauzele standard produc efecte fără a fi nevoie de un consimţământ special
al părţii, acele clauze standard care sunt neobişnuite, respectiv la care partea nu putea să se
aştepte, în mod rezonabil, să fie incluse în contract, expres indicate de lege, nu vor produce efecte
decât dacă au fost acceptate în mod expres de către partea contractantă căreia i-au fost propuse
respectivele clauze neobişnuite.
Considerentul pentru care clauzele neobişnuite au acest regim juridic se întemeiază pe
evitarea creării unui avantaj injust pentru partea care utilizează astfel de clauze, prin încercarea,
în mod viclean, de a impune celeilalte părţi clauze contractuale pe care nu le-ar fi acceptat sau
le-ar fi acceptat mai greu dacă ar fi fost conştientă de efectele acesteia.
În caz de neconcordanţă între clauzele standard şi cele nestandardizate, prevalează acestea
din urmă.

24