Sunteți pe pagina 1din 12

Izvorul noptii

de Lucian Blaga

L. Blaga a trait intre anii 1895-1961 si a fost unul dintre cei mai mari poeti care
imbina armonios in opera sa filosifia si literatura.
Poezia face parte din volumul de versuri al poetului ‘Poemele luminii’ publicat in 1919.
Poezia este o operă lirică, o poveste de dragoste, concepută ca o adresare directă către
fiinţa iubită. Opera lirică este opera în care poetul, prin intermediul eului liric, îşi transmite
în mod direct trăirile, apelând la imagini artistice şi figuri de stil.
Prezenţa eului liric este evidenţiată prin utilizarea mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric:
pronume personale şi adjective pronominale de persoana I şi a II-a, verbe la persoana I
(„ţi-”, „ta”, „îmi”, „tăi”, „mea”, „stau”).
O altă modalitate de evidenţiere a prezenţei eului liric este adresarea directă către iubită.
Tema textului reprezinta culoarea neagra,intensa a ochilor iubitei comparati cu oglinda noptii
cerului in care autorul se regaseste.
Titlul poeziei alcătuit din substantivul articulat hotărât în nominativ „izvorul” şi
atributul substantival genitival „nopţii”, este o metaforă care sugereaza ‘’ochii negrii’’ ai
iubitei.
In sens propriu cuvantul "izvorul"inseamana sursa unei idei,unui sentiment si asociat cu
cuvantul "noptii"este o metafora prin care se evidentiaza ideea esentiala ca ochii iubitei sunt
izvorul intunericului noptii care acopera intrecul univers.
Poezia incepe cu o confesiune lirica printr-o invocatie retorica. Substantivul comun
"frumoaso" in vocativ obtinut prin conversiune presupune totul:fiinta fragila si frumusetea
spirituala (ochii reprezinta ferestrele sufletului). Cuvantul „cheie" al poeziei il constituie
subst. „ochii" care apare de 3 ori pe parcursul poeziei chiar din prima propozitie fiind aociati
cu epitetul cromatic "negrii".
Iubita este singularizata prin structura "ochii asa de negrii"care trimit asupra indragostitului
o stare de visare,de vraja.
Epitetul adjectival "asa de negrii"are rol sensibilator.
Intunericul izvorat din ochii iubitei devine simbol al tainei existentei vietii.Cadrul iubirii
este cel nocturn care indeamna la meditatie.
Enumeratia „peste vai","peste munti" si „peste sesuri" evidentiaza faptul ca frumusetea
iubitei se rasfrange asupra naturii,acesta preluand cateva din atributiile fiintei iubite. Negrul
ochilor iubitei fac din aceasta un adevarat mister care nu poate fi descifrat decat prin iubire.
Ideea de mister este amplificata de epitetul adverbial „tainic", de substantivul provenit din
adjectiv „adancii"precum si de metafora „o mare de intuneric".
Omagiul adus in prima secventa iubitei atinge acum apogeul fapt subliniat de oximoronul
„asa-s de negrii/lumina mea".
Reluarea adj."negri" la superlativul absolut pentru a exprima consecinta pe care o are asupra
eului liric,vraja datorata frumusetii ochilor iubitei are in acelasi timp rolul de a accentua
trairea poetului.
Iubita, ai carei ochi sunt comparati in poezie cu un izvor al noptii este numita in final
‘’lumina mea’’. Acest procedeu care consta in asocierea neasteptata a doi termeni
contradictorii sau cu semnificatii opuse se numeste oximoron.
Corespondenta semantica intre cele doua vocative de la inceputul si de la sfarsitul
poeziei (frumoaso, lumina mea) este realizata pe baza sentimentului puternic de dragoste a
eului liric pentru frumoasa sa.
In poezie avem versuri albe,fara rima cu masura variabila.
Rima interioara este realizata cu ajutorul asonantei.Muzicalitatea este data de pauzele
impuse de discursul liric in desfasurarea lui intr-un accent al versurilor.
Adjectivele posesive la persoana I si a doua (imi,-ti,ta,tau)ii fixeaza pe cei doi
indragostiti intr-o stare de vraja. Lexicul ultimei secvente este alcatuit din termeni ce apartin
vocabularului fundamental al limbii romane(ochii,seara,capul,izvorul,vai,muntii). Verbele au
caracter static si prezinta o realitate prezenta(-s,stau,pare,sunt).Dinamismul este dat de
singurul verb de miscare"curge"care sugereaza eternitatea,curgerea vesnica.
Izvorul Noptii
de Lucian Blaga (autor canonic)
poezie erotica moderna

"Frumoaso,
ti-s ochii-asa de negri incat seara
cand stau culcat cu capu-n poala ta
imi pare,
ca ochii tai, adancii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste vai
si peste munti si peste sesuri,
acoperind pamantul
c-o mare de-ntuneric.
Asa-s de negri ochii tai
lumina mea."

Lucian Blaga (1895-1961), s-a nascut in satul Lancram din judetul Alba, sat ce poarta-
n nume "sunetele lacrimei". Copilaria sa a stat, dupa cum el insusi marturiseste, "sub semnul
unei fabuloase absence a cuvantului", deoarece viitorul poet nu a vorbit pana la varsta de 4
ani, fiind "mut ca o lebada". Lucian Blaga este un poet interiorizat, cu sufletul prea plin de
trairi profunde: "Eu cred ca sufeream de prea mult suflet".
Idila "Izvorul noptii" de Lucian Blaga face parte din volumul de debut intitulat sugestiv
"Poemele luminii", din 1919. In conceptia lui Lucian Blaga, iubirea este singura cale de
patrundere in misterele lumii, de cunoastere a tainelor universului. Unul dintre principalele
sinonime ale "luminii", metafora revelatorie centraia a volumului, este cunoasterea.

Titlul poeziei sugereaza fascinatia ochilor negri ai iubitei, care sunt numiti printr-o metafora
revelatorie, "izvorul noptii", semnificand originea - "izvorul" - sentimentului de iubire, ce
capata proportii cosmice, prin cuvantul "noapte".

Poezia "Izvorul nopti" este un scurt, dar profund omagiu adus frumusetii iubitei, exprimat
printr-o confesiune solemna si plina de fiori. Incipitul poeziei este reprezentat de vocativul
emotionant si afectiv "frumoaso", adresat iubitei de intragostitul sensibil.
Structure, compozitie, limbaj artistic
Poezia este alcatuita dintr-o fraza ampla, care contine o afirmatie constatativa" si admirativa
pentru frumusetea ochilor iubitei si o propozitie dezvoltata, ca o concluzie emotionanta,
inaltand dragostea la apogeu.

Poezia incepe printr-o invocatie cu incarcatura afectiva, sugerand admiratia poetului fata de
fiinta draga. Vocativul "Frumoaso" ilustreaza, concis si sintetic, perfectiunea fizica a iubitei,
insumand toate trasaturile fizice si morale ale fetei dragi. Cuvantul "ochii" se constituie in
cuvant-cheie al poeziei si apare de trei ori, sugerand intensitatea sentimentului de admirate si
extazul poetic. Aceeasi semnificatie o au si metaforele "izvorul" si "o mare de-ntuneric".

Cuplul este imaginat in momentul inserarii, gesturile sunt tandre, idilice, iar adresarea este
directa, constatativa si plina de admiratie: "Frumoaso, / ti-s ochii-asa de negri incat seara /
cand stau culcat cu capu-n poala ta". Pozitia indragostitilor predispune la visare, la meditatia
premergatoare starii de extaz de care este cuprins eul liric atunci cand priveste in ochii
fermecatori ai iubitei.
Negrul intens al ochilor iubitei semnifica unul din marile mistere ale universului, intrucat
se identifica aici cu emotionantul cadru nocturn care acopera vaile, muntii, sesurile, intreg
pamantul, ca o taina fascinanta: "ochii tai, adancii, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea
peste vai/ si peste munti si peste sesuri,/ acoperind pamantul/c-o mare de-ntuneric." Negrul
dens al ochilor este sugerat de superlativul absolut exprimat prin formula adverbiala "asa
de", alaturat adjectivului "negri" si de apozitia simpla "adancii", un adjectiv substantivizat,
care amplifica profunzimea sentimentului de dragoste. Epitetul adverbial "tainic" care
exprima trasatura verbului "curge", ca si metafora "o mare de-ntuneric" evidentiaza ideea ca
dragostea este una din marile taine ale lumii. Formele pronominale de persoana fatal si a
doua pun m evidenta armonia totala a cuplului de indragostiti, aflat sub vraja misterioasa a
iubirii: "ti-", "ta", "imi", "tai".
Verbul dubitativ "imi pare", aflat in pozitie izolata si formand un singur vers, sugereaza cu
mare forta emotia si nesiguranta indragostitului,
care niciodata nu poate avea certitudini depline in manifestarea reciproca a sentimentului de
iubire.

Ultimele doua versuri se constituie intr-o concluzie a versurilor declarative anterioare,


care exprimasera o constatare plina de admirable. Se reia superlativul absolut din versul al
doilea, pentru a exprima consecinta pe care o are asupra poetului vraja emanata de
frumusetea ochilor iubitei: "Asa-s de negri ochii tai / lumina mea." Contrastul dintre negrul
ochilor si lumina care aureoleaza iubirea este realizat printr-un oximoron, adica alaturarea a
doua cuvinte cu sens contradictoriu, care formeaza insa un tot indestructibil, sentimentul
profund de iubire: "asa de negri" in opozitie cu "lumina mea".

Poezia contine si inversiunile "ti-s ochii", "tainic purge noaptea", "asa-s de negri ochii
tai", care amplifica starea de extaz, de incantare a eului liric pentru misterul iubirii.

Prozodia. Poezia nu este structural in strofe, metrica este variabilis, versurile de 3 silabe
alternand cu cele de 12. Ritmul si rima lipsesc, iar muzicalitatea este data de pauze dirijate
de emotia poetului.

Erosul in lirica lui Lucian Blaga este, asadar, calea fundamentala de patrundere in misterele
universului, caci, asa cum nota poetul, "nu sufletul se orienteaza dupa natura, ci natura dupa
suflet"
Opera lirica este opera literara în care gândurile si sentimentele autorului sunt exprimate
direct, într-un limbaj figurat. Modul de expunere specific este descrierea. Genul liric este
subiectiv, deoarece autorul îsi aduce în prim-plan sentimentele si ideile.

În multe din poeziile sale, Lucian Blaga sugereaza sentimentul dragostei. Printre
acestea se numara si "Izvorul noptii", în care poetul aduce un omagiu iubitei sale. În viziunea
lui, dragostea este calea fundamentala de acces în misterele lumii, asa cum declara în "Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii". Metafora revelatoare în poezia "Izvorul noptii" este cea a
ochilor negri ai iubitei, care sunt izvorul:

"Frumoaso,

ti-s ochii-asa de negri (.)

..............

ca ochii tai, adâncii, sunt izvorul"

Tot în aceste versuri este prezenta si metafora "ochii (.) adâncii care semnifica
adâncimea si puritatea sufletului iubitei lui Blaga. Poetul foloseste si cuvinte în cazul
vocativ, "frumoaso" si "lumina mea", care au o putere expresiva foarte mare, ele devenind
invocatii.

Observam, astfel, ca poezia se deschide si se închide tot cu o invocatie. Trairea este


potentata de "îmi pare". Ochii iubitei devin simbolul central al poeziei. Ei reprezinta în
context atât frumusetea fizica, cât si frumusetea sufleteasca, ochii fiind o oglinda a
sufletului. În poezia lui Blaga natura se confunda cu iubita, spre deosebire de opera
eminesciana, unde natura reprezinta doar un cadru natural din care fac parte cei doi
îndragostiti. Între natura si iubita se stabileste o relatie strânsa deoarece iubita primeste
trasaturi ale naturii:
"îmi pare ca ochii tai, adâncii, sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste vai

si peste munti si peste sesuri,

acoperind pamântul

c-o mare de-ntuneric."

Astfel putem spune ca întreaga natura se naste din ochii persoanei dragi. Spre finalul
poeziei, Blaga o numeste pe iubita sa "lumina mea", acea lumina devenind o componenta
speciala si ea este resimtita ca o înviere si e cauza unui sentiment de armonie cu lumea. De
asemenea, starea de iubire este resimtita cu invadarea sufletului de o lumina care e un strop
din fluxul cosmic.

Pentru a evidentia cât mai adânc trasaturile persoanei iubite, poetul foloseste un
puternic contrast: "mare de-ntuneric", "lumina mea", folosind astfel oximoronul.

Versurile sunt albe, ele neavând o rima caracteristica, iar numarul de silabe este inegal,
el fiind diferit la fiecare vers în parte.

Iubirea este pentru Blaga puntea de legatura dintre el si infinitul Univers. În opera sa,
iubirea si natura se confunda, între ele stabilindu-se o relatie strânsa, împrumutându-si una
alteia elemente specifice: misterul si natura.
Versuri Nichita Stănescu - În dulcele stil clasic

Dintr-un bolovan coboară


pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală
pasul tău de domnişoară.

Dintr-o înserare-n seară


pasul tău de domnişoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnişoară.

O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roşcată fundă.
Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău


parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău.

Stau întins şi lung şi zic,


Domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit şi mozaic.

Pasul trece eu rămân.


Nichita Stănescu
Leoaica tânără, iubirea

Leoaica tânără, iubirea


mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura


se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,


la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
EMOTIE DE TOAMNA - Titlul - Structura, semnificatii, limbaj poetic de Nichita STANESCU

Nichita STANESCUEMOTIE DE TOAMNA


Nichita Stanescu (1933-1983) se inscrie in literatura contemporana, remarcandu-se prin
expresivitatea limbajului si o viziune cu totul inedita asupra cuvantului. Descendenta spirituala a lui
Nichita Stanescu vine, fara indoiala, din lirismul lui Mihai Eminescu, caruia ii si dedica poezia sa
de debut, "O calarire in zori".

Pentru Nichita, Cuvantul este "preumblare prin sinele lucrurilor", poezia e definita ca "aventura
cuvantului", iar lumea, ca atare, nu exista in afara acestuia, ci se naste odata cu revelarea eului, a
cunoasterii de sine. in "Cartea de recitire", Nichita Stanescu identifica vorbirea, cuvantul cu
obiectele, altfel spus, cuvintele au materialitate: "intre actul vorbirii si cel al apucarii unui obiect cu
mana nu era nici o diferenta (). intre mana copilului si limba lui nu e nici o diferenta. Limba lui are
cinci degete, ca si mana lui, si apuca la intamplare cu ea orice obiect abstract, cu aceeasi dibacie cu
care apuci un fruct sau o surcea".

Arta este, in conceptia lui Nichita Stanescu, o modalitate de cunoastere, iar artistul este Demiurgul,
poetul identificandu-se cu poezia intr-un tot primordial, iar cuvintele fiind ipostaze ale existentei
poetului: "Eu sunt cel care pazeste poarta / Ca nu cumva eu insumi sa fug".

Referindu-se la specificul liric stanescian, Eugen S im ion afirma ca poetul "se face ca se joaca cu
niste jucarii ce se cheama univers, destin, existenta, iubire, moarte, singuratate".

Poezia "Emotie de toamna" de Nichita Stanescu a fost publicata in volumul din 1964, intitulat
sugestiv "O viziune a sentimentelor".
Titlul poeziei este o metafora, prin care eul liric isi exprima teama profunda pentru o iubire pe cale
de a se sfarsi, starea de amaraciune provocata de o dragoste aflata in pragul destramarii. Altfel spus,
metafora titlului, formata din cuvantul sugestiv pentru trairea interioara a eului liric, "emotie" si
cuvantul "toamna", care nu se refera la anotimp, ci la starea de deprimare a eului liric, provocata de
o iubire care a trecut odata cu scurgerea timpului.

Structura, semnificatii, limbaj poetic

Poezia "Emotie de toamna" de Nichita Stanescu este alcatuita din doua strofe inegale ca marime si
este structurata in doua secvente lirice, corespunzatoare strofelor.

Prima strofa incepe printr-o afirmatie aparenta, "A venit toamna", care este o metafora sugestiva
pentru starea de tristete a eului liric, o percepere amara a "toamnei" sufletesti", care nu se refera la
anotimp, ci la starea de deprimare a eului liric, provocata de o iubire care a trecut odata cu scurgerea
timpului. Fiindu-i teama de suferinta iminenta, poetul implora, printr-un imperativ - "acopera-mi
inima cu ceva" -, sa-i fie protejata inima, cel putin cu iluzia iubirii, semnificata prin metaforele
"umbra unui copac", poetul preferand ocrotirea iubitei - "sau mai bine cu umbra ta". Eul liric, care-1
simbolizeaza pe indragostit, exprima un acut sentiment de teama, izvorat fie din cauza ca nu-si va
mai vedea iubita - "Ma tem ca n-am sa te mai vad" - fie din speranta iluzorie ca il va cuprinde din
nou entuziasmul iubirii, care se dovedeste neimplinita - "ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana Ia
nori". Metafora din ultimul vers citat sugereaza elanul zborului interior, inaltarea sufletului spre
extazul iubirii si teama de deziluzie, aceasta din urma fiind exprimata prin lipsa de consistenta a
norilor. Starea interioara a indragostitului este disperarea ca iubita ii va parea, in curand, o straina -
"ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain". Amaraciunea care il va cuprinde este exprimata prin
metafora sugestiva a frunzei de pelin, ce va inchide definitiv in el speranta iubirii - "o sa se-nchida
cu-o frunza de pelin".

Exteriorizarea starii de deprimare a eului liric, provocata de iubirea ce se stinge, este reliefata de
verbe sugestive atat prin sensul lor, cat si prin timpul si modul la care sunt puse. Astfel, trecuta
iubire este sugerata de o metafora, in care verbul este la perfect compus, "a venit toamna", care
semnifica un suflet "desfrunzit". Starea prezenta a indragostitului este de disperare si poetul implora
sa-i fie protejat sufletul printr-un verb la imperativ - "acopera-mi inima cu ceva". Viitorul este
sumbru, poetul presupune mai multe ipostaze, posibilitati pe care le comunica imaginar iubitei, prin
verbe la viitorul popular, pentru a da impresia de oralitate. Astfel el presupune ca va fi cuprins de
teama - "n-am sa te mai vad" - ori de speranta impacarii - "or sa-mi creasca aripi" sau, si mai rau, ca
iubita ii va parea o straina, nu va mai avea pentru ea nici un sentiment - "ai sa te-ascunzi intr-un
ochi strain" si acest fapt ii va provoca o profunda amaraciune "o sa se-nchida cu-o frunza de pelin".

in strofa a doua poetul transfera sentimentul de iubire, care pana atunci se rasfransese asupra
femeii iubite, in alt plan de manifestare, sugerat de elemente ale planului terestru imbinate cu cele
ale planului cosmic, idee specifica lui Nichita Stanescu. Taria sentimentului de dragoste este
exprimata prin metafora pietrelor, iar tacerea ilustreaza imposibilitatea comunicarii acestui
sentiment unei fiinte apropiate: "Si-atunci ma apropii de pietre si tac". Sufletul sau, golit de iubirea
stinsa, se umple de incantarea naturii fascinante. De aceea, indragostitul se refugiaza in sine, iar
marea ii primeste cuvintele tandre, inecandu-le, pentru ca nu mai are o iubita careia sa i le spuna:
"iau cuvintele si le-nec in mare". Universul sau interior este simbolizat de imbinarea armonioasa a
planului teluric - "de pietre", "in mare" -, cu cel cosmic - "luna" - revigorandu-se spiritual. Forta
iubirii se manifesta acum asupra astrului ceresc - "luna" - a carui stralucire tainica a luminat
dintotdeauna pe indragostiti. Puterea dragostei a ramas in sufletul poetului la fel de mare, incat el
poate sa faca luna sa rasara, pentru a-i impartasi taina iubirii - "Suier luna si o rasar si o prefac / intr-
o dragoste mare" -, deoarece inima lui tanjeste necontenit dupa acest sentiment. in poezia erotica a
lui Nichita Stanescu, natura nu compune un "decor" exterior, ci unul interior, ca stare sufleteasca ce
poate cuprinde intreg universul. Arzatoarea dorinta de "a iubi" ii da eului liric o forta interioara
nebanuita, o disponibilitate de a simti, in permanenta, sentimentul de dragoste. Puternica traire a
eului liric este exprimata prin verbe la prezent, al caror sens potenteaza sentimentul de dragoste
interiorizat: "ma apropii de pietre si tac", "iau cuvintele si le-nec in mare", "suier luna si o rasar si o
prefac".

Prozodia. Masura este foarte variata, versurile avand intre 7 si 15 silabe, iar rima se diferentiaza in
cele doua secvente lirice. Prima strofa, care contine sase versuri, are rima imperecheata, iar in
ultima strofa, care este un catren, rima este incrucisata.