Sunteți pe pagina 1din 15

Taifas Loredana Drept,Anul 4,Grupa 4

Libera circulaţie a persoanelor în


Uniunea Europeana
Planul lucrării

CAPITOLUL 1. Reglementări comunitare privind libera circulaţie a persoanelor


în Uniunea Europeană
1.1. Reglementări primare privind libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană
1.2. Acordurile de la Schengen
CAPITOLUL 2. Cadrul legal comunitar privind libertatea de circulație și de
ședere in Uniunea Europeana
2.1. Dreptul de acces și de sejur
2.1.1. Libera circulație și ședere a cetațenilor statelor membre ale Uniunii Europene
și membrilor familiilor acestora conform Directivei 2004/38/CE
2.2. Dreptul de ședere permanentă
2.3. Restricții, derogări, limitări ale dreptului la liberă circulație
2.3.1. Restricții din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate public
2.3.2. Protecția împotriva expulzării
2.3.3. Sănătatea publică
CAPITOLUL 1. Reglementări comunitare privind libera circulaţie a
persoanelor în UE

1.1. Reglementări primare privind libera circulaţie a persoanelor în Uniunea


Europeană
Tratatul de la Roma din 1957, prin care a fost constituită Comunitatea Europeana, a
Prevăzut cele patru libertăți fundamentale – libera circulație a bunurilor, persoanelor,
serviciilor si capitalului. Libera circulație a persoanelor reprezintă mai mult decat un simplu
obiectiv urmărit prin acest tratat .Aceasta este indispensabilă în vederea exercitării unei
cetățenii europene întemeiate pe principiile democratice exprimate, în special, în Conventia
Europeană a Drepturilor Omului.
Atunci când tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana a fost elaborat,
libertatea de circulație a persoanelor nu a fost proiectată ca un drept al cetățenilor statelor
membre de a se deplasa oriunde în Uniune, în orice scop, ci, inițial, ea a fost legată de
conceptul de lucrători1.
Conceptul economic original a capătat ulterior o semnificatie mai amplă, dobandind o
accepțiune mai largă în legătură cu ideea de cetățean al Uniunii, în mod independent de
activitatea economică sau de alte deosebiri de naționalitate.
Principiul liberei circulații a persoanelor a evoluat în contextul creării pietei interne,
alături de celelalte libertăti. Evolutia s-a datorat atât jurisprudentei Curtii de Justitie a Uniunii
Europene,cât si activitatii legislative a celorlalte institutii comunitare2.
Astfel Actul Unic European din 1987 a reprezentat o revizuire a Tratatului de la
Roma si a precizat trasaturile unei piete interne ideale, alcatuită dintr-o “zonă fara frontiere
interne, în care este asigurata libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si
capitalului”3.
Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului
membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte
state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la
condiţiile de intrare, deplasare, munca, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui
asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul
comunitar.
1
Tudorel, Stefan, Beatrice Andresan-Grigoriu, Drept comunitar, Editura C. H. Beck, Bucuresti 2007, p. 383
2
Tudorel, Stefan, Beatrice Andresan-Grigoriu, op. cit., p.383
3
Libera circulatie a persoanelor si serviciilor, Implicatii pentru România si procesul de negociere, studiu de
impact, Institutul european din Romania, p.11
Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la liberă
circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu desfăsoară activităţi
economice, dar au resurse suficiente de trai).
Insă cea mai importantă evolutie a principiului liberei circulatii a persoanelor o
constituie trecerea de la drepturi de natură economică ale persoanelor la cetătenia europeană.4
Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la
Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în
interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult,
Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil,
problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie.5
În 1999, Tratatul de la Amsterdam a oferit o solutie de ordin politic pentru
continuarea progreselor în domeniul liberei circulatii, încorporând Acordul de la Schengen în
cadrul Tratatului asupra Uniunii Europene. Astfel, Tratatul de la Amsterdam a introdus un
nou Titlu IV în cadrul Tratatului Comunitătii Europene, acoperind urmatoarele domenii:
• Libera circulatie a persoanelor;
• Controlul la frontierele externe;
• Azilul, imigratia si apărarea dreptur ilor cetătenilor având nationalitatea unei terțe tari;
• Cooperarea judiciară în probleme de ordin civil.
După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele
patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene,
alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a
capitalurilor.
Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili
unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a
persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi justiţie. La Amsterdam,
această dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de
libertate, securitate şi justiţie. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost însă pe deplin
înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza
Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în
vigoare la 26 martie 1995).

4
Tudorel Stefan, Beatrice Andresan-Grigoriu, op. cit., p. 384
5
Titlul VI al Tratatului de la Maastricht - cooperarea în domeniul justitiei si afacerilor interne, cunoscut si sub
numele de al Treilea Pilon al UE
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE,
Parlamentul European şi Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale,
document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate
într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere al sferei
subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima
dată – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal
pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeste despre dreptul
oricărui cetăţean sau cetăţene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra,
de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.
România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar al Capitolului II – Libera
circulaţie a persoanelor, intrat în vigoare la 31 decembrie 2000, nesolicitând o perioadă de
tranziţie sau o derogare, aplicând în întregime, de la data aderării, acest acquis.
Constituţia României în art. 25 stabileşte că „Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în
străinătate, este garantat”.

1.2 Acordurile de la Schengen


Tratatul de la Amsterdam a încorporat Acordurile de la Schengen în legislatia UE în
1999. Este poate cea mai importantă evoluție în vederea constituirii pietei interne și a fost
realizată prin intermediul a doua acorduri de la Schengen, Acordul din 14 iunie 1985 și
Convenția de Aplicare din 19 iunie 1990 care a intrat în vigoare în 26 martie 19956.
Convenția a fost până în prezent semnată de 13 state membre ale UE. Irlanda si Marea
Britanie nu sunt membre, însă au dreptul de a aplica părti ale corpului de acte juridice de
la Schengen. Statutul de observator a fost conferit celor 5 membrii ai Uniunii Nordice a
Pașapoartelor. Danemarca, Finlanda si Suedia au devenit membrii cu drepturi depline ai
acordurilor la sfârșitul anului 1996, în timp ce Norvegia si Islanda au statutul de membrii
asociați.
Convenția pentru Aplicare își propune să înlăture controlul la frontierele interne pentru
toate persoanele și include măsuri de întărire a controlului la frontierele externe. Acestea
includ:
• O politica comună în domeniul vizelor;
• Posibilitatea de a procesa solicitările de acordare a azilului;
• Cooperarea în domeniul polițienesc si judiciar, precum și schimbul de informatii;
6
Libera circulatie a persoanelor si serviciilor, Implicatii pentru România si procesul de negociere, studiu de
impact, Institutul european din Romania, p. 16
• La frontierele externe, toți cetațenii Uniunii pot intra în spațiul Schengen prin simpla
legitimare cu un act de identitate sau un pașaport;
• Cețățenii terțelor țări incluse în lista celor care nu sunt membre, care au nevoie de
viză de intrare sunt îndreptățiți la obținerea unei singure vize, valabilă în întregul
spațiu Schengen. Cu toate acestea, fiecare stat membru este liber să solicite existența
vizelor pentru alte țări terțe;
• Forțele de politie se susțin reciproc în vederea identificării si prevenirii actelor
criminale, având dreptul să urmăreasca infractorii care încearcă să se sustragă,
precum si traficanții de droguri pe teritoriul unui stat Schengen vecin.
Pentru o aplicare eficientă a Convenției, Sistemul de Informatii Schengen (SIS)
reprezintă un instrument tehnic care va furniza informații cu privire la intrarea unor
cetățeni din state terțe, eliberarea de vize si cooperarea polițieneasca. Accesul la SIS este
restricționat poliției si autoritaților responsabile de controlul la frontieră.
Țarile care negociaza dreptul de a fi admise în UE este de asteptat să adopte
acquis-ul Schengen ca o condiție a dobândirii calității de membru7. În momentul de față,
SIS este operațional în 13 state membre si doua state nemembre (Norvegia si Islanda).

CAPITOLUL 2. Cadrul legal comunitar privind libertatea de circulatie si


de sedere in Uniunea Europeana

2.1. Dreptul de acces și de sejur


Initial, dreptul de intrare și de sejur era recunoscut numai persoanelor care desfășurau
o activitate economică, în baza dispozițiilor art. 39, 43 și 48 din Tratatul Comunitații
Europene, care au fost recunoscute ca având efect direct8, pentru ca ulterior să fie extins si la
alte categorii ca de exmplu, membrii familiilor acestora, studenților, persoanelor care nu
desfașoara activitați economice, dar au resurse de intreținere. Această recunoaștere, de către
Tratat, a dreptului intern de intrare si sejur nu a fost niciodata concepută intr-o maniera
necondiționată9. Sunt posibile restricții pe motive de ordine publică, de securitate publică sau

7
Libera circulatie a persoanelor si serviciilor, Implicatii pentru România si procesul de negociere, studiu de
impact, Institutul european din Romania, p. 17
8
Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006, p.127
9
Augustin Fuerea, op. cit., p.128
de sănătate publică. Acest drept de acces este, totuși, prealabil exercitării acestor importante
libertati prevazute de Tratat.
Prin intermediul directivelor, dreptul efectiv si concret de acces a fost acordat pentru
activități economice. In acest sens au fost adoptate două directive, și anume: Directiva nr.
64/220 si Directiva nr. 64/221, prima dintre acestea fiind inlocuită printr-o altă directivă, din
21 mai 1973, care constituie împreună cu cea de-a doua dreptul pozitiv în materie.
Aceste directive, care nu vizează decât muncitorii independenți și familiile lor care
doresc să migreze în cadrul Comunităților, supun exercitarea acestui drept anumitor condiții
care sunt inspirate în principal din textul Tratatului10.
a) Beneficiarii dreptului de deplasare și sejur

Directiva din anul 1973 înlătură restricțiile cu privire la deplasarea resortisanților


statelor membre. Această definiție există în toate legile statelor naționale, iar
subiectele de drept care au dublă cetățenie pot să se prevaleze de legea care permite
migrația comunitară.
Art. 1 al Directivei limitează libertatea ofertei pentru cei care doresc să se stabilească
în alt stat membru pentru a exercita acolo o activitate nesalariată, fie că exercită o
activitate de prestare, fie că au calitatea de destinatari ai unei prestări de servicii.
Faptul că libertatea este oferită destinatarilor prestării de servicii este foarte
semnificativ. Migranții pot fi consumatori, clienți, pacienți(de exemplu, consultație
medicală) sau turiști. Ei nu sunt apreciați în funcție de activitatea lor profesională,ci în
funcție de scopul economic al deplasării intracomunitare.
Membrii de familie ai migrantului comunitar beneficiază, cu titlu accesoriu, de dreptul
de a migra în Comunitate. Dreptul este oferit soților și copiilor care au mai puțin de 21
de ani, ascendenților și descendenților lor, ca rude ale acestora, dacă sunt în
întreținerea beneficiarului.. Membrii de familie sunt luați în considerare indiferent de
cetățenia pe care o au.
b) Condițiile stabilite pentru migrația comunitară
Directiva din anul 1973 acordă resortisanților și familiilor lor drepturile de deplasare și
sejur. Această libertate nu este oferită decât în măsura în care Tratatul însuși permite
exercitarea libertăților de stabilire și de prestare a serviciilor. De asemenea, deplasarea
și sejurul nu pot avea loc dacă statul membru de primire sau de destinație invocă

10
Augustin Fuerea, op. cit., p.129
motive de ordine publică , de securitate sau sănătate publică, în sensul art. 46 din
Tratat.

Dreptul de acces
Directiva recunoaște dreptul de intrare și, totodată, îl simplifică. Accesul beneficiarilor
direcți la teritoriile statelor membre este subordonat numai prezentării unui card de identitate
sau a unui pașaport valabil. Membrii familiei pot să nu fie resortisanți comunitari. Acești
beneficiari indirecți ai libertății de deplasare pot să fie obligați să obțină o viză, spre exemplu.
Statele membre în acest caz, se angajează să le acorde toate facilitățile.
Dreptul de sejur
Dreptul de sejur prelungește, în mod natural, dreptul precedent. Documentele de sejur
sunt, prin urmare, legitime. Ele nu fac decât să constate situația migrantului cu privire la statul
care l-a primit și nu pot fi cerute pentru accesul pe acest teritoriu11.
Dreptul de sejur este acordat, in mod temporar, pentru prestațiie de servicii12 și, bineînțeles, în
mod permanent, pentru cei care se stabilesc pe teritoriul respectiv.
Dacă prin Directiva Consiliului 73/148/CEE s-a acordat dreptul de acces si ședere
resortisantilor care aveau o profesie, prin alte trei directive emise in 1990, respective Directiva
Consiliului 90/364/CEE privind dreptul de ședere, Directiva Consiliului 90/365/CEE privind
dreptul de ședere al persoanelor salariate și nesalariate care și-au incetat activitatea
profesionala si Directiva Consiliului 90/366/CEE privind dreptul de ședere al persoanelor
aflate la studii care a fost inlocuită ulterior cu Directiva 93/96/CE, s-a extins dreptul la sejur la
studenți, pensionari, și nu in ultimul rand la toate categoriile de resortisanți13.

2.1.1. Libera circulație și ședere a cetațenilor statelor membre ale Uniunii Europene și
membrilor familiilor acestora conform Directivei 2004/38/CE
În prezent, norma cadru privind libera circulație și ședere a cetățenilor statelor membre
ale Uniunii Europene și membrii familiilor acestora pe teritoriul altui stat decat acela al carui
resortisant este o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European si a Consiliului
din 29 aprilie.
Conform dispozițiilor comunitare prevazute in cadrul acestei directive reiese că, sub
rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și a măsurilor adoptate în scopul aplicării
acestuia, cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al său un drept fundamental și individual

11
Augustin Fuerea, op. cit., p. 130
12
Art. 50 din Tratatul Comunitatilor Europene
13
Elise Nicoleta Valcu, Drept comunitar european, Editura Sitech ,Craiova, 2009, p. 19
la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre. Pentru a se putea exercita în condiții
obiective de libertate și demnitate, dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor
membre se acordă și membrilor familiilor acestora, indiferent de cetațenie14.
Directiva 2004/38/CE stabilește următoarele problematici:
• Condițiile de exercitare a dreptlui la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor
membre de către cetățenii Uniunii și failiile acestora;
• Dreptul de ședere permanentă pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii si
membrii familiilor acestora;
• Restrângerile drepturilor mai sus menționate pentru motive de ordine publică,
siguranță publică sau sănătate publică.
Prin cetățean al Uniunii se întelege orice persoană care are cetățenia unui stat membru, iar
prin membru de familie se înțelege:
a) Soțul;
b) Partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat potrivit
legislatiei statului membru de origine, și care e considerat drept echivalent căsătoriei;
c) Descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea
solicitantului, precum si descndenții drecți ai soțului sau ai partenerului;
d) Acendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului sau ai partenerului.
Dreptul de intrare. Statele membre permit intrarea pe teritoriul lor a cetățenilor care
dispun de cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, precum si a membrilor familiilor
acestora care care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile15.
Dreptul de ședere pe o perioadă de cel mult 3 luni. Cetățenii Uniunii au dreptul de a
rămâne pe teritoriul altui stat decât cel de origine pentru o perioada de cel mult 3 luni, fără
nicio altă formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport
valabil. Aceste dispoziții se aplică și membrilor de familie care deșin un pașaport valabil și
care îl însoțesc pe cetățeanul Uniunii ori se alătură acestuia, idiferent dacă au sau nu cetățenia
unui stat membru.
Dreptul de ședere pentru o perioada mai mare de 3 luni. Toți cetățenii Uniunii au
dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel de origine, mai mult de 3
luni dacă se află în una din următoarele situații:
a) Sunt lucrători care desfășoara activități salariate sau independente în statul membru
gazdă. Deasemenea sunt asimilați acestora acele persoane care:

14
Elise Nicoleta Valcu, op. cit., p. 21
15
Tudorel Stefan, Beatrice Andresan-Grigoriu, op. cit., p. 389
• Se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui
accident profesional;
• Este înregistrat ca fiind în șomaj involuntar, după ce a fost angajat pe o perioadă
de cel puțin 1 an si s-a înregistrat ca persoană care ccaută un loc de muncă la
serviciul competent de ocupare a forței de muncă;
• Începe un stagiu de formare profesională. Cu exceptia cazului în care se află în
șomaj involuntar, menținerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea sa aibă
legătură cu activitatea profesională anterioară16.
b) Dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, cât și asigurări
medicale complete în statul membru gazdă;
c) Sunt inscriși într-o instituție privată sau public cu scopul principal de a urma studii,
inclusive de formare profesională și dețin asigurări medicale complete in statul
membru gazdă și asigură autoritatea națională competent că posedă suficiente resurse
pentru ei înșiși și pentru membrii de familie.
Dreptul de ședere pe o perioadă mai mare de 3 luni se extinde asupra membrilor de famiie
care nu au cetățenia unui stat membru,îin cazul în care sa insoțesc ori se alătură cetățeanului
Uniunii în statul membru gazdă, cu condiția ca cetățeanul Uniunii să indeplinească condițiile
menționate pentru resortisant17.

Cazurile care nu afectează dreptul de ședere recunoscut membrilor de familie pe


teritoriul statului gazdă
Odată recunoscut dreptul de ședere pentru o persoană mai mult de 3 luni membrilor de
familie, aceștia își mențin dreptul dobândit chiar și dacă intervin următoarele situații
(legiuitorul comunitar distinge de data aceasta în ceea ce privește membrii de familie între
membrii care au cetățenia unui stat membru și membrii de familie catre nu au cetățenia unui
stat membru):
1) Decesul sau plecarea resortisantului solicitant.

O astfel de situație atrage după sine cazul membrilor de familie cetățeni unionali,
neafectarea dreptului de ședere pentru o perioada mai mare de 3 luni(fără nici o altă condiție)
Decesul cetățeanului unional nu atrage după sine, pierderea dreptului de ședere nici în
cazul membrilor fără cetățenie unională dacă și-au avut reședința în statul membru gazdă în

16
Tudorel Stefan, Beatrice Andresan-Grigoriu, op. cit., p. 395
17
Elise Nicoleta Valcu, op. cit., p. 22
calitate de membru de familie timp de cel puțin 1 an înainte de deces sau plecarea
beneficiarului direct.
De asemenea, decesul sau plecare nu atrag pierderea dreptului de ședere pentru copiii
minori și implicit părintele care are custodia acestuia, indiferent de cetățenie atâta timp cât
minorii sunt înscriși într-o instituție de învățământ dispunând de acest beneficiu pe toată
durata studiilor.
2) Divorțul sau anularea căsătoriei.

Divorțul sau anularea căsătoriei nu afectează de principiu dreptul de ședere pentru o


perioadă mai mare de 3 luni pentru membrii de familie.
Aceleași dispoziții se aplică atât membrilor de familie cu cetățenie unională cât și celor
care nu au cetățenie unională, dar, pentru aceștia din urmă se solicită îndeplinirea
următoarelor condiții:
• Înainte de inițierea procedurii de divorț, anularea căsătoriei sau încetarea
parteneriatului înregistrat, căsătoria sau parteneriatul au durat cel puțin 3 ani,
dintre care 1 an pe teritoriul statului gazdă.

• Acest lucru este justificat de situațiile dificile precum faptul de a fi fost victima
violenței în familie în perioada în care căsătoria era în vigoare.

• Prin acordul părților sau hotărârilor judecătorești, copiii rezultați în urma


căsătoriei au fost încredințați soțului sau partenerului care nu are cetățenie
unională.

2.2. Dreptul de ședere permanentă


Beneficiază de dreptul de ședere permanentă cetățenii Uniunii care au o ședere
neîntrerupta și legală pe teritoriul statului membru gazdă de cel puțin 5 ani.
Această regulă se aplică și în cazul membrilor de familie, care nu sunt resortisanți ai
unui stat membru și care și-au avut reședința legală impreună cu cerățeanul Uniunii în statul
membru, pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani18.
Dreptul de ședere permanentă se acordă mai înainte de împlinirea termenului de 5 ani
în cazurile în care:
• Lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă în momentul
în care și-a încetat activitatea îndeplinise conform legii statului gazdă, vârsta în
vederea pensionării pentru limită de vârstă sau lucrătorul care și-a încetat
18
Tudorel Stefan, Beatrice Andresan-Grigoriu, op. cit., p. 398
activitatea salariată ca urmare a pensionării anticipate și a lucrat în statul gazdă
în ultimele 12 luni precedente pensionării și a avut reședința pe teritoriul
statului respectiv de cel puțin 3 ani.

• Lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă și care are


reședința de cel puțin 2 ani în statul gazdă, încetează să-și mai desfășoare
activitatea datorită unei incapacități permanente de muncă.

• Lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă care după 3


ani de ședere neîntreruptă și muncă pe teritoriul statului gazdă, desfășoară o
activitate salariată sau independentă pe teritoriul altui stat membru al Uniunii
Europene, dar își păstrează reședința pe teritoriul statului gazdă și se întoarce
aici în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămână.

Indiferent de cetățenie, membrii de familie ai unui lucrător, care desfăsoară o activitate


salariată sau independent, care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru
gazdă, au dreptul de ședere permanent, în statul membru respective, dacă lucrătorul care
desfăsoară o activitate salariată sau independent a dobandit el insusi dreptul de ședere
pemanentă pe teritoriul acestui stat membru19.
Cu toate acestea, în cazul în care solicitantul, beneficiar direct, decedează în cursul
perioadei de activitate mai înainte de a fi dobândit dreptul de ședere permanentă, membrii de
familie dobândesc totuși acest drept cu îndeplinirea următoarelor condiții:
• La data intervenirii decesului, lucrătorul care desfășura o activitate salariată sau
independentă să își fi avut reședința pe teritoriul statului gazdă cel puțin 2 ani
neîntrerupți;

• Decesul să fi fost urmare a unui accident de muncă sau boală profesională;

• Soțul supraviețuitor să-și fi pierdut cetățenia statului său de origine ca urmare a


căsătoriei cu beneficiarul direct lucrător.

2.3. Restricții, derogări, limitări ale dreptului la liberă circulație


2.3.1. Restricții din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate
publică

19
Elise Nicoleta Valcu, op. cit., p. 23
Statele membre pot restricționa libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor
Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, din motive de ordine publică,
siguranță publică sau sănătate publică.
Aceste motive nu pot fi invocate pentru a servi unor scopuri economice. Măsurile luate
respectă principiul proporționalității și se bazează exclusiv pe conduita personală a individului
în cauză20. Condamnările penale anterioare nu constituie motive în sine pentru luarea unor
astfel de măsuri.
2.3.2. Protecția împotriva expulzării
Înainte de a lua o decizie de expulzare din motive de ordine publică sau siguranță
publică, statul membru gazdă trebuie să ia în considerare diverși factori precum: durata de
ședere a individului respectiv pe teritoriul său, vârsta sa, starea de sănătate, situașia sa
familială și economică, integrarea sa socială și culturală în statul membru gazdă și legăturile
sale cu țara de origine21.
Nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetățean al Uniunii, cu excepția
cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de siguranță publică, definite de
statele membre, dacă acesta:
• și-a avut reședința în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori

• este minor, cu excepția cazului când expulzarea este în interesul copilului,


conform Convenției Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului din 20
noiembrie 1989.

Persoanele vizate sunt informate in prealabil cu privire la motivele de ordine public,


siguranță public sau sănătate public, pe care se bazează decizia luată în cazurile lor.
În notificare se precizează instanța judecătorească sau autoritatea la care persoana
interesată poate contesta decizia, termenul pentru contestare și, daca e cazul, termenul acordat
pentru a părăsi teritoriul statului gazdă. Acesta nu poate fi mai mic de 1 lună de la data
notificării, cu excepția unor cazuri de urgență.
Statele membre pot refuza prezența pe teritoriul lor a persoanelor în cauză pe tot
parcursul exercitării căilor de atac. În schimb nu I se poate refuza acestuia dreptul de a-și
formula personal apărările, excepție facând cazul în care prezența acestuia ar cauza perturbări
grave ordinii si sigurantei publice.

20
Tudorel Stefan, Beatrice Andresan-Grigoriu, op. cit., p. 408
21
Tudorel Stefan, Beatrice Andresan-Grigoriu, op. cit., p. 408
Persoanele împotriva cărora s-a luat o decizie de expulzare cu interzicerea intrării pe
teritoriul statului repectiv pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdictiei dupa o perioadă de
timp rezonabilă, în funcție de împrejurări si în orice caz după cel puțin 3 luni de la executarea
hotărârii definitive de interzicere a intrării, cu obligația de a prezenta probe, care să ateste că
s-a produs o schimbare efectivă a împrejurărilor care au justificat luarea deciziei de interdicție
a intrării pe teritoriul statului gazdă22.
2.3.3. Sănătatea publică
Singurele boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile cu potențial
epidemic, conform definiției din documentele relevante ale Organizației Mondiale a Sănătății,
precum și alte boli infecțioase sau boli parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor
dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru gazdă.

22
Elise Nicoleta Valcu, op. cit., p. 23
Bibliografie:
Tratate şi cursuri:
1. Fuerea, Augustin, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucuresti,
2006
2. Ștefan, Tudorel, Andreșan-Grigoriu, Beatrice, Drept comunitar, Editura C.H. Beck,
Bucuresti, 2007
3. Valcu, Elise Nicoleta, Drept comunitar European, Editura Sitech, Craiova, 2009

Alte surse:
1. Libera circulatie a persoanelor si serviciilor, Implicatii pentru România si procesul de
negociere, studiu de impact, Institutul european din Romania