1

- Retorica –
Facultatea de drept
Semestrul I
1. Definitie.
Retorica este o disciplina de deschidere, de cultura, un domeniu interdisciplinar si in
istoria ideilor in care includem retorica, se inregistreaza asemenea epoci de declin, urmate
de o reinviere a problematicii, o restituire si o reabilitare. De aceea traiectoria sa
sinuoasa, de la stiinta care oferea un ideal formativ in antichitate, pina la stadiul de
indreptar destinat oratorilor si scriitorilor nu trebuie sa surprinda. Dintre toate disciplinele
antice, retorica a meritat in gradul cel mai inalt numele de stiinta, chiar de „regina a
stiintelor”, cum a fost denumita mai ales oratoria judiciara, menita sa fie slujitoarea
devotata a adevarului, prin intermediul persuasiunii. De aceea a fost considerata arta sau
stiinta de a convinge. Sute de ani, in strinsa legatura cu afirmarea democratiei, aceasta
arta a dominat viata politica a Greciei si a Romei antice. Declinul sau a inceput sub
Imperiul Roman, o data cu restringerea drepturilor si libertatilor cetatenesti. Involuntar,
retorii si sofistii au contribuit la acest declin. Retorica devine un instrument periculos,
nociv, pe plan etic si politic. Retorica este calea prin care filozofia isi poate amplifica
domeniul de cercetare, oferind conditii extrem de adecvate adincirii relatiilor
interdisciplinare. Astazi, ea este revendicata nu numai de filozofi, ci si de stilisticieni.
Studiul elocintei influenteaza in mare masura inteligenta umana si in acest fel se
amplifica si capacitatea ratiunii de a stabili conexiuni cu lumea, retorica si logica, logica
juridica mai ales, avind foarte multe puncte de contact. De-a lungul a 2 milenii si ½ de
existenta, recunoscuta sau nu ca atare, retoricii i s-au dat sute de definitii. O grupare a
acestor definitii in trei grupuri este reprezentata de:
a). Primul tip de definitie trimite la trimite la retorica generatoare de persuasiune, mai
ales in domeniul politic si judiciar. Platon, Isocrate, Aristotel, Cicero au considerat ca
esenta acestei discipline o constituie persuasiunea. Persuasiunea este actiunea de a
persuada, de a trezi in auditoriu o credinta prin mijloace atit afective, cit si rationale.
Persuasiunea poate fi obtinuta prin diverse mijloace sui generis la care modernii au
adaugat si multe altele – forta fizica, influenta, puterea si banii fiind cele mai vizibile, din
pacate. Retorica este deci inteleasa ca forta de a convinge prin discursul persuasiv.
b). Al doilea tip de definitie este caracteristic elocintei post-ciceroniene, iar aici
persuasiunea apare rar ca nota caracteristica a retoricii. In aceasta conceptie retorica este
„arta de a aduna, alege si nuanta cu infrumusetarea cuvenita, tot ce poate servi ca sa
convinga in materie politica”
c). Cel de-al treilea tip de definitie este frecvent intilnit in evul mediu si mai tirziu, si
conform acestei definitii, retorica este o stilistica practica.
In cazul retoricii judiciare, definitia care convine in cea mai mare masura este aceea
care pune accentul in primul rind pe persuasiune, pe convingerea auditoriului, in speta a
judecatorului. Retorica este deci arta de a convinge prin discurs pentru a determina o
adeziune justa. Totodata trebuie sa mentionam ca retorica mai inseamna teoria, invatarea
si practicarea acestei arte. Persuasiunea este o calitate esentiala a discursului care
marcheaza in mod decisiv realizarea obiectivului final al oricarei cuvintari, adica
obtinerea adeziunii la punctul de vedere al oratorului. Aceasta presupune un asamblu de
procedee, distribuite pe 2 laturi definitorii: - latura argumentativa (care grupeaza
argumente tip, procedee ce tin de ratiune); - latura oratorica (stilistica – grupind mijloace
 2

de influentare a afectivitatii). Cele doua laturi sint inseparabile, si isi gasesc concretizarea
in discurs, care este o structura dialogica, in sensul ca el presupune un emitator (oratorul)
si un receptor (auditorul).deci cele trei elemente esentiale ale actului oratoric sint: orator,
discurs, auditor. Calitatile de baza care se cer unui orator sint: inteligenta, rafinament,
cultura, onestitate. Face parte din deontologia oratorica sa slujeasca intotdeauna adevarul
si dreptatea. Oratorul nu trebuie sa foloseasca niciodata tehnica persuasiunii pentru a
corupe.

2. Sofistii.
Sofistii sint cei dintii profesori de retorica, responsabili, in mare parte, atit de erorile
cit si de reusitele acestei discipline. Termenul – sofist – avea sensul de – invatat, savant
- . in centrul preocuparilor lor se afla omul, capacitatea sa de cunoastere (relativa si
nesigura). Principalul scop al sofistilor este formarea omului politic, capabil sa conduca
cetatea, sa fie intotdeauna eficace, superior. Sofistii urmareau sa faca din elevii lor buni
cetateni, care sa-si organizeze in mod optim atit viata particulara, cit si viata publica.
Sofistii nu-si aroga dreptul de a fi posesorii unui adevar absolut despre fiinta sau despre
om; pur si simplu, ii incredinteaza pe discipoli ca vor avea dreptate intotdeauna daca
urmeaza preceptele lor. Invatarea retoricii presupunea doua aspecte: - teoria disciplinei
(era destul de restrinsa si consta in notiuni generale ce puteau fi adaptate in cazuri de
orice fel); - practica – foarte extinsa, ce includea exercitii oratorice, bazate pe planul-tip
al discursurilor judiciare. Pentru sofist, lumea inconjuratoare, nu are nici o valoare in
sine, ci numai in raport cu fiinta umana, care o percepe si o judeca. Sofistii adaugau artei
oratorice o logica subtila, preferind, in general, un fel de scepticism metafizic. Cei mai
ilustrii sofisti sint: - Protagoras din Abdera (485 – 411 i.e.n.); - Gorgias din Leontinoi
(485 – 380 i.e.n.); - Prodicos din Keos (460 – 398 i.e.n.).
Protagoras – este cel mai important ginditor din miscarea sofista, prieten al lui
Pericle, Euripide si Socrate. Ideea fundamentala a conceptiei sale este concentrata in
maxima:”Omul este masura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt intru cit sunt si a celor ce nu
sunt, intru cit nu sunt.” Protagoras este un ateu, refuzind sa discute existenta zeilor din
cauza unor obstacole insurmontabile, acuzat si condamnat pentru impietate, incercind sa
scape de executie, paraseste Atena si moare intr-un naufragiu. Dialectica lui Protagoras se
sprijina pe doua teme: - in orice problema exista doua puncte de vedere opuse; - putem
face sa triumfe teza mai slaba in detrimentul celei mai tari.
Gorgias din Leontinoi – a fost profesorul marelui Tucidide, venerat in orasul natal,
unde s-au batut monede cu chipul sau, Gorgias s-a stabilit spre sfirsitul vietii la Atena, in
care a trait pina la virsta de 104 ani. A fost un mare filozof si retor. Tezele gindirii sale
sint: - nu exista nimic; - daca ar exista ceva nu ar putea fi cunoscut; - daca ar exista si ar
putea fi cunoscut, cunoasterea n-ar putea fi comunicata, deoarece cuvintul este un semn
cu totul deosebit de lucrul pe care-l semnifica. Pentru acesta retorica este menita sa
convinga, iar poezia sa creeze iluzii, sa determine instalarea unei stari ireale, miraculoase.
Credinta sa este ca vorbele au o putere magica si prin cuvint pot fi stapiniti oamenii.
Oratorul poate vorbi convingator despre orice, respectind concordanta dintre sens si
forma cuvintului, utilizind antitaza si simetria. Retorul stabileste trei tipuri de discursuri: -
discursuri publice (elocinta din tribunale si din adunari); - dispute filozofice; - discursuri
stiintifice (pe subiecte din natura). Acesta nu se multumea sa le predea elevilor numai
cunostinte generale despre elocinta, ci cauta sa le formeze gustul, sa-i familiarizeze cu
 3

metode si procedee valabile pentru toate tipurile de discurs; scopul era acela de a-i face
capabili sa sustina sau sa combata la fel de bine aceeasi teza.
Prodicos din Keos – a fost elevul lui Protagoras si s-a bucurat de admiratia lui
Socrate. Ca sol, a facut multe calatorii in Atena, cu aceste ocazii tinind conferinte care au
avut mult succes printre intelectualii vremii. Cercetarile sale se refera la domeniile fizicii,
religiei si moralei. Poate fi considerat si fondatorul sinonimiei. Acesta se considera –
filozof al naturii si sofist - , iar opinia sa era aceea ca binele si raul sint relative: ceea ce
este bine pentru unul nu este pentru celalalt si viceversa. Ca si Protagoras, Prodicos este
ateu, el ii considera pe zei simple denumiri pe care oamenii le dau unor elemente utile
vietii
Cea mai importanta contributie a sofistilor la dezvoltarea retoricii ca disciplina consta
in conceptia despre atotputernicia omului si a judecatii sale individuale asupra lumii. In
acest sens sofistii ii pun la dispozitie omului o tehnica a argumentarii, o stiinta care va fi
dedicata in intregime convingerii interlocutorului, auditoriului. Sofistii au fost primii
educatori ai tineretului atenian, venind in intimpinarea interesului acestora transmitind
cunostintele necesare pentru a deprinde arta cuvintului si pentru a le permite accesul la
putere. Datorita faptului ca ideile sofistilor ii faceau pe oameni sa se indoiasca de justetea
vechilor legi si obiceiuri, raspindind in cetate ateismul si scepticismul, multi dintre ei au
fost prigoniti si exilati, iar cartile lor arse. Totusi influenta sofistilor asupra mentalitatii
oamenilor a fost imensa; de la ei, individul a invatat sa puna totul sub semnul indoielii, sa
puna totul in balanta cugetarii pentru a afla adevarul. Trasaturile dominante ale gindirii
sofistilor sint agnosticismul si relativismul pragmatic.

3. Demostene.
Demostene – 384 – 322 i.e.n. – se naste in Atena, tatal sau fiind un prosper fabricant
de mobila si de arme, iar mama, fiica unui atenian plecat in Crimeea, este cel mai mare
otrator al Greciei antice si unul din marii oratori ai tuturor timpurilor. In aceasta epoca,
Filip al Macedoniei ameninta tot mai mult libertatea polisurilor si incerca sa-si extinda
dominatia asupra intregii Elade. La virsta de 7 ani Demostene isi pierde tatal, iar averea
parinteasca trece in administrarea tutorilor sai, care nu-si indeplinesc obligatiile cum se
cuvine. Primeste, totusi, o educatie aleasa. Ajuns la majorat, isi da tutorii in judecata,
redactindu-si singur discursurile sub indruumarea lui Isaios, magistrul, dar nu obtine decit
o parte din averea parinteasca si de aceea e nevoit sa se dedice meseriei de logograf. In
acelasi timp, frecventeaza Adunarea poporului, asculta dezbaterile, pregatindu-se pentru
momentul cind va intra in viata politica. Citeste multa istorie, in special opera istoricului
Tucidide, a carui influenta este prezenta in stilul discursurilor lui de mai tirziu. Debutul
sau in viata politica a Atenei nu este insa cel asteptat: deficientele de pronuntare si
respiratia sacadata il expun ironiilor auditoriului. Demostene isi da seama ca nu este
suficient sa fii un bun cunoscator al regulilor si principiilor artei oratorice si sa te pricepi
sa elaborezi un discurs, mai trebuie sa stii sa-l rostesti cu maiestrie in fata auditoriului.
Perseverenta si pasiunea il vor ajuta in aceasta privinta, el dovedind printr-o tenacitate
iesita din comun si prin multe exercitii ca-si poate corecta defectele. Incepind din anul
355 i.e.n. Demostene, sustine mai multe discursuri politice si juridice, aflindu-se in
fruntea partidului national-democrat. El isi consacra intreaga viata unui singur tel:
trezirea constiintelor si realizarea unei rezistente militare si politice in fata expansiunii
macedonene. In acest scop, el rosteste mai multe discursuri dintre care cele mai
 4

cunoscute sint: - Filipicele (patru discursuri, rostite intre anii 351 – 340 i.e.n.); -
Olintienele (trei discursuri 349 i.e.n.). Demostene reuseste sa cistige increderea
atenienilor si intre anii 340 – 338 i.e.n. conduce treburile publice in calitate de sef al
partidului sau aflat la putere. Este perioada in care se realizeaza alianta cu Teba, insa este
prea tirziu ca Elada sa mai poata fi salvata. In anul 338 i.e.n. atenienii si tebanii sint
infrinti la Cheroneea. In 336 i.e.n. dusmanii sai declanseaza un proces cunoscut sub
denumirea procesul „Pentru coroana”, care se va judeca abia in anul 330 i.e.n. demostene
propusese un decret pentru refacerea zidurilor cetatii si poporul ii incredinteaza
conducerea lucrarilor. Ctesiphon, apreciind contributia marelui orator (care fusese si
financiara) cere acordul senatului pentru a i se acorda acestuia o distinctie deosebita – o
coroana de aur. Eschine, dusmanul de o viata a lui Demostene, il da in judecata pe
Ctesiphon, dar de fapt, cel vizat era Demostene. Acuzatiile puneau la indoiala legalitatea
decretului aprobat de senat: Demostene se afla in exercitiul functiei si nu facuse bilantul
activitatii sale, coroana trebuia acordata in Adunarea poporului, Demostene nu
contribuise la consolidarea Atenei nici prin discursurile sale, iar conducerea sa ruinase
cetatea. In timpul procesului, Ctesiphon, spune citeva cuvinte, dupa care Demostene
rosteste discursul „Pentru coroana”, in calitate de synegoros. Discursul „Pentru coroana”
a fost considerat de-a lungul secolelor o capodopera a artei oratorice. De la Demostene au
ramas 60 de discursuri, unele considerate apocrife. Demostene a fost un mare om politic,
un orator calauzit intreaga viata de iubirea pentru patrie si adevar. Eschine, adversarul
sau, sustine ca avea o energie neobisnuita si la tribuna se agita „ca un tigru”. Chiar scrise,
frazele sugereaza vehementa pasiunii sale oratorice. Elocinta lui Demostene este perfecta,
nimic nu lasa sa se intrevada elaborarea, mestesugul, are un stil direct, concis, incisiv.

4. Socrate.
Socrate a intruchipat cel mai puternic spirit critic specific sofistilor. Si el, ca si
sofistii, considera ca viata individului trebuie sa aiba la baza descoperirile propriei
constiinte, la care se ajunge prin autocunoastere. „Cunoaste-te pe tine” – era deviza sa.
Socrate a inteles primejdia pe care o reprezentau pentru cetate niste conducatori lipsiti de
virtute, imorali, dar stapini pe arta oratorica. De aceea, folosind metodele sofistilor,
Socrate isi propune sa abordeze educarea tinerilor pornind de la formarea caracterului, de
la familiarizarea lor cu virtutiile morale inainte de toate. Ideea de baza a conceptiei sale
este ca fericirea si bunastarea cetatii nu pot fi atinse decit prin formarea unor cetateni de o
moralitate ireprosabila. Ei trebuie sa practice virtutile atit in viata personala, cit si in cea
publica. Insa, pentru aceasta, virtutile trebuie mai intii cunoscute. Catre cunoasterea
acestora si practicarea lor tinde invatatura lui Socrate, adresata tinerilor atenieni. Platon,
care i-a fost discipol incepind cu anul 407 i.e.n. a redat cu fidelitate ideile lui Socrete in
unele din dialogurile sale, caci inteleptul Socrate nu a lasat nimic scris de el insusi.
Socrate se nascuse in Atena (470/469 i.e.n.) ca fiu al sculptorului Sophroniscos si al unei
moase, Phainarete, in tinerete, fiind el insusi sculptor, dar filozofia acaparindu-l cu totul.
Socrate asista la lectiile sofistilor dar nu accepta nici o idee pina cind nu o supune unei
indelungi meditatii, unui sir de intrebari. Socrate considera ca este stapinit de un daimon
interior care il conduce, ii dicteaza vorbele si gesturile, indemnindu-l sa-si duca la capat
menirea cu care a venit pe lume, sa-i trezeasca pe oameni la adevar, pentru a-i face mai
buni, mai drepti. Cu cei tineri, inteleptul se poarta drept si simplu, pe cei aroganti, asa
zisii-atotstiutori, pe sofisti sau pe guvernantii cetatii, Socrate nu-i iarta, iar ironia sa
 5

devine usturatoare. Comportarea lui ii atrage multe dusmanii din partea puternicilor zilei,
desi el nu se amesteca in politica. Spre deosebire de sofisti, care pulverizau toate valorile
sociale si morale, considerindu-le simple conventii care se schimbau de la un om la altul,
Socrate considera Binele si Raul niste date naturale, care pot fi relevate prin
autocunoastere. In anul 403 i.e.n. regimul celor ”treizeci de tirani” este inlaturat, iar
democratii care iau puterea, permit dezlantuirea unei adevarate „vinatori de vrajitoare”
impotriva celor suspecti de colaborare cu vechiul regim. Sint vizati in primul rind sofistii,
dar principala victima va fi Socrate, ce va fi acuzat de impietate, coruperea minorilor si
de introducerea unor zei noi. In anul 399 i.e.n. este judecat in fata unei sectii din Heliaia,
care numara 500 de membrii din totalul de 6 000, cit avea tribunalul ales in fiecare an.
Dintre judecatori, 280 au votat pentru condamnarea sa, iar 220 impotriva, astfel incit
Socrate va sfirsi bind cucuta si refuzind sprijinul prietenilor care il sfatuiau sa paraseasca
cetatea. Platon, discipolul sau, arata in dialogul „Apararea lui Socrate” cu cita demnitate
si intelepciune s-a comportat filozoful in aceste imprejurari tragice. Figura lui Socrate a
ramas de nesters in istoria filozofiei universale ca un om deosebit de cumpatat de o
seninatate proverbiala. Prin insusirile sale de intelept dar si de om apropiat, capabil de
gluma si ironie, Socrate ramine o figura vie care ne priveste zimbind cu indulgenta din
negura vremurilor, el este „principium movens” al filozofiei, precursorul si magistrul lui
Platon, Aristotel si al unui neintrerupt sir de cugetatori.

5. Aristotel.
Aristotel (384 – 322 i.e.n.) s-a nascut la Stagira, in familia medicului de la curtea
Macedoniei. La 18 ani vine in Atena si frecventeaza Academia platoniciana timp de doua
decenii. Regele Filip al II-lea il insarcineaza cu educatia fiului sau, Alexandru. In 344
i.e.n. se reintoarce in Atena, unde fondeaza o scoala de filozofica proprie. Dupa moartea
lui Alexandru, Aristotel pleaca din Atena, pentru a nu mai da ocazia concetatenilor sai sa
greseasca, dupa condamnarea lui Socrate. Opera sa, care in epoca numara 400 de lucrari,
din care s-au pastrat doar 47, constituie, alaturi de dialogurile lui Platon, momentul de
apogeu al filozofiei grecesti. Aristotel este intemeietorul stiintei logicii, el a dat gindirii
stiintifice o metoda – sinogismul, un instrument indispensabil in demersul rational, mai
precis al rationamentelor prin care gindirea umana poate ajunge la adevarata natura a
lucrurilor. Aristotel studiaza omul ca zoon politikon, ca animal politic, prezenta sa in
activitatea politica fiind caracterizata de morala, iar scopul acestei activitati fiind fericirea
individuala si sociala. El delimiteaza domeniul retoricii, care cuprinde discursul judiciar,
discursul politic si discursul epidictic – cele 3 genuri ale discursului pe care romanii le
vor numi: - genus judiciale; - genus deliberativum; - genus demonstrativum. Aristotel da
retoricii o definitie mai adecvata desi mai modesta si anume ea nu mai este „arta de a
convinge pe oricine de orice” , ci „arta de a descoperi tot ceea ce un caz dat contine ca
potential persuasiv”. Daca retorica este necesara, sustine Aristotel, pentru ca ar fi nedemn
ca un barbat sa nu stie sa se apere cu ajutorul cuvintului, arma proprie numai omului.
„Retorica – afirma Aristotel – este o antistrofa a dialecticii” intr-un cuvint, reversul
acesteia. In timp ce dialectica este tehnica discutiilor, un indreptar in arta controversei si a
argumentarii, retorica este tehnica discursurilor. Asadar, retorica utilizeaza argumentarea,
opusa demonstratiei, intilnite in stiintele exacte, care duce la descoperirea unor adevaruri
indubitabile. Spre deosebire de demonstratie, argumentarea are urmatoarele caracteristici:
- se adreseaza cuiva anume, caruia i se ia in considerare caracterul, obiceiurile, gindirea,
 6

emotiile, credintele, in timp ce demostratia este valabila pentru oricine; - argumentarea se

sprijina pe premise care nu sint in mod necesar dovedite sau evidente, ci doar verosibile; -
argumentarea foloseste limba naturala, in opozitie cu limbajele artificiale; - in
argumentare, legatura logica nu e constringatoare, ea poate fi mai puternica sau mai
slaba; - ea este rareori imbatabila si poate fi combatuta sau respinsa prin alta. Pentru
marele filozof, retorica este o disciplina careia ii revine o mare responsabilitate pe plan
social, pentru ca domeniul sau predilect este acela al deliberarii ce sta sub semnul
verosimilului. Spre deosebire de dialectica, in retorica nu este vorba de a sustine o teza,
de un jocde idei, ci de a apara o cauza, in joc fiind destinul judiciar, politic sau moral. O
lume in care daca totul ar fi cataligat o data pentru totdeauna, n-ar mai fi loc nici pentru
arte, nici pentru sentimente, nici pentru existenta umana, asa cum este ea inteleasa in mod
obisnuit.

6. Marcus Tullius Cicero.

Cicero a fost cel mai mare orator al Romei antice. A excelat ca avocat, om politic si
personalitate de mare cultura, a fost un titan al promovarii si afirmarii retoricii. Marele
orator s-a nascut la Arpinum (Latium), la 3 ian. 106 i.e.n. intr-o familie care apartinea
clasei cavalerilor. La Roma, unde se muta cu familia, beneficiaza de o educatie aleasa,
aici studiaza poezia si retorica cu Aelius Stilo, elocinta cu renumitii Marcus Antonius si
Licionius Crassus. Cicero se distinge foarte repede prin inteligenta, talent si incepe sa se
initieze in arta vorbirii dupa toate regulile prescrise de retorica. A urmat o cariera
stralucita de avocat si om politic, devenind cel mai mare orator al antivhitatii, un geniu
care continua si azi sa influenteze cultura umanitatii. Opera pe care Cicero a lasat-o
umanitatii cuprinde: - discursuri; - pledoarii; - tratate de oratorie (De oratore, Brutus,
Orator) si lucrari mai putin extinse de retorica: Partitiones oratoriae (Despre partile
discursului), De optimo genere oratorum (Despre cel mai bun fel de elocventa), Topica
(Locurile comune ); - opere filozofice: Hortensius, De finibus bonorum et malorum
(Limitele binelui si raului in sine), Tusculanae disputationes (Discutii de la Tusculanum),
De natura deorum (Despre natura zeilor); - opere politice, De republica, De legibus
(Despre legi), De oficiis (Despre indatoriri); - o bogata corespondenta din care s-au
pastrat 16 carti de scrisori, cele mai multe destinate prietenului sau Atticus. Cicero
ramine primul prozator latin clasic si nimeni nu a depasit niciodata bogatia, puritatea,
eleganta si armonia stilului sau. In viata particulara Cicero a fost un om obisnuit.
Casatorit cu Terentia (in anul 79 i.e.n.), dupa mai bine de 30 de ani de casnicie,
divorteaza. La 63 de ani se recasatoreste cu Publica de care se desparte insa repede.
Cicero – orator si om politic – incepe o cariera stralucita de avocat, cu putin timp inaintea
implinirii virstei de 25 de ani. Primul sau discurs judiciar care s-a pastrat, rostit in anul 81
i.e.n. este Pro Quinctio (In apararea lui Quinctius). In anul urmator (80), Cicero i-a luat
apararea lui Roscius din Ameria, rostind discursul cunoscut sub numele de Pro Sexto
Roscio Amerino, care i-a adus gloria, cel mai important proces, in care Cicero s-a situat
pe pozitia acuzatorului si l-a consacrat definitiv ca cel mai mare avocat al Romei antice,
este procesul Verres (anul 70 i.e.n.). Cicero, nu a ramas deoparte si s-a implicat in
activitatea politica cu toata fiinta, inteligenta si talentul lui de om de cultura, filozof si
narator, fiind unul din marii oameni de stat ai Romei antice. El a fost un aparator
consecvent al republicii ca forma de guvernamint. In anul 76 i.e.n. devine questor si in
anul urmator isi indeplineste functia in Sicilia. In anul 69 i.e.n. este aedil currul, in 66
 7

i.e.n. – pretor urban, calitate in care rostesteprimul sau discurs politic, Pro lege Manilia,
iar in anul 63 i.e.n. accede la functia suprema, aceea de consul. Cicero a fost socotit de
contemporanii lui cel mai mare orator. In conceptia lui Cicero un orator trebuie sa
intruneasca o serie de calitati ca: - ascutimea de minte a logicianului; - cugetarea
filozofului; - exprimarea aproape ca a poetului; - memoria jurisconsultului; - vocea
tragedianului; - gesturile unui actor celebru. Stilul lui Cicero este inimitabil, marele
narator este, de altfel, considerat creatorul prozei latine moderne, insemnatatea lui sta in
calitatile stilului.

7. Structura tipica a discursului.

In raport de obiectivele pe care le urmaresta discursul in mod succesiv, retorii au
sintetizat elaborarea acestuia pe urmatoarele segmente: - exordiu; - naratiune; -
argumentare; - peroratie.
Exordiul sau introducerea trebuie sa fie adecvata continutului si sa fie naturala, poate
fi si vehicului modestiei oratorului, al sinceritatii acestuia, pentru ca numai astfel intre
locutor si destinatar se va crea un fluid de simpatie favorabil comunicarii. De aceea tonul
ales la inceput, maniera stilistica trebuie sa permita aceasta evolutie ulterioara, aceasta
progresie. De obicei, introducerea este facuta pe un ton calm, iar emotia se naste in raport
cu prezentarea faptelor. O observatie importantalegata de exordiu este aceea referitoare la
rolul sau de poarta deschisa catre sentimentele pe care oratorul isi propune sa le trezeasca
ulterior, prin desfasurarea discursului. O trasatura de baza a artei acestuia va fi data de
modul in care stie sa faca auzite notele dominante ale tonului sau, fara sa anticipeze totusi
asupra restului discursului, incercind sa trateze vreuna din partile importante. Ca lungime
introducerea trebuie sa fie proportionala cu intinderea discursului. In functie de
complexitatea subiectului tratat enuntarea acestuia si a planului poate fi folosita, cu
conditia ca punctele si subpunctele sa nu fie in numar prea mare, iar continutul acestora
sa fie distinct, exprimat concis si limpede. Ordinea lor este cea naturala, de la simplu la
complicat.
Urmatorul segment al discursului il formeaza naratiunea, care reprezinta o expunere a
faptelor ce serveste la comunicarea unor date privitoare la cauza sau la subiectul tratat. In
pledoarie, naratiunea este adesea o parte foarte importanta a discursului si solicita o
atentie speciala. Calitatile principale pe care trebuie sa le aibă o buna naratiune sint
reprezentate de claritate, probabilitate, concizie. De aceea este necesara o atentie sporita
la precizarea numelor, a datelor, locurilor si a tuturor celorlalte imprejurari in care s-au
petrecut faptele evocate. Pentru a avea un caracter probabil, verisimil, in naratiune trebuie
descrise caracterele persoanelor amintite, aratind ca actiunile acestora constituie
consecinte ale unor cauze naturale, pentru a avea credibilitate. Una dintre cele mai
concise naratiuni, deosebit de expresiva, este realizata de Cicero in discursul „Pro
Milone”.
Argumentarea urmeaza mereu dupa naratiune, ea fiind momentul dovedirii si al
respingerii, cind este desfasurat intregul arsenal de prope materiale si argumente propriu-
zise. Este o parte foarte importanta a discursului pentru ca telul principal al celui care
vorbeste este de a dovedi auditoriului ca un lucru este adevarat, just sau bun si de a
determina adeziunea acestuia. In legatura cu argumentele, trebuie avute in vedere 3
aspecte: - gasirea; - inventarierea lor; - dispunerea si modul de exprimare, de prezentare
gratie caruia sa capete mai multa forta. Prezentarea aggumentelor poate fi facuta analitic
 8

sau sintetic. In cazul prezentarii analitice, oratorul nu divulga telul spre care tinde si-i
conduce pe ascultatori pas cu pas catre concluzia dorita, mergind de la un adevar
clarificat la altul, pina ce devine evident ca aceasta concluzie este consecinta alteia asupra
careia s-a convenit. Maniera sintetica de argumentare, mai des intilnita, porneste de la
enuntarea tezei care trebuie dovedita, apoi urmeaza succesiv diferite tipuri de argumente
pina cind auditoriul va fi complet cinvins de ceea ce sustine oratorul. In expunerea
argumentarii oratorul trebuie sa tina seama de 3 reguli: - adevarul, datoria si interesul
trebuie prezentate distinct in argumentare; - prezentarea gradata a argumentarii; - in cazul
in care sint prezente argumente puternice si concludente, ele trebuie prezentate separat, in
mod distinct, insistind asupra fiecaruia in parte pentru ai releva intreaga semnificatie.
Ultima parte a unui discurs este peroratia, epilogul, care poate fi destul de extinsa, in
mai multe parti. Peroratia este segmentul in care pateticul se imbina cu argumentarea,
moment specific retoricii. In discursul judiciar se prevede si o digresiune, de obicei
plasata intre argumentare si peroratie, care poate fi o povestire, o meditatie, prosopopee
care dau valente noi argumentarii gratie emotiilor suscitate. Peroratia include ceea ce
serveste drept baza discursului, teza este acum o concluzie si aici nu trebuie in nici un caz
introdus un subiect nou, care sa distraga atentia de la tema principala tratata pe parcurs.

8. Metodologia de redactare a discursului.

Oratorul, indiferent de subiectul tratat trebuie sa tina seama de urmatoarele operatii in
redacterea unui discurs: - sa identifice ce are de spus si de scris = inventiunea; - sa puna
intr-o anumita ordine ideile gasite = dispozitiunea; - sa selecteze cei mai potriviti
termenipentru a exprima aceste idei = elocutiunea. Fiecare orator isi alege modalitatea de
lucru in raport cu puterea sa de memorare. Meditarea subiectului este facuta cu scopul de
a furniza materiale pentru memorie. Discursul trebuie rostit in intregime nu pe fragmente,
inainte de a fi sustinut, pe un ton cit se poate de natural si cit mai aproape de atmosfera
reala, pentru a fi retinut cu usurinta. Un discurs este o opera de arta, care se asambleaza
din exordiu, naratiune, argumentare si peroratie. Rostirea prealabila poate fi mai
moderata, dictia mai putin accentuata si taria vocii redusa. Aceste conditii sint necesare
nu numai pentru ca gindirea capata claritate daca rationamentele sint duse pina la capat,
dar si pentru ca ficare din partile acestor rationamente cistiga o valoare individuala.
Oratorul nu e chemat sa dea nimanui socoteala pentru metodele si procedeel;e de
pregatire a unui discurs. El trebuie sa creeze o opera de arta, iar modul in care o face il
priveste numai pe el. nu exista o regula absoluta care sa ne ajute sa dam forma adecvata
unui discurs si oricare orator va ajunge la ea in functie de calitatile si inclinatiile sale.
Memoria este implicata in actul oratoric in trei directii: - exista o memorie a ceea ce a
fost gindit; - o memorie a ceea ce a fost rostit; - o memorie a ceea ce a fost scris. In
oricare din aceste cazuri oratorul introduce in cuvintarea sa ordine, claritate si logica.
Redactarea scrisa a discursului are ca efect evitarea repetitiilor de cuvinte, a impuritatilor
de limbaj, in concluzie o conciziune mai mare a stilului, calitate necesara intr-o lume
grabita. Retorica foloseste aceleasi argumente ca si logica, dar intr-un mod mai flexibil,
adaugindu-le ornamente stilistice ca: - Silogismul =argument compus din trei propozitii,
dintre care a treia (concluzia) este dedusa din prima (premisa majora) prin intermediul
celei de-a doua (premisa minora); - Entimema =silogism incomplet si mai rapid, in care
una din premise este subinteleasa; - Dilema =argument prezentind spre alegere
adversarului 2 propozitii, din care una este in mod necesar adevarata daca cealalta este
 9

falsa si din care se trag fie 2 concluzii, fie aceeasi concluzie pentru fiecare dintre cele 2
ipoteze; - Epicherema =rationament silogistic in care fiecare premisa este insotita de
dovada sa; - Inductia = rationament care consta in extragerea unei concluzii generale
dintr-unul sau mai multe rapoarte particulare; - Exemplul =e un argument ce se bazeaza
pe fapte analoge cu acela pe care vrem sa-l demonstram; - Argumentul ad hominem
=opune afirmatiei unui om propriile sale fapte sau cuvinte anterioare. Dupa cum
consideram subiectul aflat in discutie sau in sine insasi distingem locuri comune
extrinseci si locuri comune intrinseci. Primele proveneau din marturii, din dispozitii ale
martorilor, din lege si cutuma, din diferite inscrisuri. Printre locurile comune intrinseci
enumeram: - definitia; - enumerarea partilor; - genul si specia; - comparatia; - contrariile;
- lucruri care se resping reciproc; - circumstantele; - antecedentele si consecintele; - cauza
si efectul.

9. Figurile de stil care au menirea de a orna discursul.

Inca din antichitate s-au facut eforturi pentru a culege si ordona mijloacele lingvistice
care impodobesc un discurs. Ele au fost in permanenta o preocupare majora a retorilor si
stilisticienilor. Figurile de stil se clasifica in: - figuri de cuvinte (metafora, metonimia,
sinecdoca, catachreza, litota, hiperbola); - figuri de gindire: (a) descrierea, portretul
aluzia, comparatia, alegoria, antiteza, reticenta, suspensia, sentinta; b) interogatia si
exclamatia retorica, dubitatia, apostrofa, ironia, sarcasmul, imprecatia, prosopopeea); -
figuri gramaticale (inversiunea, hiperbatul, anacolutul, pleonasmul, repetitia.