FAMILIA CREŞTINA ÎNTR-UN MEDIU SECULARIZAT

S-a vorbit, se vorbeşte şi se va vorbi mult, s-a scris se scrie şi se va scrie foarte mult despre familie,
mai ales astăzi când din ce în ce mai mult se constată o criză a familiei care se manifestă în: amânarea
constituirii unei familii, teama tinerilor de a se căsători, de unde scăderea numărului noilor familii,
scăderea natalităţii, creşterea numărului divorţului şi aşa zisele familii monoparentale, abandonul familial,
inmulţirea numărului copiilor crescuţi fără mama, pentru că ne moare femeia tânără intr-o vreme în care
medicina a făcut mari progrese.
Cauzele familiei în lumea noastră destre care spunem că este „secularizată”, are două realităţi:
familia modernă şi familia securalizată.
Familia, cea mai veche instituţie a lumii a fost voită şi constituită de Dumnezeu ca omul să nu fie
singur, să fier fericit, iar membrii familiei să se desăvârşească prin iubire. În familie oamenii nu se
împerechează, ci se unesc. Mântuitorul scoate în evidenţă această realitate prin cuvintele: „ De aceea va
lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” ( Matei 19,5).
Biserica binecunintează bărbatul şi femeia care doresc să se căsătorească pentru ca unirea lor să devină o
unitate, în Hristos şi în Biserică, după modelul unităţii existente între Hristos Mântuitorul şi Sfânta Sa
Biserică. Se constată în familie , drame de ordin individual şi social. De aceea nu putem vorbi de societate
secularizată care să nu influenţeze, să nu exercite chiar anumite presiuni asupra familiei, după cum nu
credem că familia „ modernă” refuză „facilităţile” pe care societatea contemporană i le pune la dispoziţie.

Ce este secularizarea?

Secularizarea este un proces mult mai îndelungat, mult mai extins şi mai profund. Ea priveşte
societatea şi omul ca atare, subiect al acesteia şi tot odată cel asupra căruia se exercită valorile societăţii.
Omul crează societăţi, pe de o parte, iar pe de altă parte acestea influenţează viaţa celui datorită căruia ele
s-au constituit. Între persoana individuală şi societate există o intercondiţionare reciprocă. Cuvântul
„secularizare” vine de la traducerea în limba latină a cuvântului grecesc „αιών” prin cuvântul saeculum.
Cuvântul „αιών”, în limba greacă are o accepţie foarte largă, indicând timpul, durata vieţii sau chiar viaţa,
un timp determinat. În Noul Testament cuvântul saeculum, redând termenul grecesc, este folosit de multe
ori indicând durate temporale nedeterminate în trecut şi în viitor.
Apare însă şi sensul de „ lume”. Avem textul din pilda semănătorului, unde se spune despre
sămânţa cazută între spini, că reprezintă „pe cel care aude cuvântul, dar grija faţă de lumera aceasta şi
înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul” ( Matei 13,22). Secerişul înseamnă sfârşitul lumii ( cf. Matei
13,39). Avem expresia „ fii veacului acestuia” ( Luca 16,8) şi „ fii veacului acestuia se însoară şi se
mărită” ( Luca 20-34).
În teologia paulină întâlnim de mai multe ori cuvântul „αιών”, cu sensul de „ lume”. Spre exemplu
: „ Nu vă asemănaţi veacului acestuia” (Roman 12,2); „Unde este cercetătorul acestui veac?” ( 1 Corinteni
1,20); „ Celor bogaţi veacul acesta porunceşte-le să nu se semeţească...” ( 1 Timotei 16,17) sau „ Dimas,
iubind veacul acesta, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic” (2 Timotei 4,10).
După cum se vede, la Sf. Pavel saeculum înseamnă „ lume”, dar lumea evaluată din punct de
vedere moral,, încât din textele de mai sus, ca şi din altele neredate cuvântul „αιών”/ saeculum
desemnează lumea trecătoare, nestatornică, chiar şi lumea păcatului. Este vorba de lumea din afara
Bisericii, lumea păgână către care s-a îndreptat propăvăduirea Apostolilor, ca din ea să fie recrutaţi
membrii Bisericii. Distincţia între Biserică şi lume a fost continuată în Occident, mai akles după ce
creştinătatea occidentală a fost cucerită de triburile germanice, această distincţie fiind adâncită chiar după
ce barbarii s-au creştinat.
În lumea occidentală, de unde ne-a venit termenul de „secularizare”, dar şi fenomenul ca atare, s-a
făcut o netă distincţie şi cealaltă, mai precis între persoanele consacrate şi cele neconsacrate, sau între ceea
ce aparţine Bisericii şi ceea ce nu aparţine acesteia. Astfel, avem puterea bisericească, pe de o parte,
condusă de episcopat, şi puterea seculară, pe de altă parte, condusă de regi. În Evul Mediu, când o anumită
pesoană nu mai corespundea spaţiului eclesial, datorită ereziei sau altor motive aceasta era dată braţului
secular. Biserica Occidentală a cultivat ideea că lumea condusă de autorităţile civile reprezintă un pol de
putere paralel cu puterea Bisericii, aceasta a creat premisele şi condiţiile unei concurenţe din partea acelei
puteri, care de-a lungul istoriei a dus la dispute şi conflicte deja cunoscute.
Multă vreme în Occident, Biserica a exercitat un control de necontestat asupra a tot ceea ce a
însemnat viaţa culturală, cu succesele şi insuccesele sale, viaţa ştiinţifică şi criteriu al vieţii morale. Din
totdeauna au existat tendinţe de ieşire din această autoritate, tendinţe care după Renaştere s-au manifestat
din ce în ce mai pregnant. Există istorici şi sociologi care consideră că secularizarea a început mult mai
devreme , din antichitatea greacă, atunci când presocraticii încercau să se despindă de mitologie prin forţa
raţiunii. Este adevărat că în lumea antică asistăm la o desprinderea a omului de mituri. Socrate era un om
credincios, credea în daimonul din el, dar respecta şi zeii cetăţii. Prin momentul Socrate asistăm la
desprinderea de un anumit tip de religiozitate, care va fi înlocuită cu evlavia creştină fundamentată pe
faptul Revelaţiei şi mai ales pe Hristos şi pe opera Sa mântuitoare împlinită într-un timp istoric concret.
Nu numai trecerea anumitor bunuri din tezaurul sacru al Bisericii, ci şi ieşirea din monahism a une
persoane şi intrarea în viaţa laică, în occident, a fost înţeleasă drept secularizare, în sensul că persoana
respectivă consacrată pentru eternitate unui anumit mod de viaţă revenea în interiorul umii care un
caracter finit. Procesul prin care artele, politica, filozofia, ştiinţa şi chiar comportamentul general uman şi
etica au început să se distanţeze de autoritatea bisericească, ajungând să aibă propria lor autonomie, a fost
denumit îndeobşte cu termenul „ secularizare”.
Secularizarea se referă la acţiunea prin care anumite bunuri bisericeşti vor fi împropriate de
autorităţile politice, la procesul prin care o instituţie religioasă devine laică, la transferul unor activităţi
religioase către instituţiile laice, dar şi la declinul religios al omului care adoptă un stil de viaţă în care
Dumnezeu nu mai este acceptat în modalitatea pe care i-l prezintă Biserica sau este ignorat pur şi simplu.

Omul secularizat

La sfârşitul Renaşterii, omul va redefini conceptul de natură, ducând până la extremă cosmologia
occidentală potrivit căreia între Dumnezeu şi lume nu există nici o relaţie participativă, orice relaţie
stabilindu-se prin cauze secundare şi eventual prin har, în calitate de realitate creată, lumea conducându-se
prin legile ei de Creator. Omul Renaşterii, al secolului Luminilor şi al epocii moderne capată sentimentul
că este mai puternic. Va aborda conştiinţa supunerii faţă de Dumnezeu prezentat de Biserică numai în
categorii de putere, şi chiar Hristos, prezentat de exegeţii profesionişti ai lucrării Lui mântuitoare ami de
grabă ca un instrument al voinţei Tatălui decât ca subiectul mântuirii noastre. Refuzul unui atare
Dumnezeu a adus cu sine cortegiul altor forme de refuz a tot ceea ce Dumnezeu cel adevărat viu,
atotputernic şi iubitor de oameni a înfăptuit, infăpuieşte şi îi învaţă pe aceştia. Omul modern, post modern
sau postcreştin, cum spun americanii, se simte bine, se simte puternic într-o lume fără Dumnezeu, pe de o
parte, iar pe de altă parte disperat datorită golului perceput în fiinţa lui profundă de trauma deturnării sau
a scoaterii din el a referinţei spre Dumnezeul cel adevărat.
În momentul în care ţi s-a luat posibilitatea privirii spre un dincolo dătător de putere şi te complaci
în această situaţie, vei privi la ceea ce este în jurul tău, la lumea de sub nivelul tău. Lumea dominată de
lupta pentru conservarea individuală şi pentru conservarea speciei, stăpânită de instinctul de foame şi de
cel de reproducere. Omul modern a scos pe Dumnezeu din sfera lui de interes. Hristos Mântuitorul nu mai
prezintă exempul de urmat, adică nu mai imită, nu işi mai împropriază virtuţiile pe care le vede în Hristos.
Organele sale de simţ receptează şi transmit creierului ceea ce el vede acu şi aici, exclusiv în lumea
aceasta unde domină instinctele de conservare a individului şi de conservare a speciei, Instinctul de
conservare a individului a dus la toate formele de lăcomie, la consumerism şi la toate formele de
exploatare econonică a aproapelui. Acest instinct si-a pierdut pudoarea de altă data, şi-a pierdut măsura şi
finalitatea şi s-a pervertit în căutarea frenetică a plăcerii date de libido. Lipsa referinţei la un Model de
dincolo de el l-a făcut pe omul secularizat să ruineze în el insuşi referinţe simbolice fundamentale cum ar
fi polaritatea barbat/femeie sau relaţia părinte/copil, dar să caute tot ceea ce-i dă impresia că-l împlineşte
prin informaţie, pron progres tehnic, în ultimă instanţă, prin comoditate şi satisfacţie de orice tip. De multe
ori, omul secularizat este plictisit înăuntrul autolimitărilor în care s-a complăcut, este dezorientat,
Împăraţie lui dumnezeu nu mai este punctul terminus al deveniriii sale, nu-i mai spune nimic. În locul
comuniunii cu aproapele omul secularizat optează de cele mai multe ori pentru „comunicarea” prin
intermediul tehnologiilor de comunicaţii. În dorinţa de independenţă acesta se mulţumeşte cu surogatul
informaţiei grabite cu privire la ceilalţi, rămânând uneori imun la comunicarea reala, cu gustul amar al
lipsei de comunicare prin tehnologie şi cu nostalgia comuniunii reale a cărei putere ,de fapt, nu a
cunsocut-o vreodată.
Omul nu se împlineşte numai în lumea această. Al lăsa al menţine în universul finit al lumii
materiale, echivalează cu al sluţi, al traumatiza, al pune în situaţia de a se compara în funcţie de ceea ce
vede în jurul său, lume care nu-i este totuşi superioară, ci inferioară, cel mult de nivelul său.
Trauma lipsei conştiinţei participării la Dumnezeu a creat tipul de om nevrotic care îşi manifestă în
modul cel mai divers nevroza dată de simţământul de insuficienţă pe care îl are într-o lume care nu-i oferă
decât satisfacţii finite. Nevroza omului secularizat începe cu anxietatea produsă de sentimentul de
insatisfacţie în interiorul unei lumi finite şi al neputinţei de a deţine ceea ce prezintă vitrinele şi media. Va
trece prin toate formele de fobii, tulburări somatice şi neuropsihice, ipohondrii, ducând chiar la depresii.
Nevroza omului secularizat este expresia tuturor conflictelor intrapsihice ale personalităţii umane care
afectează, inhibă şi denaturează echilibrul interior. Atitudinea faţă de el însuşi şi faţă de mediu se
manifestă divers: începe fie cu revolta, fie cu indiferenţa faţă de el, trece prin teamă şi sfârşeşte prin
agresivitate; pendulează între frustrările date de complexul de inferioritate, de neputinţă şi insatisfacţie
metafizică, pe de o parte, şi sindromul mândriei şi al autoputerniciei în lumea stăpânită prin ştiinţă şi
tehnologie, pe de altă parte, sfârşind, din nefericire, în însingurare. Agresivitatea se manifestă faţă de
semeni şi faţă de Dumnezeu, intuit ca fiind cel care îl împiedică totuşi să-şi spună în lucrare libertatea şi
pretenţiile de stăpân absolut al lui însuşi şi eventual al lumii, ceea ce face ca nevroza să crească în
agresivitate.
Astfel de oamnei sunt socotiţi de apostolul Pavel drept oameni morţi (Efesei 2, 1-4). Insensibilii
faţă de Dumnezeu, „ oamenii morţi” ai lumii secularizate devin foarte atenţi şi activi în neluarea în seamă
a poruncilor lui Dumnezeu, în împlinirea poftelor trupului, făcând voile trupului şi ale simţurilor, potrivit
stăpânitorului puterii văzduhului, împlinind, de fapt, voia duhului, care lucrează în fiii nescultării: „ Căci,
cunoscând pe Dumnezeu nu l-au slăvit ca pe un Dumnezeu, nici nu l-au mulţumit şi... şi au schimbat slava
lui Dumnezeu cel nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu
patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi
pângărească trupurile lor...” ( Romani 1, 21-24).
Lumea care justifică şi cultivă erotismul, concubinajul şi căsptoria de probă, o lume care dă legi şi
justifică pruncuciderea, o lume care dă legi de dezincriminare a sodomiei, ba mai mult, prin care socoteşte
sodomia drept normalitate, căsătorind legal sodomiţii. Este lumea în care filozofii americani au cerut
legalizarea „căsătoriei” între ei şi animalele iubite, oamenii care îşi confecţionează credinţe şi chiar un
dumnezeu impersonal sau după chipul şi asemănarea lor.
În perioada 1989-1999, sociologul elveţian Roland J. Capiche mărturiseşte că nu înţelege motivaţia
descreşterii religiozităţii tradiţionale, semanlând că, potrivit analizelor sociologice făcute în perioada celor
10 ani „ numai formele de credinţă reştină s-au diminuat. Credinţa într-o forţă superioară rămâne stabilă”.
Acesata ne spune că societate secularizată în care trăim, fără a fi necredincioasă, preferă să nu fie în relaţie
cu un Dumnezeu personal. Un Dumnezeu personal crează responsabilităţi, ne provoacă la răspunsuri
adecvate solicitărilor lui, ceea ce repugnă omului „ credincios” în limitele a ceea ce vrea el.
Omul secularizat este produsul unei culturi orientate spre individualism, interesat de ceea ce este
bun pentru el şi nu de ceea ce este bun în general, prin urmare bun şi pentru alţii. Sub anumite aspecte
omul „ credincios” care vine la bisercă de marile sărbători, pentru că „ aşa este tradiţia”, fără să înţeleagă
la ce se referă respectiva tradiţie şi cu atât mai puţin sărbătoarea în sine, ceea ce îi dă timiditate şi
stângăcie în modul în care se comportă, este omul pe care îl vedem la Bobotează venind să ia apă sfinţită,
fără participarea la Sfânta Liturghie, este insul care face turism religios nu pelerinaje, este intelecutalul
care intră în biserică să amire operele de artă sau să asculte muzica sacră, omul care aleargă după icoanele
vechi şi „ făcătoare de minuni”, omul care face rugăciunea lui privată dar nu participă niciodată la cultul
public al Bisericii şi nu accepta să fie învăţat de vreun slujitor al altarelor. Este omul bogat, superficial şi
înganfat, căruia nimeni nu-i poate spune ceva de-ale crdinţei.
Din rândul acestor tipologii ale societăţii seclarizate se constituie familiile „creştine”. Aceste
familii le binecuvântăm, dar cu greu reuşim să le purtăm de grijă, cel puţin în oraşe e greu să le mai
abordezi în spaţiul de din afara bisericii unde au venit pentru ceremonia religioasă.

Motivaţia cauzelor crizei familiei moderne

Problemele familiei nu sunt numai cele de ordin social, profesional, economic, uneori politic,
educaţional, religios, ci şi probleme de ordin intim, care privesc exclusiv cuplul pe care membrii familiei
fie nu le cunosc, fie le minimalizează efectele în viaţa de cuplu familial.
Unul dintre motivele multor forme de manifestare a crizei familiale îl constituie aşa-zisa
emancipare a femeii. Femeia este minţită de profesioniştii manipulării, încât ea să aducă bani, fie prin
oferirea braţelor sale de muncă, fie prin vinderea propriului său trup, fie prin cumpărarea tuturor
invenţiilor biochimice prin care ea va fi „ eliberată” de riscul gravidităţii. La începutul secolului trecut
Margaret Sanger a fondat Federaţia de Planificare din America. A înfiinţat reviste în America în care a
făcut propagandă în vederea emancipării femeii şi a planificării familiale. A dat exemplu pentru apariţia în
Europa a unor reviste de profil şi a finanţat acţiuni în sensul planningului familial şi al emancipării femeii.
Biologul Alfred C Kinsey, specialist în studiul viespiilor, a publicat în anii 1948 şi 1953 două rapoarte
prin care impunea ideea că, în materie de relaţii sexuale nu se pune problema binelui şi a răului, ba mai
mult, relaţiile sexuale începute cât mai devreme, cât mai frecvente şi cu parteneri şi partenere cât mai
diverse, sunt binevenite şi aducătoare de sănătate. „Studiile” acestea fusese făcute pe deţinuţii din
închisorile americane şi britanice, dintre care cei mai mulţi aveau probleme de ordin sexual, specifice
spaţiului concentraţionar.
S-a reuşit separarea funcţiei genitale de iubire şi responsabilitate şi a întregii vieţi afective de ideea
constituirii unei familii în care să nu se confunde iubirea cu genitalitatea şi nici să nu fie înlocuită
afecţiunea autentică cu simpla şi anonima satisfacere a libidoului.
În iureşul propagandei liberalizării vieţii intime, multor tineri din zilele noastre le este greu să
înţeleagă faptul că abstinenţa nu crează nevroze sau alte boli şi că maturizarea somatică nu este simultană
cu maturizarea şi maturitatea psihică. Sentimentele frumoase faţă de o persoana trebuie să pună în valoare
acea pesoană, să dea perspective şi nu să dea pur şi simplu drumul manifestării anumitor trebuinţe ale unei
individualităţi excitate.
Dând astfel o replică insectologului Kinsey, medicul psihiatru rus Konstantin V. Zorin, bazându-se
pe experienţa doctorului Viktor Frankl, va spune următoarele: „Realţiile intime dezordonate distrug
psihicul şi personalitatea, orientează omul spre valori false şi spre un sens fals al vieţii. Relaţiile intime
primitive, simpliste sunt nucleul „psihologiei desfrâului”. Vâltoarea sexuală este o formă denaturată a
instinctului normal, firesc, dat de Dumnezeu, prin care se prelungeşte neamul omenesc. De aici avem
nevrozele şi alte disfuncţii psihosexuale”.Prima victimă a acestora este ,din păcate, femeia. La propaganda
celor interseaţi de acest gen de „emancipare” a femeii - spune profesoara Helen Alvare- au consimţit, din
păcate, înşeşi femeile.
Familia, în societatea modernă se confruntă cu moartea prematură a femeii-mamă, de multe ori,
din cauza cancerului de col uterin şi a cancerului mamar. Profesorul Petre Vârtej spune că actul sexual
este factor important în etiologia cancerului de col uterin, incriminându-se procesul precoce al vieţii
sexuale, căsătoriile multiple, partenerii sexuali multipli, numărul avorturilor etc. Dintre toţi aceşti factori,
la fete, debutul precoce al vieţii sexuale( sub 20 de ani)este cel mai important, conferind un risc de
imbolnăvire de ori mai mare în raport cu fetele la care viaţa sexuală a debutat după 20 de ani. Acest lucru
trebuie pus pe seama faptului că , în cazul când viaţa sexualădebutează sub vârsta de 20 de ani, epiteliul
cervical este incomplet maturat şi nepregătit filogenetic pentru o viaţă sexuală. Cancerul de col uterin este
generat şi de infestarea cu virusul papiloma, datorită relaţiilor sexuale dezordonate. În România avem cca.
4000 de decese pe an din cauza cancerului mamar şi cel mai mare număr de avorturi. Educaţia sexuală din
şcoli şi nu numai, nu vorbeşte de legătura dintre avort şi cancerul mamar. Riscul creşte la femeile care au
avortat prima sarcină şi la cele care au avut un avort înaintea vârstei de 18 ani. Sânul este o glandă care se
maturizează prin lobulii existenţi la cancer în ultimele 8 săptămâni ale sarcinii duse la termen. Însă 90%
din cazurile de cancer mamar apar din cauza efectelor estrogenului asupra glandelor mamare nematurizate
suficient. La foarte scurtă vreme după ce femeia a rămas însărcinată, ovarele sale încep să producă
estrogen în foarte mare cantitate. Estrogenul are funcţia de a stimula lobulii sânilor spre a se inmulţi în
vederea producerii mai târziu a laptelui necesar pentru hrănirea pruncului. De reţinut că în timpul fiecărui
ciclu lunar, trupul femeii este expus unui adevărat bombardament cu hormonul estrogen. Din păcate, acest
hormon este un agent care cauzează cancerul. În ultimele 8 săptămâni de sarcina apare procesul de
diferenţiere care protejează femeia de efectele dăunătoare ale estrogenului. Diferenţierea maturizează
ţesutul glandei mamare, favorizând lobulii de tip 3, rezistenţi la cancer. După naştere, lobulii sunt plini de
lapte şi sunt numiţi lobuli de tip 4, rezistenţi la cancer.
Dacă femeia naşte la termen, peste 70% din lobulii glandelor sale mamare sunt lobuli de tip 3 şi 4,
rezistenţi la cancer, în contrast cu starea pe care o avea atunci când nu avea copii. Dacă femeia, în loc să
nască, face avort, riscul cancerului mamar creşte, deoarece ea va pierde procesul de diferenţiere care
începe în al treilea trimestu al sarcinii, care ar fi maturizat lobulii glandei mamare transformându-i în
lobuli rezistenţi la cancer la o vârstă tînără. Cancerul este maladia în care inmulţirea celulelor iese de sub
control şi nu există nici un mecanism care să împiedice acest lucru. Prin urmare, femeia care va avea mai
mulţi copii, va avea şi mai multi lobuli de tipul 3 şi 4 rezistenţi la cancer, acestea având mai puţine
posibilităţi de a face cancer mamar. Rezolvarea riscului de cancer indus prin avort nu este adusă de
recurgerea la pilulu anticoncepţionale, acestea având efecte secundare şi care privesc sănătatea femeii.
Multe din aceste pilule, mai ales cele pe bază de hormoni, au consecinţe grave pentru sănătatea femeii,
mai ales pe termen mediu şi lung.
O altă cauză a crizei familei este lipsa de dialog a soţilor cauzată de timpul redus de stat impreună
şi uneori de simţământul că nu au ce să-şi spună. Angajatorii solicită pe angajaţi să ramâna mult mai mult
la serviciu decât este permis legal. Penrtu un bonus la salariu, aceştia ramân la serviciu 12-14 ore pe zi.
Dacă nu sunt căsătoriţi , este greu s-o mai facă, iar dacă sunt căsătoriţi este greu să zăbovească mai mult
impreună, ajungând la situaţia de a nu mai comunica suficient, prin urmare la tensiune şi divorţ.
Dacă femeia va avea o sarcină sau mai multe, apare riscul iminent al pierderii locului de munca,
mai ales după noul Cod al muncii. Această lege dă voie angajatorului să încarce cât vrea fişa postului
ocupat de o anumită persoană. Aceasta va avea totdeauna sentimentul că nu şi-a îndeplinit atribuţiile de
serviciu, ceea ce face să apară sentimentul frustrării şi stării de spirit care împiedică tânărul de azi să-şi
mai poată constitui o familie, iar dacă o face în asemenea condiţii de stres, riscă să apară probleme de
ordin foarte complex în acea familie. Un alt aspect cu care ne confruntăm este fenomenul în care cei doi
soţi nu-şi mai comunică nimic unul altuia. Situaţii în care nu au să-şi reproşeze nimic, dar care nu se mai
suportă. Acest fenomen apare, de obicei, după ce soţul sau soţia au avut anterior mai multe experienţe
erotice cu alţi parteneri sau partenere. Tinerii societăţii secularizate de astăzi sunt oamnei care au o teamă
aprofundă de singurătate. Ei caută socializarea cu orice preţ, aceasta manifestându-se foarte frecvent în
erotism. Tinerii ard etapele maturizării fireşti a omului şi-şi consumă potenţialităţile în trăirea emoţiilor
juvenile fără să cunoască bucuria şi fericirea pe care le rezervă omului curat trupeşte şi sufleteşte iubirea
adevărată, responsabilă şi totalmente generoasă pe care o presupune numai familia. Ignoranţei tânărului în
ceea ce o priveşte realmente pe tânără şi a tinerei, în ceea ce-l priveşte pe tânăr o ia înainte curiozitatea
instinctivă de a se „socializa” în acte erotice lipsite de fapt de afectivitate şi angajament serios şi de
perspectivă.
Iubirea este expresia maturizării reale a omului, sub acţiunea nu numai a fiziologiei sau a
afectivităţii, şi mai ales a evoluţiei culturale şi duhovniceşti a celor care afirmă că se iubesc. Iubirile
juvenile efectează petru totdeauna subiecţii acestora. Aceştia ies din asemenea iubiri traumatizaţi. După
asemenea experienţe mulţi tineri se tem să mai contracteze o căsătorie, iar când o fac fiecare aduce în
casă, într-un anume fel, povestea experienţelor trecute, fie cu nostalgie, fie cu dezgust, cu traumele pe care
de multe ori le-au presupus respectivele experienţe.
 Nesocotirea poruncii „să nu faci desfrânare!” nu este doar o problemă care ţine de o anumită
cultură, de o anumită etică. Orice experienţă, orice faptă, orice vorbă se înscriu pentru totdeauna în fondul
energetic fundamental al fiinţei umane. Infidelitatea femeii introduce în intimitatea căsătoriei un element
străin, chiar în cazul în care nu introduce în această căsătorie un copil, ce nu aparţine soţului, avea să
spună doctor Ion Biberi. Acelaşi doctor va spune : „ ...barbatul nu iubeşte cu adevărat de-alungul vieţii
decât o singură femeie... femeia aparţine corporal şi mental, în general, primului său iubit”.
Este greu să vorbeşti astăzi tinerilor de puritatea trupului şi a sufletului într-o lume secularizată.
De-secularizarea lumii ar putea rezolva multe din problemele contemporane, inclusiv ale familie. Fără
sacrificii însă nu vom izbuti. Autorităţile civle şi factorii responsabili cu educaţia se fac a nu vedea
agresarea la care este expusă familia via media. Filme, reviste, emisiuni radio, internet, etc promoveză
exclusiv trupul spre al prezenta lumii încărcat de erotism şi pregătit pentru consumarea lui în plăcere. O
persoană cu o educaţie concentrată pe aspectul fizic, cu sufletul puţin cultivat şi cu o inteligenţă mediocră,
va putea foarte greu să-ţi asume responsabilităţile pe care le presupune familia.
Motive ale crizei familiale sunt date de gradul de cultivare a tinerilor. Ideea că bărbatul este cel
care reprezintă materia cenuşie a familiei era o idee general acceptată. De foarte multe ori, astăzi, fetele
sunt mai cultivate decât băieţii. Acest lucru este o mare dificultate pentru ele în a găsi un viitor soţ şi un
hamdicap pentru băieţi. Femeia vrea să-şi admire soţul, să-l stimuleze pentru că-l simte superior, ceea ce
nu este cazul, de foarte multe ori. Căsătoriile în care fetele acceptă compromisul, luând soţi mi puţin
instruiţi decât ele, vor avea parte de tensiuni, pentru că bărbatul nu poate accepta ideea că soţia ar putea fi
instruită, mai deşteaptă decât el. Sunt situaţii când femeile înseşi suferă din cauza inteligenţei soţului şi a
preocupărilor lui preponderent intelectuale. În acest sens trebuie luată în calcul şi situaţia creată prin
posibilitatea de mişcare a oamenilor în diverse culturi.
În iureşul societăţii secularizate, care a lăsat de-o parte pe Dumnezeu şi nu-şi mai asumă etosul
eclezial, în care, cum spuneam mai sus , domină toate formele de manifestare a instinctelor de conservare
a individului şi a speciei, la rândul lor deturnate de la finalitatea lor, încât expkloatarea omului de către
semenul său este fapt curent, mulţi tineri se prezintă în faţa Tainei Căsătoriei, ca simple exemplare
biologice, reduse la instinctele cu care au fost echipate şi nu ca personalităţi cultivate, responsabile pentru
ceea ce înseamnă această mare taină. Probleme pe care şi le induc membrii înşişi ai familieim, probleme
pe care le crează lumea, care are impresia că poate dăinui fără Dumnezeu.
În încercarea de rezolvare a lor, în toate programele sociale este nevoie de repunerea în centrul a
perspectivei pe care ne-o dă Evanghelia. Pentru aceasta este nevoie de multă, multă misiune creştina. Este
nevoie, ca cel puţin unele instituţii responsabile să depăşească complexul secularizării şi să sprijine bunele
intenţii şi mijloace de cele mai multe ori insuficiente ale Bisericii.