Tema Moromeţii

Există în primul volum al romanului există câteva secvenţe epice care susţin
temele cărţii. Semnificativă este scena tăierii salcâmului. Moromete hotărăşte să taie
salcâmul ca să-şi achite o parte din datorii, fără să vândă pământ sau oi.
Tăierea salcâmului, duminica în zori, când în cimitir femeile îşi plâng morţii,
prefigurează destrămarea familiei, prăbuşirea satului tradiţional, risipirea iluziilor lui
Moromete: ,,Grădina, copacii, Moromete însuşi arătau bicisnici”. Apar ciorile, ca nişte
semne rău prevestitoare, iar mama care ştie să citească în astfel de lucruri un curs al
vremii viitoare, cade la gânduri întunecate.
Lumea Moromeţiilor îşi pierde sacralitatea. Odată distrus arborele sacru, axis mundi de
veghe la ordinea lumii, a microcosmosului rural şi familial, haosul se instalează treptat.

Caracterizări
Ilie Moromete este un om respectat în sat. Are prieteni, Cocoşilă şi Dumitru lui
Nae, pentru care opinia lui este importantă. Discuţiile legate de politică din poiana lui
Iocan, nu încep decât în prezenţa lui, pentru că el este singurul care citeşte ziarele şi
interpretează evenimentele. Moromete ste sfătos, îi place să discute, iar acest lucru o
deranjează pe Catrina, care se revoltă adesea: ,,Lovi-o-ar moartea devorbă de care nu te
mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi bei tutun”.
Disimularea este trăsătura esenţială a lui Moromete. Semnificativă în acest sens
este comedia pe care o joacă în faţa agenţiilor fiscali, care-i stricaseră plăcuta discuţie de
duminică. Intrând în curte, trece pe lângă cei doi agenţi ca şi cum ar fi invizibili, strigă la
Catrina, despre care ştia că este la biserică şi la un Paraschiv inexistent. Le spune că nu
are bani, le cere o ţigară şi numai după ce aceştia sunt gata să ridice lucrurile din casă,
Moromete se hotărăşte să le dea banii: ,,De ce nu înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei, şi
mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?”
Ironia, puterea de a face haz de necaz reprezintă o altă trăsătură esenţială a lui
Moromete, iar exemplele în acest sens sunt numeroase. Lui Niculae, care întârzia să vină
la masă, îi spune la un moment da:,,Te duseşi în grădină să te odihneşi că până acum
stătuşi!”. Lui Nilă i se adresează la fel de sarcastic, atunci când acesta îl întreabă de ce
taie salcâmul: ,,Ca să se mire proştii”.
 Victor Petrini este un intelectual de elită, fapt dovedit prin numeroasele trimiteri
la filosofi şi scriitori ca Platon, Socrate, Spinoza sau Dostoievski ori prin abordarea unor
teme ca viaţa şi moartea, a unor probleme de conştiinţă sau a raportului dintre individ şi
istorie. Petrini este un personaj total, aşa cum personajele lui Camil Petrescu tind spre
ideea de absolut, mărturisind că ,,eu sunt omul care îşi asumă totul”, ceea ce explică nu
numai ideea de asumare a responsabilităţii, ci şi intransigenţa şi dezacordul faţă de
compromisuri şi faţă de corupţia celorlalţi. De fapt, Victor Petrini ăşi recunoaşte afilierea
la familia personajelor camilpetresciene, atunci când face referire la raportul dintre
luciditate şi suferinţă: ,,Câtă luciditate, atâta suferinţă!”. Eroul este capabil să îndure
suferinţe, umilinţe şi jigniri rar întâlnite, dar, atunci când totul depăşeşte anumite limite,
nu le mai poate îndura şi ia hotărâri capitale.
Portretul moral al personajului se conturează nu numai în relaţie cu istoria, cu
evenimentele sociale şi politice sau cu parcursul său profesional, ci el parcurge şi un
drum al iniţierii erotice (episodul cu Nineta Romulus) şi al maturizării afective în plan
sentimental (relaţiile cu Căprioara, cu Matilda şi Suzy Culala). Totodată, el se implică
afectiv total şi profund în dragostea pentru cele patru femei, trăieşte sentimentul la cote
maxime inimaginabile şi de aceea şi decepţiile suferite lasă răni adânciîn sufletul
personajului. Experineţele sale amoroase îl determină şă-şi schimbe concepţia
despreviaţă, dar, în final, îşi găseşte refzgiul tot în iubire, dar de data asta este vorba de
iubirea pentru Silvia, celei căreia îi dedică toată dragostea şi afecţiunea părintească. În
raport cu personajele masculine stabileşte fie relaţii de prietenie bazate pe sinceritate, pe
onestitate, încălcând însă aceste principii când iubirea este acaparatoare şi vulcanică,
dovedeşte curaj, tenacitate şi multă încrâncenare în susţinerea opiniilor sale filosofice, fie
relaţii de adversitte cu duşmanii sau cu cei care nu-i împărtăşesc întotdeauna concepţiile.
Nichita
- postmodernism
- operă
Titlul poeziei ,,În dulcele stil clasic” sugerează programatic, prin sintagma ,,stil
clasic”, intenţia de revenire la tiparele formale cunoscute, pe care poetul le priveşte cu
duioşie ironică. Antepunerea epitetului ,,dulce” aminteşte de poezia paşoptiştilor şi de
aceea eminesciană. Este privirea melancolică a poetului care, la 1970, este pus în faţa
unei lumi schimbate, pe care trebuie să înveţe să o exprime în poezia sa.
Titul poeziei ,,Leoaică tânără, iubirea” este exprimat printr-o metaforă în care
transparenţa imaginii sugerează extazul poetic la apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub
forma unui animal de radă agresiv, ,,leoaică tânără”, explicitată chiar de poet prin apoziţia
,,iubirea”.
Poezia În dulcele este alcătuită din patru secvenţe poetice, în timp ce Leoaică din
trei.
Prima secvenţă poetică din În dulcele se află în opoziţe cu următoarele, prin trecerea dela
planul obiectiv, al domnişoarei, la cel subiectiv al eului creator. Astfel , în prima secvenţă,
laitmotivul ,,pasul tău de domnişoară” realizează dispunerea gradată a imaginarulu
poetic. Termenul domnişoară aminteşte de limbajul din poezia graţios-romantică a
secoluluio al XIX-lea. Echivalenţa semantică domnişoară-poezie face trimitere la muza
epocii clasice, surprinsă aici prin elementul lipsit de corporalitate, pasul.
Singurul verb al secvenţei coboară, redă prin sens ideea desprinderiisuccesive a
ideii poetice de planul obiectiv, iar prin timpul prezent, acţiunea în derulare. Cele patru
subsantive sunt reprezentări ale abstracţiilor în forma concretă a elementelor codrului
natural: ,,bolovan”, ,,frunză, verde, pală”, ,,înserare-n seară”, ,,pasăre amară”. Aceste
metafore sugerează misterul, necunoaşterea, momentul pregătitor al revelaţiei, precreaţia
ca etapă. Metafora şocantă prin asocierea unor temeri incompatibili ,,pasăre amară”,
conotează mai degrabă starea de suferinţă a poetului.
A doua secvenţă surprinde momentul propriu-zis al creaţiei. Efemeritatea clipei de
revelaţie este sugerată prin repetiţia ,,o secundă, o secundă”. Eul creator se manifestă
contemplativ ,,eu l-am fost zărit în undă” şi afecti ,,inima încet mi-afundă”. Creaţia
presupune reflectarea ideii artistice în conştiinţa şi fantezia poetului. El poate transfigura
realitatea, atribuindu- valoarea estetică sugerată de metafora ,,roşcată fundă”.
A treia secvenţă poetică redă drama artistului, imposibilitatea ancrării în starea de
graţie, desprinderea operei de artist, prin invocaţia elegiacă a muzei: ,,Mai rămâi cu
mersul tău/parcă pe timpanul meu”. Poetul este redus la condiţia de victimă a propriei
iluzii, iar corespondentul său în plan simbolic este timpanul, organ al percepţiei
cântecului poetic, prin care nu poate participa în totalitate la misterul trecerii prin lume a
poeziei. Se conturează un portret al îndrăgostitului de iubita- poezie:,,blestemat şi
semizeu”. Poetul deplânge ineficienţa simţurilor omeneşti, ,,blestemat” la imposibilitatea
de a reţine superba urmă a artei. Conştient de dualitatea propriei existenţe, ,,semizeu”, are
dimensiunea nefericirii sale. Condamnat la solitudine, el percepe viaţa ca o stare de
,,boală”: ,,Căci îmi este foarte rău”.
Ultima secvenţă poetică devine o meditaţie pe tema trecerii timpului, dublată de
sancţionarea neputinţei omeneşti. Mesaju-sentinţă al strofei este acela că, în afara clipei
de inspiraţie a iubirii, a creaţiei poetice, existenţa poetului nu-şi are sensul:,,şi
zic,/domnişoară, mai nimic”. Se confirmă diferenţa dintre starea poetului lipsit de puterea
creaţiei- ,,Stau întins şi lung şi zic”- şi starea realului golit de esenţă, plăsmuit din
materiale artificiale şi reud la dimensiuni meschine - ,,pe sub soarele pitic, aurit şi
mozaic”. Falsa strălucire a lumii nu satisface starea de absolut a creatorului, care tânjeşte
ca un îndrăgostit.
Versul final are, are ca în Glossa eminesciană, valoare gnomică: ,,Pasul trece, eu
rămân”. Conclusiv, versul exprimă opoziţia dintre tristeţea poetului şi trecerea urmei
poeziei. Poetul apare ca un simplu instrument care vibrează la atingerea dureroasă, dar
binecuvântată a inspiraţiei sau, răsturnând sensul întregii poezii, se plasează orgolios sub
semnul eternităţii, ca un Creator pentru care manifestarea în act nu este decât o
succesiune a clipelor de revelaţie.
În Leoaică tânără, prima secvenţă surprinde momentul întâlnirii bruşte şi
dureroase a fiinţei cu iubirea, cu inspiraţia poetică, sub forma unei impresii provenite din
unversul cinegetic. Raporturile dintre vânător (leoaică) şi pradă (eul) sunt multiple: atacul
survine aşteptării camuflate şi este urmat de seducţie.
 Primul vers conţine o metaforă dezlegată chiar din titlu, definiţia-portret a iubitii.
Dinamismul celui de-al doilea vers este conferit de agresivitatea leoaicei, dar exprimă
ideea de surpriză năucitoare pe care o produce apariţia sentimentului. Violenţa revelaţiei
este sugerată de imaginea ,,colţilr albi” şi de sugestia rănirii. Primele momente ale
receptării sentimentului exitent în stare latentă în sufeltul omului sunt asociate cu alte
imagini ale agresivităţii, respectiv ale şocului provocat de întâlnirea cu iubirea: ,,Mă
pândise-n încordare/mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat, leoaica, azi
de faţă” Repetarea obsesivă a cuvântului polisemantic faţă intensifică imaginea unei
colizuni violente, între inocenţa din trecut şi prezentul revelaţiei, şi ritmează filmul
naşterii poetului, accelerând succesiunea fotogramelor.
În cea de-a doua secvenţă poetică, o descriere cosmogonică, este prezentată
reîncarnarea universului sub influenţa transfiguratoare a iubiri. Momentul este marcat de
o dublă transfigurare, a fiinţei invadate de sentiment şi a lumii, receptată prin prisma noii
identităţi a fiinţei. În fapt, lumea se recreează, reiterând momentul genezei:,,Şi deodată-n
jurul meu,natura/ se făcu un cerc, de-a dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o
strngre de ape”. Nu este vorba doar de o reconfigurare, ci de o reconstrucţie al cărei
rezultat îl reprezintă modificarea fundamentală a percepţiei omului asupra realităţii.
Cercul este un simbol al perfecţiunii, are în centru eul creator, fiinţa care devine un
univers pulsatoriu şi în expansiune, traversat de simţuri omeneşti aparent autonome:
privirea şi auzul, pe care le unifică în starea extatică.
A treia secvenţă concretizează efectele întâlnirii cu iubirea. În procesul de recreare
a lumii dupce legile iubirii este integrată şi fiinţa poetului. Că metamorfoza este totală
sugerează cele patru metonimii care exprimă atribute ale poetului, ale fiinţei creatoare şi
reflexice în versurile: ,,Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna
nu le mai ştie.”
Finalul poeziei ilustrează faptul ca întâlnirea cu iubireascoate fiinţa umană de sub
legile lumii fizice şi o proiectrază în eternitate. Precizia temporală de la începutul poeziei
este înlocuită de abolirea timpului: ,,încă-o vreme/ şi-ncă-o vreme..”, deşi repetiţia poartă,
în indeterminarea ei, ambiguitatea semantică: eternitate sau efemeritate. Iubirea şi
inspiraţia poetică sunt stări de graţie ale fiinţei, dorite ca veşnicie, dar evanescente în
manifestarea lor.
 Tema poeziei În dulcele apare dublată, fiind în acelaş timp o poezie erotică- ,,o
poveste de dragoste” improvizată- şi artă poetică, prin prezentarea întâlnirii dintre poeti şi
inspiraţie. Iubirea este o cale de cunoaştere, de atinere a clipei unice de revelaţie a
absolutului. Poezia constituie ,,descrierea” stării de extaz produsă creatorului de clipa
revelaţiei.

Tema poeziei Leoaică reprezintă atitudinea fiinţei care întâlneşte iubirea,

inspiraşia poetică. Inspiraţia poetică năvăleşte brusc şi violent în spaţiul sensibilităţii
fiinţei, modificând dimensiunile universului şi implicit ale fiinţei.

În ambele poezii este ilustrată viziunea despre lume a poetului din perioada
apogeului creaţiei sale, ea făcând parte din volumul cu același nume În dulcele stil clasic.
Văzută prin prisma neomodernistă, lumea, şi prin urmare creaţia poetică stănesciană, se
caracterizează prin emoţie, trăire profundă, sensibilitate. Aşa cum însuşi titlul volumului
sugerează, poeziile sunt dominate de convenții clasice, idei reluate din literatură și plasate
în situații inedite. În dulcele stil clasic este o poezie în care se observă renunțarea la clișee
și poate fi văzută ca o confesiune a eului liric prins în ghearele iubirii, dar și ca o
prezentare a crezului poetului și a părerilor sale despre artă.

La nivel lexico-semantic se observă prezenşa terminilogiei concrete. Câmpul

semantic al fiinţei este realizat prin termeni sau structuri lexicale cu valoare de simbol: în
faţă, privirea, auzul, mâna, sprânceana, tâmplă, bărbie. Asociate gesturilor, aceste cuvinte
numesc o cunoaştere participativă, concretă, aproape senzitivă. Câmpul semantic al
timpului este semnificativ prin trecerea dinspre repere precise spre nedefinit, printr-o
mişcare surprinzătoare, neaşteptată, caretrimite fiinţa umană spre eternitate.

Figurile de stil şi imaginile artistice sunt puse în relaţie cu un plan al existenţei

fiinţei umane aflată în contact direct cu iubirea.

La nivel lexico semantic, În dulcele, se remarcă multiplicarea sensurilor

conotative ale cuvintelor, ambiguitatea limbajului realizată de reţeaua de semnificaţii a
textului poetic, răsturnarea firescului prin asocierea unor termeni incompatibili:,,pasăe
amară” , ,,soare aurit” sau prin sintagma insolită ,,înserare-n seară# şi ermetismul
expresiei.

Imagistica inedită a liricii stănesciene este o adevărată aventură spirituală şi

lingvistică, ce defineşte un inovator al Cuvântului şi Necuvântului, Nichita Stănescu fiind
nu numai ,,un model reprezentativ al poeziei contemporane, ci şi o conştiinţă artistică ce
regândeşte, de la capăt, întreaga poeticitate în articulaţiile ei,m propunând o operă de o
mare profunzime şi originalitate” Ştefania Mincu.
 PREZENTUL
 presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;
 trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;
 imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;
 dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând impresia
de autenticitate şi exactitate;
 are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;
 prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată,
valorizează clipa prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul;

IMPERFECTUL
 timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune
de evenimente ale trecutului;
 arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
 exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului, a insistenţei;
 este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;
 poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;
 prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;
 imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul
istorisirii; instituie o perspectivă subiectivă;
 imperfectul descriptiv conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu
decupajul static determinat de utilizarea prezentului;

PERFECTUL SIMPLU
NARATIV :
- situează evenimentul într-un trecut recent;
- arată caracterul punctual al acţiunii;
- reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;
- situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.) produce o
schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării;
- este un timp specific scrierilor istorice;
- sensibilizează desfăşurarea, succesiunea acţiunilor;
DESCRIPTIV :
- presupune o deviere expresivă de la caracterul prin excelenţă narativ al acţiunii;
- oferă vivacitate imaginilor.

PERFECTUL COMPUS
 înscrie evenimentele narate într-o durată trecută;
 poate avea rol de evocare, marcat de indicii subiectivităţii;
 delimitează planul naratorului de planul personajelor;
 folosit în finalul textului în contrast cu alte timpuri poate avea rol rezumativ;
 poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte
emoţia;
 creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate;
 prin înlănţuirea verbelor la pf. compus se creează iluzia unei derulări
cinematografice, rapide, dinamice, fără oprire;
 evidenţiază alternarea planurilor real cu cel al dorinţei; se creează impresia
unui joc al destinului.

VIITORUL
 formele culte, literare sugerează siguranţa sau o condiţionare a intenţiei;
 este timpul perspectivei;
 lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal;
 sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează
oralitatea;
 arată durata ideală, a creaţiei, a artei;
 artistic, aceste verbe încheie o experienţă de cunoaştere, cea a timpului trăit,
iar cu ele se începe o nouă aventură cognitivă, aceea a unui timp al ficţiunii artis tice.