Sunteți pe pagina 1din 6

REZUMAT

Albinele au constituit încă din antichitate un obiect inepuizabil de cercetare pentru


naturalişti, de cugetări pentru filozofi şi de inspiraţie pentru poeţi. Cele mai renumite nume sunt
legate de istoria lor. Aristotel le-a consacrat o parte a operei sale „Istoria animalelor”, iar
Vergiliu le-a închinat versuri care au rămas celebre. În secolul al XVIII-lea Reaumur a adus un
progres decisiv cunoştinţelor noastre despre viaţa stupului. Dealtfel, lucrările naturaliştilor din
secolul al XVIII-lea şi începutut celui de al XIX-lea sunt cele care au dus la crearea apiculturii
moderne. Din simplu mijloc de observare a albinelor, stupul-carte s-a transformat, datorită
câtorva apicultori talentaţi ca Debauvoys, L.L. Langstroth sau C. Dadant, în stupul cu rame
mobile.
Apicultura modernă debutează în secolul al XIX-lea când unii intelectuali progresiști fac
cercetări asupra vieții albinelor. Astfel naturalistul olandez Schewamerdan studiază cu ajutorul
microscopului anatomia albinei, arătând ca „regele albinelor” este de fapt o femelă- matca, iar
Reaumur studiază biologia albinei și construiește un stup de observație cu pereți de sticlă.
Naturalistul elvețian Francois Huber dovedește că ceara nu este culeasă de pe flori, ci este
produsă de albină, precum și faptul că matca se împerechează în afara stupului. În anul 1811
Dzierzon descoperă patogeneza albinelor, dovedint că trântorii rezultă din ouă nefecundate.
Demne de remarcate sunt cercetările lui Karl von Frisch care descoperă semnificația
„dansului” de albine, limbajul prin care acestea își transmit informații cu privire la direcția și
distanța unor surse melifere nou depistate.
În primele trei decenii ale secolului al XX-lea, mierea este menționată în tratatele de
chimie, de farmacie și în farmacopei, ca o componentă a 23 de preparate diverse, alături de ceara
folosită la prepararea unguentelor.
Definiţie
Apiterapia înseamnă tratarea celor mai diverse afecţiuni cu produse apicole naturale, fără
nicio prelucrare, sau cu extracte, combinaţii ale acestora ori cu medicamente apiterapice standard.
Este o alternativă naturală de tratament, fundamentată ştiinţific prin nenumărate studii şi
experimente clinice. Produsele apicole au o mare paletă de proprietăţi biologice şi acţiuni
farmacologice benefice în menţinerea sănătăţii corpului omenesc.
Produsele apicole sunt substanţele pe care le secretă sau le produce albina prin culegerea,
transformarea, prelucrarea şi depozitarea unor substanţe naturale, pe care le colectează omul din
stup sau direct de la albină (veninul). Medicamentele de sinteză se vând cu un prospect care
conţine toate informaţiile necesare. Produsele apicole sunt medicamentele folosite în apiterapie şi
este obligatoriu să ştim totul despre ele. Produsele apicole cunoscute la ora actuală sunt: mierea;
polenul; păstura; propolisul; lăptişorul de matcă; ceara de albine; veninul de albine;
apilarnilul; căpăceala.

1. MIEREA este un produs apicol obţinut prin transformarea şi prelucrarea nectarului


florilor sau a manei de către albine care este depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui
hrana familiei de albine din stup.

1
Compoziția chimică a mierii: Mierea conține: Apă, zaharuri totale, fibre, lipide nesaturate,
proteine totale, vitamine din grupul B, vitamina C, macroelemente (potasiu, magneziu, calciu,
sodiu, fosfor), microelemente (oligoelemente), fier, seleniu, cupru, zinc mangan, iod, clor
Proprietăţi farmacologice ale mierii
Compoziţia generală a mierii este suportul pentru o întreagă serie de acţiuni şi efecte
farmacologice şi biologice, dintre care menţionăm: antibacteriană şi antibiotică; antiseptică;
antioxidantă; antianemică; anticarii dentare; behică (calmarea tusei); biostimulatoare; calmantă;
cardioprotectoare; cicatrizantă; depurativă (ajută la detoxificarea organismului); emolientă;
emulsionantă a grăsimilor; febrifugă; hepatoprotectoare; imunostimulantă; laxativă; nutritivă şi
energizantă; radioactivă etc.

2. POLENUL la plante se prezintă ca o pulbere fină cuprinzând grăuncioare foarte mici,


care nu pot fi văzute cu ochiul liber. Polenul care se răspândeşte cu ajutorul vântului, aşa
cum este acela de plop sau de salcie, poartă numele de polen anemofil. Polenul care se transmite
prin vectori, de obicei prin insecte, poartă numele de polen entomofil. Albinele recoltează
exclusiv polen entomofil. Aceasta, se prezintă sub forma unor „ghemotoace”, ceea ce reprezintă
mari aglomerări de grăuncioare (peste 300.000 la un singur transport). După recoltare, acest
material valoros, este transportat la stup în coşuleţele de la picioarele posterioare ale albinelor,
aşa cum se poate vedea în imaginea de mai jos. În stup, polenul este descărcat de alte albine,
aşezat în faguri, îmbunătăţit cu enzime, frământat cu puţină miere şi apoi bătut şi lipit de celulă
cu capul, cu mişcările berbecului.
Proprietăţile biofizice ale polenului
Proprietăţile biologice ale polenului depind de cantitatea şi calitatea proteinelor şi
vitaminelor din polen. Cantitatea de aminoacizi depinde de capacitatea albinelor de a asigura
necesarul de proteine pentru activitatea biologică de a hrăni puieţii, dezvoltarea familiei de albine
şi puterea de a produce şi secreta în mod normal. Calitatea biologică a polenului are legătură cu
originea vegetală a polenului, cu calitatea nutritivă, proprietăţile fizice, conţinutul de azot şi
compoziţia chimică a polenului.
Compoziţia chimică a polenului
Polenul este un minunat produs apicol, având ca sursă potenţială peste 1000 de flori
diferite. Ca rezultat, compoziţia lui este foarte variabilă. Polenul are o compoziţie chimică
complexă şi specială care îl deosebeşte de toate celelalte produse vegetale şi îi conferă un spectru
de influenţă surprinzător de larg asupra multor afecţiuni şi disfuncţii ale organismului uman.
Polenul conţine 23 de aminoacizi, 18 vitamine, aproximativ 33 de minerale, 59 de
elemente de bază (oligoelemente), peste 100 de enzime şi coenzime (polenul este considerat
„uzina de enzime”), 14 acizi graşi, 11 carbohidraţi, aproximativ 25% proteine (conţine proteine
cu 50% mai mult decât carnea de vită) etc.
Proprietăţile farmacologice ale polenului
Proprietăţile farmacologice ale polenului sunt diverse, datorită sursei potenţiale a peste
1000 de flori diferite. Dintre cele mai importante proprietăţi farmacologice ale polenului,
menţionăm: Polenul este antibacterian, antiinflamator, antibiotic, antioxidant, antitoxic,
afrosidiac, antialergic, aperitiv, anabolizant, dietetic, antisclerotic, antidepresiv, antipiretic,

2
antihemoragic, diuretic, hipotensiv, scade colesterolul din sânge (colesterolul rău - LDL), reduce
riscul bolilor genetice, este energetic, nutritiv, tonic, hepatoprotector, cardioprotector, întăreşte
pielea, apără flora intestinală, este imunostimulator, reglează hormonii, antianemic, antiradiaţii,
hrăneşte creierul, este stimulant adjuvant împotriva efectelor negative ale chimioterapiei,
îmbunătăţeşte creşterea, reglează tranzitul intestinal (antidiareic, anticonstipaţie), reglează
digestia.

3. PĂSTURA Polenul este adus în stup de către albinele lucrătoare şi preluat de albinele
tinere prelucrătoare (în primele şapte zile de viaţă, când încă nu zboară). Acestea îl frământă cu
mandibulele, adăugându-i enzime din corpul lor (glande hipofaringiene) şi îl presează cu capul,
cu lovituri asemănătoare celor ale berbecului, în celulele fagurilor, pe care le umplu în proporţie
de 2/3 din volumul lor. Albinele conservă acest preparat adăugând miere în treimea
goală a celulelor, apoi le astupă cu o peliculă fină de ceară (căpăceală). În felul acesta, după o
perioadă de minim 30 de zile în stup, polenul devine păstură (pâinea albinelor). Mierea, enzimele
adăugate şi o fermentaţie limitată şi controlată inhibă puterea germinativă a polenului, iar factorii
alergenici din polen dispar.
Procesul de transformare a polenului în păstură. Sub influenţa substanţelor adăugate de
albine, a microorganismelor, a temperaturii de 35°C, a întunericului din stup şi a umidităţii atent
controlate, precum şi datorită modului de conservare, polenul suferă o serie de transformări
biochimice şi structurale, rezultând un produs diferit de polenul iniţial.
Păstura ca aliment
Păstura este o sursă de energie, vitalitate şi bunăstare generală. Păstura este considerată un
„hiperaliment”. Proprietăţile şi calităţile nutritive ale păsturii sunt asemănătoare cu cele ale
polenului, dar efectele sunt de trei ori mai multe decât cele ale polenului. Păstura este un aliment
complet şi atât de bogat, încât o cură anuală cu păstură (ori polen) este necesară tuturor oamenilor
sănătoşi, indiferent de vârstă sau sex, ca o sursă inegalabilă de confort fizic şi psihic, de viaţă
lungă şi sănătoasă. Această cură este, în definitiv, un act de profilaxie.
Din punct de vedere nutritiv şi terapeutic, păstura are valoare de trei ori mai mare decât
polenul. În ceea ce priveşte digestia, păstura are toate calităţile nutritive şi terapeutice pentru a o
ameliora. Exina din polen este nedigerabilă, dar, dacă este distrusă, se asimilează mai uşor de
către organism. Gustul ei acru, ca rezultat al fermentaţiei lactice, o face mult mai plăcută decât
polenul. Păstura conţine mai multe substanţe bioactive (calitativ şi cantitativ), cum ar fi glucozo-
oxidaza.
Compoziţia chimică a păsturii
Păstura are, în general, compoziţia chimică a polenului din care provine, dar cu unele
diferenţe cantitative şi calitative. De exemplu, păstura conţine procente mai mari de proteine,
lipide, enzime şi coenzime, aminoacizi, vitamine (B, C, D, E şi K), unele minerale, carotenoizi
(provitamina A), acid lactic etc.
Proprietăţile farmacologice şi terapeutice ale păsturii
Păstura are, în general, proprietăţile farmacologice şi terapeutice ale polenului din care
provine. De menţionat că puterea terapeutică a păsturii este de trei ori mai mare decât a polenului.
De exemplu, păstura are eficienţă terapeutică mai mare decât a polenului în: afecţiunile hepatice

3
(hepatite, ciroze), are efecte mai puternice ca anticoagulant (conţinut mai crescut de vitamina K),
efecte antioxidante mai puternice (conţinut mai crescut în polifenoli şi vitamina C), în bolile
oculare, mai ales în slăbirea vederii, boli de prostată, digestive, tulburări de creştere la copii, boli
cardiace, respiratorii, neoplazice, imunologice, infecţioase, sexuale etc.

4. PROPOLISUL Propolisul se mai numeşte „clei de albine” sau „penicilina


românească”.
Din punct de vedere biologic, propolisul este un produs apicol foarte preţios, un produs de cules,
digestie şi secreţii al albinelor; face parte din aceeaşi categorie cu mierea şi polenul. Este
prelucrat de albinele lucrătoare după colectarea unor produse biologice din cel puţin 20 de specii
de arbori care produc secreţii răşinoase, de exemplu din mugurii unor copaci (plop, mesteacăn,
castan, fag, frasin, pin, brad, arin), de pe frunzele tulpinii, ramuri tinere, scoarţa coniferelor şi a
plopilor, a salciilor şi a prunilor. Materiile răşinoase astfel culese sunt amestecate de albine cu
secreţii salivare care conţin enzime, ceară şi alţi compuşi chimici. Aceste secreţii răşinoase
produse de arbori au rol în apărarea arborilor de dăunătoare (bacterii, fungi, insecte şi altele).
Compoziţia chimică a propolisului
Propolisul conţine peste 200 (după unii cercetători chiar peste 300) de substanţe bioactive.
Propolisul conţine următoarele grupe majore de substanţe:
 55% răşini şi balsamuri;
 7,5-35% ceruri vegetale de albine;
 10% uleiuri esenţiale (volatile) şi esterii lor;
 5% polen;
 5% acizi graşi;
 4,40-19% impurităţi;
 minerale, în care predomină fierul, zincul, cuprul, magneziul, molibdenul, calciul,
siliciul, bariul, vanadiul, pe lângă alte minerale precum sodiu, potasiu, bor, stronţiu, cadmiu,
aluminiu, plumb, seleniu, nichel, crom, mangan, titan, argint, cobalt, arsen, staniu, aur, wolfram
şi iridiu;
 vitamine, mai ales, A, B, D, E, PP ;
 aminoacizi;
 enzime (alfa şi beta-amilaze) şi coenzime (transhidrogenaze anaerobe);
 acizi fenolici (cianic, cafeic, ferulic, etc.) şi esterii lor.
Propolisul mai conţine: polifenoli, flavonoizi (vanilină, crizină, tectocrizină, izalpinină,
pinocembrină, galangină), hormoni naturali, substanţe taninice, secreţii glandulare ale albinelor,
compuşi heteroaromatici, hidrocarburi alifatice, acizi alifatici şi esterii lor, aldehide, alcooli
cinamici, cetone, terpene, terpenoide, acizi sesquiterpenici şi derivaţii lor, hidrocarburi, steroizi,
steroli, lactone, derivaţi ai acizilor nucleici.
Proprietăţile terapeutice ale propolisului
Propolisul are sute de indicaţii, fiind folosit în tratamentul următoarelor afecţiuni:
ale sistemului nervos; stomatologice; ale aparatul respirator superior (sfera ORL) şi cel inferior;
ale aparatului digestiv; hepatice; ale aparatul urogenital; oncologice; dermatologice; obstetricale
şi ginecologice; oftalmologice; cardiovasculare; infecţioase; imunologice; de nutriţie şi

4
metabolism; iradieri; hematologice; în geriatrie; alergice; ale aparatului osteomuscular şi în
bolile reumatice.

5. LĂPTIŞORUL DE MATCĂ este o substanţă secretată de glandele faringiene ale


albinelor doici, ca urmare a unui consum însemnat de proteine. Aceste glande au o
dezvoltare temporară secretând o perioadă limitată de timp şi anume de la a cincea
până în a cincisprezecea zi din existenţa unei albine.
El este destinat spre a fi hrană tinerelor larve după eclozionarea acestora din ouăle depuse
de matcă, respectiv după trei zile de la depunerea acestor ouă.
Lăptişorul de matcă proaspăt, conţine următoarele vitamine: tiamină, riboflavină, biotină,
acid folic, acid pantotenic şi cantităţi mici de vitamina C.
Proprietăţile farmacologice ale lăptişorului de matcă
Efectele lăptişorului de matcă sunt legate în special de funcţia sexuală, genitală şi
endocrină.
Proprietăţile terapeutice ale lăptişorului de matcă
Lăptişorul de matcă se recomandă în diverse afecţiuni cum ar fi: boli de nutriţie şi de
metabolism; boli neuropsihice; boli oftalmologice; bolile aparatului respirator superior (ORL) şi
inferior; afecţiuni stomatologice; boli cardiovasculare; tulburări hematologice; boli imunologice
şi autoimune; boli urogenitale feminine şi masculine; în geriatrie; în sexologie; afecţiunile
reumatologice; tulburări endocrine; boli infecţioase; boli neoplazice; la copii; bolile aparatul
digestiv; afecţiunile obstetricale şi ginecologice; în dermatologie; în cosmetică.

6. CEARA DE ALBINE este un produs al glandelor cerifere ale albinei care sunt active
începând din a 12-a zi din viaţa insectei. Aceste glande, aflate la extremitatea abdomenului,
secretă ceara sub forma unor solzişori pentagonali foarte uşori şi de culoare albă. Secreţia este
iniţial lichidă străbătând prin porii cuticulei ce acoperă suprafaţa aşa-ziselor „oglinzi ceriere” care
ocupă porţiunea sternitelor abdominale dinspre vârful acestuia şi anume IV‒VII sub abdomen.
Proprietăţile farmacologice ale cerii de albine
Ceara de albine are următoarele proprietăţi farmacologice: este emolientă, antiinfecţioasă,
izolantă, dezinfectantă, antialergică, cicatrizantă, epitelizantă, laxativă, sedativă, antiinflamatoare,
anticolicativă, anestezică, prezintă proprietăţi de îngroşare şi este potenţator de vâscozitate,
conservant, emulsificator, agent de formare a peliculelor tip film, antiseptic.

7. VENINUL albinelor este o soluţie lichidă, cuprinzând o substanţă proteică nevolatilă


şi compuşi organici volatili. Este secretat numai de una din cele două glande ce stau
deasupra vezicii veninifere (glanda veniniferă propriu-zisă) pe când cea de-a doua
secretă o substanţă ce unge părţile exterioare ale acului, ca să poată pătrunde mai uşor.
Cantitatea de venin ce se acumulează în vezica veniniferă este în directă legătură cu
vârsta albinei. Cele care abia au părăsit fagurele natal au o foarte mică cantitate; abia
după 2‒3 zile cantitatea începe să crească, (0,004 mg) ajungând ca în ziua a 15-a ‒ 20-
a ea să atingă maximum posibil şi anume 0,15 mg.
Proprietăţile farmacologice şi terapeutice ale veninului de albine
Dintre diversele proprietăţi farmacologice ale veninului de albine, menţionăm
următoarele: antiinfecţioase; antiinflamatoare; analgezice; antipiretice; imunostimulatoare;
5
antireumatismale; antifibroase; îmbunătăţeşte circulaţia sangvină, mai ales pe cea periferică;
antisclerozante (scleroliză), creşte permeabilitatea vaselor; produce contracţia muşchilor netezi
prin efectul melitinei şi a substanţei kinin-like; măreşte reacţiile osteblastice; creşte producţia de
mucopolizaharide prin creşterea numărului de mastocite; hipotensive; anticoagulante etc.
8. APILARNILUL este un produs mai recent, comparativ cu celelalte produse apicole;
este natural, biologic activ, extrăgându-se din larvele de trântori şi din conţinutul
nutritiv aflat în celulele respective, recoltat înainte de căpăcire, adică în a zecea zi de
la depunerea ouălor sau în a şaptea zi de viaţă larvară.
Proprietăţile farmacologice ale apilarnilului
Apilarnilul are compoziţie şi proprietăţi farmacologice şi terapeutice asemănătoare cu cele
ale lăptişorului de matcă. Proprietăţile farmacologice ale apilarnilului sunt: nutritive,
antiinfecţioase, antiinflamatoare, stimulante ale sistemului imunitar, tonifiante, vitalizante,
fortifiante, energizante, regenerative, aperitive, de stimulare a anabolismului, de biostimulare, de
îmbunătăţire a memoriei, a ciclului menstrual, de echilibrare a sistemului endocrin, de dezvoltare
a sistemului nervos, de creştere a performanţelor intelectuale la copii, de îmbunătăţire a
neuropsihomotricităţii la copii, mărire a masei musculare la bărbaţi, a rezistenţei generale a
organismului, de stimulare a glandelor hipofiză şi suprarenale.

9. CĂPĂCEALA După vânturarea mierii, procentul de apă din miere scade până la
aproximativ 18%. În acest moment, pentru a păstra mierea, albinele căpăcesc fiecare celulă din
fagure cu un căpăcel format din straturi succesive de ceară şi propolis şi o cantitate mică de venin
de albine.
Produsul apicol numit căpăceala reprezintă, deci, ceea ce rezultă din îndepărtarea acestor
căpacele pentru extragerea mierii.
Compoziţia căpăcelii
Căpăceala conţine miere, ceară, propolis şi venin de albine.
De asemenea, ea poate să conţină substanţe active care se găsesc şi în compoziţia acestor
produse. Căpăceala mai conţine enzime, antibiotice naturale (foarte eficiente în tratarea infecţiilor
respiratorii) şi alte substanţe active.
Proprietăţile terapeutice ale căpăcelii
Căpăceala are proprietăţi terapeutice similare cu ale produselor apicole din care este
formată (miere, ceară, propolis şi venin de albine), dar are o particularitate ‒ toate proprietăţile
sunt cumulate şi concentrate într-un singur produs. Căpăceala conţine un antibiotic eficient în
tratarea bolilor respiratorii infecţioase, are rol de lubrifiant al vaselor sangvine, ajutând în acelaşi
timp şi la optimizarea funcţionării cordului, intervine în igiena bucală, în bolile hepatice, creşte
imunitatea organismului, menţinerea vitalităţii organismului, tratează alergia (febra de fân), este
benefică în bolile aparatului digestiv etc.

Folosite încă din cele mai vechi timpuri şi apreciate în intreaga lume pentru gustul lor
deosebit, produsele apicole au totodată calităţi terapeutice observate încă de acum mii de ani.
Mierea reprezintă produsul de bază al stupului, insă, în afară de aceasta, calităţi exceptionale
deţin şi polenul, propolisul, lăptişorul de matcă şi chiar veninul albinelor.