Sunteți pe pagina 1din 3

Peisajul vizionar în proza eminesciană

Băndălău Daniel, clasa a IX-a B


Liceul Teoretic „Constantin Noica” Sibiu
Coordonator: prof. dr. Ana Maria Joarză

În lucrarea Eminescu și mutațiile poeziei românești, Ioana Em. Petrescu, definește conceptele
de peisaj mimetic și peisaj vizionar. Primul își are numele de la conceptul de mimesis definit de
Aristotel în Poetica drept procedeul care stă la baza actului creator și anume imitarea realității în
ficțiune. Peisajul mimetic este acel mod de a reda într-un text literar un peisaj verosimil, care e
copia fotografică a unui cadru natural real. Peisajul vizionar e specific literaturii romantice și
presupune descrierea unor spații imaginare, de vis, care nu au corespondent în lumea reală. Acest
fel de descrieri sunt rezultatul viziunii poetice, a imaginației și a fanteziei creatoare, iar sursa lor de
inspirație e mitologia și visul. Ca orice poet romantic, Mihai Eminescu redă adeseori viziuni
imaginare, în lirica sa apărând numeroase descrieri ce se pot încadra în categoria peisajului
vizionar: pădurea din Călin (file din poveste), cosmosul descris în Scrisoarea I, călătoria lui
Hyperion spre Demiurg are în fundal tot un peisaj vizionar.
În proza eminesciană peisajul vizionar apare în următoarele texte: Făt frumos din lacrimă,
Sărmanul Dionis, Avatarii Faraonului Tla, Cezara. În continuare am ales spre analiză din fiecare
text câte un fragment reprezentativ pentru peisajul vizionar eminescian: descrierea castelului din
Făt Frumos din lacrimă, descrierea peisajului selenar din Sărmanul Dionis, descrierea piramidei
din Avatarii Faraonului Tla și descrierea insulei lui Euthanasius din nuvela Cezara.
În Făt Frumos din lacrimă apar mai multe motive specifice operei eminesciene: luna,
lacul, castelul, oglinda: Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca
seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul
lui, pe o insulă de smarand, încunjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru
palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă — atât de lucie, încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o
oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri. O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale
lacului lângă poartă; şi-n aerul cel curat al serii tremurau din palat cântece mândre şi senine. Făt-
Frumos se sui-n luntre şi, vâslind, ajunse până la scările de marmură ale palatului. În fragmentul
citat elementelele care alcătuiesc peisajul (castelul, lacul, insula, arborii) sunt specifice operei lui
Mihai Eminescu și au valoare simbolică. Fragmentul redă imaginea oglindită în apă a unui castel,
simbol al unui microunivers, al unei alte lumi în sine. Castelul este o altă dimensiune, fermecată iar
pentru a trece în această dimesiune, eroul se purifică trecând prin apă spre castel. El străbate lacul
ce înconjoară castelul într-o luntre ceea ce amintește de luntrea lui Caron și de trecerea Styxului,
sugerând astfel că eroul trebuie să moară și să renască pentru a ajunge în cealaltă lume, adică în
castel. Așadar lacul este aici un portal de trecere în altă dimensiune. El nu este doar apă este și
oglindă, iar oglindirea este un act magic ce presupune intrarea în altă lume, în lumea umbrelor.
Peisajul este completat de imaginea nisipului de aur care, prin asocierea cu apa, face
trimitere la aurul lichid care în alchimie simbolizează nemurirea, deci castelul nu reprezintă doar un
tărâm al viselor, ci și un spațiu al nemuririi. Un alt element al peisajului este luna care răsare dintre
munți apoi se oglindește în lac. Luna cu reflexia ei este simbolul cunoașterii indirecte, iar strălucirea
ei sporește misterul descrierii, creând acea atmosferă specifică lumii din vis, lumii imaginare.
Aproape aceleași elemente sunt reluate în nuvela Sărmanul Dionis: El puse jos dulcea lui
sarcină pe malul mirositor al unui lac albastru ce oglindea în adâncu-i toată cununa de dumbrăvi
ce-l încunjura şi deschidea ochilor o lume întreagă în adânc. Lacul apare ca o oglindă în care se
vede lumea întreagă. Lacul este înconjurat de pădure, care, așa cum arată Ivan Evseev, este un
simbol arhetipal, asociat templului natural, dar și spaimelor, pericolelor, rătăcirii sau morții. În mit
sau în basm, pădurea este un loc intermediar între lumea de aici și lumea de dincolo. Ea e locul prin

1
care se trece spre Infern (la Vergiliu sau Dante). Dar la Eminescu, acest loc este ca un templu de
relaxare, un spațiu protector, un loc magnific.
Un alt pasaj în care apare peisajul vizionar în această nuvelă este descrierea paradisului pe
care Dan-Dionis l-a construit pe lună: Şi ce frumos făcuse el în lună! Înzestrat cu o închipuire
urieşească, el a pus doi sori şi trei luni în albastra adâncime a cerului şi dintr-un şir de munţi au
zidit domenicul său palat.Colanade-stanci sure, streșine-un codru antic ce vine în nouri. Oglinzile
lucii a valurilor lui răsfrâng în adânc icoanele stelelor, încât, uitndu-te în el, par a te uita în cer.
Exclamația Și ce frumos făcuse el în lună! poate fi considerată emblema peisajului vizionar.
Urmează și explcația acestui act creator Înzestrat cu o închipuire urieșească, autorul referindu-se
incredibila putere a imaginației, capabilă de a crea noi lumi. În paradisul selenar al lui Dionis,
peisajul montan, magnific cu “bucăți de pădure” se întâlnește cu valurile mării. Apa e ca și in Făt
frumos din lacrimă reprezentată ca oglindă. Aceasta, spune Ivan Evseev, este un simbol al
cunoașterii, metaforă a literaturii și a artei, punctul de plecare al tuturor dedublărilor. Dar oglinda
nu semnifică o cunoaștere directă-solară la lumina zilei, ci una reflectată, mijlocită, pusă sub
incidența lunei, apei, a principiului feminin și a nopții.
Motivul oglinzii reapare în Avatarii Faraonului Tla: Deschise o ușă mare și intră într-o
sală a cărei podea era o unică oglindă de aur... sală fără acoperământ...deasupra, cerul cu toate
oceanele de stele... în oglindă, cerul cu toate oceanele de stele... I se părea că e un greier amărât
suspendat în nemărginire... Ioana Em. Petrescu afirmă că oglinda de aur (...) este un instrument de
cunoaștere magică (sau vizionară), un spațiu de revelare a esențelor.
Când faraonul intră în subteranul piramidei, ceea ce înseamnă că pătrunde în tărâmul morții,
idee sugerată și de faptul că Tla umbla ca-n vis, deschide ușa cu o cheie de aur, simbolizând
misterul dar și cunoașterea acestui mister. Cheia de aur amintește de comorile din basme sau din
legende, de exemplu Inelul Nibelungilor, care simboliza nemurirea.
În sala imensă e un lac subteran, în mijlocul căruia e o insulă, în mijlocul căreia e ființa
iubită (de data asta nu prințesa în castel, ci Rodope în racla ei). Ca și în poeziile eminesciene, în
proza sa insula este, cum afirma Ioana Em. Petrescu, un punct de coincidență a contrariilor, punctul
în care viața și moartea, realul și imaginarul se vădesc a fi același lucru.
Acest motiv apare și în nuvela Cezara în care Euthanasius descrie insula secretă în care s-a
refugiat ca pe o fortăreață de stânci, înconjurată de apele mării. În centrul insulei se află un lac,
alimentat de patru izvoare. În mijlocul lacului, se află o altă insulă, mai mică.
Este vorba de o insulă în insulă. Pe lângă Insula Mare, exista, așadar, și Insula Mică. Toată Insula
Mica este inconjurată de o dumbravă de portocali. În ea se află prisaca și peștera, în care locuiește
înțeleptul sihastru. În scrisoarea sa Euthanasius își numește insula lume, sugerându-se din nou că a
ajunge aici înseamnă a pătrunde în altă dimensiune: Lumea este o vale înconjurată din toate părțiile
de stânci nepătrunse, un singur loc de intrare, e o stâncă mișcătoare ce acoperă gura unei peșteri
care duce în pătrunsul insulei.
G. Călinescu consideră că Insula lui Euthanasius simbolizează Paradisul. Mircea Eliade
consideră că insula e o geografie mitică, unde cei doi îndrăgostiți regăsăes fericirea paradisiacă. Prin
forma ei circulară, insula simbolizează centrul lumii, iar cele patru izvoare amintesc de Grădina
Edenului (cele patru fluvii ale Raiului).
Am arătat în această lucrare că în proza eminesciană peisajul vizionar este construit prin
reluarea acelorași imagini obsesive: luna, insula, aurul, apa-oglindă, arborii. Toate aceste motive
creează o lume ireală, izvorâtă dintr-o închipuire urieșească, dar ale cărei constante rămân aceleași.

Bibliografie

2
1. Călinescu, G. - Opera lui Mihai Eminescu, Vol.1-3, București: Ed itura Academiei
Române, 1999
2. Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara: Editura Amarcord,
1994
3. Eliade, Mircea – Insula lui Euthanasius.. București: Editura Humanitas, 2007
4. Petrescu, Ioana Em.- Eminescu și mutațiile poeziei românești, București: Editura Viitorul
Românesc