Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.

— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.

— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
 noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
 pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
 rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
 Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
 — Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
 — Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65
 — A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
 Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
 — Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
 o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.
Exact, zice acesta. Numai că programul de lucru al lui Carl este dragostea maternă.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l văd.
— Deocamdată mi-f tefimă că nu vă pot Face o demonstraţie, se scuză Carl. Tocmai rescriu pro-gramul.
— Cu altă ocazie, zice Ralph.
— Dar chestiile alea genetice? se interesează Helen, întorcîndu-se spre Kenji.
Tănăruljaponez, a cărui engleză nu e bună ca a lui Carl, asudă şi bălbăie o explicaţie pe care Ralph îşi face datoria s-o rezume
pentru Helen: algorit-mele genetice sunt programe pentru computerele proiectate să se autoreproducă, precum formele de viaţă
biologice.
— Fiecărui program i se dă o problemă de rezol-vat, iar celor care se descurcă cel mai bine li se permite să se autoreproducă
pentru testul următor. Cu alte cuvinte, se împart în perechi şi fac dragoste, îi explică Ralph, spre hazul nespus al studenţilor. Dacă
treaba asta se repetă suficient de des, uneori te trezeşti cu programe mai puternice decît orice ar şti să conceapă un programator.
—Dar ar putea să devină incontrolabile, pre-supune Helen, şi să pună stăpănire pe planetă.
— E mai probabil că se vor strînge în cancelarie, ca să discute dacă oamenii sunt sau nu sunt în-zestraţi cu raţiune.
Cei trei tineri răd politicos. Socotind, probabil, că a venit vremea să facă o demonstraţie de hărnicie şi devotament faţă de
cercetarea doctorală, se duc în treaba lor, lăsîndu-i singuri pe Helen şi pe Ralph. El o întreabă ce fel de cafea doreşte şi apasă pe
butoanele corespunzătoare ale automatului. N-o slăbeşte din ochi pînă nu soarbe din cappuccinoul cu ciocolată rasă deasupra.
— Mmm, excelent, zice Helen. Numai paharul de polistiren nu se ridică la înălţimea ei.
65

— A, bun, obişnuiţii casei au cănile lor de porţelan, zice el, îndreptîndu-se spre o -stinghie de lemn de care atărnă, pe nişte
cărlige cu numele posesorului, căni decorate în fel şi chip. Desprinde o cană neagră, pe care este imprimat, cu litere mari, albe,
cuvăntul BOSS, şi o aşază sub robinetul maşinii de cafea, ca
să primească un espresso dublu, cu zahăr.
— Deduc că nu avcţi cancelarie separată, pentru
profesori? întreabă Helen. Foarte democratic.
— Da, dar noi nu avem decît doctoranzi şi mas-
teranzi. Spre neplăcerea Universităţii, nu ţinem
cursuri pentru studenţi.
—Dece?
—Nu vreau ca oamenii mei să-şi risipească
timpul preţios învăţîndu-i pe studenţii de la colegiu
noţiiHU de programare elementare.
— Nu, voiam să aflu de ce displace acest lucru
Universităţii.
— Cu cît ai mai mulţi studenţi, cu atît dispui de
mai multi bani. Astăzi, ştii, şi învăţămăntul supe-
rior e o piaţă.
o priveşte pe deaaupra cănii de cafea.
— De fapt, chiar în momentul ăsta, este un subiect sensibil. Te-ai phctisi de moarte dacă aş
intra în detalii.