FRUSTRAREA

Fiecare persoana traieste conform credintelor din mediul cu care se inconjoara.

Asadar, daca toata lumea din sat merge la biserica in fiecare duminica, trebuie sa
ii urmezi. Daca traditia spune ca in ziua de Craciun stai acasa, trebuie sa o
urmezi. De cand ma stiu am crescut muncind pe langa casa. M-am nascut si am
crescut la tara, intr-un mic sat din Maramures. Privind in urma imi dau seama ca
nu am avut mare găzduşag. Deoarece valoarea oamenilor se masura in numarul
de vaci, porci, hectare si nuci, la noi in sat nu eram vazuti ca si niste oameni de
valoare.

Cand nu duceam vacile oamenilor din sat la pascut pe camp eram cu ziua la sapa
in sat, stii si tu soarele arzator, cele 40 de grade, buruieni nemiloase si pranzuri
campenesti cu oua fierte, rosii, paine de casa, ceapa si biscuiti. Partea asta imi
placea mult, PAUZA in sfarsit! Stiam ca mai am doar jumatate de zi de indurat.

Astfel de momente de ragaz, pranzurile, le foloseam ca sa visez si sa privesc

cerul. Cand vedeam avioane zburand, imi imaginam ca sunt si eu intr-unul
dintre ele si plec intr-o alta tara. Visam si ca o sa vina cineva sa ma salveze (nu
stiam cine si nici nu aveam o imagine clara in minte), dar in imaginatia mea era
prezenta care ma lua de mana si imi spunea: „Vino, am o viata mai buna
pregatita pentru tine!”.

Anii au trecut si eu am crescut, la fel si visurile mele. Erau ceva mai complexe si
in mintea mea coceam diverse scenarii de viata. Mii de feluri in care as fi putut
sa imi traiesc viata, sute de variante de „o noua viata”, zeci de locatii.

Dar cateodata ceea ce ne tine legati, se afla doar in mintea noastra.

Dupa ani de lupta psihica cu credintele limitative si conceptiile absurde ale mele
dar si ale celor din jur, am inteles ca viata este mai mult decat fan, sapa, animale,
curatenie in casa si crescut copii.

Asa ca am spus stop la varsta de 23 de ani; „Not my circus. Not my monkeys”

Adica am inteles ca pot sa plec de acolo si sa imi construiesc propria realitate.

Aveam abilitatea de a imi picta cel mai frumos tablou, viata mea. Dar am
schimbat abia atunci cand a devenit atat de dureros incat nu am mai suportat si
am plecat. Cu riscul de a auzi din partea familiei „asa fac si ceilalti, doar tu te
crezi mai desteapta..” am plecat.
Primul meu job a fost vanzatoare de sushi, job care m-a determinat sa imi jur ca
un astfel de job nu o sa mai am niciodata.

Dar dupa un an am renuntat si am inceput sa lucrez in domeniul meu, restaurare

picturi murale. Au urmat aventuri pe santiere de restaurare in sate pierdute, fara
semnal la telefon si cu supa de castraveti murati. Eram cazati la manastire si
mancam ce aveau maicile in meniu. Acolo am tinut post de voie si de nevoie si
ne trezeam cu slujba din biserica in difuzoare in fiecare dimineata la 7. Pe mine
nu ma deranja foarte tare, dar mai rau era pentru Aghi prietena mea.

Am hotarat sa ma intorc „la oras”, deoarece incepusem sa fiu un pic salbatica,

departe de ceea ce insemna pentru mine „civilizatie”. Imi doream sa ies in oras
si sa interactionez, iar la manastire era...ca si la manastire. Nu aveam semnal la
telefon, nu imi placea supa de castraveti murati iar singurul loc cu internet era
barul din sat.

M-am intors la Cluj, si am inceput sa lucrez intr-o galerie de arta contemporana.

Dupa un an am renuntat si am riscat TOT, pentru libertatea mea. Pe urma stii,
am inceput sa fiu artist de strada. Dar ce vreau sa evidentiez din toata povestea
mea, este faptul ca tot trecutul meu de la tara si nu numai, m-au determinat sa
risc mai mult si sa imi iau viata in maini. Sa incerc la propriu sa dau viata
visurilor mele, sa pictez acel tablou despre care imi tot spunea un vechi prieten,
sa imi ofer viata pe care mi-o imaginam in pauzele de masa dintre sesiunile de
sapat si muls vaci.

Am ales sa risc totul, relatiile cu prietenii si cu familia, siguranta mea, totul.

Totul pentru a-mi imbunatati viata. Stiam ca ma vor ierta mai tarziu atunci cand
aveam sa „ reusesc”.

Cand eram mici, eu si fratii mei, 6 in total, ne faceam planuri legate de hectarele
de pamant pe care le aveam si de numarul de animale pe care le detinem, pentru
ca era singura realitate pe care am cunoscut-o, si singura resursa pe care
credeam ca o avem. Acum ne facem planuri la un alt nivel, pentru ca am
schimbat realitatea, si am descoperit ca avem nenumarate talente si resurse
interioare. Nu uita, cu totii ne nastem intr-o sticla, insa diferenta o face cine are
curajul sa arunce dopul, si sa iasa de acolo. Credintele altora nu trebuie sa fie
neaparat si ale tale,nu imprumuta prejudecatile altora ci incearca sa filtrezi
realitatea direct prin inima ta.
PLECAREA

Abia cand am ajuns sa lucrez pe strada am aflat ca ma numesc „artist de strada”.

Mi s-a deschis o lume total diferita fata de tot ceea ce am trait pana la acel
moment. A fost o trecere brusca de la un job cu orar fix, clasicele 8-10 ore pe
zi, la un orar lasat la libera alegere. Practic, daca pana atunci eram coordonata,
in acel moment ajunsesem eu sa coordonez. Sa coordonez singurul angajat
disponibil..eu! Credeam ca sunt libera, insa adevarata eliberare a venit abia un
an mai tarziu.

In primele 40 de zile am dus constant doua lupte. Prima era lupta cu

neincrederea in mine, si nesiguranta a ceea ce faceam, iar a doua era lupta cu
politia, societatea si familia. Ambele lupte le-am castigat abia un an mai tarziu,
cand aveam sa reiau experienta.

Primele zile au fost crancene, deoarece trebuia sa lupta impotriva celui mai mare
dusman al meu: FRICA.

Am pasit extrem de incet si nesigur, spre marea aventura. Am ales un orasel

turistic din sudul Italiei, si dupa ce am mai privit in stanga, in dreapta, si am mai
intrebat, mi-am incropit un mic „birou” cu caricaturi. De fapt aveam doua
scaunele pliabile, un sevalet, banda adeziva, hartii, creioane, cateva caricaturi, si
o geanta de umar unde la final de seara adunam toate acestea. Aaa, si aparatul
foto. El ma sprijinea moral, cand eram deprimata sau speriata, faceam o poza.
Asta ma relaxa, pe moment.

In prima luna am castigat ceva mai bine fata de cat as fii castigat daca as fi
ramas in tara, insa la final dupa ce am pus in balanta castig-cheltuieli, aceasta
inclina mai mult inspre cheltuieli. Primul meu gand a fost: „daca asta inseamna
sa fiu artist de strada, nu cred ca mai vreau sa continui”.

Insa am continuat, nu din perseverenta, ci din rusine. Rusine fata de mine si

rusine fata de familie. Le spusesem ca merg in Italia sa fac pe artista de strada.
Nu aveam curajul sa ma intorc infranta.

In a doua luna am descoperit raiul. Din vorba in vorba cu necunoscuti, am dat

peste un alt orasel, plin de turisti si de artisti de strada. Financiar am fost
multumita la final de luna, si ma simteam de parca am dat peste o gaina cu oua
de aur. Dar de fapt acestea erau numarate.
In luna septembrie m-am intors acasa. Planul era sa stau cateva zile acasa si pe
urma sa imi continui calatoria. Insa dupa cum aveam sa aflu, e nevoie de multa

determinare ,curaj, si focus pentru mentine prezent si a duce la indeplinire un

plan.

Da, la mai putin de un an de la experienta avuta pe strada ca si artist, am devenit

instructor de aerobic. Ajunsesem in cel mai inalt varf de pana atunci, ca si

satisfactie si liniste interioara. Dar totusi, am

ales sa renunt momentan la lucrul care imi furniza atat de multa energie
deoarece stiam ca lucrurile pe strada nu s-au incheiat pentru mine inca, si ca
strada ma va ajuta sa imi indeplinesc cel mai mare vis al meu.

Care? O sa iti spun. Cu inima cat un purice, imi cumpar un bilet doar dus. Stiam
destinatia, insa fara sa stiu unde o sa dorm, sau ce alte provocari ma asteapta. Cu
experienta de anul trecut in spate, reusesc sa fac cateva alegeri intelepte si
foarte utile.

Dupa o luna de navetat zilnic cu bicicleta 15 km, reusesc sa imi gasesc in ultima

clipa o camera in centru. Spatioasa, luminoasa, curata. Exact ce avea nevoie

sufletul meu de artist. Am inteles abia dupa ce am schimbat casa, cat este de

important sa ai un refugiu linistit. Un loc unde sa te retragi tu cu gandurile tale,

dupa o zi in care ai interactionat cu cel putin 100 de persoane, fiecare cu o stare
de spirit diferita de a ta.

Spre deosebire de anul trecut, acum am o camera spatioasa, o bicicleta cu care sa

mi car sevaletul si scaunele, si cativa prieteni cu intentii bune.

Zilele trec, curg la propriu. Lunile la fel. Revin in tara pentru mici evenimente
cu caricaturi, insa ma intorc repede inapoi. Sunt prea incantata de lupta castigata
cu vechea Roxana, ca sa ma stau locului. Acum sunt mult mai increzatoare in
fortele mele. Stiu cine sunt, unde imi este locul, unde ma simt bine si de ce fel
de persoane trebuie sa ma inconjor ca sa ma incarc pozitiv. Datorita faptului ca
am stat singura aproape 4 luni, intr-un loc strain, unde am fost nevoita sa iau
totul de la capat, acum sunt mult mai constienta de mine si de propria
personalitate. Reusesc sa ma infatisez celorlalti exact asa cum sunt eu, fara
teama de judecata sau respingere.
Toate aceste lucruri au venit ca un bonus pe durata calatoriei mele. Calatorie cu
final deschis, deoarece inca nu s-a incheiat aventura..

De fapt simt ca abia acum incepe..

In prezent ma aflu in Roma, unde sunt instructor de aerobic si in paralel artist de

strada, o femeie intre barbati, incercand sa imi castig locul si sa muncesc, ca sa
imi pot realiza visul. Vis aflat doar la un an distanta. Nimic nu ma mai sperie,
pentru ca am vazut ca am in mine toate resursele necesare pentru a castiga.

Daca am reusit sa supravietuiesc si sa imi castig locul, ca si artist de strada in

Roma, acum simt ca pot sa obtin orice. Pentru mine a fost o proba de foc,
presarata cu nopti de plans, momente de teama si panica, singuratate. Cred ca
niciodata nu m-m simtit mai pierduta, mai abandonata, mai singura.Dar timpul
vindeca tot, si m-a vindecat si pe mine. M-am „calit” , si am dus teama la un alt
nivel!

In urma cu un an, mi-am pierdut parintii, durere ce m-a determinat sa imi iau
inima in dinti si sa indraznesc in fiecare zi tot mai mult. Mi-a dat curaj si
speranta, ca inca nu s-a terminat totul. Imi da curaj dimineata si forta de a o lua
de la capat din nou, si din nou..si din nou!

In ultimii 2 ani am creat brandul Caricaturi de Maramures, care se manifesta

online prin site-ul www.roxanamedan.ro , prin blogul
www.caricaturidemaramures.blogspot.com dar si prin pagina de facebook Caricaturi de
Maramures, care creste in sustinatori pe zi ce trece. Munca online imi ofera
avantajul de a calatori si de a vizita locuri pe care de altfel cu greu le-as vedea,
am posibilitatea sa desenez pe strazile marilor orase ale lumii si sa imi duc arta
mai departe, si in acelasi timp sa fiu prezenta si online. Sunt artist freelancer, ma
mai numesc unii si artist de strada, si sunt instructor de superjump- aerobic in
Roma, si practiv traiesc viata visurilor mele de la rasarit la apus. Nu vine insa
fara sacrificii, pe care sunt dispusa sa le fac deoarece beneficiile sunt cu mult
mai mari.

Surse: https://roxanamedan.ro/

http://caricaturidemaramures.blogspot.it/