CÂTEVA CONSIDERAȚII DESPRE

EXPLICAȚIA ȘTIINȚIFICĂ ÎN CERCETĂRI

INTERDISCIPLINARE1

Richard DAVID-RUS*
Abstract: The subject of scientific explanation is one of the major topics in
philosophy of science and dominated the working agenda for a long time. The
main accounts were developed having as target the type of explanation that is
articulated in the frame of well-defined disciplines. My aim in the present paper
is to investigate the possibility of approaching explanations in interdisciplary
research. I will first look at the way different classical accounts can accommodate
this challenge. In the last section I will suggest a new perspective, a modelistic
one that would provide an appropriate frame for an investigation into
interdisciplinary explanatory practices.
Keywords: scientific explanation, interdisciplinary research

Scopul textului de faţă este de a pune în discuţie câteva aspecte ale explicaţiilor în
domeniile interdisciplinare prin considerarea unor modele de explicaţie care au fost
articulate şi dezbătute în literatura privitoare la metodologia, logica şi filosofia ştintei.
Voi încerca să identific modul în care diferitele abordări ale explicaţiei ştiinţifice pot fi
folosite în descrierea demersului explicativ interdisciplinar. În ultima parte voi
argumenta pentru o abordare dintr-o perpsectvă nouă ce apare ca fiind adecvată
investigării explicaţiei interdiciplinare.

Distincţia multidisciplinaritate – transdisciplinaritate – interdisciplinaritate

Înainte de a discuta formatul explicaţiei interdisciplinare e nevoie de a diferenţia acest
demers de celelalte forme de investigaţie ştinţifică, precum cea disciplinară,
multdisciplinară sau transdisciplinară. Disciplinaritatea presupune folosirea exclusivă

1 ACKNOWLEDGEMENT: This paper was made within The Knowledge Based Society Project supported
by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the
European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number POSDRU ID 56815.
Romanian Government under the contract POSDRU/89/1.5/S/56815.
* Richard David-Rus, PhD, este bursier post-doctoral, Proiect POSDRU/89/1.5/S/56815 „Societatea Bazată
pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”, Academia Română, Filiala Iaşi.
 Symposion
a metodelor şi tehnicilor caracteristice unei discipline, subsumarea demersului
ştiinţiific specificităţii unei singure discipline. Se poate ridica problema limitelor vagi
ale disciplinelor în sensul în care studierea oricărui fenomen implică şi descrieri, şi
concepte ce aparţin altor domenii. Acest lucru nu ne împiedică însă să putem vorbi de
o cercetare în cadrul unei anumite discipline. Demersul strict disciplinar face referire
la teorii specifice acelei discipline şi efortul principal explicativ e situat în cadrul
paradigmelor acelor teorii ştiinţifice.
Multidisciplinaritatea, în schimb, presupune angajarea mai multor discipline
pentru studierea unui fenomen, juxtapunerea lor favorizând un spectru extins al
infomaţiei şi al metodelor folosite. Caracteristica abordării constă în faptul că aceste
discipline ramân însă distincte, iar elementele disciplinare îşi menţin identitatea
originală şi nu se întrepătrund pentru a crea noi concepte sau metode. Metodologiile
disciplinare sunt folosite în mod distinct pentru a investiga diferite aspecte ale
fenomenului. Multidisciplinaritatea are de multe ori un caracter enciclopedic iar în
anumite clasificări este parţial identificată cu anumite forme de interdisciplinaritate
descrise ca interdisciplinaritate enciclopedică, indriscriminantă sau pseudo-
interdisciplinaritate.2 În practica ştiinţifică uzuală însă se face deseori confuzia dintre
interdisciplinaritate şi multidiciplinaritate.
Transdisciplinaritatea a fost definită ca generând un sistem comun de axiome ce
transcende limitele înguste disciplinare şi produce o sinteză cuprinzătoare.3 Piaget o
vedea ca pe un stadiu superior in epistemologia relaţiilor interdisciplinare. pe când alţi
autori văd limbajul matematic ca esenţial pentru promovarea transdisciplinarităţii. Ea
s-a dezvoltat in diferite contexte din care se pot distinge patru direcţii majore4, cea
mai comună fiind cea privitoare la integrarea sistematică a cunoaşterii.
Faţă de tipurile anterioare, cercetarea interdisciplinară urmăreşte integrarea
metodelor şi conceptelor aparţinînd unor discipline separate pentru a construi o
înţelegere a unui fenomen complex. Când integrarea şi interacţiunea devin active, se
depăşesc limitele multidisciplinarităţii spre interdisciplinaritate. Interdisciplinaritatea
e caracterizată şi prin generarea unor probleme şi tematici ce nu sunt specifice
disciplinelor individuale. Există mai multe forme de interdisciplinaritate care pot fi
caracterizate în funcţie de variatele modalităţi de integrare şi transfer de cunoştinţe
operate între domenii.5 Se poate diferenţia astfel un tip de interdisciplinaritate
metodologică (transfer la nivel de metode) de una teoretică (implica transferul

2
T.J. Klein „The taxonomy of interdisciplinarity.” în Oxford Handbook of Interdisciplinarity, ed. R.
Frodeman et al. (Oxford: Oxford University Press, 2010).
3
Klein, „The taxonomy of interdisciplinarity”.
4
Klein, „The taxonomy of interdisciplinarity”.
5 T.J. Klein oferă o introducere sintetică a modalităţilor de a distinge variatele forme de

interdisciplinaritate între ele si faţă de multidisciplinairtate în articolul menţionat anterior, „The

taxonomy of interdisciplinarity”.

350
 Symposion
conceptual şi intergarea la nivel teoretic) ca forme limită, realizabile în anumite
situaţii. In multe situaţii aceste forme coexistă în demersul interdisciplinar. În
articolul de faţa nu voi lua in considerare tipuri diferite de interdisciplinaritate şi
variaţia indusă de această tipologie în demersul explicativ.

Explicaţie şi disciplinaritatea
Tematica explicaţiei ştiinţifice a ocupat un loc central pe agenda cercetărilor de
metodologia şi filosofia ştiinţei, filosoful neopozitivist C.G. Hempel6 fiind cel care a
iniţiat dezbaterea contemporană prin modelul său deductiv-nomologic. Teoria sa7
sintetizează multe din dezideratele orientării logico-pozitiviste şi a dominat
dezbaterea filosofică o bună perioadă de timp.8 Denumirea modelului sintetizează
caracteristicile principale ale sale şi anume faptul că explicaţia e concepută ca un
argument deductiv (extins apoi şi la inducţie pentru cazul explicaţiei statistice) şi
faptul că referinţa la legi ştiinţifice9 este esenţială. Concluzia: argumentul explicativ
cuprinde explanadum-ul – descrierea faptului ce trebuie explicat, iar premisele sunt
enunţuri de două tipuri – fie generalizări cu caracter de legi, fie enunţuri particulare
ce descriu situaţia (condiţiile) în care are loc evenimentul ce trebuie explicat.
Modelul lui Hempel a fost elaborat cu precădere dintr-o perspectivă
disciplinară, în care legile şi teoriile unei anumite discipline constitue constructele în
raport cu care se articulează şi se validează explicaţiile. Acest lucru este evident în
exemplele folosite de către autor, cele din ştiinţele naturii, cu precădere cele din
ştiinţele fizice, constituind exemplele de referinţă. Acest lucru a făcut ca unii autori să
considere explicaţia prin ecuaţii diferenţiale asemenea celor din mecanica newtoniană
ca fiind idealul după care modelul lui Hempel s-a ghidat. R. Batterman afirmă în
articolul „A 'Modern' (= Victorian?) Attitude Towards Scientific Understanding”10:
„Hempel conceived explanation primarily on the model of solving initial value
problems for ordinary differential equations”.
Pe de altă parte, încă din primele dezbateri s-au remarcat particularităţile
explicative din alte domenii ştiinţifice precum biologia, ştiinţele sociale sau chiar
ştiinţele istorice. Astfel, o primă critică formulată de filosoful Dray11 a vizat extinderea

6 Carl G. Hempel, Aspects of Scientific Explanation and other Essays in the Philosophy of Science (New
York: Free Press, 1965).
7 Pentru o introducere şi o discuţie amănuţită în limba română a modelului hempelian, se poate consulta

lucrarea profesorului Teodor Dima, Explicaţie şi înţelegere (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1980).
8 Pentru o prezentare sintetică a dezbaterilor se poate consulta excelenta carte lui W. Salmon, Four

Decades of Scientific Explanation (Pittsburgh: University of Pittsburgh Press, 1989).

9 Atributul nomologic desemnează această referinţă ( nomos find cuvântul grec pentru lege).

10 Robert Batterman, „A 'Modern' (= Victorian?) Attitude Towards Scientific Understanding,” Monist, 83

(2), 2000.
11 William H. Dray, Laws and Explanation in History (New York: Oxford Press, 1960),

351
 Symposion
modelului deductiv-nomologic la explicaţiile istorice. Agenda unificaţionistă a
curentului neopozitivist reducea însă la un singur schematism general, cel al
modelului hempelian, toate celelalte forme explicative astfel încât o parte a
argumentaţiei s-a concentrat pe justificarea universalităţii schemei explicative
hempeliene.
Pe de altă parte, critica modelului a dus la investigarea şi altor forme explicative
specifice unor domenii ştiinţifice particulare, precum explicaţia funcţională din
biologie sau ştiinţe sociale12. Aceste cercetări au rămas însă studii asupra explicaţiilor
ce se articulează în cadrul unor domenii disciplinare. Problema explicaţiei în cercetări
interdisciplinare a fost în genere ignorată pe parcursul evoluţiei temei explicaţiei
ştiinţifice.
Concentrarea cercetărilor pe explicaţiile specifice unei discipline are însă o
raţiune simplă de ordin metodologic. Pentru a descrie structura unei explicaţii
ştiinţifice se iau ca exemple de referinţă explicaţii bine articulate şi validate ce apar în
disciplinele clar conturate, din ştiinţele mature. Fizica a fost considerată cu precădere
ştiinţa cea mai elaborată, iar în programul reducţionist pozitivist şi domeniul ultim la
care celelalte discipline pot fi reduse. Ea a constituit astfel şi idealul de ştiinţificitate
care ar trebui urmărit şi în alte discipine mai puţin avansate. În raport cu astfel de
paradigme tari, studiile interdisciplinare au un statut încă emergent, ale unui domeniu
în care se caută încă legile generale care îl guvernează, iar explicaţiile particulare din
acestre studii, nu pot constitui un punct de plecare în analiza structurii generale a
explicaţiei ştiinţifice.
Este de remarcat însă faptul că au existat autori încă în perioada clasică a
dominaţiei modelului hempelian, care au semnalat problematica explicaţiei în
cercetări ce au un caracter accentuat interdisciplinar. Astfel, este, de exemplu,
domeniul cercetărilor antropologice integrează domenii disciplinare distincte atât din
registrul ştiinţelor naturii – antropologia biologică, cât şi din ştiinţele sociale –
antropologia socială sau anumite direcţii din cea culturală. Într-un studiu13 menit să
clarifice specificul explicaţiei în antropologie, S.T. Goh identifică trei tipuri de
demersuri explicative diferite: unul nomotetic (în spiritual modelului hempelian),
altul istoric (asemenea explicaţiilor din ştiinţele istorice) şi un altul ce fixează
obiectivul antropologiei în a explica comportamentul uman prin intermediul
motivelor, convingerilor şi normelor de comportament social. Goh găseşte insuficiente
aceste forme, ele neepuizând complexitatea explicaţiilor antropologice şi sugerează
posibilitatea unui eclectism metodologic ca modalitate de a studia explicaţiile din
antropologie.

12 Şi autorii neopozitivişti precum Hempel sau Nagel remarcă specificul acestor explicaţii.
13 În S.T. Goh. “The logic of explanation in anthropology”, Inquiry 13 (1971): 339-59.

352
 Symposion
Teoriile existente ale explicaţiei ştiinţifice şi explicaţia interdisciplinară
Se poate astfel afirma în mod general că articularea teoriilor despre explicaţia
ştiinţifică a fost ghidată de explicaţia disciplinară, din raţiuni metodologice mai ales
după cum am mentionat anterior. Chiar dacă acceptăm acest lucru este instructiv de
văzut în ce măsură diferitele abordări ar putea fi folosite în studiul explicaţie
interdiciplinare şi care sunt elementele constitutive ce impiedică acest lucru.
În ceea ce priveşte model deductiv-nomologic, o cerinţă esenţială este prezenţa
legilor naturii în componenţa explanans-ului – premisele argumentului explicativ.
Acest lucru poate constitui o anumită inadecvare pentru o aplicaree a teoriei la studiul
cercetărilor interdisciplinare, dar ea nu este evidentă la nivelul schematismului.
Schema hempeliană poate fi extinsă în principu asupra explicaţiilor ce incorporează
legi de o generalitate redusă precum cea a regulariăţilor fenomenologice sau legilor
specifice unor fenomene particulare. În cercetările interdisciplinare găsim mai ales
astfel de legi ce reprezintă mai ales generalizări locale, specifice unor fenomene
delimitate şi care nu fac obiectul teoriilor disciplinelor consacrate.
Una dintre criticile majore aduse teoriei lui Hempel a fost legată de statutul şi
clarificarea conceptului de lege a naturii şi posibilitatea de a distinge legile autentice
de generalizări accidentale. Generalizările accidentale implică refeinţe la obiecte
particulare sau delimitatae în timp şi spaţiu. O astfel de generalizare este cea din
celebrul contraexemplu folosit în disputele filosofice, „Toate monezile din buzunarul
meu sunt de 10 bani.” Ele nu pot juca rolul pe care îl joacă legile în cadrul explicaţiilor
ştiinţifice deşi formal ele apar ca adecvate. Încercarea de a identifica criterii clare
pentru a putea distinge aceste generalizări a ocupat o mare parte din literatura critică a
modelului hempelian şi a rămas în bună parte deschisă.14
Intenţia modelului hempelian era în primul de a surprinde sensul tare al
explicaţiei iar acesta implică folosirea legilor fundamentale. Generalizările
fenomenologice autonome au într-un fel un statut inferior, asemenea explicaţii
aflându-se încă în stagiul de a fi reduse şi integrate complet prin derivarea lor din
legile fundamentale. Aceste legi locale nu pot fi calificate ca genuine atâta timp cât nu
sunt reductibile la cele fundamentale. Legităţile şi generalizările din cercetările
interdisciplinare au un astfel de caracter local şi au un astfel de statut nedefinit. Putem
spune că ne aflăm încă în căutarea legilor fundamentale care să le explice prin
reducere.
Demersul interdisciplinar este în fond un demers cu o accentuată dimensiune
exporatorie şi heuristică. Modelul hempelian nu poate surprinde decât in mod implicit
aceasta dimensiune. Conform acestuia astfel de explicaţii, nu s-ar califica in registrul
explicaţiilor actuale, ci cel mai probabil ar avea un statut de explicaţii potenţiale în

14
Se poate consulta în acest sens cartea lui Wesley Samon, Four Decades of Scientific Explanation
(Pittsburgh: University of Pittsburgh Press, 1989).

353
 Symposion
aşteptarea validării lor. În ultima secţiune voi sugera o perspectivă de abordare a
explicaţiei care poate da seama de acestă dimensiune exploratorie a demersului
interdisciplinar.
Nu în ultimul rând trebuie avute în vedere numeroasele criticile aduse
modelului hempelian în literatura filosofică ce au evidenţiat multe dintre limitele sale
şi au dus la invalidarea sa. Acestea au indus o reconsiderarea radicală a modalităţii de
abordare a problematicii, dezvăluind limitele unei analize pur sintactice şi formale. O
consecinţă majoră a acestor critici a indicat necesitatea luării în considerarea a
aspectelor pragmatice prezente în actul explicativ. Salmon recunoaşte la sfârşitul
monografiei sale istorice15 această necesitate în urma celor patru decenii de dezbateri.
O altă abordare influentă ce preia importante deziderate ale proiectului
hempelian este abordarea iniţiată de Michael Friedman16 şi continuată de Philip
Kitcher17. Acestă abordare consideră explicaţia ca unificare. În ea regăsim atât
referinţa hempeliană la legităţi naturale – direct în varianta lui Friedman sau sub
forma patternurilor explicative în cazul lui Kitcher –, cât şi caracterizarea deductivă a
explicaţiei.
În varianta lui Friedman, explicaţia prin unificare are loc prin deducerea legilor
specifice, ce caracterizează anumite fenomene particulare, din legile fundamentale ale
unui domeniu ştiiinţific. Astfel legile kepleriene ale mişcării planetare şi legile căderii
libere la suprafaţa Pământului ale lui Galilei pot fi deduse din legile mecanicii
newtoniene iar ansamblul nostru de cunoştinţe devine mai unificat. În acestă variantă
tare, explicaţiile interdisciplinare par a fi excluse din procesul unificării atâta timp cât
ele sunt de cele mai multe ori nederivabile din legi fundamentale.
În formularea lui Kitcher, inferenţa deductivă este generalizată la formatul
patternurilor argumentative. Acestea sunt scheme argumentative specifice unui
domeniu sau unor teorii ştiintifice, şi sunt alcătuite dintr-un argument schematic, o
clasificare a acestei scheme care specifică statutul fiecărui enunţ din schemă şi un set
de instrucţiuni de completare pentru fiecare termen-variabilă din schema. O
sistematizare a corpusului de cunoştinţe are loc prin organizarea deductivă a acestor
patternuri argumentative. Dintre diferitele sistmatizări posibile cea care produce ce a
mai mare unificare este desemnată ca fiind sistematizarea ce conţine patternuri
explicative. Kitcher îşi ilustrează teoria prin articularea unor patternuri ce aparţin
unor teorii fundamentale precum mecanica newtoniană sau biologia darwiniană.
Dacă considerăm cazul cercetărilor interdisciplinare din perspectiva teoriei lui
Kitcher, putem identifica diferite patternuri argumentative specifice. Conform teoriei
lui Kitcher acestea ar putea fi calificate ca explicative în cazul în care se regăsesc între

15 Salmon, Four Decades.

16 Michael Friedman, „Explanation and Scientific Understanding,” Journal of Philosophy 71(1974): 5-19.
17 Philip Kitcher, „Explanatory Unification”, Philosophy of Science 48 (1981): 507-531.

354
 Symposion
patternurile din corpusul cel mai unificat al cunoaşterii ce a rezultat în urma selecţiei
dintre toate sistematizările posibile. Problema centrală ce se ridică în acest caz
reiterează una din criticile majore aduse acestei abordări – cea legată de criteriile prin
care se face selecţia celui mai unificate sistematizări. Critica a evidenţiat insuficienţa
acestor criterii, caracterul lor vag şi a avansat diferite modalitaţi prin care se poate
trivializa procesul de unificare. Includerea unor patternuri locale interdisciplinare în
cel mai sistematizat corpus rămâne o chestiune deschisă, greu de clarificat.
O problema majoră pe care această abordare o ridică şi pe care am discutat-o şi
în alte locuri18 ţine de caracterul global al demersului explicativ. Calitatea explicativă a
unui pattern argumetativ e stabilită în mod global prin compararea diferitelor
sistematizări. Am argumentat în textele menţionate pentru adoptarea unei strategii
locale de abordare ca cea mai adecvată modalitatea de a articula o investigaţie
pertinentă a explicaţiei ştiinţifice. Explicaţia în domenii interdisciplinare accentuează
cu predilecţie această tip de demers local al procesului explicativ, proces ce e
determinat în bună masură de considerente particulare specifice problemei
investigate.
Un tip de explicaţie des întâlnit în ştiinţă şi care ocupă un loc central în
analizele filosofice este cel cauzal. Acest gen de explicaţie îl găsim prezent în multe
dintre ştiinţele naturii – multe din explicaţiile din biologie sau din fizică fiind cauzale,
dar şi în ştiinţele sociale sau isotrice. Filosofia ştiinţei a manifestat un interes sporit
pentru acest tip explicativ de la începutul tematicii dat fiind şi legăturile şi importanţa
temei cauzalităţii în alte domenii de cercetare filosofică, precum cel al metafizicii sau
ontologiei.
Modelul hempelian subsumeză explicaţia cauzala schemei deductiv-nomologice
şi din raţiuni mai generale ce defineau agenda antimetafizică neopozitivistă.
Abordările ulterioare, cum este cea a lui Wesley Salmon,19 sau mai recente precum
teoriile lui James Woodward20 sau Michael Strevens,21 s-au concentrat îndeosebi pe
analiza relaţiei cauzale şi a modului în care ea realizează calitatea explicativă a
cunoaşterii. Pentru a delimita lucrurile în linii mari, o explicaţie cauzală este un act de
identificare a cauzelor responsabile pentru apariţia evenimentului din explanandum –
cel care trebuie explicat. La o primă vedere ea pare să prezinte un statut ce nu e

18 În Richard David-Rus, Explanation and Understanding through Scientific Models (Iasi: Editura
Institutul European, 2012).
19 În Wesley Salmon, Scientific Explanation and the Causal Structure of the World, (Princeton: Princeton

University Press, 1984) sau in articolele sale din volumul Causality and Explanation (New York: Oxford
University Press, 1998).
20 James Woodward, Making Things Happen: A Theory of Causal Explanation.(Oxford: Oxford University

Press, 2003).
21 Michael Strevens în „The Causal and Unification Approaches to Explanation Unified-Causally”, Nous

38 (1) (2004): 154-176.

355
 Symposion
îngrădit de limitele disciplinelor, fiind vorba de identificarea unor fapte sau
evenimente independente de registrul disciplinar în care are loc investigaţia. Astfel,
caracterul demersului disciplinar sau interdisciplinar nu ar conta. Un lucru crucial
remarcat de mai mulţi autori este faptul că orice explicaţie cauzală selectează o
anumită istorie cauzală relevantă apariţiei faptului de explicat. Dacă folosim ca
referinţă teoria lui Peter Railton22 putem spune că din textul ideal ce cuprinde
întreaga reţea de conexiuni cauzale ce au ca punct final producerea expanandum-ului,
orice explicaţie cauzală selectează un traseu relevant, o subreţea de interacţii cauzale
din întregul text ideal. Acest lucru aduce în prim plan importanţa registrului
disciplinar în care se face cercetarea şi a contextului ştiinţiific ce determină relevanţa
conexiunii cauzale. Relevanţa unei explicaţii cauzale, condiţiile ce determină scopul şi
limitele ei sunt determinate în bună parte de scopul investigaţiei.
O ultimă abordarea pe care o voi menţiona, abordare ce şi-a câştigat o poziţie
distinct în peisajul teoriilor despre explicaţia ştiinţifică este cea pragmatică-
interogaţionistă. Ilustrată în special prin poziţia lui van Fraassen23, ea pune accentul pe
pragmatica actului explicativ. După van Fraassen, o explicaţie este în primul rînd un
răspuns la o întrebare ‘de ce?’, iar corectitudinea răspunsului e determinată de factori
contextuali printre care se numără intenţiile cercetătorului, contextual ştiinţific
aferent, normele ştiinţifice în vigoare adoptate de comunitatea ştiinţifica etc. Această
abordare constituie o modalitate fiabilă cu avantaje evidente pentru analiza explicaţiei
interdisciplinare. Ea direcţionează efortul investigaţiei spre o perspectivă locală şi
stimulează astfel posibilitatea de recuperarea a caracteristicilor demersului
interdisciplinar definit ca un demers orientat pe obiectul cercetat. Dezavantajele
poziţiei clasice pragmatice se găsesc însă în caracterul prea vag, ce nu impune nici un
fel de constrângeri relaţiei explicative.24

Explicaţia prin modele ştiinţifice – o abordare pertinentă pentru explicaţia

interdisciplinară
Având în vedere limitele abordărilor existente în a oferi o modalitate plauzibilă de
investigarea a explicaţiei interdisciplinare, voi sugera în continuare o nouă posibilitate
de abordare ce apare a fi adecvată acestui scop. Voi pleda pentru o perspectivă ce
poate pune mai bine în lumină aspectele specifice cercetării şi explicaţiei
interdisciplinare. Această perspectivă implică reconsiderarea rolului pe care îl joacă

22 Peter Railton, Explaining Explanation, (PhD Dissertation, Princeton University 1980).

23 Analiza sa este expusă în capitolul cinci al carţii sale The Scientific Image (New York: Oxford
University Press, 1980): 97-157.
24 Salmon şi Kitcher au criticat modelul pragmatic a lui van Fraassen acuzând lipsa acestor constrîngeri, in

Philip Kitcher and Wesley Salmon, “van Fraassen on Explanation,” Journal of Philosophy 84 (1987): 315-
330.

356
 Symposion
modelele ştiinţifice în economia cunoaşterii ştinţifice şi face referire la procesele de
modelare ca fiind esenţiale pentru actul explicativ.
Perspectiva modelistă consideră modelele ştiinţifice ca unitaţi definitorii la
nivelul cărora este angajat efortul explicativ. Raţiunea principală pentru o astfel de
abordare o dă statutul de mediator al modelelor. Aşa cum au argumentat25 mai mulţi
filosofi (M. Morrison, M. Morgan sau Nancy Cartwright) modelele au un statut de
mediator între teoriile ştiinţifice şi experimente. Modelele sunt constructe prin care
structurile teoretice abstracte, legile generale sunt aplicate la fenomenul real prin
ajustarea şi adaptarea acestor structuri la situaţia concretă. În constituţia lor,
pragmatica joacă un rol important26, ele find propuse cu un anumit scop şi putând
indeplini o varietate de funcţii. Astfel de funcţii sunt cea de predicţie, cea de testare
cea explicativă etc. Interesul nostru este în acestă ultimă funcţie.
După cum am arătat şi în alte lucrări27 această perspectivă modelistă se
dovedeşte a fi una pertinentă în contextul noilor tendinţe din filosofia ştiinţei. Aceste
tendinţe acordă o mai mare importanţă contactului cu activitatea ştiinţifică propriu-
zisă, cu practica ştiinţifică şi pledează pentru abandonarea abordării clasice ce lua ca
referinţă discursul ştiinţific de manual, reconstrucţiile episoadelor ştiinţifice în
scopuri didactice. Tendinţele actuale presupun o mai mare angajare a investigaţiei
filosofice în aspectele de detaliu ale procesului ştiinţific specific, o mai acută afinitate
pentru aspectele practicii ştiinţifice, a ştiinţei în desfăşurarea şi mai puţin articularea
unei vizuni normative de ansamblu asupra ştiinţei şi subsumarea nediferenţiată a
episoadelor particulare acestei viziuni. Subiectul modelării ştiinţifice se situează în
mod natural în acest registru al cercetării.
Există mai multe considerente pentru care o abordare modelistă ar favoriza
cercetarea explicaţiei interdisciplinare. În primul rând cadrul modelist este unul ce
favorizează o abordare locală a explicaţiei. Modelele sunt constructe articulate pe
considerente locale sensibile la pragmatica investigaţiei ştiinţifice şi deci determinate
în bună măsură de contextul cercetării şi de scopurile urmărite de cercetători. Pe de
altă parte interdisciplinaritatea este mai ales un demers local, prin care integrarea
metodelor aparţinând diferitelor discipline, transferul conceptual sau cel al
problemelor se produce la nivel local. Modelele şi explicaţiile prin modelare sunt
astfel de modalităţi concrete prin care cercetarea interdisciplinară se articulează.

În acest scop s epoate consulta volumul de referinţă eidtat de M.Morrison şi M. Morgan, Models as
25

Mediators. Perspectives on Natural and Social Science (Cambridge: Cambridge University Press, 1999).
26 R Giere a argumentat convingător în acest sens, definind modelele ca reprezentări pentru un subiect
epistemic într-un scop anume: „How Models are used to represent Reality,” Philosophy of Science 71,
Supplement. S742-S752, 2004.
27 In Richard David-Rus, „Explanation through Scientific Models: Reframing the Explaantion Topic,”

Logos & Episteme II(2) (2011): 177-189 şi David-Rus Explanation and Understanding.

357
 Symposion
În lucrările menţionate anterior am evidenţiuat şi un alt avantaj al situării
problematicii explicaţiei la nivelul modelelor, unul legat de favorizarea caracterului
dinamic al demersului explicativ. Acest lucru permite situarea explicaţiei în contextul
mai larg al procesului investigaţiei ştiinţifice. Modelele sunt constructe caracterizate
prin mai puţine constrângeri decât teoriile28 ceea ce face ca ele să poată fi mai uşor
modificate şi manipulate în procesul investigaţiei. Centrarea demersului explicativ
interdisciplinar pe modelare poate surprinde astfel dinamica acestui tip de cercetare.
Cercetarea interdisciplinară are, de asemenea, un accentuat caracter
exploratoriu şi euristic. Prin transferul registrelor tematice și metodologice între
discipline ea angajează dimensiunea heuristică a invesitgaţiei ştiinţifice. Dintre
constructele ştiinţifice generate în practica ştiinţifică, modelele sunt reprezentări
cărora le-au fost recunoscute calităţile heuristice şi exploratorii chiar şi de filosofii
neopozitivişti ce ignorau importanţa modelelor în ştiinţă. Modelul se dovedeşte astfel
a fi constructul adecvat pentru cercetarea interdisciplinară.
Nu în ultimul rând, trebuie menţionată caracterizarea cercetării
interdisciplinare ca o cercetare orientată pe problema de studiu. Interdisciplinaritatea
a fost caracterizată ca ‘joint problem solving’29 sau ca o cercetare orientată pe
probleme dincolo de constrângerile metodologice. Această caracteristică este surprinsă
în mod adecvat la nivel local, avînd în vedere faptul că problemele ce stimulează
demersul interdisciplinar se coagulează şi capată sens în acest registru. Perspectiva
modelistă poate reda în mod adecvat aceasta caracterizare. Prin procesul de modelare
şi produsul acestui proces, modelul, aveam posibilitatea de a structura şi articula
procesul de căutarea a soluţiei. Avem astfel la dispoziţie un cadru în care procesul de
cautare se articulează prin apelarea diferitelor registre teoretice şi metodologice ce ţin
de discipline distincte. Constrîngerile şi determinarile modelul sunt date în bună parte
de orientarea cercetării pe problema de soluţionat.
Am căutat să menţionez pe scurt în paragrafele anterioare câteva dintre
raţiunile majore care fac ca o perspectivă modelistă să fie una plauzibilă pentru
cercetarea explicaţiei intersdisciplinare. O analiză mai amănunţită trebuie să se
articuleze în bună măsură sub forma unor studii de caz ce vizează exemple concrete
din practica interdisciplinară şi să ia în considerarea şi variaţia tipologică
interdisciplinară.

Concluzii
Am încercat în textul de faţă să arunc o privire sintetică peste un subiect ce este în
bună măsură trecut cu vederea în cercetările asupra explicaţiei ştiinţifice – explicaţia

28 Friedel Weinert a argumetat în acest sens în Friedel Weinert, “Theories, Models and Constraints,”
Studies in History and Philosophy of Science 30 (1999): 303-333.
29 Klein, “The taxonomy of interdisciplinarity.”

358
 Symposion
în domenii ştiinţifice interdisciplinare. Analiza mea a scos în evidenţă inadecvarea
abordărilor clasice pentru investigarea explicaţiei interdisciplinare. Adoptarea unei
perspective modeliste apare ca o strategie plauzibilă într-o asemenea cercetare.
Investigarea explicaţiei interdisciplinare din perspectiva modelelor şi a proceselor de
modelare deschide o zonă total neexplorată cu un potenţial real de contribuţii
valoroase in reflecţia filosofică asupra ştiinţei.

359