Câteva consideraţii despre explicaţia ştiinţifică în cercetări interdisciplinare1

Richard David-Rus, postdoctoral fellow Romanian Academy, Iaşi Branch

Abstract. The subject of scientific explanation is one of the major topics in philosophy of science and
dominated the working agenda for a long time. The main accounts were developed having as target
the type of explanation that is articulated in the frame of well-defined disciplines. My aim in the
present paper is to investigate the possibility of approaching explanations in interdisciplary research.
I will first look at the way different classical accounts can accommodate this challenge. In the last
section I will suggest a new perspective, a modelistic one that would provide an appropriate frame for
an investigation into interdisciplinary explanatory practices.
Keywords: scientific explanation, interdisciplinary research

Scopul textului de faţa este de a pune în discuţie câteva aspecte ale explicaţiilor în domeniile
interdisciplinare prin considerarea unor modele de explicaţie care au fost articulate şi dezbătute în
literatura privitoare la metodologia, logica şi filosofia ştintei. Voi încerca să identific modul în care
diferitele abordări ale explicaţiei ştiinţifice pot fi folosite în descrierea demersului explicativ
interdisciplinar. În ultima parte voi argumenta pentru o abordare dintr-o perpsectvă nouă ce apare ca
fiind adecvată investigării explicaţiei interdiciplinare.

Distincţia multidisciplinaritate-transdisciplinaritate-interdisciplinaritate

Înainte de a discuta formatul explicaţiei interdisciplinare e nevoie de a diferenţia acest demers de

celelalte forme de investigaţie ştinţifică, precum cea disciplinară, multdisciplinară sau
transdisciplinară. Disicplinaritatea presupune folosirea exclusivă a metodelor şi tehnicilor
caracteristice unei discipline, subsumarea demersului ştiinţiifc specificităţii unei singure discipline.
Se poate ridica problema limitelor vagi ale disciplinelor in sensul în care studierea oricărui fenomen
implică şi descrieri şi concepte ce aparţin altor domenii. Acest lucru nu ne împiedică însă să putem

1
ACKNOWLEDGEMENT: This paper was made within The Knowledge Based Society Project supported by the
Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund
and by the Romanian Government under the contract number POSDRU ID 56815. Romanian Government under the
contract POSDRU/89/1.5/S/56815.
vorbi de o cercetare în cadrul unei anumite discipline. Demersul strict disciplinar face referire la
teorii specifice acelei discipline şi efortul principal explicativ e situat în cadrul paradigmelor acelor
teorii ştiinţifice.
Multidisicplinaritatea in schimb presupune angajarea mai multor discipline pentru studierea unui
fenomen, juxtapunerea lor favorizînd un spectru extins al infomaţiei şi al metodelor folosite.
Caracteristica abordării constă în faptul că aceste discipline ramân însă distincte, iar elementele
disciplinare îşi menţin identitatea originală şi nu se întrepătrund pentru a crea noi concepte sau
metode. Metodologiile disciplinare sunt folosite în mod distinct pentru a investiga diferite aspecte ale
fenomenului. Multidisciplinaritatea are de multe ori un caracter enciclopedic iar în anumite clasificări
este parţial identificată cu anumite forme de interdisciplinaritate descrise ca interdisciplinaritate
enciclopedică, indriscriminantă sau pseudo-interdisciplinaritate.2 În practica ştiinţifică uzuală insă se
face deseori confuzia dintre interdisciplinaritate şi multidiciplinaritate.
Transdisciplinaritatea a fost definită ca generînd un sistem comun de axiome ce transcende
limitele înguste disciplinare şi produce o sinteză cuprinzătoare.3 Piaget o vedea ca pe un stadiu
superior in epistemologia relaţiilor interdisciplinare pe când alţi autori văd limbajul matematic ca
esenţial pentru promovarea transdisciplinarităţii. Ea s-a dezvoltat in diferite contexte din care se pot
distinge patru direcţii majore4, cea mai comună fiind cea privitoare la integrarea sistematică a
cunoaşterii.
Faţă de tipurile anterioare cercetarea interdisciplinară urmăreşte integrarea metodelor şi
conceptelor aparţinînd unor discipline separate pentru a construi o înţelegere a unui fenomen
complex. Când integrarea şi interacţia devin active se depăşesc limitele multidisciplinarităţii spre
interdisciplinaritate. Interdisciplinaritatea e caracterizată şi prin generarea unor probleme şi tematici
ce nu sunt specifice disciplinelor individuale. Există mai multe forme de interdisciplinaritate care pot
fi caracterizate în funcţie de variatele modalităţi de integrare şi transfer de cunoştinţe operate între
domenii.5 Se poate diferenţia astfel un tip de interdisciplinaritate metodologică (transfer la nivel de
metode) de una teoretică (implica transferul conceptual şi intergarea la nivel teoretic) ca forme
limită, realizabile în anumite situaţii. In multe situaţii aceste forme coexistă în demersul

2
T.J. Klein „The taxonomy of interdisciplinarity” in Oxford Handbook of Interdisciplinarity, ed. R.Frodeman et al.,
(Oxford: Oxford University Press, 2010).
3
Klein, „The taxonomy of interdisciplinarity”.
4
Klein, „The taxonomy of interdisciplinarity”.
5
T. J. Klein ofera o introducere sintetica modalitaţilor de a distinge variatele forme de interdisciplinaritate între ele si faţă
de multidisciplinairtate în articolul men’ionat anterior “The taxonomy of interdisciplinarity”.
interdisciplinar. În articolul de faţa nu voi lua in considerare tipuri diferite de interdisciplinaritate şi
variaţia indusă de această tipologie în demersul explicativ.

Explicaţie şi disciplinaritatea

Tematica explicaţiei ştiinţifice a ocupat un loc central pe agenda cercetărilor de metodologia şi

filosofia ştiinţei, filosoful neopozitivist C.G. Hempel6 fiind cel care a iniţiat dezbaterea contemporană
prin modelul său deductiv-nomologic. Teoria sa7 sintetizează multe din desideratele orientării logico-
pozitiviste şi a dominat dezbatera filosofică o bună perioadă de timp.8 Denumirea modelului
sintetizează caracteristicile principale ale sale şi anume faptul că explicaţia e concepută ca un
argument deductiv (extins apoi şi la inducţie pentru cazul explicaţiei statistice) şi faptul că referinţa la
legi ştiinţifice9 este esenţială. Concluzia argumentul explicativ cuprinde explanadum-ul - descrierea
faptului ce trebuie explicat iar premisele sunt enunţuri de două tipuri – fie generalizări cu caracter de
legic, fie enunţuri particulare ce descriu situaţia (condiţiile) în care are loc evenimentul ce trebuie
explicat.
Modelul lui Hempel a fost elaborat cu precădere dintr-o perspectivă disciplinară, în care legile şi
teoriile unei anumite discipline constituie constructele în raport cu care se articulează şi se validează
explicaţiile. Acest lucru este evident în exemplele folosite de către autor, cele din ştiinţele naturii, cu
precădere cele din ştiinţele fizice, constituind exemplele de referinţă. Acest lucur a făcut ca unii
autori să considere explicaţia prin ecuaţii diferenţiale asemenea celor din mecanica newtoniană ca
fiind idealul după care modelul lui Hempel s-a ghidat. R. Batterman afirmă în articolul A 'Modern' (=
Victorian?) Attitude Towards Scientific Understanding10: “Hempel conceived explanation primarily
on the model of solving initial value problems for ordinary differential equations”.
Pe de altă parte încă din primele dezbateri s-au remarcat particularităţile explicative din alte
domenii ştiinţifice precum biologia, ştiinţele sociale sau chiar ştiinţele istorice. Astfel, o primă critică

6
Carl G. Hempel, Aspects of Scientific Explanation and other Essays in the Philosophy of Science (New York: Free
Press, 1965).
7
Pentur o introducere şi discuţie amănuţită în limba română a modelului hempelian se poate consulta lucrare a
profesorului Teodor Dima, Explicaţie şi Înţelegere (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi enciclopedica, 1980).
8
Pentur o prezentare sintetică a dezbaterilor se poate consulta excelenat monografiecarte lui W. Salmon, Four Decades of
Scientific Explanation (Pittsburgh: University of Pittsburgh Press, 1989).
9
Atributul nomologic desemnează această referinţă (nomos find cuvantul grec pentru lege).
10
Robert Batterman, “A 'Modern' (= Victorian?) Attitude Towards Scientific Understanding“, Monist, 83(2), 2000.
formulată de filosoful Dray11 a vizat extinderea modelului deductiv-nomologic la explicaţiile istorice.
Agenda unificaţionistă a curentului neopozitivist reducea însă la un singur schematism general, cel al
modelului hempelian, toate celelalte forme explicative astfel încât o parte a argumentaţiei s-a
concentrat pe justificarea universalităţii schemei explicative hempeliene.
Pe de altă parte critica modelului a dus la investigarea şi altor forme explicative specifice unor
domenii ştiinţifice particulare precum explicaţia funcţională din biologie sau ştiinţe sociale12. Aceste
cercetări au ramas însă studii asupra explicaţiilor ce se articulează în cadrul unor domenii
disciplinare. Problema explicaţiei în cercetări interdisciplinare a fost în genere ignorată pe parcursul
evoluţiei temei explicaţiei ştiinţifice.
Concentrarea cercetărilor pe explicaţiile specifice unei discipline are însă o raţiune simplă de ordin
metodologic. Pentru a descrie structura unei explicaţii ştiinţifice se iau ca exemple de referinţă
explicaţii bine articulate şi validate ce apar în disciplinele clar conturate, din ştiinţele mature. Fizica a
fost considerata cu precădere ştiinţa cea mai elaborată iar în programul reducţionist pozitivist şi
domeniul ultim la care celelalte discipline pot fi reduse. Ea a constituit astfel şi idealul de
ştiinţificitate care ar trebui urmărit şi în alte discipine mai puţin avansate. În raport cu astfel de
paradigme tari, studiile interdisciplinare au un statut încă emergent, ale unui domeniu în care se caută
încă legile generale care îl guvernează, iar explicaţiile particulare din acestre studii, nu pot constitui
un punct de plecare în analiza structurii generale a explicaţiei ştiinţifice.
Este de remarcat însă faptul că au existat autori încă în perioada clasică a dominaţiei modelului
hempelian, care au semnalat problematica explicaţiei în cercetări ce au un caracter accentuat
interdisciplinar. Astfel este de exemplu domeniul cercetărilor antropologice integrează domenii
disciplinare distincte atît din registrul ştiinţelor naturii – antropologia biologică, cat şi din ştiinţele
sociale – antropologia sociala sau anumite direcţii din cea culturală. Într-un studiu13 menit să
clarifice specificul explicaţiei în antropologie, S.T. Goh identifică trei tipuri de demersuri explicative
diferite: unul nomotetic (în spiritual modelului hempelian), altul istoric (asemenea explicaţiilor din
ştiinţele istorice) şi un altul ce fixează obiectivul antropologiei în a explica comportamentul uman
prin intermediul motivelor, convingerilor şi normelor de comportament social. Goh găseşte
insuficiente aceste forme, ele neepuizând complexitatea explicaţiilor antropologice şi sugerează
posibilitatea unui eclectism metodologic ca modalitate de a studia explciaţiile din antropologie.

11
William H. Dray, Laws and Explanation in History (New York: Oxford Press, 1960),
12
Şi autorii neopozitivişti precum Hempel sau Nagel remarcă specificul acestor explicaţii.
13
În S.T. Goh. “The logic of explanation in anthropology”, Inquiry 13 (1971): 339-59.
 Teoriile existente ale explicaţiei ştiinţifice şi explicaţia interdisciplinară

Se poate astfel afirma în mod general că articularea teoriilor despre explicaţia ştiinţifică a fost
ghidată de explicaţia disciplinară, din raţiuni metodologice mai ales după cum am mentionat anterior.
Chiar dacă acceptăm acest lucru este instructiv de văzut în ce măsură diferitele abordări ar putea fi
folosite în studiul explicaţie interdiciplinare şi care sunt elementele constitutive ce impiedică acest
lucru.
În ce priveşte model deductiv-nomologic o cerinţă esenţială este prezenţa legilor naturii în
componenţa explanans-ului – premisele argumentului explicativ. Acest lucru poate constitui o
anumită inadecvare pentru o aplicaree a teoriei la studiul cercetărilor interdisciplinare, dar ea nu este
evidentă la nivelul schematismului. Schema hempeliană poate fi extinsă în principu asupra
explicaţiilor ce incorporează legi de o generalitate redusă precum cea a regulariăţilor fenomenologice
sau legilor specifice unor fenomene particulare. În cercetările interdisciplinare găsim mai ales astfel
de legi ce reprezintă mai ales generalizări locale, specifice unor fenomene delimitate şi care nu fac
obiectul teoriilor disciplinelor consacrate.
Una dintre criticile majore aduse teoriei lui Hempel a fost legată de statutul şi clarificarea
conceptului de lege a naturii şi posibilitatea de a distinge legile autentice de generalizări accidentale.
Generalizările accidentale implică refeinţe la obiecte particulare sau delimitatae în timp şi spaţiu. O
astfel de generalizare este cea din celebrul contraexemplu folosit în disputele filosofice “Toate
monezile din buzunarul meu sunt de 10 bani’. Ele nu pot juca rolul pe care îl joacă legile în cadrul
explicaţiilor ştiinţifice deşi formal ele apar ca adecvate. Încercarea de a identifica criterii clare pentru
a putea distinge aceste generalizări a ocupat o mare parte din literatura critică a modelului hempelian
şi a rămas în bună parte deschisă.14
Intenţia modelului hempelian era în primul de a surprinde sensul tare al explicaţiei iar acesta
implică folosirea legilor fundamentale. Generalizările fenomenologice autonome au intr-un fel un
statut inferior, asemenea explicaţii aflîndu-se încă în stagiul de a fi reduse şi integrate complet prin
derivarea lor din legile fundamentale. Aceste legi locale nu pot fi calificate ca genuine atâta timp cât
nu sunt reductibile la cele fundamentale. Legităţile şi generalizările din cercetările interdisciplinare

14
Se poate consulta în acest sens cartea lui Wesley Samon, Four Decades of Scientific Explanation (Pittsburgh:
University of Pittsburgh Press, 1989).
au un astfel de caracter local şi au un astfel de statut nedefinit. Putem spune că ne aflăm încă în
căutarea legilor fundamentale care să le explice prin reducere.
Demersul interdisciplinar este în fond un demers cu o accentuată dimensiune exporatorie şi
heuristică. Modelul hempelian nu poate surprinde decât in mod implicit aceasta dimensiune. Conform
acestuia astfel de explicaţii nu s-ar califica in registrul explicaţiilor actuale ci cel mai probabiul ar
avea un statut de explicaţii potenţiale în aşteptarea validării lor. În ultima secţiune voi sugera o
perspectivă de abordare a explicaţiei care poate da seama de acestă dimensiune exploratorie a
demersului interdisciplinar.
Nu în ultimul rând trebue avute în vedere numeroasele criticile aduse modelului hempelian în
literatura filosofică ce au evidenţiat multe dintre limitele sale şi au dus la invalidarea sa. Acestea au
indus o reconsiderarea radicală a modalităţii de abordare a problematicii dezvăluind limitele unei
analize pur sintactice şi formale. O consecinţă majoră a acestor critici a indicat necesitatea luării în
considerarea a aspectelor pragmatice prezente în actul explicativ. Salmon recunoaşte la sfârşitul
monografiei sale istorice15 această necesitatae în urma celor patru decenii de dezbateri.
O altă abordare influentă ce preia importante desiderate ale proiectului hempelian este abordarea
iniţiată de Michael Friedman16 şi continuată de Philip Kitcher17. Acestă abordare consideră explicaţia
ca unificare. În ea regăsim atât referinţa hempeliană la legităţi naturale - direct în varianta lui
Friedman sau sub forma patternurilor explicative în cazul lui Kitcher – cât şi caracterizarea deductivă
a explicaţiei.
În varianta lui Friedman explicaţia prin unificare are loc prin deducerea legilor specifice, ce
caracterizează anumite fenomene particulare, din legile fundamentale ale unui domeniu ştiiinţific.
Astfel legile kepleriene ale mişcării planetare şi legile căderii libere la suprafaţa Pământului ale lui
Galilei pot fi deduse din legile mecanicii newtoniene iar ansamblul nostru de cunoştinţe devine mai
unificat. În acestă variantă tare, explicaţiile interdisciplinare par a fi excluse din procesul unificării
atâta timp cât ele sunt de cele mai multe ori nederivabile din legi fundamentale.
În formularea lui Kitcher inferenţa deductivă este generalizată la formatul patternurilor
argumentative. Acestea sunt scheme argumentative specifice unui domeniu sau unor teorii ştiintifice,
şi sunt alcătuite dintr-un argument schematic, o clasificare a acestei scheme care specifică statutul
fiecărui enunţ din schemă şi un set de instrucţiuni de completare pentru fiecare termen-variabilă din

15
Salmon, Four Decades.
16
Michael Friedman, “Explanation and Scientific Understanding,” Journal of Philosophy 71(1974): 5-19.
17
Philip Kitcher, “Explanatory Unification”, Philosophy of Science 48 (1981): 507-531.
schema. O sistematizare a corpusului de cunoştinţe are loc prin organizarea deductivă a acestor
patternuri argumentative. Dintre diferitele sistmatizări posibile cea care produce ce a mai mare
unificare este desemnată ca fiind sistematizarea ce conţine patternuri explicative. Kitcher îşi
ilustrează teoria prin articularea unor patternuri ce aparţin unor teorii fundamentale precum mecanica
newtoniană sau biologia darwiniană.
Dacă considerăm cazul cercetărilor interdisciplinare din perspectiva teoriei lui Kitcher, putem
identifica diferite patternuri argumentative specifice. Conform teoriei lui Kitcher acestea ar putea fi
calificate ca explicative în cazul în care se regăsesc între patternurile din corpusul cel mai unificat al
cunoaşterii ce a rezultat în urma selecţiei dintre toate sistematizările posibile. Problema centrală ce se
ridică în acest caz reiterează una din criticile majore aduse acestei abordări - cea legată de criteriile
prin care se face selecţia celui mai unificate sistematizări. Critica a evidentiat insuficienţa acestor
criterii, caracterul lor vag şi a avansat diferite modalitaţi prin care se poate trivializa procesul de
unificare. Includerea unor patternuri locale interdisciplinare în cel mai sistematizat corpus rămâne o
chestiune deschisă, greu de clarificat.
O problema majoră pe care această abordare o ridică şi pe care am discutat-o şi în alte locuri18 ţine
de caracterul global al demersului explicativ. Calitatea explicativă a unui pattern argumetativ e
stabilită în mod global prin compararea diferitelor sistematizări. Am argumentat în textele menţionate
pentru adoptarea unei strategii locale de abordare ca cea mai adecvată modalitatea de a articula o
investigaţie pertinentă a explicaţiei ştiinţifice. Explicaţia în domenii interdisciplinare accentuează cu
predilecţie această tip de demers local al procesului explicativ, proces ce e determinat în bună masură
de considerente particulare specifice problemei investigate.
Un tip de explicaţie des întâlnit în ştiinţă şi care ocupă un loc central în analizele filosofice este cel
cauzal. Acest gen de explicaţie îl gasim prezent în multe dintre ştiinţele naturii – multe din
explicaţiile din biologie sau din fizică fiind cauzale, dar şi în ştiinţele sociale sau isotrice. Filosofia
ştiinţei a manifestat un interes sporit pentru acest tip explicativ de la începutul tematicii dat fiind şi
legăturile şi importanţa temei cauzalităţii în alte domenii de cercetare filosofică, precum cel al
metafizicii sau ontologiei.
Modelul hempelian subsumeză explicaţia cauzala schemei deductiv-nomologice şi din raţiuni mai
generale ce defineau agenda antimetafizică neopozitivistă. Abordările ulterioare cum este cea a lui

18
În Richard David-Rus, Explanation and Understanding through Scientific Models (Iasi: Editura Institutul European,
2012).
Wesley Salmon19 sau mai recente precum teoriile lui James Woodward20 sau Michael Strevens21 s-au
concentrat îndeosebi pe analiza relaţiei cauzale şi a modului în care ea realizează calitatea explicativă
a cunoaşterii. Pentru a delimita lucrurile în linii mari, o explicaţie cauzală este un act de identificare a
cauzelor responsabile pentru apariţia evenimentului din explanandum - cel care trebuie explicat. La o
primă vedere ea pare să prezinte un statut c enu e îngrădit de limitele disciplinelor fiind vorba de
identificarea unor fapte sau evenimente independente de registrul disciplinar în care are loc
investigaţia. Astfel caracterul demersului disciplinar sau interdsciplinar nu ar conta. Un lucru crucial
remarcat de mai mulţi autori este faptul că orice explicaţie cauzală selectează o anumită istorie
cauzală relevantă apariţiei faptului de explicat. Dacă folosim ca referinţă teoria lui Peter Railton22
putem spune că din textul ideal ce cuprinde întreaga reţea de conexiuni cauzale ce au ca punct final
producerea expanandum-ului, orice explicaţie cauzală selectează un traseu relevant, o subreţea de
interacţii cauzale din întregul text ideal. Acest lucru aduce în prim plan importanţa registrului
disciplinar în care se face cercetarea şi a contextului ştiinţiific ce determină relevanţa conexiunii
cauzale. Relevanţa unei explicaţii cauzale, condiţiile ce determină scopul şi limitele ei sunt
determinate în bună parte de scopul investigaţiei.
O ultima abordarea pe care o voi menţiona, abordare ce şi-a câştigat o poziţie distinct în peisajul
teoriilor despre explicaţia ştiinţifică este cea pragmatică-interogaţionistă. Ilustrată în special prin
poziţia lui van Fraassen23, ea pune accentul pe pragmatica actului explicativ. După van Fraassen, o
explicaţie este în primul rînd un răspuns la o întrebare ‘de ce?’, iar corectitudinea răspunsului e
determinată de factori contextuali printre care se numără intenţiile cercetătorului, contextual ştiinţific
aferent, normele ştiinţifice în vigoare adoptate de comunitatea ştiinţifica etc. Această abordare
constituie o modalitate fiabilă cu avantaje evidente pentru analiza explicaţiei interdisciplinare. Ea
direcţionează efortul investigaţiei spre o perspectivă locală şi stimulează astfel posibilitatea de
recuperarea a caracteristicilor demersului interdisciplinar definit ca un demers orientat pe obiectul

19
În Wesley Salmon, Scientific Explanation and the Causal Structure of the World, (Princeton: Princeton University
Press, 1984) sau in articolele sale din volumul Causality and Explanation (New York: Oxford University Press, 1998).
20
James Woodward, Making Things Happen: A Theory of Causal Explanation.(Oxford: Oxford University Press, 2003).
21
Michael Strevens în “The Causal and Unification Approaches to Explanation Unified-Causally”, Nous 38(1) (2004):
154-176.
22
Peter Railton, Explaining Explanation, (PhD Dissertation, Princeton University 1980).
23
Analiza sa este expusă în capitolul cinci al carţii sale The Scientific Image (New York: Oxford University Press, 1980):
97-157.
cercetat. Dezavantajele poziţiei clasice pragmatice se găsesc însă în caracterul prea vag, ce nu impune
nici un fel de constrângeri relaţiei explicative.24

Explicaţia prin modele ştiinţifice – o abordare pertinentă pentru explicaţia interdisciplinară

Având în vedere limitele abordărilor existente în a oferi o modalitate plauzibilă de investigarea a

explicaţiei interdisciplinare, voi sugera în continuare o noua posibilitate de abordare ce apare a fi
adecvată acestui scop. Voi pleda pentru o perspectivă ce poate pune mai bine in lumina aspectele
specifice cercetării şi explicaţiei interdisciplinare. Această perspectivă implică reconsiderarea rolului
pe care îl joacă modelele ştiinţifice în economia cunoaşterii ştinţifice şi face referire la procesele de
modelare ca fiind esenţiale pentru actul explicativ.
Perspectiva modelistă consideră modelele ştiinţifice ca unitaţi definitorii la nivelul cărora este
angajat efortul explicativ. Raţiunea principală pentru o astfel de abordare o dă statutul de mediator al
modelelor. Aşa cum au argumentat25 mai mulţi filosofi (M. Morrison, M. Morgan sau Nancy
Cartwright) modelele au un statut de mediator între teoriile ştiinţifice şi experimente. Modelele sunt
constructe prin care structurile teoretice abstracte, legile generale sunt aplicate la fenomenul real prin
ajustarea şi adaptarea acestor structuri la situaţia concretă. În constituţia lor pragmatica joacă un rol
important26, ele find propuse cu un anumit scop şi putând indeplini o varietate de funcţii. Astfel de
funcţii sunt cea de predicţie, cea de testare cea explicativă etc. Interesul nostru este în acestă ultimă
funcţie.
După cum am arătat şi în alte lucrări27 această perspectivă modelistă se dovedeşte a fi una
pertinentă în contextul noilor tendinţe din filosofia ştiinţei. Aceste tendinţe acordă o mai mare
importanţă contactului cu activitatea ştiinţifică propriu-zisă, cu practica ştiinţifică şi pledează pentru
abandonarea abordării clasice ce lua ca referinţă discursul ştiinţific de manual, reconstrucţiile
episoadelor ştiinţifice în scopuri didactice. Tendinţele actuale presupun o mai mare angajare a
investigaţiei filosofice în aspectele de detaliu ale procesului ştiinţific specific, o mai acută afinitate

24
Salmon şi Kitcher au criticat modelul pragmatic a lui van Fraassen acuzând lipsa acestor constrîngeri, in Philip Kitcher
and Wesley Salmon, “van Fraassen on Explanation,” Journal of Philosophy 84 (1987): 315-330.
25
În acest scop s epoate consulta volumul de referinta eidtat de M.Morrison şi M. Morgan, Models as Mediators.
Perspectives on Natural and Social Science (Cambridge: Cambridge University Press, 1999).
26
R Giere a argumentat convingator în acest sens, definind modelelee ca reprezentări pentru un subiect epistemic într/un
scop anume: How Models are used to represent Reality. Philosophy of Science 71, Supplement. S742-S752, 2004.
27
In Richard David-Rus, “Explanation through Scientific Models: Reframing the Explaantion Topic”, Logos & Episteme
II(2) (2011): 177-189 şi David-Rus Explanation and Understanding.
pentru aspectele practicii ştiinţifice, a ştiinţei în desfăşurarea şi mai puţin articularea unei vizuni
normative de ansamblu asupra ştiinţei şi subsumarea nediferenţiată a episoadelor particulare acestei
viziuni. Subiectul modelării ştiinţifice se situează în mod natural în acest registru al cercetării.
Există mai multe considerente pentru care o abordare modelistă ar favoriza cercetarea explicaţiei
interdisciplinare. În primul rând cadrul modelist este unul ce favorizează o abordare locală a
explicaţiei. Modelele sunt constructe articulate pe considerente locale sensibile la pragmatica
investigaţiei ştiinţifice şi deci determinate în bună măsură de contextul cercetării şi de scopurile
urmărite de cercetători. Pe de altă parte interdisciplinaritatea este mai ales un demers local, prin care
integrarea metodelor aparţinând diferitelor discipline, transferul conceptual sau cel al problemelor se
produce la nivel local. Modelele şi explicaţiile prin modelare sunt astfel de modalităţi concrete prin
care cercetarea interdisciplinară se articulează.
În lucrările menţionate anterior am evidenţiuat şi un alt avantaj al situării problematicii explicaţiei
la nivelul modelelor, unul legat de favorizarea caracterului dinamic al demersului explicativ. Acest
lucru permite situarea explicaţiei în contextul mai larg al procesului investigaţiei ştiinţifice. Modelele
sunt constructe caracterizate prin mai puţine constrângeri decât teoriile28 ceea ce face ca ele să poată
fi mai uşor modificate şi manipulate în procesul investigaţiei. Centrarea demersului explicativ
interdisciplinar pe modelare poate surprinde astfel dinamica acestui tip de cercetare.
Cercetarea interdisciplinară are deasemenea un accentuat caracter exploratoriu şi heuristic. Prin
transferul registrelor tematice si metodologice între discipline ea angajează dimensiunea heuristică a
invesitgaţiei ştiinţifice. Dintre constructele ştiinţifice generate în practica ştiinţifică, modelele sunt
reprezentări cărora le-au fost recunoscute calităţile heuristice şi exploratorii chiar şi de filosofii
neopozitivişti ce ignorau importanţa modelelor în ştiinţă. Modelul se dovedeşte astfel a fi constructul
adecvat pentru cercetarea interdisciplinară.
Nu în ultimul rând trebuie menţionată caracterizarea cercetării interdisciplinare ca o cercetare
orientată pe problema de studiu. Interdisciplianritatea a fost caracterizată ca ‘joint problem solving’29
sau ca o cercetare orientată pe probleme dincolo de constrîngerile metodologice. Această
caracteristică este surprinsă în mod adecvat la nivel local, avînd în vedere faptul că problemele ce
stimulează demersul interdisciplinar se coagulează şi capată sens în acest registru. Perspectiva
modelistă poate reda în mod adecvat aceasta caracterizare. Prin procesul de modelare şi produsul

28
Friedel Weinert a argumetat în acest sens în Friedel Weinert, “Theories, Models and Constraints,” Studies in History
and Philosophy of Science 30 (1999): 303-333.
29
Klein, “The taxonomy of interdisciplinarity.”
acestui proces, modelul, aveam posibilitatea de a structura şi articula procesul de căutarea a soluţiei.
Avem astfel la dispoziţie un cadru în care procesul de cautare se articulează prin apelarea diferitelor
registre teoretice şi metodologice ce ţin de discipline distincte. Constrîngerile şi determinarile
modelul sunt date în bună parte de orientarea cercetării pe problema de soluţionat.
Am căutat să menţionez pe scurt în paragrafele anterioare câteva dintre raţiunile majore care fac ca
o perspectivă modelistă să fie una plauzibilă pentur cercetarea explicaţiei intersdisciplinare. O analiză
mai amănunţită trebuie să se articuleze în bună măsură sub forma unor studii de caz ce vizează
exemple concrete din practica interdisciplinară şi să ia în considerarea şi variaţia tipologică
interdisciplinară.

Concluzii
Am încercat în textul de faţă să arunc o privire sintetică peste un subiect ce este în bună măsură
trecut cu vederea în cercetările asupra explicaţiei ştiinţifice - explicaţia în domenii ştiinţifice
interdisciplinare. Analiza mea a scos în evidenţă inadecvarea abordărilor clasice pentru investigarea
explicatiei interdisciplinare. Adoptarea unei perspective modeliste apare ca o strategie plauzibilă într-
o asemenea cercetare. Investigarea explicaţiei interdisciplinare din perspectiva modelelor şi a
proceselor de modelare deschide o zonă total neexplorată cu un potenţial real de contribuţii valoroase
in reflecţia filosofică asupra ştiinţei.