Trădarea

De Radu Costache

Locuiesc cu familia Cipescu de şase ani. Aş zice că îi cunosc destul de bine. Îi iubesc şi ei ma iubesc la
rândul lor. Ştiu asta, pentru că petrecem împreună ore în şir şi ne simtim cu toţii excelent.

Doamna Cipescu stă cel mai puţin cu mine, dar asta nu înseamna ca mă iubeste mai puţin. Dimpotrivă,
are cea mai mare grijă de mine dintre toţi. Mă curaţă, mă spală şi, uneori, chiar mă mângâie.

Domnul Cipescu este un perfecţionist. Petrece multe ore cu mine şi uneori îmi vorbeşte minute în şir.
Câteodată mă felicită, alteori mă ceartă, dar eu ştiu că e un om bun.

Donald, copilul, stă cu mine ore in şir. De fapt, el petrece cu mine cel mai mult timp. Poartă mereu pe
cap o pereche de căşti şi turuie într-una. La început am crezut că vorbeşte cu mine, dar îl suspectez că,
de fapt, vorbeşte cu altcineva ascuns în căştile acelea. Dar, pentru că în tot timpul ăsta e mereu cu ochii
pe mine, ne distrăm de minune împreună.

Totul e bine şi frumos în familia noastră. Sau aşa credeam eu! Ieri seară i-am auzit vorbind despre mine.
Ziceau că sunt bolnav. Speram să-mi cumpere medicamente sau să cheme un doctor. Dar nu! În
dimineaţa asta m-au abandonat în faţa blocului! Nici măcar nu şi-au luat la revedere de la mine.

Am stat acolo singur toată ziua şi am plâns. Seara i-am văzut trecând veseli pe lângă mine, fără să îmi
arunce nicio privire, cărând o cutie mare din carton, pe care scria printre altele „DIAGONALA 110 CM”.

Mi-au frânt inima.