ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

Etnogeneza este procesul istoric lingvistic si cultural de formare a unui

popor. In limba greaca “ethnos” inseamna popor iar “genesis” formare.
Etnogeneza inseamna formarea unui popor, iar in cazul românilor
formarea a avut loc in urma romanizarii geto-dacilor intre secolele I-III dupa
Hristos si in urma migratiei slavilor. Etnogeneza românilor reprezinta un
eveniment istoric, fundamental in istoria noastra nationala, un subiect dezbatut
mai ales politic. Ea a atras nu numai atentia istoricilor romani ci si straini insa, 1
concluziile istoricilor straini mai ales au fost dictate de anumite interese
geopolitice.
Cele mai importante teorii ale etnogenezei romanilor sunt legate
de romanizare. Romanizarea este un proces istoric, complex, indelungat prin
care civilizatia romana patrunde in toate domenile vietii si duce la inlocuirea
limbii autohtone cu cea latina. Contactele preliminare intre autohtoni si romani
au fost urmate de etapa romanizarii oficiale, cand Dacia este proclamata
provincie romana cu capital la Ulpia Traiana Augusta Sarmisegetuza Dacica.
In operele autorilor medievali, incepand cu cei bizantini (Kekaumenos, sec.
XI; Kinnamos, sec. XII) se constata ca românii, numiti de ei vlahi, sunt colonisti
romani adusi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, ca
vlahii erau "pastorii romanilor", ca ei locuiau in Panonia pana la venirea
hunirlor.
Umanistii italieni din secolul al XV-lea erau de parere ca românii "sunt de
neam italic". Cronicarii si savantii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche,
M. Costin, Const. Cantacuzino, D. Cantemir, reprezentantii Scolii Ardelene -
Petru Maior,) au demonstrat originea comuna a românilor din Transilvania,
Tara Romaneasca si Moldova din "vechii romani", care au locuit in Dacia.
Romanizarea a fost conditionata de existenta unui spatiu destul de intins
care sa fie inclus in Imperiul Roman pentru cel putin 3 generatii, existenta unei
populatii destul de numeroase asupra careia sa se poata exercita romanizarea si
existenta unui nivel de civilizatie destul de avansat la populatia cucerita care sa
permita receptarea culturii romane.
Factorii esentiali ai romanizarii sunt administratia si armata. Alti factori
sunt: veteranii, colonistii, urbanizarea, economia, drepul, cultura, religia.
Administratia a reorganizat zona romana de mai multe ori. In ceea ce priveste
armata, in timpul ocupatiei romane pe teritoriul Daciei stationau trupele: A 13 a
cu sediul la Potaissa, a 4 a Flavia Felix cu sediul la Apulum si a 5 a Macedonica
cu sediul la Troesmis.
Dimitrie Cantemir a mentionat si aportul dacilor la formarea poporului
roman. Reprezentantii Scolii Ardelene considerau, insa fara temei, ca dacii au

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

fost exterminati in timpul razboaielor cu romanii. Tot nefondate sunt si teoriile
cum ca românii s-au format numai pe suportul dacic, fara o contributie
substantiala a romanilor. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, unii istorici germani
(Fr.Sulzer, I.Eder) scriau ca românii nu s-au format pe teritoriul Daciei ci la sud
de Dunare si au revenit la nordul ei in secolul al XII-lea (Teoria Imigrationista) .
Aceasta idee este reluata in 1871 de istoricul si filologul german Robert Rosler in
lucrarea "Studii asupra românilor". Teoria imigrationista mai sustinea ca
maghiarii au gasit la venirea lor in Transilvania o ,,Terra deserta”, adica o tara
parasita, ceea ce nu este adevarat, pentru ca in secolul XIII, cronicarul maghiar
Anonimus pomeneste ca la venirea ungurilor in Transilvania, i-au gasit aici pe 2
’’slavi, bulgari si vlahi adica Pastorii Romanilor”.
R.Rosler a incercat sa argumenteze ideea originii balcanice a românilor,
care numai in secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunare, adica atunci, cand
pe pamanturile Transilvaniei locuiau deja ungurii, sasii si secuii. Prin aceasta se
nega dreptul istoric al romanilor asupra pamanturilor unde ei locuiau.
Poporul roman s-a format pe teritoriul de la nord de Dunare, rezultand din
sinteza daco-romana si asimilarea slavilor. Este un popor romanic, fapt dovedit
de structura gramaticala si lexicala a limbii romane.

FORMAREA POPORULUI ROMÂN ȘI A LIMBII ROMÂNE

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 Etnogeneza românească a fost un proces complex, al cărui rezultat
a fost apariţia unui popor neolatin, singurul moştenitor al romanităţii orientale.
Principalele etape ale formării poporului român au fost:
 perioada stăpânirii romane (secolele al II-lea-al III-lea, în provincia Dacia
respectiv, secolele I-al VII-lea, în zona dintre Dunăre şi Marea Neagră)
când asupra dacilor s-a exercitat acţiunea romanizatoare a coloniştilor,
veteranilor, a administraţiei romane, formându-se populaţia daco-
romană; 3

 continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea

aureliană (anul 271), în perioada migraţiilor, când fenomenul romanizării
i-a cuprins şi pe dacii liberi; până la sfârşitul secolului al VIII-lea,
populaţia daco-romană s-a transformat în populaţie românească.
Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul
Dunării, urmaşă a traco-daco-geţilor din provincia romană Moesia. Aceştia,
cunoscuţi mai ales cu numele de vlahi, reprezintă vorbitorii dialectelor limbii
române: aromân, megleno-român, istro-român.
Limba română face parte, prin stratul fundamental de origine latină
(circal 60% din fondul lexical de bază), din familia limbilor neolatine, alături de“
portugheză, franceză, spaniolă, italiană.
Principalele etape ale formării limbii române au fost:
 adoptarea de către dacii din Dacia şi Moesia a latinei populare, în care s-
au utilizat şi cuvinte traco-dacice (aproximativ 10% din fondul lexical de
bază);

 includerea, în secolelele al VIII-lea-al IX-lea, a elementelor provenite din

limba slavilor sudici (aproximativ 20% din fondul lexical de bază).
Lingvisti romani si straini de prestigiu, istorici, arheologi, au pus
in evidenta, in decursul timpului, date si documente de limba
care statueaza originea limbii romane, originea si caracterul ei.
In urma razboaielor dintre daci siromani, Dacia a fost transformata in pro
vincie romana, si va ramane stapanita timp de 165 de ani (106-271)
de romani. Romanizarea populatiei bastinase s-a desfăşurat
relativ rapidsi usor.
Peste 2600de inscriptii scrise inlatineste si descoperite pe teritoriul tarii no
astrearata limpede acest lucru. In afara masurilor cucaracter administrativ, pri
ntre factorii ce au contribuit la romanizare pot fi enumerati:

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 a) serviciul militar in care tinerii daci se inrolau
b) casatoriile intre soldatii veterani romani si femeile dace, copiii
nascuti beneficiind de avantajele cetateniei romane
c) crestinismul raspandit in limba latina; drept dovada stau cuvintele
de baza ale credintei crestine, care
se regasesc in romana, prin mostenirea directa a unortermeni din latina: Dumne
zeu (din domine deus), crestin (din christianus), biserica
(din basilica),botez (din baptism), rugaciune (din rogationem), preot (din pr
esbiterius), cruce (dincrucem), pacat (din pecatum), inger (din duiangelus) 4
, etc.
Influenta patrunderii de meseriasi, agricultori, negustori in Dacia, inca de
dinaintede cucerirea de catre Traian, se
face simtita si astazi, prin termenii din domeniu, pastratidin latina: sat
(fossatum, localitate intarita printr-un sant), a ara (arare),
a semana(seminare), grau (granum), secara (secale), orz (hordeum),
legume (legumen), canepa (canepa), in
(linum), aur (aurum), argint (argentum), sare (salem), cal
(caballus), vaca (vaca), vie (vinea), vita (vitea), poama (poma), etc.
Se poate vorbi deo perioada de bilingvism, cand se folosesc concomitent lim
bile
geto-daca si latina, pana la impunerea definitiva a acesteia din urma.
In 'Dacia felix' se
continua procesul de romanizare si dupa plecarea oficiala aarmatei si a administ
ratiei romane in271., prin intensificarea patrunderii limbii latine inmasele largi r
urale.
Limba romana provine din latina populara vorbita sau latina vulgara (lat.
vulagaris=popular).
Acest aspect.al latinei sta si la baza celorlalte limbi romanice: italiana, sp
aniola,portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana
si franceza. Amai existat una, a zecea, dalmata, dar in secolul al XIX-
lea ea a icetat sa mai fie folosita.
Procesul de formare al limbii romane se incheie in secolul al VII-
lea. Invaziilepopoarelor migratoare: gotii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc.
au influentat limba, fara amodifica fondul principalde cuvinte si structura
gramaticala de origine latina.
Istoria cuvintelor si a formelor se numeste etimologie iar metoda cu ajutoru
l careialucram se numeste metoda istorico-comparativa.
Morfologia limbii romane mosteneste,
in buna masura, realitatea limbii latinepopulare. Majoritatea partilor de vorbire

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

, flexibile si inflexibile, sunt mostenite din limbalatina: substantivul, cucele trei de
clinari; articolul; adjectivul cu gradele de comparatie;pronumele; numeralul; ve
rbul cu cele patru conjugari.
Sintaxa limbii romane simplifica timpurile si modureile verbale, modifica to
pica,
cupredicatul la sfarsitul propozitiei, prefera raportul de coordonare fata de cel d
esubordonare, etc. dar are ca baza aceeasi latina populara.
Fondul principal de cuvinte al limbii romane este in proportie de 60-66%
de originelatina, mostenit. Acestora li se adauga aproximativ 100 5
de cuvinte izolate (abur, brad,barza, brusture, catun, galbeaza, gusa) si 2200
de nume proprii (Arges, Cris, Dunare,Motru, Mures, Olt, Prut, Somes, Timis, Tisa
) de cuvinte mostenite de la daco-geti. Toate
celelalte popoare ce au trecut pe aici au lasat influente si in fondul principal
de cuvinte. Astfel, din slava avem: (aproximativ 20-22% din fondul principal
de cuvinte) cleste, boala, mila, cocos, deal, a iubi, munca, noroc, vorba;
din maghiara: chip, fel, gand, oras; din turca: alai, cismea, ciulama, ciubuc;
din neogreaca: caramida, a pedepsi, prosop; iardin franceza: bancnota,
a defini, geniu, stil etc (germana si latina -scoala ardeleana).
Primul document cunoscut scris in romaneste este o scurta scrisoare din an
ul 1521 'Scrisoarea lui Neacsu de
la Campulung'. Dupa aceasta data, avem multe scrisori, acte devanzare si cumpa
rare, foi de zestre, insemnarietc.; iar dupa 1540, si carti tiparite, celemai multe la
Brasov. Ele sunt traduceri religioase din slavona. Primele au fost traduse inMar
amures, unde li s-au gasit manuscrisele.
De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestittipograf, care le-
a tiparit in decurs de mai multi ani. La Orastie s-a tiparit in 1581-1582
prima parte din Vechiul Testament.
Carti religioase s-au publicat mereu dupa secolul al XVI-lea.
Cu toate ca erau sicarti de legende si chiar romane populare traduse, iar dupa 16
00se scriu direct in limba
romana si cronici despre istoria romanilor, ele nu se tipareau,
se copiau de mana sicirculau in mai multe copii.
Aspectul cel mai ingrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii
gramaticale, al limbii comune;
cu ajutorul careia se exprima ideile culturii si ale stiintei, se
numeste limba literara.
Limba literara se deosebeste de vorbire/limba populara prin aceea ca nu in
gaduiefolosirea unor forme sau rostiri locale
(pa in loc de pe, da in loc de de, ghine su bini in locde bine), intrebuintarea unor c
uvinte cu raspandire regionala (oghial -plapuma, batar -

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

maces)sau a unor expresii familiare sau de mahala (a festelit iacana, gagiu, mist
o).
Pe langa forma literara si forma populara, regionala, limba romana mai es
te silimba a literaturii artistice.In literatura artistica, baza este limba literara,
ca limba a culturii.
Literatura artistica nu se inscrie in graiurile locale, unde exista literatura p
opularasau folclorica, dar care se transmite oral.
Spre deosebire de limba literara, limba literaturiiartistice poate sa intrebui
nteze orice forme, cuvinte sau expresii, atat din limba populara,cat si din graiuri. 6
Prin urmare, limba literaturii artistice utilizeaza toate posibilitatile limbiicu sco
pul de a ilustra intentia scriitorului.
Dialecte ale limbii romane sunt: dacoromana (vorbita la nordul Dunar
ii),aromana (vorbita in Macedonia), meglenoromana (vorbita in Meglenia), istro
romana(vorbita in peninsula Istria, disparuta astazi).
In cadrul dacoromanei sepot identifica unele deosebiri, cea ce face sa se
vorbeasca de subdialecte, fara insa a modifica unitatea (gramaticala)
a limbii: muntean,moldovean, maramuresean, crisan, banatean; dar se vorbeste
si despre graiuri:vrancean, oltean, etc.
In secolul al XII-lea si al XIII-lea
a fost introdus alfabetul slav in cancelariadomneasca, limba romana fiin scrisa
cu caractere chirice. Insa in 1860 se instituie intrebuintarea alfabetului latin.
Dezvoltarea literaturii ca arta, dezvoltarea stiintelor prin ce au adus ele
mai bun in
formularea ideilor si sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii
nationale. La baza ei stau cercetarea si valorificarea vocabularului,
a fiecarui cuvant,a fiecarui termen
stiintific sau tehnic nou, stradania celui care scrie sau exprima idei prin viu grai
de a patrunde intelesul adanc al cuvintelor.

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român,

reprezintă o realitate istorică pe care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii.

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

Această idee a fost afirmată încă din zorii evului mediu de cronicari, oameni
politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari şi
austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a poporului român şi
formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii de
cultură români au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care
susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au format la sudul
Dunării de unde au emigrat apoi la nordul Dunării. A început astfel o dispută
între istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară cu privire la
originea românilor şi formarea poporului român, care s-a prelungit până astăzi.
7
2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale
În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor
popoare au menţionat faptul că românii sunt un popor de origine romană, care
s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui netrecându-i prin minte
să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul
Dunării, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi (cu variaţiile
fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi etc.).
Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor
romani aparţin unor surse bizantine. În secolul VII, împăratul bizantin
Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul său militar Strategikon.
Cronicarul bizantinIoan Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord
de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.
Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a
cronicarului maghiar numit de istorici Anonymus (deoarece nu şi-a semnat
opera). Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum, în traducere, Faptele
ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele petrecute în timpul
aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei
cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor conducători maghiari. În acest
context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania,
unde Anonymus menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană.
Ei erau conduşi de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.
În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini,
Enea Silvio Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron
Costin) au scris în operele lor despre originea romană a poporului român,
aducând argumente istorice şi etnografice.

3. Teoria imigraţionistă despre formarea poporului român.

Argumente pro şi contra
În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o
teorie greşită despre formarea poporului român,
numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei transalpine din 1781).

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

El susţinea că românii s-au format ca popor la sudul Dunării de unde au emigrat
la nordul Dunării în secolul XIII. El afirma că dacii au fost exterminaţi total de
către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a retras toată populaţia din
Dacia, în secolul III, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat
maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea că poporul român este de origine slavă.
Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania,
stăpânită de austrieci şi condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi
cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte naţionalităţi. Românii îşi cereau
drepturi pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor roman şi că drepturile lor le-au fost 8
uzurpate abuziv în evul mediu de către nobilimea maghiară, care a cucerit
Transilvania în secolele XI-XIII.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru
Maior, au adus argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria
imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român şi
păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească. Totuşi, ei au
susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura română sunt
nesemnificative, demonstrând originea pur romană a poporului român.
Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus
Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii
imperiale la Viena pentru apărarea românilor şi drepturilor lor.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-
Ungariei (1867), când românii au protestat faţă de desfiinţarea autonomiei
Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria imigraţionistă.
Istoricul austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă
în lucrarea Studii româneşti din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai
numeşte şi teoria lui Roesler. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini
târzii şi nesiguri, exterminarea totală a dacilor în războaiele cu
romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de 200 de
ani, retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul
III. Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar
românii ar fi venit aici abia în secolul XIV. Românii vorbesc o limbă slavă,
considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere
chirilice. El considera că nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la
nordul Dunării în mileniul I.
Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că
teoria lui Roesler este falsă. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Alexandru D.
Xenopol. Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor români sunt:
 Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de origine
daco-romană existente până azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate
fără o continuitate neîntreruptă de locuire din antichitate până în evul
mediu.

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

  Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul
României, au fost descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum
migratorii nu se ocupau cu agricultura, este foarte clar că singura
populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea daco-romană.
 Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României
s-au descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni,
aceasta este o altă dovadă arheologică a continuităţii daco-romanilor.
 Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în
alte teritorii cucerite de romani. 9
 Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau
bizantini arată că poporul român a existat la nordul Dunării la venirea
maghiarilor aici (în 896).
 Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea
secolului XIX), caracterul latin al limbii române nu a fost cu nimic afectat.
5. Teoria imigraţionistă
Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă,
considerând-o drept insuficient argumentată, unii istorici maghiari au reluat-o
până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene. Dar disputa în jurul
continuităţii românilor nu mai poate avea în prezent o miză politică majoră.
Graniţele statelor europene nu se mai trasează astăzi pe baza argumentelor
istorice, iar integrarea în Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele
teritoriale. Totuşi, această dispută tulbură încă spiritele în rândul românilor şi
maghiarilor.
Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie
lucrărilor de înaltă valoare ştiinţifică elaborate de istoricii români dar şi străini
care au adus argumente în acest. Sintezele oficiale de istorie ori dicţionarele
enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia
oficială a istoriografiei române cu privire la formarea poporului român. Deci
romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o realitate istorică.

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 10

CONSERVATORISMUL

Ca doctrină politică ,conservatorismul apare în aceeaşi perioadă cu

revoluţiile burgheze, ca o reacţie la principiile doctrinei liberale, în general şi în
special ale revoluţiei franceze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Fondatorul doctrinei conservatoare a fost englezul Ed. Burke care se pronunţă
pentru apărarea ordinii sociale, a ideilor si instituţiilor tradiţionale. El se
împotrivea înnoirilor şi schimbărilor afirmate de revoluţionarii francezi si de
doctrinarii liberali, care au inspirat revoluţia franceză.

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

Doctrina politică conservatoare poate fi definită ca un ansamblu de idei, care
vizează organizarea si conducerea societăţii prin păstrarea pe perioade
îndelungate a structurii politice tradiţionale.
La începuturile sale, conservatorismul susţinea, în opoziţie cu
liberalismul, monarhia ca formă de guvernământ . Conservatorii susţineau şi
că instituţiile politice sunt produsul unei dezvoltări îndelungate. Schimbarea
acestora de către oameni s-ar realiza împotriva legilor eterne, conservatorii
susţinând că schimbările sunt de fapt brutalizări ale istoriei.
Doctrina conservatoare, are la bază, ca si doctrina liberală, principiile statului
de drept. 11
Ea susţine însă ideile inegalităţii oamenilor, ale necesităţii existenţei claselor
sociale, distincte si ierarhizate.
Doctrina conservatoare are ca rol primordial proprietatea privată , apărarea
ordinii sociale, a religiei, susţine inegalitatea indivizilor şi a claselor sociale.In
concepţia conservatorilor, statul are sarcina de a apăra şi reglementa ordinea
socială.
Doctrina conservatoare are de asemenea mai multe variante:
 conservatorismul clasic, are la bază ideea conservării instituţiilor
tradiţionale faţă de schimbările preconizate de revoluţiile burgheze si
susţinute de doctrina liberală.
 neoconservatorismul a apărut în perioada interbelică si a cunoscut o
răspândire largă în ţările dezvoltate.
Se caracterizează prin susţinerea instituţiilor politice
tradiţionale create, în principal, pe baza doctrinelor liberale.
Un reprezentant de frunte pentru conservatorismul din
România a fost Titu Maiorescu

Titu Maiorescu - Preşedintele Partidului Conservator,

1913-1914.
Academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filozof, pedagog, politician şi
scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne,
membru fondator al Academiei Române.

FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEȘTI

Catre sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea, in
regiunile locuite de romani fortele de productie ajung la un nivel mai inalt de
dezvoltare in raport cu stadiul in care se aflau la inceputul perioadei
feudalismului timpuriu. Perfectionarea si folosirea pe scara mai larga a fierului
si uneltelor de fier crea o dezvoltare a agriculturii si cresterii vitelor, precum si o
mai mare specializare pe ramuri de meserii.
Productivitatea sporita a muncii a dat impuls formelor de renta feudala si a
facut sa creasca veniturile feudalilor. Relatiile feudale se instaureaza acum mai
ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D
temeinic, iar feudalii cauta din ce in ce mai mult sa-si asigure exclusivitatea
exploatarii domeniilor lor. Intarirea puterii feudalilor romani nu mai era
compatibila cu recunoasterea autoritatii vreunui stat strain.Interesul le dicta sa
nu mai imparta cu feudalii straini veniturile regiunilor romanesti. La randul lor
nici masele nu se impacau cu dubla exploatare feudala si au fost de partea
feudalilor proprii in lupta acestora cu feudalii straini. Aceasta lupta a fost dusa
sub conducerea capeteniilor feudale locale. Ea a avut drept rezultat crearea
statelor feudale ale Tarii Romanesti si Moldovei. Formarea statelor feudale ale
Tarii Romanesti si Moldovei este urmarea unui intreg proces istoric parcurs de
poporul roman. Conditiile in care s-a desfasurat acest proces istoric au imprimat 12
modului de formare a celor doua tari romane unele trasaturi comune, dar si
unele particularitati.
Formarea voievodatului Transilvaniei
Voievodatele transilvănene din secolele IX-X, la începutul secolului al XI-lea,
cuprindeau teritorii vaste; cel bănăţean de la Dunăre până la Crişul Alb, iar cel
din podişul Transilvaniei de la Porţile Meseşului până în regiunea Mureşului
superior. Este asemănătoare şi evoluţia „ţărilor” mărginaşe: Făgăraş, Haţeg,
Oaş, Năsăud şi Maramureş, care cuprindeau regiuni întinse şi ele.
Cu centrul în depresiuni destul de largi - ceea ce le justifică numele de „ţări”
-, deschise cel puţin într-o direcţie, aceste „ţări” au avut posibilitatea de
extindere. Aşa a fost Ţara Făgăraşului sau Ţara Românilor, pe ambele maluri
ale Oltului, Ţara Haţegului cu deschidere în Culoarul Mureşului şi în depresiunea
Petroşani, Ţara Maramureşului cu deschidere largă în bazinul Tisei, Ţara
Oaşului în părţile Sătmarului cu deschidere spre bazinul Băii Mari, Ţara
Năsăudului cu legături cu Podişul Transilvaniei.
După cucerirea Transilvaniei de arpadieni, a doua jumătate a secolului al XI-lea
- începutul secolului al XIII-lea, aceste formaţiuni n-au putut fi desfiinţate.
Voievodatele, cnezatele şi „ţările” româneşti şi-au păstrat autonomia până târziu
în evul mediu, adevărate ţări voievodale şi cneziale, sub conducerea unor
voievozi şi cneji locali, cârmuindu-se după acel drept vechi românesc (jus
valachicum). Supravieţuirea acestor autonomii explică şi situaţia autonomă a
voievodatului Transilvaniei însuşi în cadrul regatului ungar.
Voievodatul Transilvaniei se organizează temeinic după mijlocul secolului al XII-
lea, de când seria voievozilor se succede fără întrerupere până la mijlocul
secolului al XVI-lea. Pentru a-şi asigura controlul asupra Transilvaniei, regele
ungar îşi rezervă dreptul de numire a voievozilor dintre marii nobili, dar vice-
voievozii erau aleşi de voievozi dintre oamenii lor de credinţă.
Spre sfârşitul secolului al XIII-lea, atunci când voievodatul, profitând de
tulburările din regatul Ungariei, îşi sporeşte şi mai mult autonomia, sunt
pomenite adunările sau congregaţiile nobiliare, care-şi desfăşoară activitatea
paralel cu dietele Ungariei, subliniind şi mai mult autonomia voievodatului

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

transilvan. Transilvania e împărţită în comitate în secolul al XII-lea, dar alături
de comitate continuau să vieţuiască organizaţiile politico-administrative vechi,
districtele sau scaunele româneşti, influenţa cărora, probabil, se resimte la
început şi în organizarea scăunală a populaţiilor colonizate: saşii şi secuii.
Formarea statului feudal de sine statator al Tarii Romanesti
Multa vreme s-a crezut ca Tara Romaneasca s-a intemeiat printr-o descalecare
din Fagaras.De acolo ar fi venit Radu Negru Voda pe la sfarsitul secolului al
XIII-lea si ar fi ocupat tinutul dintre Carpati si Dunare,intemeind orase,facand
curti domnesti si ridicand biserici.Asa povesteste traditia literara pastrata in 13
conica cea mai veche a Tarii Romanesti,asa au crezut mai inainte si istoricii
influentati cu siguranta de intemeierea statului moldovean la care a contribuit
intr-adevar o dubla descalecare si anume din Maramures.Astazi stim insa ca
faptele s-au petrecut altfel.Intemeierea Tarii Romanesti nu se datoreaza unor
descalecatori veniti din Fagaras si reunirii sub o singura stapanire romaneasca
a diferitelor formatiuni politice,cnezate si voievodate din dreapta si din stanga
Oltului.Ea nu s-a facut dintr-o data,intr-un singur an ci a cerut mai multe
decenii.A fost precedata de incercarea neizbutita a lui Litovoi si a fost incoronata
de stralucita biruinta din 1330 a lui Basarab cel Mare,intemeietorul pe care
traditia romaneasca corecta il cunoaste ca ‘Negru Voda’.

Incercarea lui Litovoi

Dupa moarte regelui Stefan alV-lea al Ungariei (1272) si pe timpul cand urmasul
sau Ladislau al IV-lea era inca minor, voievodul Litovoi foarte probabil una si
aceeasi persoana cu Litovoi din 1247, ocupa impreuna cu fratii sai o parte din
posesiunile pe care le avea Coroana Ungara dincoace de munti si refuza sa mai
plateasca tribut. Nu stim exact unde erau tinuturile ocupate de Litovoi, pare-se
inspre Olt sau chiar la rasarit de acest rau. Vazand ca somatiunile lor de
restituire nu au nici un rezultat, ungurii intreprind o expeditie impotriva
voievodului rebel. Ea a avut loc, dupa unii cercetatori in 1273, dupa altii la finele
lui 1276. Soarta armelor n-a favorizat pe Litovoi, el isi pierde viata pe campul de
lupta, iar fratele saub este prins, adus la curtea regelui ungar si silit sa se
rascumpere cu o suma insemnata de bani. Prima incercare deci de a mari tara si
de a o face independenta a dat gres. Razboiul cu ungurii nu arata totusi ca
voievodatul lui Litovoi ajunsese la o dezvoltare insemnata de vreme ce dispunea
de forta militara necesara unei lupte ca aceea care avusese loc si de suma
importanta de bani reclamata pentru eliberarea lui.
Actiunea condusa de Basarab nu a mai fost o actiune izolata ci un efort
organizat al intregii clase feudale din stanga si din dreapta Oltului, a carei
amintire a fost pastrata in cronica lui Constantin Capitanul atunci s-au ales
dintr-insii boieri care au fost de neam mare si pusera banoveti un neam ce le
zicea Basarabi’.

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

Boierii deci de comun acord au recunoscut pe Basarab drept capetenie unica,
contopind toate cnezatele si voievodatele intr-o singura formatie politica.
Procedand astfel boierii si-au creat un instrument politic mai apt de a reprima in
interior masele exploatate, prin coordonarea actiunilor intregii clase feudale,
nefractionata in numeroasele cnezate din perioada feudalismului timpuriu, iar in
afara sa inlature, suzeranitatea maghiara.
In 1330 ungurii incearca sa-si refaca autoritatea si organizeaza impotriva
lui Basarab o expeditie sub conducerea regelui Carol Robert de Anjou. Ea are
insa un sfarsit dezastruos, armata maghiara fiind complet distrusa la Posada.
Impotriva cotropitorilor maghiari au luptat si masele taranesti dupa cum se 14
constata din relatarile despre acest eveniment ale Cronicii pictate de la Viena.
Succesul actiunii boierilor in frunte cu Basarab se explica in primul rand
prin intarirea puterii lor feudale in raport cu situatia existenta in timpul lui
Litovoi. In al doilea rand, se explica si printr-un concurs de imprejurari externe
favorabile slabirea tatarilor prin descompunerea Hoardei de Aur, slabirea
statului maghiar in urma stingerii dinastiei lui Arpad la inceputul secolului al
XIV-lea, a accentuarii faramitarii feudale si aluptelor indelungate dintre feudali
pentru sustinerea anumitor candidati la tron. De la 1330, o data cu infrangerea
ungurilor, diateza constituirea statului feudal de sine statator al Tarii
Romanesti. Basarab este socotit de atunci domn. Sub Mircea, autoritatea
domnului Tarii Romanesti se extindea in toata regiunea de la Carpati pana la
Dunare si Marea Neagra, precum si in sudul Moldovei. Cu aceasta organizarea
de stat in aceasta regiune locuita de romani a ajuns pe o treapta superioara,
corespunzatoare relatiilor din perioada feudalismului dezvoltat.
Formarea statului feudal de sine statator al Moldovei
Intre intemeierea Tarii Romanesti si aceea a Moldovei este o desebire :cea dintai
se datoreste reunirii diferitelor formatiuni dintre Dunare si Carpati sub un
conducator local, anume voievodul de la Campulung si Arges, in cea de-a doua
reunirea diferitelor formatiuni preexistente intre Carpati, Nistru si Mare, este
opera unui conducator venit de peste munti. In Moldova a fost intr-adevar o
descalecare, intai a lui Dragos, apoi a lui Bogdan, coborati amandoi din
Maramures in timp ce in Tara Romaneasca intemeietorul locuia in insusi
cuprinsul viitorului stat. Deosebirea dintre cele doua tari se pastreza si in ce
priveste data intemeierii Moldova a luat fiinta cu aproximativ o jumatate de
secol mai tarziu decat Tara Romaneasca. Data pe care o dau cronicele este 1359.
In acest an spune Letopisetul zis de la Putna ‘s-au inceput Tara Moldovei’.
Cristalizarea relatiilor feudale la romanii aflati la rasarit de Carpati a
intarit pozitia economica si politica a feudalilor locali, facand sa se manifesta si
aici semnele faramitarii feudale.Cu toata dubla dominatie tatara si maghiara ei
incep inca de la sfarsitul secolului al XIII-lea, continuand si in prima jumatate a
secolului al XIV-lea, sa se manifeste ca forte politice din ce in ce mai
independente in relatiile internationale.In 1277 vlahii din Moldova (‘blagii’) se

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

amesteca in conflictul dintre regele Boemiei, Ottacar al II-lea cu imparatul
german.
Presiunea tatarilor, asezati in imediata apropiere a Moldovei a intarziat
constituirea unui stat de sine statator pe teritoriul acesteia, mai ales ca tatarii
erau aliati cu genovezii, care aveau asezari chiar pe teritoriul ei.Interesul evitarii
aservirii complete de catre tatari silea pe moldoveni sa pastreze o apropiere fata
de unguri, preocupati si ei de paza Transilvaniei impotriva incursiunilor tatare.
Astfel in 1343 are loc in Moldova o mare expeditie impotriva tatarilor, la care
participa voievodul Basarab al Tarii Romanesti, regele Ladislau al Ungariei si
Dragos, pe atunci voievod in Maramures, dar mai tarziu pus de regele ungar ca 15
voievod al unui mic stat la rasarit de Carpati, in jurul targului Baia.
Feudalii din Moldova gasesc prilejul de a scapa de dominatia straina abia
in anul 1359, cand tatarii slabiti din punct de vedere politic si militar nu mai
prezinta un pericol permanent si ei au astfel ragazul de a-si indrepta fortele
impotriva ungurilor. In acest timp statul maghiar era faramitat de luptele
feudale interne, starnite de tendintele feudalilor de a limita puterea regelui.
Pentru asigurarea granitelor Transilvaniei, regalitatea maghiara a trimis
in 1342 dincolo de Carpati pe voievodul roman Dragos pentru a organiza un fel
de marca de aparare cu ajutorul unei populatii de acelasi neam si aceeasi religie
cu Dragos ai carui urmasi au fost alungati in 1364 de alt voievod roman
maramuresean, Bogdan, refugiat in Moldova pentru ca nu voia sa accepte in
statele sale de pe Valea Izei vasalitatea fata de regele maghiar, fapt pentru care
documentele acestuia il numesc pe Bogdan drept’infidelis notorius’. In acest fel
anul venirii sale in Moldova, unde este recunoscut voievod de sine statator poate
fi socotit anul fondarii statului feudal independent al tarii romanesti al Moldovei.
Astfel ia nastere statul feudal de sine statator al Moldovei, rezultat al actiunii
clasei feudale din Moldova, sprijinita de masele populare, dornice de a lichida
dominatia straina.

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 Tarile Romane in secolele XVII-XVIII

Statutul politic al Tarilor Romane in prima jumatate a secolului al XVII-

lea. Instaurata in intreg spatiul romanesc, suzeranitatea otomana n-a afectat
autonomia tarilor romane, care si-au mentinut institutiile interne, ca si structura
economica si sociala.In timp insa, dependenta economica si politica fata de
Poarta s-a accentuat.
Domniile secolului al XVII-lea in Ţarile Romane se caracterizează prin
instabilitatea domniilor, influenţa crescândă a familiilor boiereşti în numirea 16
domnilor, urmarindu-se instaurarea unui regim de tip nobiliar,ca reactie la
patrunderea elementelor grecesti in viata politica romaneasca.
In Transilvania a avut loc o perioada de stabilitate sub domnia lui
GABRIEL BETHLEN (1613-1629) care dorea să devină” rege al Daciei”, prin
unirea celor 3 ţări române.
Ţara Romaneasca: MATEI BASARAB (1632-1654) stabileşte legături cu
împăratul german şi cu regele Poloniei şi le propune o colaborare împotriva
Porţii.
In Moldova,Vasile Lupu( 1634-1653) are raporturi bune cu principele
Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi I, cu care încheie un tratat pe poziţii de egalitate
(1638), reînnoit în 1646.
Situatia internationala la sfarsitul secolului al XVII-lea a fost marcata de
declansarea crizei orientale
Criza orientala a inceput in 1683 cand turcii au fost infranti la portile
Vienei asediate, fapt ce a marcat declinul Imperiului Otoman . De aceasta
situatie vor profita Imperiul Habsburgic si Imperiul Tarist care urmareau sa
anexeze teritorii ale Imperiului Otoman , sub pretextul protejarii crestinilor
persecutati .
Tarile Romane, aflate sub dominatie otomana si la intersectia intereselor
marilor imperii , ocupau un loc important in cadrul “Crizei Orientale” si de aceea
, domnitorii romani au desfasurat o ” politica de echilibru ” , care consta in
negocieri cu Rusia si Austria. Obiectivul acestei politici era câștigarea
independenței în contextul declinului Imperiului Otoman.
Politica sa de echilibru a fost initiata de domnitorul Tarii Romanesti-
Serban Cantacuzino(1678-1688), care participă la asediul Vienei (la cererea
otomanilor), dar îi sprijină pe ascuns pe asediaţi si după înfrângerea otomanilor
de la Viena întreprinde tratative cu Habsburgii. Acestia ii garanteaza domnia
ereditară, primeşte titlul de baron al Imperiului . În 1688 trimite o delegaţie
către Imperiul Habsburgic pentru redactarea unui act care să recunoască
independenta Tării Româneşti, dar tratatul nu a fost întocmit datorită morţii

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

sale. Aceasta politica a fost continuata de Constantin Brancoveanu care a purtat
negocieri cu Austria , dar pe care le-a anulat din cauza pretentiilor teritoriale
asupra Olteniei.
In Moldova , Dimitrie Cantemir (1710-1711 ) a semnat Tratatul de la Lutk in
1711 , cu tarul rus Petru I care se declara ”protector al crestinilor ” si promitea
sprijin antiotoman. Turcii au aflat de existenta acestei coalitii pe care au au
infrant-o in batalia de la Stanilesti pe Prut din 1711 ,iar domnitorul moldovean
s-a refugiat in Rusia.
Tendinta domnitorilor romani de a se alia cu puterile vecine pentru a iesi 17
de sub suzeranitate otomana a determinat Imperiul Otoman sa restranga
autonomia Principatelor si sa inlocuiasca domniile pamantene cu cele fanariote.

Regimul fanariot in Tara Romaneasca si Moldova (sec.XVIII-

XIX):
Instaurarea regimului fanariot ( 1711/ 1716 – 1821 in Moldova si Tara
Romaneasca) a fost o consecinta a crizei orientale,turcii urmarind sa-si mentina
controlul in spatiul romanesc,care insa isi pastreaza autonomia,dar mult mai
restransa.
Trasaturile regimului fanariot
-domnitorii erau numiti de sultan dintre boierii grecii din carteirul Fanar
al Istanbulului,
- domniile erau de scurta durata(2,5 ani)ceea ce determina instabilitate
politica
-Tarile Romane nu aveau dreptul sa intretina o armata proprie;
-Economia era subordonata Portii otomane si au crescut obligatiile catre
turci inregistrandu-se o fiscalitate excesiva care , consta in plata unor obligatii
precum : tributul, mucarerul, peschesurile.
-Tarile Romane nu aveau dreptul la o politica externa proprie, in relatiile
cu alte tari interesele acestora fiind reprezentate de sultan.
Pe de alta parte, unii domni fanarioti au infaptuit reforme care au permis
modernizarea societatii si si au pregatit terenul pentru realizarea unirii celor
doua tari. Constantin Mavrocordat- a luat masuri pentru reformarea
administratiei, justitiei, finantelor.
1. refoma fiscala: desfiintarea darilor si inlocuirea lor cu un impozit anual
fix ce putea fi platit in 4 rate;
2. reforma sociala, infaptuita in 1746 in Tara Romaneasca si in 1749 in
Moldova, a constat in desfiintarea serbiei ,taranii devenind liberi ca

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

persoane,dar erau obligati sa presteze zile de claca pe pamantul boierului (12 zile
pe an in Tara Romaneasca si 24 in Moldova).
Alte reforme vizau modernizarea legislativa ca urmare a elaborarii unor
coduri de legi de inspiratie austiaca si franceza : “Codul lui Calimachi” -Scarlat
Calimachi si ”Legiuirea lui Caragea” a lui Ioan Gheorge Caragea .
In perioada fanariota , pe teritoriul Tarilor Romane au loc sase razboaie ruso-
austro-turce, care s-au incheiat cu mari pierderi umane, materiale, teritoriale .
Aceste razboaie au reprezentat o consecinta indirecta a crizei orientale.
Pierderile teritoriale suferite de romani in urma acestor razboaie au fost: 18

-Transilvania a trecut oficial sub dominatia austriaca - prin pacea de la

Karlowitz (1699)
- Banat si Oltenia au fost cedate Austriei de catre Turcia prin pacea de la
Passarovitz (1718); Oltenia revenit Tarii Romanesti in 1739,prin pacea de la
Belgrad.
- In urma unui razboi ruso-turc , prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (
1774) , Rusia a castigat dreptul de a interveni pentru protejarea Tarilor Romane.
Austria, prin presiuni ale rusilor asupra turcilor, a reusit sa anexeze partea de
nord a Moldovei, Bucovina (1775).
- Basarabia a fost anexata de Rusia prin pacea de la Bucuresti din 1812 .
Regimul habsburgic in Transilvania ( sec.XVII-XVIII)
O consecinta a crizei orientale a fost pierderea Transivaniei de catre
otomani in favoarea Imperiului Habsburgic.
Inca din 1691– a fost emisa Diploma Leopoldina, act ce a jucat rol de constitutie
si stabilea organizarea Transilvaniei care a intrat oficial sub dominatie
habsburgica in 1699 ( Pacea de la Karlowitz ) .
Principalele trasaturi ale regimului habsburgic au fost:
- se mentinea sistemul “celor trei natiuni privilegiate’”(unguri, secui, sasi);
romanii erau considerati tolerati in Transilvania si nu aveau dreptul sa participe
la viata politica a tarii;
- nu existau decat 4 religii recepte (recunoscute, oficiale: catolica, calvina,
luterana si unitariana); religia ortodoxa nu era acceptata;
- imparatul avea si titlul de principe si era reprezentat in Transilvania de
un comandant militar .
- Transilvania devenea provincie a Imperiului Habsburgic era
condusa de un guvernator ajutat de un guberniu (guvern) si de Cancelaria
Aulica de la Viena .

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 - se mentinea Dieta Transilvaniei (adunare a starilor ) dar aceasta
avea atributii limitate (i se incalca dreptul de a alege guvernatorul, care era
numit de imparat);
In 1765 – Transilvania a devenit Mare Principat, pastrandu-si autonomia
in cadrul Imperiului Habsburgic.
In secolul al XVIII-lea, sub influenta ideilor iluministe , monarhii Imperiului
habsburgic au infaptuit reforme care s-au aplicat si pe teritoriul Transilvaniei.
- Maria Tereza (1740-1780)
19
- a reorganizat invatamantul, ceea ce a permis multor romani accesul la
educatie;
- Iosif al II-lea (1780-1790):
– desfiinta iobagia ,dar a fost anulata la insistentele nobililor.
Din punct de vedere religios, in 1701, prin Diploma leopoldina se stabileste
Unirea cu Biserica Romei de catre o parte a romanilor ortodocsi ,formandu-se
Biserica greco-catolica . Romanilor li s-a promis ca vor primi drepturi politice
egale cu ale celorlalte natiuni ,dar promisiunile nu au fost niciodata onorate .
Unii episcopi uniti , trimisi la studii la Roma , au contribbuit la formarea
identitatii nationale in jurul originii latine si la intarirea ideii nationale prin
intermediul miscarii Supplex-ului si ai Scolii Ardelene.

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 Tarile Romane la mijlocul secolului al XVII-lea

Secolul al XVII-lea este considerat de istoriografie ca o perioadă de

tranziţie lentă de la Evul Mediu târziu la Epoca Modernă. Aceasta îi dă o
trăsătură contradictorie şi controversată. Pe de o parte asistăm la mari realizări
în plan ştiinţific, cultural, spiritual, care au stat la baza primei „revoluţii
industriale, mai ales în Apus, iar pe de alta se înregistrează mari rămâneri în
planul vieţii materiale, în care societatea rămâne mai departe preponderent
rurală, de 85 %. Se poate spune că din acest punct de vedere secolul al XVII-lea 20
rămâne un secol conservator.
În plan demografic asistăm chiar la o scădere a populaţiei. Europa
înregistra în această perioadă 12 – 14 milioane de locuitori. Ţările române nu
depăşeau fiecare, în secolul al XVII-lea, 300.000 de oameni. La scăderea
demografică au contribuit:
războaiele, cum ar fi cel de 13 ani (1593 – 1606) şi cel de 30 de ani (1618 – 1648);
epidemiile unor boli ca: ciuma, holera etc.;
perioadele de foamete datorate unor calamităţi naturale.
Din punct de vedere politic zona centrală şi de sud-est europeană
evoluează sub ameninţarea Imperiului otoman şi a celor două ligi: Liga creştină
(1593 – 1606) şi Liga Sfântă (1684 – 1699). În această zonă au acţionat, pe lângă
Imperiul otoman, şi alte puteri, ca: Uniunea polono-lituaniană, Ţaratul
Moscovei, căreia nu i se recunoaşte statutul de stat european, şi Imperiul
habsburgic.
Imperiul otoman atinge în secolul al XVII-lea limitele maxime ale
expansiunii sale în Europa, jalonate de cucerirea Cameniţei şi a Podoliei (1672) şi
asediul Vienei (1683). Până la jumătatea secolului al XVII-lea principalul inamic
al Porţii otomane a fost Casa de Austria, ca din 1663 locul acesteia să fie preluat
de Polonia până la pacea de la Carlovăţ (1699). Războiele purtate de sultani în
Asia, în special cu Iranul, au frânat succesele Porţii înspre Europa Centrală.
În adoua jumătate a secolului al XVII-lea Poarta otomană duce războaie
cu Imperiul habsburgic şi Polonia pentru stăpânirea Ucrainei şi chiar a Rusiei
moscovite (1676 – 1681), care ajunsese cu hotarele la Nipru (1681). Aceste
războaie au avut consecinţe şi asupra ţărilor române, prin înăsprirea regimului
dominaţiei otomane, concretizat prin.
participarea cu unităţi militare româneşti în campaniile otomane împotriva
Imperiului habsburgic (1663 – 1683);
furnizarea de provizii şi servicii armatei otomane împotriva Poloniei, începând
cu anul 1672.

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 Concomitent sultanii, datorită unor frământări interne pierd treptat
puterea, încât în a doua jumătate a secolului al XVII-lea adevăraţii conducători
ai Porţii devin marii viziri, între care amintim pe Köprülii, Kara Mustafa etc.
Imperiul habsburgic a avut de suferit ca urmare a fărămiţării într-un
mozaic de formaţiuni politice şi autonomii locale de etnii diferite, precum şi a
conflictelor religioase, care au stat la baza izbucnirii războiului de 30 de ani, în
care au fost implicate aproape toate ţările europene, inclusiv şi ţările române.
Acesta s-a încheiat prin pacea de la Westfalia, din octombrie 1648, şi
consacrarea Austriei. Aceasta din urmă, sub Leopold I (1658 – 1705), a devenit
cel mai puternic stat din Europa Centrală, care împreună cu Ian al III-lea 21
Sobieschi, regele polon, au reuşit să oprească, în 1683, la porţile Vienei,
expansiunea otomană spre centrul Europei. Cei doi suverani au pus bazele, în
1684, a Ligii Sfinte, sub patronajul papei Innocenţiu al XI-lea, la care, în 1686, s-
a alăturat şi Rusia. În cadrul acesteia, Leopold I, ca rege al Ungariei, a fost
împuternicit să recucerească regatul ungar, obiectiv realizat în 1688, iar în 1691
cucereşte şi Transilvania, recunoscute prin pacea de la Carlovăţ, din 1699.
Între 1617 – 1699 Polonia s-a aflat în stare conflictuală, aproape
permanent, cu Poarta otomană, în care unele lupte s-au purtat pe teritoriul
românesc: 1620 la Ţuţora, 1621 la Hotin şi 1633 la Cameniţă.
La mijlocul secolului al XVII-lea Polonia s-a confruntat cu răscoala
cazacilor zaporojeni condusă de Bogdan Hmelniţki, care după o perioadă scurtă,
protejat de sultan, trece de partea regelui Ioan Cazimir al Poloniei, care intră în
conflict cu Suedia, încheiat în 1660 prin pacea de la Oliwa.

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 Formarea statului român

După înfrângerea revoluţiei de la 1848, revoluţionarii români refugiaţi în

Occident au încercat să obţină sprijinul marilor puteri pentru cauza naţională
românească.
În acest scop ei au alcătuit noi memorii, au publicat articole, broşuri şi
cărţi în care au prezentat unirea Moldovei cu Ţara Românească drept o soluţie la
problema echilibrului european.
22
Statele occidentale se temeau de creşterea prea mare a puterii Rusiei dacă
aceasta ar fi cucerit Imperiul Otoman. Românii au propus ca prin unirea
Moldovei cu Ţara Românească să se formeze un stat barieră a cărui neutralitate
să fie garantată de toate marile puteri. Astfel s-ar fi pus capăt cuceririlor ruseşti
în Peninsula Balcanică.
Rusia a atacat Imperiul Otoman în 1853, dar în ajutorul turcilor a venit
Franţa, Marea Britanie şi Sardinia pentru a apăra echilibrul european. Rusia a
fost înfrântă în Războiul Crimeei, desfăşurat între anii 153 şi 1856, şi în 1856 a
avut loc un congres de pace la Paris. Acolo reprezentantul Franţei a propus
unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat autonom şi neutru sub
garanţia marilor puteri, dar pentru că unirii i s-au opus Austria şi Imperiul
Otoman s-a luat decizia ca românii să fie consultaţi prin alegerea unor Adunări
ad-hoc în care să fie reprezentate toate stările sociale.
Tratatul de la Paris din 1856 prevedea pe lângă convocarea adunărilor ad-
hoc şi retrocedarea părţii de sud-est a Basarabiei de către Rusia Moldovei; s-a
decis şi desfiinţarea protectoratului Rusiei asupra principatelor şi înlocuirea sa
cu garanţia colectivă a marilor puteri şi menţinerea suzeranităţii otomane
asupra lor.
În 1857 alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova au fost falsificate de
caimacamul Nicolae Vogoride care fusese corupt de Austria şi Turcia. Falsul a
fost dovedit şi la presiunea Franţei sultanul a dictat repetarea alegerilor. Ele au
fost câştigate de unionişti.
În octombrie 1857 cele două adunări ad-hoc au cerut unirea principatelor
sub conducerea unui prinţ străin, un regim politic reprezentativ, precum şi
autonomia şi neutralitatea teritoriului lor sub garanţia marilor puteri. Dorinţele
românilor au fost dicutate la Conferinţa de la Paris ce urma să aibă rol de
constituţie pentru principate.
Convenţia nu prevedea o adevărată unire, ci creearea unei confederaţii
numită Principatele-Unite ale Moldovei şi Valahiei. Ele urmau să aibă doar două
instituţii comune: comisia centrală cu rol legislativ şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, cu rol judecătoresc, în rest aveau instituţii separate: domn, guvern,
armată, parlament propriu.

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 Convenţia prevedea şi desfiinţarea privilegiilor boiereşti şi reglementarea
în sens modern a relaţiilor dintre moşieri şi ţărani.
După adoptarea convenţiei au fost alese prin vot cenzitar două Adunări
elective care urmau să-i aleagă pe domnii celor două principate.
La Iaşi unioniştii l-au desemnat candidat unic pe colonelul Alexandru Ioan
Cuza care a fost ales domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859. După alegere o
delegaţie oficială a Moldovei a plecat spre Constantinopol pentru a-l înştiinţa pe
sultan despre numele noului domn. Membrii delegaţiei s-au oprit şi la Bucureşti
unde au discutat cu unioniştii din Ţara Românească. Ei le-au propus să-l aleagă 23
pe Cuza şi domn al Ţării Româneşti dat fiind că în textul convenţiei exista o
omisiune: nu se preciza că domnii celor două principate trebuie să fie persoane
diferite.
Unioniştii munteni au fost de acord şi la propunerea lor la 24 ianuarie
1859 Adunarea electivă a Ţării Româneşti l-a ales domn tot pe Cuza.
Zorii statului român se află cu aproape 60 de ani în urma anului 1918, în
anul 1859, când sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, Moldova și Țara
Românească se unesc într-un nou stat, România. De la acel eveniment au trebuit
să treacă mulți ani, plini de evenimente tragice, precum participarea la Primul
Război Mondial sau Războiul ruso-turc (Războiul de Independență al României)
până ca românii să poată să facă pasul final, la 1 decembrie 1918, România
Mare. Prin urmare, în anul 2018, statul național unitar român împlinește
frumoasa vârstă de 100 ani, motiv să sărbătorim și să ne bucurăm de cei 100 de
ani de Românie, altfel spus, de Centenarul României.
100 de ani de stat național.
România este un stat național pentru că frontierele teritoriului României
corespund cu arealul în care locuiesc românii – o populația omogenă din punct
de vedere lingvistic, cultural și religios.
Crearea statului național a fost rezultatul unui efort etapizat, susținut pe
parcursul mai multor secole. Marea Unire din 1918, implicit Unirea de la Alba
Iulia din 1 decembrie 1918, reprezintă punctul final al proiectului România, stat
național. Pentru ca România să devină stat național a avut nevoie de:
 formarea unei conștiinței naționale și afirmarea nevoii de unitate a
românilor (Revoluția de la 1848)
 formarea unei entități politice , o „patrie mamă”, care să concentreze în
jurul ei tot ce este românesc (Unirea principatelor române)
 câștigarea independenței față de celelalte puteri (Războiul de Independență
din 1877)
 unirea tuturor teritoriilor românești aflate sub stăpânire străină (Marea
Unire din 1918: unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei)

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 Pentru a fi stat unitar, România trebuia să fie o singură entitate statală,
iar administrația sa centrală să aibă autoritate asupra întregului teritoriu locuit
de români.
La începutul existenței sale ca stat, în perioada 1859-1862, România a fost
un stat dualist. După Convenția de la Paris, Moldova și Țara Românească au
format Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, un stat dualist, cu
două entități statale, cu două guverne, două parlamente și doi domni. Dubla
alegere ca domn a lui Cuza din 1859 a fost sprijinită de masele de români și a
confirmat dorința acestora de unitate. Prin constituția din 1866, Principatele
Unite Române se autointitulează România și se proclamă un singur stat 24
indivizibil.
Statul unitar se desăvârșește în 1918, odată cu înfăptuirea Marii Uniri.
Începând cu 1 decembrie 1918 (tehnic puțin mai târziu, în 20 aprilie 1920), data
la care ultimele provincii românești s-au unit cu patria-mamă, România își
exercită autoritatea de la București, asupra întregului teritoriu locuit de români.

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 Cucerirea independenței de stat

Proclamarea independentei de stat a Romaniei in a doua jumatate a

secolului al XIX-lea a devenit o necesitate imperioasa, care se impunea in mod
logic. Ea a fost determinata de factori interni si externi favorabili care faceau din
cucerirea independentei un obiectiv prioritar si iminent.
Din punct de vedere intern independenta a fost o nazuinta seculara, o
permanenta a istoriei poporului roman. Ea a alimentat mereu dorinta de
libertate, dragostea fata de glia strabuna si eroismul in lupta. Ca urmare, tarile 25
romane nu si-au pierdut niciodata existenta statala si nu au putut fi
transformate in pasalacuri. In noile conditii mentinerea suzeranitatii otomane si
a garantiei colective a celor sapte state europene reprezenta un anacronism ce
frana dezvoltarea tarii. Romaniei i se interzicea sa incheie tratate politice si
comerciale, sa aiba reprezentanti diplomatici, sa bata moneda, sa majoreze
efectivele militare etc.
Crearea statului national in 1859 a reprezentat un factor major al
procesului cuceririi independentei de stat.
Cu toate oprelistile puse in fata poporului roman prin tratatul de la
Paris[1], unirea a fost recunoscuta pe plan extern, Romania a stabilit legaturi
diplomatice prin agentii (1860 la Paris, 1863 la Belgrad, 1868 la Viena, 1872 la
Berlin, 1874 la Petersburg), a incheiat conventii cu Austro-Ungaria (1875) si cu
Rusia (1876), a facut schimburi de delegatii etc. Toate acestea reprezentau
demersuri evidente catre o independenta deplina si reliefau ca ceea ce se impune
in mod necesar isi creeaza drum liber indiferent de obstacolele ce s 414g61e e
interpun in cale.
Dezvoltarea economica, noile relatii sociale determinate de aceasta
dezvoltare, ca si situatia politica interna, cereau imperios inlaturarea oricaror
relatii de dependenta. In cca. un deceniu dupa unire s-a dublat productia
agricola si s-a triplat cea industriala, s-a extins reteaua de cai ferate (1250 km),
s-a infiintat un sistem monetar national, s-a creat si s-a dezvoltat o armata
nationala. Prefacerile ce aveau loc in societatea romaneasca dupa Unirea
Principatelor au determinat trecerea la etapa decisiva a luptei pentru
independenta.
Conditiile externe au favorizat lupta romanilor pentru cucerirea
independentei statale.
In 1875 se declanseaza rascoale armate impotriva dominatiei otomane in
Bosnia si Hertegovina; in 1876 se rascoala bulgarii, sarbii si muntenegrenii;
Romania sprijina aceste actiuni fara sa se amestece direct in conflictul iscat.
Avand in vedere conjunctura internationala, Romania a incercat obtinerea
independentei pe cale diplomatica, adoptand o pozitie de neutralitate in schimbul
careia revendica independenta prin cele sapte conditii[2].

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 Avand in vedere continutul cererilor, cat si statutul Romaniei - tara sub
suzeranitate otomana si garantie colectiva - tarile europene au adoptat fata de
acest demers al Romaniei urmatoarea atitudine:
Ø Imperiul otoman a considerat demersul nepotrivit si nu i-a dat curs
sub pretextul ca nu se putea ocupa de aceasta problema decat la sfarsitul
razboiului
Ø Rusia a considerat cererile Romaniei inoportune
Ø Franta le-a considerat primejdioase
Ø Anglia le-a apreciat drept ambitie bolnavicioasa
Se desprindea limpede concluzia ca independenta trebuia cucerita. Aceasta 26
s-a intarit si mai mult in urma Conferintei de la Constantinopol (decembrie 1876)
a tarilor semnatare a tratatului de la Paris, intrunita cu scopul de a determina
Poarta sa accepte unele reforme pentru tarile din sudul Dunarii.
Conferinta nu a luat in discutie cererile Romaniei, mai mult, Imperiul
otoman a dat o Constitutie prin care Romania era considerata drept provincie
otomana privilegiata .
Romania a trecut la pregatirea actului independentei.
In septembrie-octombrie 1876 la Livadia (Crimeea) au avut loc discutii
privitoare la trecerea trupelor rusesti prin tara ,pe baza unei conventii.
La 4 aprilie 1877 a fost incheiata (la Bucuresti) Conventia ruso-
romana[3],potrivit careia se permitea trecerea trupelor ruse prin tara,
cheltuielile de transport reveneau guvernului rus. In plus, Rusia se obliga sa
actioneze pentru a se respecta interesele Romaniei. O anexa cuprinzand 26 de
articole detalia toate aspectele legate de traversarea teritoriului Romaniei de
catre trupele tariste (comisari de legatura pe langa autoritatile locale, un
comisar general roman pe langa comandantul sef al trupelor ruse,
aprovizionarea o asigura Romania la preturi convenabile, transportul pe caile
ferate era redus cu 40%, trupele ruse aveau interdictie de a trece prin Bucuresti).
Pe plan intern au fost adoptate o serie de masuri corespunzatoare noii
situatii.
S-au votat doua credite pentru dotare si nevoi de concentrare (4 milioane
si 1,05 milioane); s-au creat noi unitati militare; s-au facut o serie de manevre de
trupe pentru a preveni un atac prin surprindere din partea Imperiului otoman;
in tara se amplifica tot mai mult un curent favorabil proclamarii independentei.
La 9 mai 1877 a fost proclamata independenta de stat a Romaniei, dupa ce
in prealabil pe 6 aprilie s-a decretat mobilizarea, pe 12 aprilie Rusia a
declarat razboi Imperiului otoman, iar pe 16 aprilie Camera si 17 aprilie Senatul
au aprobat Conventia ruso-romana.
Afland de Conventie, Imperiul Otoman a deschis foc asupra oraselor de la
Dunare: pe 21 aprilie cu navele a atacat Braila, pe 26 aprilie cu artileria a atacat
Calafatul, Bechetul, Oltenita si Calarasiul, iar bandele de prada sau dedat la
jafuri si crime.
Poporul roman, armata, presa au cerut guvernului sa riposteze. Pe data
de 26 aprilie artileria de la Calafat a ripostat.

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 Pe data de 29 aprilie un grup de deputati din Camera au cerut printr-o
motiune ruperea legaturilor cu Poarta, iar pe 30 aprilie si Senatul a adoptat o
motiune asemanatoare.
La 9 mai 1877 Parlamentul s-a intrunit in sesiune extraordinara si a
proclamat independenta. La interpelarea unui deputat (Nicolae Fleva) a raspuns
ministrul de externe al Romaniei, Mihail Kogalniceanu.
Camera si Senatul a proclamat independenta.
In aceeasi zi s-a votat infiintarea ordinului "Steaua Romaniei".
Pe 11 mai a fost anulat tributul fata de Poarta.
Pe plan intern acest act istoric a determinat un mare entuziasm in randul 27
tuturor romanilor.
Pe plan extern, independenta Romaniei a determinat tarile garante sa
adopte atitudini diferite
Ø Imperiul otoman a taxat-o drept rebeliune, declarand in acelasi timp
ca isi pastreaza intacte drepturile asupra Romaniei
Ø Anglia a considerat-o contrara tratatelor, cerand masuri de pedepsire
Ø Franta a manifestat raceala, declarand ca regreta faptul ca
Romania a renuntat la garantia colectiva
Ø Austro-Ungaria a avut o atitudine rezervata
Ø Italia a aprobat actul curajos al Romaniei
Cele sapte revendicari ale Romaniei adresate Turciei in iunie
1876 in schimbul pozitiei de neutralitate:
1.Recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania.
2.Admiterea reprezentantilor ei in corpul diplomatic.
3.Asimilarea supusilor romani din Turcia situatiei celorlalti supusi straini
si recunoasterea dreptului de judecata a lor de catre agentii diplomatici romani.
4.Inviolabilitatea teritoriului roman si delimitarea insulelor Dunarii.
5.Incheierea cu Imperiul Otoman a unor conventii comerciale, postale si
telegrafice, precum si a unei conventii de extradare a raufacatorilor.
6.Recunoasterea pasaportului roman si abtinerea consulilor Turciei de a se
amesteca in afacerile privind pe romanii din strainatate.
7.Fixarea granitei intre Romania si Turcia la gurile Dunarii, pe talvegul
bratului principal.
Nota se termina cu amenintarea ca daca cererile nu vor fi satisfacute
Romania va fi silita sa adopte o alta atitudine.
Romania promoveaza o politica de apropiere fata de Rusia, in acest sens
au loc discutii la Livadia (1876) care se finalizeaza cu Conventia romano-rusa de
la Bucuresti din 4/16 aprilie 1877, privind razboiul impotriva Imperiului Otoman
:"Lucrand in acord cu celelalte mari Puteri, pentru a ameliora conditiunile de
asistenta ale crestinilor supusi dominatiei Sultanului, Guvernul Imperial al
Rusiei a atras atentiunea Cabinetelor garante asupra necesitatii de a asigura
intr-un mod eficace executarea reformelor cerute de la Poarta.
Pentru ca escitarea musulmanilor si slabiciunea invederata a guvernului
otoman nu lasa a se spera masuri serioase de executare din partea autoritatilor

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

turce, o interventiune militara din afara poate deveni necesarie. In cazul cand
dezvoltarea ulterioara a afacerilor in Orient ar sili Rusia a asuma aceasta
sarcina si a dirija armata sa in partea Turciei din Europa, Guvernul Imperial,
dorind a respecta inviolabilitatea teritoriala a Statului Roman, a convenit de a
incheia cu Guvernul Altetei Sale Domnul Carol I o conventiune speciala relativa
la trecerea trupelor ruse prin Romania.
Prin urmare, au fost designati ca plenipotentiari: .
Carii, dupa ce si au preschimbat deplinele lor puteri gasite in buna si
regulata forma, s-au invoit asupra articolelor urmatoare:
Articolul I 28
Guvernul Altetei Sale Domnului Romaniei Carol I asigura armatei ruse
care va fi chemata sa mearga in Turcia, libera trecere prin teritoriul Romaniei si
tratamentul rezervat armatelor amice.
Toate chieltuielile cari ar putea fi ocasionate de trebuintele armatei ruse,
de transportul sau, precum si pentru satisfacerea tuturor trebuintelor sale, cad,
naturalmente in sarcina Guvernului Imperial.
Articolul II
Pentru ca nici un inconvenient sau pericol sa nu resulte pentru Romania
din faptul ca trecerii trupelor ruse pe teritoriul sau, Guvernul Majestatii Sale
Imperatorul tuturor Rusiilor se obliga a mentine si a face a se respecta drepturile
politice ale Statului Roman, astfel cum resulta din legile interioare si tratatele
esistente, precum si a mentine si a apara integritatea actuala a Romaniei.
Articolul III
Toate detaliurile relative la trecerea trupelor ruse, la relatiunile lor cu
autoritatile locale, precum si toate invoielile cari ar trebui sa fie luate pentru
acest sfarsit, vor fi consemnate intr-o conventiune speciala care va fi incheiata de
delegatii ambelor guverne si ratificata in acelasi timp ca si cea de fata si va intra
in lucrare de o-data.
Articolul IV
Guvernul Altetei Sale Domnul Romaniei se obliga a obtine pentru
Conventiunea de fata, precum si pentru cea mentionata la articolul precedent ,
ratificarea ceruta de legile romane si a face imediat esecutorii stipulatiunile
coprinse intr-insa.
Cuvantarea lui Mihail Kogalniceanu in sedinta Adunarii Deputatilor la 9
mai 1877 cu privire la Proclamarea Independentei
"(.) In stare de razbel, cu legaturile rupte, ce sintem? Suntem independenti;
suntem natiune de sine statatoare.
Ne intrebati cum ce suntem? Suntem in stare de resbel cu turcii, legaturile
noastre cu Inalta Poarta sunt rupte, si cand va fi ca pacea sa se faca nu cred ca
un singur roman va mai consimti ca Romania sa reintre positiunea ei de mai
nainte, rau definita, hibrida si jicnitoare atat intereselor Romaniei cat si
intereselor Turciei.
Asa deara, d-lor deputati, nu am cea mai mica indoiala si frica de a
declara in fata representantiunei nationale ca noi suntem o natiune libera si

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

independenta . Noi trebuie sa vedim ca suntem natiune viua, trebuie sa dovedim
ca avem consciinta misiunei noastre, trebuie sa dovedim ca suntem in stare sa
facem si noi sacrificii pentru ca sa pastram aceasta teara si drepturile ei pentru
copii nostri, si aceasta misiune in momentele de facia este incredintata fratilor si
fiilor nostri care mor la hotare.
Inca o data va declar, d-lor, in numele guvernului, ca noi ne privim ca in
resbel cu Poarta, ca legaturile noastre cu Poarta sunt rupte, ca guvernul va face
tot ce va fi cu putinta ca starea noastra de stat independinte si de sine statator sa
fie recunoscuta de Europa la viitoarea pace, pe care si guvern si dv. Si teara
intreaga o doresc sa o vaza cu o ora mai inainte." (Vezi: "Monitorul oficial", nr. 29
118, din 27 mai 1877, p. 3449-3453).
[5]Motiunea Camerei Deputatilor, la 9 mai 1877, in problema proclamarii
independentei :"Camera multumita de explicarile guvernului asupra urmarilor
ce a dat votului ei de la 29 aprilie anul curent. Ia act ca resbelul intre Romania si
Turcia, ca ruperea legaturilor noastre cu Poarta si independenta absoluta a
Romaniei au primit consacrarea lor oficiala. Si comptind pe dreptatea Puterilor
garante, trece la ordinea zilei ".
[6]Motiunea Senatului din 9 mai 1877 privind independenta Romaniei : "In
urma esplicatiunilor date de d. ministru al afacerilor straine, in privinta motiunii
votata de Senat, in ziua de 30 aprilie. Senatul, luand act de positiunea facuta
Romaniei de Imperiul otoman, considera Statul Roman independinte, si invita pe
guvern a lucra ca independinta ei sa fie recunoscuta si garantata de marile
Puteri europene, a caror dreptate si sprijin au contribuit in tot timpul la
dezvoltarea Romaniei".
[7]Din Conventia de la Paris (1858): " Art.8: "Principatele vor plati curtii
suzerane un tribut anual al carui total ramane fixat la suma de 1.500.000 de
piastri pentru Moldova si 2.500.000 de piastri pentru Valachia. Curtea suzerana
va aranja impreuna cu Principatele masurile de aparare a teritoriului in caz de
agresiune externa si ei ii revine datoria de a produce, printr-o intelegere cu
curtile garante, masurile necesare restabilirii ordinei in cazul in care ea va fi
compromisa".

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D

 30

ROBAN DIANA-MARIA ISTORIE CLASA XII-D