Note de curs

DREPTUL AFACERILOR

CURSUL 4.

LUCRURILE ŞI DREPTURILE DISPONIBILE.

Persoanele juridice se bucură de drepturi care sunt puse la dispoziŃia lor prin lege şi care
sunt în circuitul civil, sau cum se mai spune “în comerŃ”. Aceste drepturi purtând asupra lucrurilor,
sunt denumite în limbajul juridic “bunuri”. Astfel proprietarul unei case este, în termeni juridici,
titularul unui drept de proprietate asupra unui lucru (casa).
Utilitatea lucrurilor depinde de folosinŃa pe care le-o putem da. Dreptul determină :
- în ce măsură lucrurile sunt susceptibile de drepturi;
- care sunt drepturile cărora ele le pot face obiectul;
- cum pot deveni persoanele juridice titulare de drepturi asupra lucrurilor.

Clasificarea lucrurilor.
În principiu, toate lucrurile pot face obiectul proprietăŃii private. Fac excepŃie :
- lucrurile comunale (“res communae”), adică acelea a căror folosinŃă este comună
tuturor, spre exemplu aerul sau apa mării. Cu toate acestea, dacă aceste lucruri nu sunt
susceptibile de a fi însuşite în globalitatea lor, ele pot face obiectul anumitor însuşiri cu condiŃia de
a respecta regulile de folosinŃă fixate de către puterea publică (statul sau colectivităŃile teritoriale),
astfel, putem extrage sare din mare, să ne-o însuşim şi s-o vindem ;
- bunurile domeniului, adică bunurile colectivităŃilor publice afectate folosirii publicului sau
amenajate şi afectate serviciului public, spre exemplu Ńărmul mării, drumurile, căile ferate, fluviile
şi râurile navigabile şi flotabile (sau plutitoare cum se exprimă art. 476 din Codul civil român),
cărŃile bibliotecilor publice etc.
Ele se mai numesc, bunuri ale “domeniului public”. Persoanele juridice publice au de asemenea drepturi
rezervate propriei lor folosinŃe (bunuri denumite ale “domeniului privat” al statului) supuse în esenŃă regulilor
proprietăŃii private, spre exemplu proprietăŃile funciare ne afectate folosinŃei serviciului public.
Toate celelalte lucruri pot fi însuşite; între ele se poate face distincŃie, acelea care sunt
deja însuşite şi cele care, în momentul în care sunt avute în vedere nu sunt încă însuşite,
denumite lucruri fără stăpân sau bunuri vacante1.
Lucrurile fără stăpân nu pot fi decât mobile, căci orice imobil, din momentul în care devine
vacant, aparŃine statului2. Aceste mobile sunt însuşite de către acela care le are în “posesie”,
adică acela care pune stăpânire pe el cu intenŃia de a-I deveni proprietar. Acesta este cazul :
1
Vezi Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, éditions juridiques
LEFEBVRE, 1987, p. 105.
2
Vezi art. 539 din Codului civil francez şi art. 477 din Codul civil român.

1
 - “res nullius”, mobilele pe care nimeni nu şi le-a însuşit încă, spre exemplu vânatul
sălbatic, peştii mărilor sau apele curgătoare etc.
Din momentul în care se nasc şi se cresc în captivitate chiar dacă aparŃin unei specii sălbatice, nu sunt
animale fără stăpân trăind în stare sălbatică ci sunt animale domestice.
- “res delictae”, mobilele abandonate în mod voluntar sau aruncate de către proprietar,
care nu trebuie confundate cu obiectele pierdute (în special comorile art. 716 din Codul civil
francez şi art. 649 din Codul civil român3 şi epavele maritime şi fluviale care au un regim special).
Clasificarea bunurilor după natura lor.
1. Bunurile fungibile şi ne fungibile.
Bunurile fungibile sau “de gen” sunt acelea interschimbabile : pentru a le distinge
trebuie, spre exemplu, să le numărăm, să le cântărim, sau să le măsurăm. Acestea este cazul,
printre altele, grâului, vinului, a unei sume de bani dintr-o anumită monedă etc.
Prin opoziŃie, bunurile ne fungibile sau certe au o individualitate care nu permite
înlocuirea lor cu exactitate, spre exemplu, un teren sau un autoturism înmatriculat.
Această distincŃie este foarte importantă, în special pentru transferul de proprietate : în
cazul vânzării unui bun cert, transferul de proprietate este instantaneu; în cazul vânzării unui
bun fungibil (de gen), transferul de proprietate nu are loc decât în momentul individualizării.
Este totuşi posibil, ca într-un contract de vânzare, să se convină data transferului de
proprietate, în special întârziind-o până la plata integrală a preŃului (clauza denumită “de
rezervare a proprietăŃii”).
2. Bunurile consumptibile şi ne consumptibile.
Bunurile consumptibile sunt acelea de care nu se poate servi decât distrugându-le sau
alienându-le, spre exemplu alimentele, tutunul, carburantul, o sumă de bani etc.
Bunurile ne consumptibile sunt din contră, acelea care au o folosinŃă îndelungată, spre
exemplu o haină, o maşină, o casă etc.
Această distincŃie este importantă atunci când există o obligaŃie de restituire. Astfel, se
face diferenŃă între împrumutul de folosinŃă (dreptul de a se servi de un lucru cu condiŃia de a-l
restitui) şi împrumutul de consumaŃie (dreptul de a consuma lucrul cu restituirea echivalentului).
3. Bunurile frugifere şi ne frugifere.
Bunurile frugifere sunt acelea care sunt susceptibile să producă fructe. În sens juridic,
fructele sunt ceea ce un bun produce periodic fără alterarea sau diminuarea sensibilă a
substanŃei sale : fructele arborilor, cerealele şi furajele, dobânzile unei sume de bani, închirierile
etc.
Prin opoziŃie cu fructele, se numesc produse acelea care se procură de la un bun fără
periodicitate sau alterarea substanŃei sale : arborii codrilor seculari, produsele de mină şi de
carieră etc. PercepŃia lor, atingând capitalul este considerată ca un acte de dispoziŃie.

3
A se vedea : ConstituŃia României, art. 135 alin. 4 potrivit căruia bogăŃiile de orice natură ale subsolului fac obiectul
exclusiv al proprietăŃii publice; Legea fondului funciar nr. 18/1991, art. 96 (M. Of. Nr. 37 din 20 februarie 1991), potrivit
căruia tezaurele care se vor descoperi la faŃa locului sau în subsol sunt sub protecŃia legii.

2
 DistincŃia între fructe şi produse este foarte importantă din punct de vedere fiscal cât şi, în
special, pentru determinarea drepturilor tutorelui sau administratorului legal, a drepturilor
uzufructuarului şi ale consecinŃelor posesiei.
DistincŃia între mobile şi imobile.
Conform prevederilor art. 461 din Codul civil4 “Toate bunurile sunt mobile sau imobile”.
Această distincŃie are un interes capital în special pentru :
- fiscalitate, taxele percepute cu ocazia transferului drepturilor de proprietate asupra
imobilelor sunt diferite faŃă de cele percepute asupra mobilelor;
- protecŃia proprietăŃii : publicitatea dreptului de proprietate imobiliară şi rolul special al
eficacităŃii posesiei în materie mobiliară;
- constituirea garanŃiilor : diferenŃa între gaj şi ipotecă;
- protecŃia vânzătorului : viciile de consimŃământ;
- competenŃa jurisdicŃională : spre exemplu, competenŃa instanŃelor în materie imobiliară
este aceea a instanŃei de la locul unde este situat imobilul, iar pentru mobile este cea a instanŃei
de la domiciliul pârâtului.
IMOBILELE.
Imobile prin natura lor.
Imobile prin natura lor sunt :
- solul : suprafaŃa (fondurile funciare) şi subsolul (minele, carierele);
- ceea ce este fixat de sol : vegetalele, construcŃiile în toate elementele lor. Mobilele
incorporate construcŃiei – spre exemplu cărămizile, planşeele sau tubulatura electrică – sunt deci
imobile ; ele fac parte integrantă din imobil.
Imobile prin destinaŃie.
Imobilele prin destinaŃie sunt mobile prin natura lor considerate juridic ca imobile deoarece
ele sunt accesoriul unui imobil, cum este cazul jaluzelelor unei case sau maşinile, instrumentele
arătoare sau animalele afectate culturii etc., puse de proprietar pentru serviciul şi exploatarea
fondului funciar.
CondiŃiile pentru ca un mobil să fie considerat imobil prin destinaŃie :
1. O identitate de proprietari.
2. VoinŃa de a crea o legătură.
3. ExistenŃa unui raport de destinaŃie între mobil şi imobil ; această legătură de
destinaŃie poate prezenta două aspecte : afectarea mobilului în serviciul imobilului sau ataşarea
de manieră perpetuă (când mobilele sunt fixate cu gips, var sau ciment, sau când ele nu se pot
scoate fără a se strica sau deteriora, sau fără a strica sau deteriora partea fondului către care
sunt aşezate).
- Afectarea mobilului în serviciul imobilului (destinaŃie economică) ; aceasta presupune
ca mobilul să fie indispensabil pentru exploatarea imobilului putând lua variate forme : destinaŃie
agricolă (spre exemplu, utilaje agricole, sere horticole), destinaŃie industrială (spre exemplu,
maşini şi utilaje) sau destinaŃii în alte scopuri (spre exemplu, mobilele care împodobesc un hotel).
4
Similar art. 516 din Codul civil francez dispune : “tous les biens sont meubles ou immeubles”

3
 - Ataşarea de manieră perpetuă (destinaŃie ornamentală sau de lux) ; aceasta se
manifestă prin “fapte materiale de aderenŃă aparentă şi durabilă” a unui mobil la un imobil, chiar
dacă nu are decât un scop decorativ ; acesta este cazul fixării unui obiect pe un perete sau
amenajarea unor nişe pentru primirea unor statui, pur şi simplu aşezate acolo “chiar când ele s-ar
putea scoate fără fractură sau deteriorare”5.
Efectele imobilizării prin destinaŃie.
Imobilizarea prin destinaŃie este o ficŃiune juridică recunoscând mobile solidare imobilului
de care sunt legate. Astfel, în cazul vânzării, mai puŃin în cazul unei stipulaŃii contrare, imobilele
prin destinaŃie sunt considerate înstrăinate în acelaşi timp cu fondul. În acelaşi fel, imobilele prin
destinaŃie vor fi poprite sau sechestrate odată cu fondul căruia îi sunt afectate.
Această construcŃie juridică cunoaşte limite ; astfel proprietarul poate oricând
“dezimobiliza” ; mai mult, dacă vânzătorul mobilului, în urma imobilizării prin destinaŃie, nu este
plătit, îşi conservă privilegiul său asupra mobilului, permiŃându-i-se să-l reclame (să şi-l ia înapoi),
să facă să fie vândut şi de a fi plătit cu prioritate din preŃ.
Imobilele “prin obiectul la care ele se aplică”.
Imobilele “prin obiectul la care ele se aplică” nu sunt lucruri ci drepturi considerate
ca imobile deoarece obiectul lor are un caracter imobiliar. Acesta este cazul, în special, al
drepturilor reale imobiliare cum ar fi un uzufruct asupra unui imobil.
MOBILELE
Toate bunurile care nu sunt imobile intră în categoria juridică a mobilelor, alcătuite ca
mobile prin natura lor, prin anticipaŃie sau incorporale.
Mobile prin natură.
Sunt mobile prin natura lor toate lucrurile mobile, care se deplasează ele însele
(animalele) sau prin efectul unei forŃe străine (lucruri inanimate sau neînsufleŃite).
Remarci :
1. Bunurile mobile prin natura lor vor fi, juridic, considerate imobile :
- dacă îşi pierd individualitatea lor pentru a constitui un imobil, cum sunt cărămizile care
servesc la construcŃia unei case ; după edificarea casei nu mai există cărămizi – deci nici mobile –
ci o casă – deci un imobil – (imobilizare prin incorporare) ;
- dacă sunt accesorii unui imobil (imobilizare prin destinaŃie).
2. Corpul uman nu este un lucru.
3. Mobile, în limbaj juridic, nu se limitează la mobilier6 (scaune, fotolii, paturi etc.) ; deci, nu
trebuie să se facă confuzie asurpa sensului mult mai vast decât în accepŃiunea curentă : mărfuri,
camioane, nave, avioane, scule, maşini etc.
Mobile prin anticipaŃie.
Mobilele prin anticipaŃie sunt imobile prin natura lor tratate ca mobile (prin anticipaŃie)
pentru că sunt destinate să devină într-un viitor apropiat să nu mai fie fixate de sol. Interesul ar

5
Vezi art. 469 alin. 4 din Codul civil
6
In Codul civil francez se face delimitarea expresă pentru aceste bunuri în art. 534 care le şi denumeşte “meubles
meublants”.

4
putea fi în esenŃă de ordin fiscal, cu privire la taxele care pot fi diferite pentru transferul proprietăŃii
mobilelor faŃă de cel al imobilelor.
Acesta este cazul, spre exemplu, a materialelor din demolări, produsele obŃinute dintr-o
carieră sau a unei recolte în picioare. Aceste lucruri sunt, în fapt, vândute în vederea separării lor
de sol : se anticipează la data vânzării lor calitatea de mobile pe care nu ar avea-o în mod normal
decât în ziua acelei separări.
Mobilele incorporale.
Mobilele incorporale nu sunt lucruri materiale ci drepturi mobiliare. Astfel se pot cita :
- drepturile reale purtând asupra mobilelor;
- creanŃele fără excepŃie;
- acŃiunile în justiŃie purtând asupra drepturilor mobiliare;
- părŃile sociale şi acŃiunile la societăŃile comerciale.

Clasificarea drepturilor.
În mod tradiŃional drepturilor patrimoniale li se opun drepturile nepatrimoniale. Cele din
urmă, compuse din drepturi familiale şi din drepturi ale persoanlităŃii nu au nici o valoare
pecuniară şi sunt incesibile ; deci ele nu ne interesează aici. Drepturile patrimoniale din contră,
evaluabile în bani, formează conŃinutul patrimoniului, şi sunt baza “comerŃului juridic”. Acestea
sunt acelea pe care le vom studia distingându-le după obiectul lor :
- drepturile denumite “personale” sau de creanŃă deoarece au ca obiect o prestaŃie
datorată de o persoană juridică;
- drepturile denumite “reale” (“res” = lucru) deoarece ele au ca obiect puterea de a acŃiona,
faŃă de toată lumea, asupra lucrurilor corporale;
- drepturile denumite “intelectuale” deoarece au ca obiect puterea de a acŃiona, faŃă de
toată lumea, asupra lucrurilor incorporale.
Drepturile de creanŃă sau “personale”.
Drepturile personale (sau de creanŃă) permit unei persoane (denumită “creditor”) să
pretindă unei alte persoane (denumită “debitor”) o prestaŃie, adică îndeplinirea unui act (o
muncă spre exemplu) sau o abŃinere (spre exemplu ne concurenŃa). Dreptului de creanŃă îi
corespunde datoria debitorului, creanŃa şi datoria constituind o obligaŃie. Sunt deci drepturi care
nu au efect decât cu privire la o persoană sau anumite persoane determinate şi care prezintă un
anumit grad de insecuritate :
În fapt, dacă debitorul nu-şi execută obligaŃia, creditorul poate sechestra bunurile care
figurează în patrimoniul debitorului său şi să le vândă din ziua începerii executării silite (acesta
este “dreptul de gaj general” prevăzut de art. 1719 din Codul civil7); dar numai acelea care mai
există în patrimoniul debitorului ; creditorul nu poate urmări bunurile care au fost date sau
înstrăinate mai înainte, pentru acestea creditorul nu are drept de urmărire.
Mai mult, atâta timp cât debitorului nu i s-a făcut sechestru, creditorii sunt plătiŃi în ordinea
în care se prezintă, primii putând fi plătiŃi integral iar următorii să nu primească nimic. Dacă mai
7
Respectiv art. 2093 din Codul civil francez.

5
mulŃi creditori se prezintă împreună şi dacă debitorul este insolvabil, fiecare creditor va fi plătit
proporŃional cu creanŃa sa (art. 1719 din Codul civil) cu excepŃia unei cauze legitime de preferinŃă.
Spre exemplu dacă activul este de 100 şi pasivul de 1.000, debitorul nu poate fi plătit decât cu
10% din pasivul său. Fiecare va primi deci 10% din valoarea creanŃei : pentru A 10% de 50,
pentru B 10% de 20 etc. Nu există drept de preferinŃă.

Dacă debitorului i s-a pus sechestru, el va trebui să satisfacă mai întâi creditorul care a pus sechestru şi
pe ceilalŃi care sunt alăturaŃi sechestrului.

Creditorul lipsit de dreptul de urmărire şi de dreptul de preferinŃă este denumit creditor

“chirografar”.
Pentru a proteja creditorul împotriva debitorului său care-şi organizează propria
insolvabilitate, legislatorul şi instanŃele au pus la dispoziŃia primului trei acŃiuni (anumite
comportamente abuzive putând constitui chiar infracŃiuni) :
1. AcŃiunea oblică permite creditorului să exercite toate drepturile şi acŃiunile debitorului
său neglijent pentru a face să reintre bunuri în patrimoniul debitorului său şi de a I le sechestra.
Dar, în lipsa dreptului de preferinŃă, el va trebui să împartă cu toŃi ceilalŃi creditori.
2. AcŃiunea directă permite unui creditor să acŃioneze în numele său şi pe cheltuiala sa
debitorul debitorului său în scopul obŃinerii vărsarea în profitul său ceea ce datorează acel debitor
propriului său debitor. Această acŃiune directă, care creiază o preferinŃă unuia dintre creditori, este
excepŃională. Să cităm în special :
- acŃiunea directă a victimei unei daune împotriva asigurătorului autorului daunei;
- acŃiunea directă împotriva sub-antreprenorilor (sub-contractare). Sub-antrepriza este
operaŃiunea prin care un antreprenor, denumit antreprenor principal, încredinŃează, prin sub-
contractare şi sub responsabilitatea sa, unei alte persoane, denumită sub-contractant, tot sau în
parte executarea contractului de antrepriză încheiat cu beneficiarul lucrării.
3. AcŃiunea pauliană permite creditorului să ceară revocarea actelor juridice – manifestări
de voinŃă în vederea producerii de efecte de drept, cum ar fi contractele – frauduloase încheiate
de debitorul său ; cunoaşterea de către debitor a prejudiciului pe care actul din litigiu îl poate
cauza creditorului este suficientă pentru a caracteriza frauda.
Cu toate acestea, situaŃia creditorului lipsit de dreptul de urmărire şi de dreptul de
preferinŃă rămâne foarte precară. Deci el are interes să-şi procure un drept real accesoriu.
Drepturile reale.
Drepturile reale sunt acele drepturi care conferă titularului lor o putere de exerciŃiu
fără intermediar asupra bunurilor corporale. Spre exemplu dreptul de proprietate, dă puterea
de a folosi, de a modifica, a se vedea distrugerea obiectului asupra căruia poartă acest drept.
Drepturile reale n-au decât un titular sau subiect activ şi un obiect (lucrul) dar fără debitor sau
subiect pasiv.
Această putere directă asupra unui obiect trebuie să fie respectată de către toŃi aceia care
nu sunt titulari. De aceea se spune că dreptul real este opozabil tuturor (“erga omnes”) sau că

6
este vorba despre un drept absolut. În consecinŃă, titularul său poate interzice oricui să pretindă
exercitarea vreunui drept asurpa lucrului împreună cu el ; în principiu, el poate să-şi revendice
obiectul din mâna oricui s-ar afla (drept de urmărire) şi să fie plătit cu prioritate asupra preŃului
(drept de preferinŃă) în caz de vânzare judiciară.
Drepturile reale se clasifică în două mari categorii drepturile reale principale şi
drepturile reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt în esenŃă compuse din dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale care nu conferă titularului lor decât anumite prerogative ale proprietăŃii.
Drepturile reale principale sunt acelea care au o existenŃă de sine stătătoare,
independentă de existenŃa altor drepturi. În dreptul nostru civil sunt cunoscute următoarele
drepturi reale principale : dreptul de proprietate publică, dreptul de proprietate privată a statului
sau unităŃilor administrativ-teritoriale, dreptul de proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice,
precum şi dezmembrămintele dreptului de proprietate formate pe temeiul dreptului de proprietate
privată, şi anume : dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaŃie, dreptul de servitute şi
dreptul de superficie
Drepturile reale accesorii cunoscute în legislaŃia noastră sunt următoarele:
a) dreptul de gaj – acest drept este recunoscut de un debitor faŃă de creditor asupra unui
mişcător (mobil) şi dă dreptul acestuia din urmă să reŃină lucrul şi să se despăgubească din preŃul
obŃinut pe el cu prioritate faŃă de alŃi creditori, în cazul neexecutării voluntare a obligaŃiei de către
debitor.
b) dreptul de ipotecă – acest drept are ca obiect un bun nemişcător şi oferă creditorului
garanŃia că se va despăgubi cu preferinŃă din valoarea acestui bun, indiferent în mâna cui s-ar
afla la momentul executării.
c) privilegiile – acestea sunt drepturi legate de calitatea creanŃei şi, în virtutea legii, dau
posibilitatea creditorului de a obŃine plata datoriei, cu preferinŃă, chiar şi înaintea creditorilor
ipotecari (art. 1722 – 1745 C. civ.).
Drepturile intelectuale sau de clientelă.
Drepturile intelectuale sau de clientelă sunt drepturi având o valoare pecuniară (cel mai
adesea ridicată) dar pe care nu le putem clasa nici în categoria drepturilor personale – ele nu au
un debitor determinat şi sunt opozabile tuturor – nici în categoria drepturilor reale – ele nu poartă
asupra unui bun corporal (res) – Acestea sunt monopoluri de exploatare purtând asupra :
- operelor spiritule sau intelectuale (de unde şi denumirea, uneori generoasă, de
drepturi intelectuale) : opere literare sau artistice, invenŃii (brevete).
- clienŃilor (de unde denumirea de drepturi de clientelă) rezultând în special dintr-o marcă,
desene şi modele, dintr-un nume comercial sau dintr-o activitate (fondul de comerŃ) ; clientela
civilă a artizanilor sau membrilor unei profesiuni liberale.
Dreptul de exploatare exclusivă este acela care explică cealaltă denumire a lor de
“proprietate incorporală” (se vorbeşte, spre exemplu de “proprietate literară sau artistică”).
Remarcă : Expresia de “proprietate comercială” este rezervată dreptului de reînnoire comercială a unui
local în care locatarul exploatează în special un fond de comerŃ sau artizanal care îi aparŃine.

7
 În anumite cazuri se întâlneşte adăugat un drept aşa zis “moral”, extra-patrimonial sau
nepatrimonial, de autor a operei sale.

Patrimoniul.
În limbajul curent, patrimoniul desemnează bogăŃia unei persoane, valoarea totală a averii
sale (bunurilor sale). Pentru drept, patrimoniul este ansamblul drepturilor şi obligaŃiilor unei
persoane, care au o valoare economică sau pecuniară şi care sunt în circuitul civil.
Patrimoniul, în sensul juridic al noŃiunii, prezintă deci două aspecte foarte speciale :
- cuprinde un activ (drepturile) şi un pasiv (obligaŃiile sau datoriile) ; este deci o
universalitate de la care nu sunt excluse decât drepturile fără valoare pecuniară, denumire extra-
patrimoniale - sau nepatrimoniale – (drepturile familiale şi drepturile personalităŃii);
- cuprinde nu numai drepturi şi obligaŃii actuale ci şi acelea pe care o persoană va deveni
titulară în viitor.
Regimul patrimoniului este caracterizat prin următoarele trei reguli :
1. Necesitatea patrimoniului : orice persoană are, cu necesitate, un patrimoniu în sensul
juridic al noŃiunii. În fapt, chiar dacă astăzi ea nu posedă nimic (copilul pe cale să se nască), ea
are vocaŃia de a fi, mâine, titular de drepturi personale sau reale.
Deci, în principiu, nu există transmisibilitate între vii a unui patrimoniu. Dacă o
persoană înstrăinează toate elementele activelor sale – cesiunea datoriilor fiind interzisă – ea nu
poate ceda toate drepturile reale sau personale pe care ea le va avea, eventual, mai târziu. Astfel
se anulează toate pactele asupra succesiunii viitoare şi vânzarea lucrului altuia.
Transmiterea unui patrimoniu este deci posibilă numai din cauză de moarte, moştenitorul
fiind considerat continuator al persoanei defunctului.
2. Nu există patrimoniu fără ca o persoană, fizică sau juridică, să fie titulară. Bunuri
având ca numitor comun acelaşi scop nu pot deci să formeze, ele singure, o masă autonomă ; în
dreptul român, nu există patrimoniu de afectaŃiune. Spre exemplu, creanŃele şi datoriile
născute din exploatarea unui fond de comerŃ nu sunt ale fondului ci ale proprietarului fondului. În
acelaşi fel este vorba despre creanŃele şi datoriile născute în evoluŃia unei antreprize. În drept,
există antreprenori, persoane fizice sau juridice şi nu antreprize.
Iată pentru ce, când se doreşte afectarea unei mase de bunuri unui scop precis, se creiază
o persoană juridică căreia i se aduce ca aport acele bunuri (fundaŃie, societate comercială, …).
3. Unicitatea patrimoniului : fiecare persoană, în mod normal, nu are decât un singur
patrimoniu pe care nu îl poate compartimenta ; ansamblul activului corespunde ansamblului
pasivului, fapt care are două consecinŃe :
- un creditor chirografar poate, pentru a face să fie plătit, să sechestreze orice bun care
figurează în patrimoniul debitorului său ; spre exemplu creditorul proprietarului unui fond de
comerŃ poate sechestra un element al fondului;
- decesul persoanei antrenează devoluŃiunea în bloc a patrimoniului său moştenitorilor,
consideraŃi continuatori ai defunctului (denumit “autorul” lor). Moştenitorii culeg deci întreg

8
conŃinutul patrimoniului, atât activul cât şi pasivul şi sunt ŃinuŃi să plătească datoriile excedând
activul din bunurile lor personale, cu excepŃia cazului în care refuză succesiunea.
Acest principiu al unităŃii patrimoniului comportă totuşi derogări:
Astfel este posibil să nu se accepte o succesiune decât sub beneficiu de inventar,
moştenitorul fiind atunci în faŃa a două patrimonii : al său şi cel al defunctului, din care va primi
numai eventualul beneficiu. În acelaşi fel, este cazul în care succesiunea este beneficiară dar
moştenitorul este insolvabil, creditorii defunctului dispun de beneficiul “separării patrimoniilor”,
adică pot cere a fi plătiŃi din activul succesiunii cu preferinŃă faŃă de creditorii personali ai
moştenitorului.
Acceptarea unei succesiuni sub beneficiu de inventar are totuşi un foarte mare
inconvenient practic ; în afară de cheltuielile pe care le antrenează, bunurile succesorale nu pot fi
cedate prin bună înŃelegere şi trebuie să fie vândute la licitaŃie (mobilele) sau pe cale judiciară
(imobilele).
Mai mult, pentru a face dintr-un ansamblu de bunuri o masă autonomă, trebuie – şi este
suficient – să se creeze o persoană juridică căreia să-i fie afectate acele bunuri. Astfel, se explică
numeroasele societăŃi “de faŃadă” al căror raŃiune de a fi este căutarea avantajelor fiscale şi
sociale pentru fondatorii lor.