Note de curs

DREPTUL AFACERILOR

CURSUL 6.

Întreprinderile.

Întreprinderile, iată un cuvânt care se situează în inima vieŃii politice, economice şi

sociale! Vitalitatea, forŃa şi bogăŃia unei Ńări se măsoară astăzi la rangul întreprinderilor sale în
sânul multiplelor clasamente internaŃionale, dresate în fiecare an de către organisme sau reviste
economice.
Spre exemplu în 1 ianuarie 1986, cele douăsprezece prime grupuri mondiale erau în ordine : General
Motors (U.S.A.) (866.188.840 mii de franci cifră de afaceri) ; Exxon (U.S.A.) ; Royal Dutch Shell (N.L.); Mobil
(U.S.A.) ; Ford Motor (U.S.A.) ; British Petroleum (G.-B.) ; IBM (U.S.A.) ; Texaco (U.S.A.) ; Chevron (U.S.A.) ;
A.T.T. Technologics (U.S.A.) ; E.I. du Pont de Nemours (U.S.A.) ; Toyota Motor (Jap.).
Primele întreprinderi franceze erau : Elf Aquitaine (180.651.000 mii de franci cifră de afaceri) de rang 23
şi Total-Cie française des pétroles de rangul 26.1
Această importanŃă a întreprinderilor rezidă din aceea că ele sunt celulele de bază ale
vieŃii afacerilor. Oricare ar fi, de fapt, divergenŃele cu privire la finalitatea întreprinderilor,
observaŃia de fapt arată că ele sunt acelea care permit exercitarea activităŃilor economice.
Dreptul luând act de acest fapt, le dă un statut organizării lor şi le fixează regulile pentru
exercitarea activităŃii lor.

Organizarea întreprinderii.
Actualmente, organizarea întreprinderii se bazează, în dreptul francez şi român, pe două
elemente : un întreprinzător care ia iniŃiativa de a demara o activitate economică sau
comercială ; un personal să execute acea activitate.

Întreprinzătorul.
Întreprinzătorul2 este vocea esenŃială a întreprinderii. Ne-am putea mira din capul locului,
căci nu se aude vorbindu-se practic decât de întreprinderi. Dar limbajul economic, politic şi
uneori juridic (mai ales în dreptul muncii) nu trebuie să facă iluzii. Singur întreprinzătorul îşi va
atribui drepturile şi se va vedea constrâns să-şi asume obligaŃiile pe care activităŃile
“întreprinderilor” sunt susceptibile a fi angajate. Oricare ar fi tentaŃiile ca aceasta să fie altfel,
astăzi întreprinderea nu există decât prin acŃiunea întreprinzătorului şi nu este personificată

1
Sursa : Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition Juridiques
LEFEBVRE, Paris, p. 191.
2
NoŃiunea de “întreprinzător” trebuie înŃeleasă în sens larg, respectiv, persoana (fizică sau juridică) care ia iniŃiativa şi îşi
asumă răspunderile unei activităŃi economice sau comerciale (productive sau pur şi simplu comerŃ) într-una din formele
prevăzute de legea comercială (acte normative ce guvernează în materia comercială).

1
decât prin împrumutarea statutului întreprinzătorului. A defini întreprinderea, înseamnă deci, în
esenŃă, să se definească rolul şi statutul întreprinzătorului care-l animă.
Rezultă observaŃia care precede de fiecare dată când întreprinderea este avută în vedere ca subiect
într-o lege sau hotărâre de guvern (act normativ), expresia “întreprindere” trebuie tradusă prin “întreprinzător”. Nu
“întreprinderea Peugeot” sau brutăria “Au bon pain” este aceea care face afaceri ci grupul Peugeot S.A.3 sau M.
Durand4 care exploatează brutăria menŃionată.

STATUTUL ÎNTREPRINZĂTORULUI.
Întreprinzătorul persoana juridică.
Întreprinzătorul persoană juridică este în primul rând societatea comercială. Practic, se
vorbeşte numai despre societăŃi comerciale – ceea ce explică faptul că mecanismul personalităŃii
juridice şi terminologia folosită este în mare măsură dominată de schema societăŃii – dar
asociaŃia, grupul de interese economice, instituŃiile publice industriale şi comerciale, regiile
autonome sunt de asemenea persoane juridice pe care le întâlnim în sfera afacerilor.
Întreprinzătorul individual.
Întreprinzătorul individual este acela care face afaceri în numele său personal şi pe
propriul său cont. Cel mai adesea este vorba despre o persoană fizică care acŃionează singură.
Se întâmplă uneori ca unele afaceri să fie realizate în comun de mai multe persoane fizice fără
ca această acŃiune comună să dea naştere unei persoane juridice. Astfel, este cazul în care mai
multe persoane cumpără în indiviziune bunurile necesare unei întreprinderi şi le fructifică
împreună sau atunci când mai multe persoane, fără a crea o societate comercială regulat
constituită, se comportă, în general fără să-şi da seama prea mult, ca asociaŃi : ei se găsesc
atunci în situaŃia de asociaŃi de fapt (în virtutea unei societăŃi creată de fapt), al cărei regim
exclude personalitatea juridică.
Acest fel de întreprindere în indiviziune sau în societate de fapt se întâlneşte adesea, în practică, atunci
când prieteni, părinŃi, soŃi, concubini, exercită împreună o activitate fără a se gândi să o organizeze juridic.
ROLUL ÎNTREPRINZĂTORULUI.
Întreprinzătorul este acela care ia iniŃiativa exercitării unei activităŃi. El trebuie să adune
mijloacele necesare acŃiunii sale apoi să o conducă şi să dirijeze angajarea. Dar, făcând
aceasta, el îşi angajează responsabilitatea pentru cazul în care ar fi sursa unor daune pentru
alŃii. Astfel, în raport cu organizaŃia care este întreprinderea, întreprinzătorul îndeplineşte trei
funcŃii : adunarea sau strângerea mijloacelor, conducerea, responsabilitatea (răspunderea).
1. Strângerea mijloacelor
Cu acest titlu, întreprinzătorul îşi stabileşte mijloacele necesare în funcŃie de activitatea
aleasă şi dotează întreprinderea cu capitalul necesar strângerii acelor mijloace.
Analiza mijloacelor.
Aceste mijloace foarte variate după activitatea şi mărimea întreprinderii, cuprind în esenŃă
localurile şi echipamentele.
Localurile.
3
Persoana juridică.
4
Comerciant persoană fizică.

2
 Acestea sunt clădirile în care se exercită activitatea întreprinderii. Legea nu defineşte cu
exactitate condiŃiile pe care trebuie să le îndeplinească localurile în care se va desfăşura
activitatea întreprinderii, impunând doar faptul existenŃei lor : întreprinzătorul comerciant, pentru
a fi înmatriculat la Registrul ComerŃului, trebuie să facă dovada deŃinerii unui spaŃiu (închiriat sau
în proprietate) prin contract de închiriere sau act de proprietate.
Nimic nu se opune ca într-un imobil să domicilieze mai multe întreprinderi, dacă imobilul respectiv
permite acest lucru, evident cu respectarea prevederilor legale aplicabile în această materie.
Creatorul unei întreprinderi îşi poate instala sediul în propria locuinŃă sau în cea a “reprezentantului legal”
(viitorul administrator sau preşedinte al viitoarei entităŃi comerciale).
Apoi, localurilor li se va da un statut în funcŃie de destinaŃia lor. Astfel, se va face distincŃie
între :
- locul unde sunt luate deciziile cu privire la viaŃa întreprinderii (constituirea structurilor,
definirea politicii comerciale de urmat etc.) ; acesta este locul conducerii administrative şi
financiare (sediul principal) care reprezintă domiciliul profesional al întreprinzătorului (sediul
social al societăŃii) ;
- locul sau locurile unde se exercită activitatea de producŃie sau de vânzare care ar putea
fi denumite locul sau locurile de exploatare. Pentru întreprinderile mici şi mijlocii locul de
exploatare şi locul de conducere este adesea identic. Dar, din momentul în care întreprinderea
câştigă în importanŃă, pot fi create mai multe locuri de exploatare (sedii secundare, agenŃii,
sucursale).
Echipamentele.
Conform sensului larg al acestui cuvânt, echipamentele acoperă tot ceea ce serveşte la
funcŃionarea întreprinderii. Este vorba, bineînŃeles, de materiale, materii prime, şi mărfuri
indispensabile producerii şi comercializării produselor sau prestării serviciilor care fac obiectul
activităŃii întreprinderii. Asupra acestora, legea stabileşte puŃine dispoziŃii. Ea reglementează
unele dintre acestea pe calea indirectă a fraudelor şi falsificărilor. Legea le interzice pe acelea
care riscă să aducă atingere securităŃii sau sănătăŃii consumatorilor. Cere atestarea calităŃii lor
prin certificate de calitate şi permite cumpărătorului să le compare încurajând normalizarea.
Impune perceperea lor (înregistrarea) în contabilitate ; se prevăd condiŃiile în care ele pot servi la
garantarea unui credit.
Dar noŃiunea de echipamente cuprinde de asemenea şi alte elemente care ocupă un loc
important în dreptul afacerilor şi care sunt utilizate pentru fabricarea sau comercializarea
produselor. Acestea sunt invenŃiile (protejate prin brevete) cunoştinŃele (sau “know-how”),
desenele şi modelele, mărcile de fabrică sau de comerŃ. Legea le ia în considerare mai ales
pentru a asigura protecŃia acelora care le-au creat sau care sunt proprietarii legitimi ai acestora
şi le dă un statut denumindu-le “proprietate industrială”.
Constituirea capitalului (dotarea cu capital).
Pentru adunarea (achiziŃionarea) echipamentelor şi localurilor necesare exercitării
activităŃii sale, întreprinzătorul angajează un capital pe care-l pune la dispoziŃia întreprinderii.
Tehnic vorbind, el o dotează cu un capital care astfel îi devine redevabilă (datoare).

3
 Acesta este şi motivul pentru care capitalul figurează la pasiv în bilanŃul contabil care evidenŃiază
operaŃiile întreprinderii ; ceea ce reprezintă o datorie a întreprinderii faŃă de întreprinzător (asociat deŃinător de
părŃi sociale sau acŃiuni.
Fondurile corespunzătoare acestui capital sunt în general utilizate cumpărării de imobile
(terenuri şi construcŃii), materialelor, mărfurilor etc. ; aceste cumpărături se supun unui regim
juridic diferenŃiat în funcŃie de natura vânzării (civilă sau comercială). De asemenea, se poate
întâmpla să existe reglementări speciale cu privire la acele bunuri cumpărate, cum ar fi cazul
cumpărării de imobile, drepturi de proprietate industrială sau fonduri de comerŃ.
Uneori, pentru a nu se angaja un capital prea mare, întreprinzătorul poate să nu cumpere,
ci să închirieze mijloacele care îi sunt necesare. Reglementarea contractului de închiriere, va
urma regimul juridic de bază al acestui contract, respectiv civil sau comercial, după caz.
Pentru a uşura finanŃarea achiziŃionării de imobile, fonduri de comerŃ, fonduri artizanale şi
materiale, este posibil să se recurgă la leasing. Prin contractul de leasing, întreprinzătorul
rămâne utilizator (locatar) pe toată durata contractului, dar la încetarea acestuia (împlinirea
termenului), el poate alege achiziŃionarea bunului la valoarea reziduală.

2. Conducerea întreprinderii.
Întreprinzătorul îşi asumă conducerea întreprinderii. În întreprinderile mici şi mijlocii, îşi
asumă el însuşi această funcŃie, dar în marile întreprinderi aceasta este încredinŃată specialiştilor
în gestiune care acŃionează în numele şi pe socoteala acestuia (“managerii”).
Specificul conducerii, denumită încă gestiune sau “management” în limbajul de afaceri,
este de a defini strategia de urmat, căutarea celor mai bune productivităŃi şi rentabilităŃi, de a
domina masa informaŃiilor pentru a luarea deciziilor. Printre aceste informaŃii, cele juridice au un
loc important căci ele condiŃionează securitatea operaŃiilor efectuate de către întreprindere : din
ce în ce mai mult managerii sunt conştienŃi de aceasta şi sunt îngrijoraŃi de consecinŃele juridice
ale deciziilor lor, în momentul în care unii dintre ei exclud orice decizie care nu a făcut obiectul
unui aviz favorabil din partea juristului care-i asistă.
Dar anumite informaŃii juridice joacă un rol mai direct în gestiune, în măsura în care
influenŃează însăşi orientarea afacerilor. Acestea se manifestă când ca obstacole, când ca
incitaŃie.
A. OBSTACOLELE.
Acestea iau forma prohibiŃiilor, controlului sau greutăŃilor fiscale care anulează libertatea
de decizie a întreprinzătorului sau o limitează mai mult sau mai puŃin.
ProhibiŃiile.
ProhibiŃiile, multiple şi diverse, astăzi ar trebui să devină mai puŃin importante.
Astfel, preŃurile bunurilor şi serviciilor se stabilesc după regulile economiei de piaŃă
respectiv în funcŃie de cerere şi ofertă. Însă, pentru acelea care reprezintă un monopol de fapt,
adică acelea care sunt produse sau prestate de un singur agent economic naŃional, preŃurile se
stabilesc pe baza unor acte normative după anumite reguli impuse de conjunctura pieŃei, inflaŃiei

4
şi a cursului valutar la anumite perioade de timp, cum ar fi la energie electrică, gaz metan, agent
termic, unele produse agricole etc.
Tot astfel, guvernul poate lua măsuri normative destinate luptei împotriva “creşterii
excesive a preŃurilor”. Aceste măsuri, însă, vor trebui să fie motivate de “o situaŃie de criză,
circumstanŃe excepŃionale, o calamitate publică sau o situaŃie anormală manifestă a pieŃei într-un
sector determinat”.
Controalele şi greutăŃile fiscale.
Politica economică şi financiară a întreprinderilor este, în mare parte, supusă controlului
puterilor publice care, adesea, subordonează unei autorităŃi prealabile din partea lor dreptul de a
proceda la una sau alta dintre operaŃii.
Gestiunea întreprinderilor trebuie să fie tot timpul condusă având în vedere incidenŃele
fiscale ale deciziilor luate.

B. INCITAłIILE (stimulentele).
Este vorba în esenŃă de stimulentele financiare acordate în contrapartidă a respectului
pentru unele întreprinderi de anumite orientări determinate de către puterile publice în special cu
ocazia planificării economice şi de amenajare a teritoriului (la nivel naŃional sau teritorial).
Gama stimulentelor este foarte largă. Întâlnim ajutoare fie sub forma împrumuturilor acordate
de stat sau de colectivităŃile publice locale cu dobânzi avantajoase, fie sub forma subvenŃiilor şi
avantaje fiscale (degrevări, amortizări accelerate, ajutoare la investiŃii) pentru operaŃiuni care
merită să fie încurajate.
Dacă dorim integrare europeană, este absolut necesar să ajungem la un moment în care
legislaŃia României în materie fiscală, vamală şi de creditare să fie o legislaŃie coerentă, stabilă
dar mai ales stimulativă adică să ofere facilităŃi nediscriminatorii tuturor agenŃilor economici care
se angajează într-o întreprindere grea şi riscantă, foarte costisitoare şi de medie sau lungă
durată, aceea de achiziŃionare de noi tehnologii performante.
Dar, la ora actuală, legislaŃia României este departe de a fi capabilă să asigure
dezideratele menŃionate. Această stare de fapt este subliniată de tot mai mulŃi specialişti din
domeniul economic şi juridic care nu se sfiiesc s-o definească drept “criză instituŃional-
legislativă”, înŃelegând prin aceasta “… incompletitudinea, frecventele elemente contradictorii şi
fluiditatea cadrului legislativ, a cărui operaŃionalizare se realizează printr-un sistem de instituŃii
statale şi economico-financiare care nu funcŃionează decât parŃial potrivit cerinŃelor economiei de
piaŃă şi care prezintă încă puternice elemente de birocraŃie şi nu rareori de corupŃie chiar.”5
În acest sens, autorul citat mai sus (dr. Ovidiu NICOLESCU) evidenŃiază existenŃa unor legi şi
ordonanŃe incomplete şi/sau contradictorii cauzatoare de mari probleme cât şi fluiditatea
(instabilitatea) reglementărilor, ce constă în frecventele modificări ale legilor, ordonanŃelor,
deciziilor, a metodologiilor şi instrucŃiunilor de aplicare a lor, fapt ce constituie una din cele mai
stresante situaŃii cu care se confruntă agenŃii economici, deoarece le induce o mare doză de
nesiguranŃă în ceea ce priveşte abordarea problemelor de perspectivă.
5
Dr. OVIDIU NICOLESCU, “Criza instituŃional-legislativă”, Tribuna Economică nr. 10/1998, p. 10.

5
 Personalul.
Stabilirea personalului.
Personalul este constituit de către aceia pe care dreptul îi califică drept salariaŃi. Aceste
persoane prestează o muncă conform instrucŃiunilor întreprinzătorului şi primeşte de la acesta,
în schimb, o remuneraŃie. În acest raport de drept, denumit contract de muncă, caracteristica
esenŃială este subordonarea salariatului faŃă de întreprinzător – denumit în acest caz angajator
– care îi dirijează activitatea. Numai în cazul în care această subordonare ierarhică, denumită
“juridică”, există, muncitorul poate fi considerat ca legat de întreprinzător printr-un contract de
muncă.
În consecinŃă, preşedinŃii (cât şi ceilalŃi administratori) consiliilor de administraŃie ale societăŃilor
comerciale pe acŃiuni, care primesc totuşi o remuneraŃie pentru exercitarea funcŃiilor lor, nu sunt salariaŃi întrucât
dau ordine în numele persoanelor juridice pe care le reprezintă. Lipsa calităŃii de salariat din punct de vedere
juridic nu împiedică, totuşi, să fie tratate ca salariaŃi din punctul de vedere al fiscalităŃii ; ei plătesc impozitele
după acelaşi regim ca şi salariaŃii în aceleaşi condiŃii. De asemenea, în anumite condiŃii, ei pot cumula un
contract de muncă cu funcŃia de conducători.
Această regulă este de cea mai mare importanŃă practică în domeniul afacerilor. Statutul
de salariat este în fapt obiectul unei reglementări abundente şi detaliate încă nereunite în
actualul Cod al muncii6, reglementări caracterizate printr-o voinŃă de protecŃie a salariaŃilor. Mai
multe dispoziŃii le conferă salariaŃilor de fapt drepturi speciale : concediu plătit, protecŃie
socială, menŃinerea contractului de muncă în cazul schimbării întreprinzătorului, drepturi de
indemnizaŃii în anumite cazuri de încetare a contractului de muncă (disponibilizări) etc.
Statutul juridic al salariatului este deci căutat în mod special şi sunt numeroase
persoanele care solicită ca relaŃiile pe care le întreŃin cu întreprinzătorul să fie unele bazate pe
un contract de muncă.
Încadrarea juridică a activităŃii întreprinderilor.
AcŃiunea întreprinderilor consistă în valorificarea bunurilor în vederea unui rezultat dat :
lansarea pe piaŃă a unui produs sau serviciu cu intenŃia de a obŃine profit. Toate întreprinderile
urmăresc acelaşi rezultat, doar căile de realizare diferă după activitatea exercitată. Unele fabrică
ceea ce vând (întreprinderile industriale); altele le produc prin extragerea lor din sol
(întreprinderile agricole sau de extracŃie); altele cumpără în scop de revânzare (întreprinderile
comerciale); şi în sfârşit, altele prestează servicii (întreprinderile de servicii).
În sânul acestor activităŃi economice, a fost trasată o frontieră juridică între actele
denumite comerciale ( de comerŃ) şi toate celelalte, numite civile. Totuşi, oricare ar fi
particularităŃile care rezultă din această distincŃie, exercitarea oricărei activităŃi, fie ea civilă sau
comercială, ridică anumite probleme comune : alegerea activităŃii, aprecierea rezultatelor etc.
Clasificarea juridică a activităŃilor. Din punct de vedere juridic, activităŃile economice
sunt, într-o oarecare măsură, supuse unor reguli diferite în funcŃie de natura lor comercială sau
civilă. Ca urmare se impune determinarea regimului fiecărui act : civil sau comercial.
6
După părerea noastră, Codul muncii ar trebui reactualizat prin introducerea reglementărilor noi, atât de numeroase şi
esenŃial diferite de vechea reglementare, sau chiar redactarea unui nou Cod al muncii.

6
 a) Acte de comerŃ.
Actul de comerŃ poate fi definit ca un act care realizează o interpunere în circulaŃia
bunurilor, efectuată cu intenŃia de a obŃine anumite beneficii (profit)7.
Codul comercial român, ca şi modelul său italian, consacră sistemul obiectiv al dreptului
comercial. Spre deosebire de Codul comercial italian din 1882, Codul comercial român
reglementează faptele de comerŃ, iar nu actele de comerŃ8.
Legiuitorul român a voit să supună legilor comerciale nu numai raporturile rezultate din
actele juridice (manifestări de voinŃă săvârşite în scopul de a produce efecte juridice), ci şi
raporturile izvorâte din faptele juridice (manifestări de voinŃă săvârşite, fără intenŃia de a produce
efecte juridice sau orice alte împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice).
Deci, potrivit Codului comercial intră sub incidenŃa legilor comerciale nu numai contractele
comerciale, dar şi faptele licite (îmbogăŃirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de
afaceri) şi faptele ilicite, săvârşite de comercianŃi în legătură cu activitatea lor comercială.9
Pentru a uşura înŃelegerea materiei, vom împărŃi faptele de comerŃ reglementate de
Codul comercial în trei categorii : fapte de comerŃ obiective, fapte de comerŃ subiective şi fapte
de comerŃ unilaterale sau mixte.
Faptele de comerŃ obiective sunt acele acte juridice sau operaŃiunile prevăzute, în
principal la art. 3 C. com.10 Ele sunt considerate obiective, deoarece legiuitorul le-a considerat
comerciale datorită naturii lor şi pentru motive de ordine publică.
Codul comercial român stabileşte anumite acte juridice şi operaŃiuni pe care le califică
“fapte de comerŃ”. Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerŃ se nasc anumite
raporturi juridice care sunt reglementate de legile comerciale. Faptele de comerŃ enumerate de
art. 3 C. com. sunt, în majoritatea lor, operaŃiuni economice, adică activităŃi economice şi foarte
puŃine sunt acte juridice. Ca urmare, clasificarea lor nu se poate face decât pe baza unor criterii
economice, care au la bază obiectul şi funcŃia economică ale operaŃiunilor respective. Astfel,
faptele de comerŃ obiective pot fi împărŃite în trei mari grupe.
O primă grupă o formează operaŃiunile de interpunere în schimb sau circulaŃie11. Aceste
operaŃiuni corespund noŃiunii economice de comerŃ, în sensul de activitate de vânzare-
cumpărare a mărfurilor, pentru a ajunge de la producător la cumpărător.
O a doua grupă cuprinde operaŃiunile care realizează organizarea şi desfăşurarea
activităŃii de producŃie, adică întreprinderile.12 OperaŃiunile sunt comerciale numai în cazul când
se desfăşoară în cadrul unei activităŃi organizate. Aceste operaŃiuni corespund noŃiunii de
producŃie (industrie), ca activitate în cadrul căreia obiectele din natură sunt supuse transformării
în alte bunuri destinate comerŃului.
7
Y. Guyon, Droit des affaires, Economica, Paris, 1990, p. 52.
8
În codul comercial român, expresia italiană “atti di commercio” este tradusă prin “fapte de comerŃ”.
9
În mod frecvent, raporturile juridice comerciale au ca izvor actele juridice, adică actele de comerŃ. Acest lucru explică
faptul că, uneori, în lucrările de specialitate, materia este intitulată “actele de comerŃ”. Este însă de preferat folosirea
terminologiei legii, deoarece ea exprimă concepŃia legiuitorului român.
10
Vezi cele 20 de puncte ale art. 3 C. com.
11
Pentru amănunte vezi Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 28-31.
12
Pentru amănunte vezi Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 31-42.

7
 În sfârşit, o a treia grupă priveşte operaŃiunile conexe (accesorii)13. Acestea sunt fapte de
comerŃ datorită legăturii lor cu actele juridice sau operaŃiunile pe care Codul comercial le califică
fapte de comerŃ.
Art. 4 C. com. dispune : “Se socotesc, în afară de acestea (adică cele enumerate în art. 3
– nota n.s.), ca fapte de comerŃ celelalte contracte şi obligaŃiuni ale unui comerciant, dacă nu
sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Ca urmare, pe lângă faptele de comerŃ obiective, a căror comercialitate este
independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte, Codul comercial reglementează şi
faptele de comerŃ subiective14, care dobândesc caracter comercial din calitatea de comerciant a
persoanei care le săvârşeşte.
b) Acte mixte (faptele de comerŃ unilaterale sau mixte).
Un act juridic sau o operaŃiune poate fi faptă de comerŃ pentru ambele părŃi participante la
raportul juridic. Dar, având în vedere că mărfurile şi serviciile sunt destinate şi necomercianŃilor,
este posibil ca actul juridic sau operaŃiunea să fie faptă de comerŃ numai pentru una dintre părŃi,
iar pentru cealaltă parte să fie un act civil; spre exemplu, un necomerciant cumpără alimente de
la un comerciant sau încheie un contract de antrepriză pentru construirea unei locuinŃe.
Problema care se pune în legătură cu faptele de comerŃ unilaterale sau mixte este aceea
a reglementării aplicabile.
În dreptul francez, în absenŃa unor dispoziŃii legale, a fost adoptată o soluŃie dualistă; în
măsura în care este posibil, se aplică regulile civile celui faŃă de care actul este civil şi regulile
comerciale celui faŃă de care actul este comercial. Pe această bază sunt rezolvate problemele
competenŃei de soluŃionare a litigiilor, ale probaŃiunii şi modalităŃilor de executare.
În dreptul român, problema regimului juridic al faptelor de comerŃ unilaterale sau mixte
are o reglementare legală. Art. 56 C. com. dispune : “Dacă un act este comercial numai pentru
una din părŃi, toŃi contractanŃii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale”…
Prin urmare, faptele de comerŃ unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comercială
pentru ambele părŃi, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil.
Ca o consecinŃă a acestei concepŃii, art. 893 C. com. dispune : “Chiar când actul este
comercial numai pentru una din părŃi, acŃiunile ce derivă dintr-însul sunt de competenŃa
jurisdicŃiei comerciale”. La rândul său, art. 945 C. com. prevede că “AcŃiunile derivând din acte
care sunt comerciale chiar numai pentru una din părŃi, se prescriu pentru toate părŃile
contractante, în conformitate cu dispoziŃiile legii comerciale”.
SoluŃia adoptată de lege se justifică prin aceea că, fiind vorba de un raport juridic unic, el
nu poate fi supus, simultan, la două reglementări diferite, una comercială pentru comerciant şi
alta pentru necomerciant, ci unei reglementări unice, cea a dreptului comercial.

13
Pentru amănunte vezi Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 42-47.
14
Cu privire la faptele de comerŃ subiective, pentru amănunte vezi Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., ed. ALL, Bucureşti,
1995, p. 48-49.

8
 Există însă şi excepŃii. Art. 56 C. com. prevede că actul juridic care este comercial numai
pentru una din părŃi este supus legii comerciale “afară de dispoziŃiunile referitoare la persoana
chiar a comercianŃilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”.
Ca urmare, principiul potrivit căruia faptele de comerŃ unilaterale sau mixte sunt
guvernate de legea comercială cunoaşte două limitări; nu sunt aplicabile dispoziŃiile referitoare la
persoana comerciantului şi acele dispoziŃii pe care însăşi legea comercială le exclude de la
aplicare15.
c) Acte civile16.
Aşa cum reiese din cele de mai sus, toate actele şi faptele de drept privat care nu sunt
considerate fapte sau acte de comerŃ sunt acte şi fapte civile.

Regulile generale de exercitarea activităŃilor economice.

Pentru aşi atinge obiectivele, întreprinderea este obligată să îndeplinească un număr
însemnat de acte a căror eficacitate depinde de respectarea unui anumit număr de reguli
juridice.
Alegerea unei activităŃi
În principiu, oricine este liber să întreprindă o activitate şi să o exercite pe aceea care îi
convine. În realitate, această dublă libertate conŃine adesea numeroase restricŃii.
ConstituŃia din 1991 stabileşte că economia României este o economie de piaŃă. Deci,
economia Ńării se bazează pe proprietatea privată şi se dezvoltă prin acŃiunea legii cererii şi
ofertei. În aceste condiŃii de organizare a economiei, statul este obligat să asigure libertatea
comerŃului, protecŃia concurenŃei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producŃie (art. 134).
a) Libertatea de a întreprinde o activitate.
Statornicind că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, legea fundamentală dispune că
alegerea profesiei este liberă (art. 48), iar exerciŃiul acestei libertăŃi poate fi restrâns “numai prin
lege” şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranŃei naŃionale, a ordini, a
sănătăŃii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăŃii cetăŃenilor: (art. 49).
b) Libertatea de a exersa o activitate (activităŃile comerciale şi activităŃile civile).
Dacă alegerea profesiei este liberă înseamnă că orice persoană are libertatea să exercite
o profesie comercială, în funcŃie de dorinŃele şi interesele sale.
Accesul liber la profesiunile comerciale cunoaşte anumite limite, stabilite de lege, care au
un fundament diferit. Astfel, legea stabileşte anumite condiŃii speciale privind capacitatea
persoanei fizice de a desfăşura o activitate comercială17. Prin lege sunt instituite anumite
15
În acest sens vezi art. 42 alin. ultim C. com.
16
Pentru amănunte vezi Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition
Juridiques LEFEBVRE, Paris, p. 220-227.
17
Să dăm numai un exemplu : O problemă se pune în legătură cu capacitatea femeii minore, căsătorite. Într-adevăr,
potrivit legii, femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 16 ani şi, cu dispensă, la împlinirea vârstei de 15 ani, şi, prin
căsătorie, dobândeşte capacitatea deplină de exerciŃiu (art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954). Cu toate că prin căsătorie,
femeia minoră dobândeşte capacitate deplină de exerciŃiu, se consideră că ea nu poate avea capacitatea de a fi comerciant,
până la împlinirea vârstei de 18 ani, deoarece art. 10 C. com., stabilind condiŃiile cerute pentru recunoaşterea capacităŃii de

9
incapacităŃi, care sunt menite să protejeze anumite persoane, punându-le la adăpost de
consecinŃele grave ale unei profesiuni comerciale. Apoi, legea stabileşte anumite
incompatibilităŃi, decăderi şi interdicŃii din dreptul de a face comerŃ, precum şi anumite autorizaŃii,
pentru a putea desfăşura o activitate comercială. Ele au ca scop protecŃia interesului general,
adică respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri.

ORGANIZAREA ŞI łINEREA CONTABILITĂłII ACTIVITĂłII COMERCIALE.

ImportanŃa organizării şi Ńinerii contabilităŃii activităŃii comerciale. Una dintre
obligaŃiile profesionale ale comercianŃilor este aceea de a avea o evidenŃă a activităŃii comerciale
pe care o desfăşoară. Această evidenŃă se realizează prin organizarea şi Ńinerea contabilităŃii
activităŃii comerciale.
Potrivit legii, fiecare comerciant este obligat să Ńină anumite registre de contabilitate, în
care să consemneze operaŃiunile cu caracter patrimonial efectuate în cursul exerciŃiului
comerŃului şi să facă recapitularea lor periodică prin întocmirea inventarului şi a bilanŃului.
Registrele de contabilitate reprezintă principalul instrument de cunoaştere, gestiune şi
control al patrimoniului comerciantului şi al rezultatelor obŃinute în activitatea comercială.
Prin înregistrările cuprinse în registre, ca şi recapitulările periodice realizate prin inventar
şi bilanŃ, comerciantul poate fi la curent cu mersul activităŃii sale şi să ia măsurile
corespunzătoare.
Registrele de contabilitate prezintă interes şi în raporturile comercianŃilor cu terŃii. Potrivit
legii, aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă în litigiile dintre comercianŃi privind
raporturile comerciale.
Prin intermediul registrelor de contabilitate se poate exercita un control asupra
corectitudinii desfăşurării activităŃii comercianŃilor. Totodată, pe baza înregistrărilor din aceste
registre, organele fiscale stabilesc impozitele ce urmează a fi achitate de către comercianŃi.
Reglementarea legală.
ObligaŃiile care le revin comercianŃilor privind evidenŃa activităŃii comerciale sunt stabilite
în Codul comercial, Cartea I, Titlul IV intitulat “Despre registrele comercianŃilor” (art. 22-34). Sunt
prevăzute registrele obligatorii, înregistrările pe care trebuie să le cuprindă, precum şi anumite
reguli privind Ńinerea şi păstrarea registrelor.
Această reglementare, expresie a condiŃiilor existente la data adoptării Codului comercial,
nu mai era îndestulătoare. Este şi motivul pentru care s-a adoptat o nouă reglementare prin
Legea contabilităŃii nr. 82/199118.
Întrucât prin adoptarea noii legi nu se abrogă expres dispoziŃiile Codului comercial,
înseamnă că dispoziŃiile acestuia sunt aplicabile, în măsura în care nu sunt contrare prevederilor
Legii nr. 82/1991. Între cele două reglementări nu sunt incompatibilităŃi. Noua reglementare

a fi comerciant unui minor, a prevăzut nu numai condiŃia ca minorul să fie emancipat, ci şi o altă condiŃie, distinctă, ca
minorul indiferent de sex, să aibă 18 ani împliniŃi. Această din urmă condiŃie are în vedere tocmai pe minora căsătorită,
deoarece minorul necăsătorit putea fi emancipat numai la împlinirea vârstei de 18 ani.
18
Publicată în Monitorul Oficial nr. 256/1991.

10
consacră o concepŃie asemănătoare celei a Codului comercial privind organizarea şi Ńinerea
evidenŃei activităŃii comerciale în condiŃiile economiei de piaŃă. Prin aceasta, Legea nr. 82/1991
se deosebeşte de reglementările anterioare, proprii economiei planificate.
Dezvoltarea activităŃii
Dezvoltarea activităŃii este o preocupare constantă a întreprinzătorilor care trebuie fără
îndoială să caute cele mai bune mijloace de menŃinere a întreprinderii sale în poziŃie
concurenŃială. Pentru aceasta, astăzi, el este adesea nevoit să caute mijloacele de creştere în
afara întreprinderii sale. Aceste mijloace le găseşte când în lărgirea exploatării sale, când în
alianŃa forŃelor sale cu cele ale altei întreprinderi. Pentru fiecare dintre aceste căi, dreptul pune la
dispoziŃie o tehnică adecvată.
Creşterea.
a) Regruparea exploatărilor.
Regruparea a două întreprinderi individuale. Această regrupare operează prin
cumpărare de către un întreprinzător a unui fond de comerŃ pe care-l adaugă la al său.
Regruparea unei întreprinderi individuale şi a unei societăŃi. Dacă o societate vrea să-şi
adauge o întreprindere individuală, aceasta o poate cumpăra ca mai sus. Dacă un întreprinzător
vrea să achiziŃioneze o societate, el va trebui să-i cumpere părŃile sociale sau acŃiunile; regimul
acestei operaŃii este acela de cesiune a părŃilor sociale sau a acŃiunilor, fondat pe vânzare dar cu
câteva particularităŃi în funcŃie de tipul de societate.
Regruparea a două societăŃi. Reunirea a două societăŃi operează prin trei procedee :
fuziune, divizare, fuziunea-divizare.
Fuziunea se face prin absorbirea unei societăŃi de către o altă societate sau prin
contopirea a două sau mai multe societăŃi pentru a alcătui o societate nouă. Procedeul fuziunii
prin absorbŃie mult mai mult utilizat decât fuziune prin crearea unei societăŃi noi.
Divizarea se face prin împărŃirea întregului patrimoniu al unei societăŃi care îşi încetează
existenŃa între două sau mai multe societăŃi existente sau care iau astfel fiinŃă.
Fuziunea-divizare – societatea nu îşi încetează existenŃa, în cazul în care o parte din
patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăŃi existente sau care
iau astfel fiinŃă. Fuziune-divizare este deci o combinare a celor două formule precedente.
b) Filialele şi participaŃiunile.
Cumpărarea de către o societate de acŃiuni sau părŃi sociale ale unei alte societăŃi poate
avea trei obiective :
1. Un simplu plasament de capital; în acest caz, societatea care cumpără sau subscrie
acŃiuni nu are ca scop să exercite o influenŃă specială asupra societăŃii emiŃătoare a acestor
titluri. Este vorba, pentru ea, numai de a obŃine dividende şi, eventual un plus de valoare pentru
plasamentul capitalurilor sale disponibile.
2. O participaŃiune; aceasta presupune voinŃa de a crea legături durabile cu societatea
ale cărei părŃi sociale sau acŃiuni sunt subscrise sau cumpărate, şi de a exercita asupra acestei
societăŃi o oarecare influenŃă în scopul de a obŃine avantaje de ordin economic.

11
 3. Un control; obŃinerea controlului înseamnă intenŃia de a exercita o influenŃă
determinantă asupra gestiunii societăŃii la care a cumpărat sau subscris titlurile. Se spune atunci
că societatea controlată este “filiala” celei dintâi care se va numi “societate mamă”.
Preluarea controlului este un act de comerŃ prin natură19.
Remarcă : În dreptul francez legea din 24 iulie 1966 dă termenilor de “participaŃiune” şi
de “filială” un sens restrâns, exclusiv în funcŃie de procentajul deŃinut de către o societate la alta,
făcând abstracŃie de intenŃia care a motivat achiziŃionarea şi de puterile reale ale societăŃii
participante :
- există “participaŃiune” atâta timp cât o societate deŃine într-o altă societate o fracŃiune
de capital cuprinsă între 10 şi 50%;
- este considerată “filială” orice societate în care mai mult de jumătate aparŃine altei
societăŃi.
În dreptul român distincŃia nu există. Astfel, art. 42 din Legea nr. 31/1990 privind
societăŃile comerciale – republicată20 – dispune : “Filialele sunt societăŃi comerciale cu
personalitate juridică şi se înfiinŃează într-una din formele de societate enumerate la art. 2 şi în
condiŃiile prevăzute pentru această formă. Ele vor avea regimul juridic al formei de societate în
care s-a constituit.”; iar art. 44 al aceleiaşi legi dispune : “SocietăŃile comerciale străine pot
înfiinŃa în România, cu respectarea legii române, filiale, precum şi sucursale, agenŃii,
reprezentanŃe sau alte sedii secundare, dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului
lor organic.”
Dobândirea participaŃiunii (în sens larg) se poate realiza prin următoarele mijloace :
1. Constituirea societăŃii. Societatea mamă ia iniŃiativa constituirii noii societăŃi;
2. Un aport parŃial de activ. O societate aduce ca aport o parte din activul său la o altă
societate (existentă sau nouă) şi primeşte, în schimb, acŃiunile sau părŃile sociale emise de către
societatea beneficiară;
3. Subscrierea la mărirea de capital în numerar;
4. Cumpărare de acŃiuni sau părŃi sociale.
Ansamblul participaŃiilor şi filialelor care emană de la aceeaşi societate dau naştere la
ceea ce se numeşte grup de societăŃi21.
După curtea de apel de la Paris, “noŃiunea de grup cere reunirea următoarelor trei elemente juridice :
- participaŃiuni reciproce sau încrucişate, control şi interpenetrare de capitaluri a diferite societăŃi;
- conducători comuni;
- legături financiare” (1 februarie 1985, B.R.D.A., 1985/7, p. 9).
19
Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition Juridiques LEFEBVRE,
Paris, p. 246.
20
Prin OrdonanŃa de urgenŃă a Guvernului nr. 32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind
societăŃile comerciale, publicată în M.Of., partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997, ordonanŃă care a intrat în vigoare pe data de
28 iulie 1997. OrdonanŃa a fost aprobată, cu unele modificări, prin Legea nr. 195/1997, publicată în M.Of., partea I, nr.
335 din 28 noiembrie 1997. În temeiul art. X din această ordonanŃă, Legea nr. 31/1990 privind societăŃile comerciale a fost
republicată în M.Of., partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, dându-se textelor o nouă numerotare.
21
În dreptul român, în actuala reglementare nu au fost transpuse prevederile Regulamentului privind GEIE, fiind, probabil,
considerate premature în realităŃile noastre economice şi sociale, eventualele grupări de societăŃi putând a-şi găsi cadrul
juridic în reglementările existente.

12
 Grupul de societăŃi este astfel constituit din mai multe societăŃi, având fiecare existenŃa
lor juridică proprie dar toate unite la aceeaşi societate, denumită societate mamă, care le Ńine
sub dependenŃa sa, făcând să prevaleze o unitate de decizie.

Cooperarea.
Două sau mai multe întreprinderi pot uni eforturile lor pentru unul sau mai multe obiective
determinate prin intermediul acordurilor supuse dreptului comun al contractelor :
1. întreprindere pilot. (antreprenor general). În momentul în care mai multe societăŃi
sunt însărcinate cu executarea unei lucrări de ansamblu (edificarea unui imobil, lucrări publice
etc.), sunt frecvente cazurile în care ele desemnează una dintre ele, denumită “întreprindere pilot
sau antreprenor general”, pentru a le reprezenta în relaŃiile privind şantierul;
2. societăŃi în participaŃiune. Mai multe întreprinderi, prin acest mijloc, îşi pot uni
eforturile fără a fi Ńinute să evidenŃieze comunitatea lor de interese terŃilor;
3. grup de interes economic;
4. alte contracte de cooperare. Aceste contracte tind să unească acŃiunile şi deciziile a
două sau mai multe societăŃi în sectoare determinate ale activităŃii lor, spre exemplu cercetare,
distribuire de produse etc.

13