Note de curs

DREPTUL AFACERILOR

CURSUL 7.

Tehnicile juridice ale schimburilor.

Obiectivul unei întreprinderi este de a lansa pe piaŃă un produs sau un serviciu în

vederea vinderii lui. Pentru aceasta, în primul rând el trebuie să procure produsul sau să fie
în stare a presta serviciul. În acest scop, sunt de executat multiple operaŃii. Trebuie angajat
personal apt să realizeze obligaŃiile însuşite, achiziŃionarea materiilor prime sau mărfurile
necesare, cumpărarea sau închirierea instalaŃiilor sau echipamentelor, uneori încredinŃarea
altora de lucrări (spre exemplu cercetare sau producŃie) pe care întreprinderea nu poate sau
nu ştie să le execute ea însăşi, asigurarea transporturilor etc. Ansamblul acestor operaŃii
constituie ceea ce se cheamă activitate de producŃie şi se realizează prin diferite tehnici
juridice, care permit asumarea angajamentelor specifice obiectivelor urmărite.
Apoi, întreprinderea trebuie să acŃioneze pentru ca prezentarea (lansarea) produsului
sau serviciului pe piaŃă să fie cel mai eficace posibil. În acest sens trebuie căutate mijloacele
optime de publicitate pentru a atrage clientela, să fie instalate localurile pentru vânzare
(magazinele), recrutarea vânzătorilor etc.; acestea sunt aşa numitele operaŃii de
comercializare.
Dar acestea nu înseamnă totul. Pentru a cumpăra, închiria, transporta, angaja,
întreprinzătorul trebuie, aceasta este o evidenŃă, să plătească pe aceia care vând, închiriază,
transportă, lucrează pentru el. Ori, el nu dispune întotdeauna de banii necesari. Cheltuielile
de cercetare, de producŃie şi de comercializare trebuie adesea plătite înaintea încasării
sumelor realizate din vânzarea produselor realizate de întreprindere. Întreprinzătorul trebuie
să caute în patrimoniul său fondurile necesare sau, în lipsă, să le caute în altă parte. În
această din urmă ipoteză, care este de departe cea mai frecventă, actele de finanŃare
primesc deci o importanŃă specială.
Dacă totul ar merge foarte bine, ciclul actelor întreprinderii ar forma un cerc închis : cu
banii pe care-i posedă sau care I-au fost puşi la dispoziŃie, întreprinzătorul plăteşte cheltuielile
de exploatare a întreprinderii ; rambursează creditorii şi se remunerează apoi cu ajutorul
sumelor încasate din vânzări. Dar acŃiunile umane nu se desfăşoară întotdeauna conform
previziunilor autorului lor. Nimeni nu poate exclude eventualitatea unui eveniment care
contravine proiectelor şi produce o pagubă : spre exemplu incendiul instalaŃiilor, atingerea
integrităŃii corporale aduse clienŃilor care au cumpărat produsele, nereguli de plată ale
cumpărătorilor. Iată pentru ce întreprinzătorul încheie asigurări.
Angajamentul sau obligaŃiile se nasc dintr-un act de voinŃă. Acesta poate lua diferite
forme: acord de voinŃă (întâlnirea a două manifestări de voinŃă concordante) asupra unor
obligaŃii determinate (contractele), semnarea titlurilor de credit, sau înscrierea în conturi
convenite cu clienŃii sau furnizorii (contractul de cont curent.

1
 Contractele.
În domeniul afacerilor, contractele sunt foarte numeroase deoarece cea mai mare
parte a actelor de exploatare trec prin acestea. Cu toate că sunt foarte variate, contractele
sunt totuşi supuse unui acelaşi regim de bază.
Tabloul diferitelor contracte.
În domeniul afacerilor, contractele se grupează în jurul a două funcŃii esenŃiale :
furnizarea de bunuri şi prestarea de servicii. Fiecăreia dintre aceste funcŃii îi corespunde un
contract fundamental din care derivă variante specializate.
Contractele de furnizare de bunuri.
Furnizarea unui bun poate opera în două moduri şi anume prin :
1. Transfer de proprietate. Contractul de vânzare-cumpărare este acela prin care o
parte se obligă să transfere proprietatea unui bun iar cealaltă parte să o plătească; pornind
de la regulile de bază ale acestui contract prevăzute în Codul civil, au fost elaborate
reglementări specifice diferitelor furnituri.
Transferul de proprietate poate fi realizat de asemenea printr-un contract de schimb
“prin care părŃile convin să dea un lucru în schimbul unui alt lucru.
2. Transfer de folosinŃă. Contractul de închiriere este acela “prin care una dintre
părŃi se obligă să dea folosinŃa unui lucru unei alte părŃi pe o perioadă de timp, stabilind un
anumit preŃ pe care cealaltă parte se obligă să îl plătească”.
Transmiterea folosinŃei mai poate rezulta dintr-un împrumut de folosinŃă (sau
comodat) sau de consumaŃie. În jurul împrumutului sunt grefate diferite contracte care au
menirea să garanteze rambursarea sumei împrumutate, cum ar fi contractul de ipotecă
pentru bunurile imobile, contractul de gaj sau de amanet pentru bunurile mobile, cauŃiunea.
Contractele de prestări de servicii.
Contractele de prestări de servicii sunt acelea prin care o persoană se angajează să
execute o anumită muncă în folosul altei persoane în schimbul unui preŃ. Există două mari
categorii de astfel de contracte :
1. În primul rând, contractul de muncă, este acel contract prin care executantul
denumit salariat, este subordonat în îndeplinirea muncii sale beneficiarului, denumit
angajator, care dirijează munca sa şi îi dă ordine.
2. Apoi, contractul de antrepriză, este acel contract în care executantul, denumit
antreprenor, este liber să organizeze el însuşi modalităŃile de îndeplinire a ceea ce îi este
cerut : el nu primeşte ordine de la beneficiar, denumit şi “stăpânul lucrării” sau “ordonatorul”,
în executarea muncii sale. Astfel definit, acest contract se aplică la tot felul de prestaŃii :
construcŃia de imobile, fabricarea diverselor obiecte, executarea unor munci, reparaŃii sau
transformări. Uneori, văzut din perspectiva specificului său, el primeşte un regim special :
astfel prestarea transportului este reglementată sub denumirea de contract de transport,
prestaŃia de conservare a unui lucru sub denumirea de depozit sau de sechestru, cel de
încheierea unor acte juridice sub numele de mandat sau comision, cel prin care se
mijloceşte întâlnirea părŃilor sub numele de curtaj.
Caracteristicile esenŃiale ale regimului contractului
Oricât de mare ar fi diversitatea contractelor, ele au un regim juridic de bază,
reglementat de Codul civil, Codul comercial şi alte acte normative (legi speciale).

2
 Negocierea contractelor.
Numeroase contracte se încheie fără a fi discutate : o întreprindere propune un
contract la care clientela sa aderă (contractul denumit de “adeziune”). Acesta este cazul
vânzărilor curente pentru care vânzătorii stabilesc “condiŃiile generale de vânzare” ; astfel de
contracte de adeziune se întâlnesc în mod frecvent în materia asigurărilor, transporturilor,
prestaŃiilor bancare.
Dar există contracte mai puŃin uzuale (denumite în dreptul francez contrats “de gré à
gré”) care presupun o perioadă lungă de punere la punct din partea juriştilor, denumită
negociere. Această fază este deosebit de importantă deoarece ea va conduce la perfectarea
contractului şi, prin urmare, succesul sau eşecul ei ; din punct de vedere juridic aceasta
reclamă trei observaŃii :
1. Libertatea contractuală. Regula esenŃială a dreptului este libertatea, în
consecinŃă, tot ceea ce nu este expres interzis este permis. InterdicŃia nu poate să rezulte
decât din ordinea publică care, atâta timp cât legea nu a precizat-o, depinde de aprecierea
judecătorilor ; în domeniul afacerilor, aceasta se prezintă spre exemplu, sub forma regulilor
care tind să facă să guverneze libera concurenŃă, protecŃia monetară, securitatea
consumatorilor etc.
2. Loialitatea negociatorilor. Negociatorii, chiar şi atunci când nu sunt încă legaŃi
juridic, trebuie să vegheze în a acŃiona de bună credinŃă unii faŃă de ceilalŃi. Greşita
cunoaştere a acestei reguli de conduită poate constitui o greşeală generatoare de
responsabilitate civilă, spre exemplu în cazul furnizării de informaŃii eronate, informaŃii
insuficiente sau lipsa de consideraŃie faŃă de interesele partenerului (cum ar fi lăsarea unui
partener să angajeze cheltuieli importante în contul contractului ştiind cu certitudine că acesta
nu va fi perfectat.
3. Calificarea juridică (determinarea naturii juridice a raportului contractual).
Negociatorii trebuie să vegheze la determinarea corectă a naturii juridice a contractului, adică
de a-l plasa în categoria juridică care îi este specifică, deoarece de aceasta depinde regimul
juridic al acelui contract, spre exemplu vânzare, închiriere, antrepriză, societate etc.
Totuşi, obligaŃiile născute din contract sunt acelea care determină regimul său juridic
şi judecătorul este liber – excepŃie făcând convenŃia părŃilor, care nu este contrară ordinii
publice, care-l obligă – de a restabili calificarea (natura juridică a contractului).
Astfel este important în special a se determina natura civilă sau comercială a unui
contract, natură care are implicaŃii multiple atât cu privire la aplicarea reglementărilor de drept
material cât şi procesual.
În sfârşit, părŃile pot crea în totalitate, sub rezerva de a nu încălca ordinea publică, un
contract de tip nou care, atâta timp cât nu îi este dată o altă calificare prin lege, este numit
contract ne numit (în opoziŃie cu contractele numite care sunt recunoscute de lege sub o
denumire specială, spre exemplu : vânzare, închiriere, societate, concesiune etc.)
Frecvent, mai ales cu ocazia unor operaŃii complexe care necesită angajarea unor
capitaluri importante, se întâmplă ca negocierile să fie de lungă durată ; părŃile, chiar înainte
de a regla ansamblul chestiunilor pe care le ridică viitoarea lor colaborare, pot să-şi manifeste
intenŃia lor comună de a ajunge la un acord. În acest sens, ele pot, după caz, să schimbe

3
scrisori de intenŃie, să încheie un acord de principiu sau, dacă negocierile lor sunt mai
avansate, o promisiune de contract.
Scrisorile de intenŃie schimbate exprimă dorinŃa părŃilor de a ajunge la un acord şi
anunŃă, în aşteptarea punerii la punct a contractului, începerea stabilirii relaŃiilor lor. Aceste
scrisori, în principiu, nu obligă părŃile să perfecteze contractul de o manieră definitivă ; ele
constituie, totuşi, un fapt juridic care ar putea justifica o acŃiune în răspundere pentru
repararea prejudiciului suferit în caz de întrerupere abuzivă a negocierilor.
Există acord de principiu în momentul în care părŃile se înŃeleg să perfecteze ulterior
un anumit contract. Dar angajamentul lor nu poartă decât asupra acestui punct ; orice alte
elemente constitutive ale contractului rămân în suspensie. Acordul de principiu nu este deci
decât afirmarea unui angajament de a contracta. Acest acord are forŃă obligatorie şi, dacă
una dintre părŃi refuză să-l aplice, cealaltă parte poate obŃine repararea prejudiciului care
rezultă din acest fapt pentru ea prin alocarea de daune-interese.
În unele sisteme de drept (dreptul francez), promisiunea de a contracta este un
veritabil contract1 atâta timp cât reprezintă angajamentul părŃilor de a încheia, în general
într-un termen determinat, un contract determinat în condiŃii stabilite. Pentru a fi validă, ea
(promisiunea) trebuie deci să conŃină elementele esenŃiale care caracterizează contractul
promis.
În aceeaşi concepŃie legislativă, promisiunea este denumită “unilaterală” dacă una din
părŃi (promitentul) se angajează, cealaltă parte (beneficiarul) având o opŃiune
discreŃionară : de a decide să contracteze sau nu la finele unui termen determinat.
Promitentul trebuie deci să se abŃină de la orice fapt sau act care ar putea împiedica
perfectarea contractului promis sub pedeapsa de a plăti eventualele daune-interese
beneficiarului promisiunii2.
În dreptul român, în cazul promisiunii (unilaterale) de vânzare “o persoană, prevăzând
un eventual interes pentru ea de a dobândi proprietatea unui bun, primeşte promisiunea
proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta ulterior – de
obicei înăuntrul unui termen – consimŃământul său de a-l cumpăra.”3
1
În dreptul francez, - după cum se precizează în doctrina românească, respectiv, Prof. dr. Francisc Deak şi Prof. dr.
Stanciu Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 1993, nota nr.1 din subsolul p. 24. –
art. 1589 alin. 1 C. civ. francez (“promisiunea de vânzare valorează vânzare, dacă există consimŃământul reciproc al
celor două părŃi asupra lucrului şi asupra preŃului”, text care nu are echivalent în Codul nostru civil) poate justifica
concluzia unui contract de vânzare-cumpărare încheiat, deşi părŃile au promis numai să vândă, respectiv să cumpere.
(Pentru amănunte vezi Henri et Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçons de droit civil, vol. III, Paris, 1963, p. 784 şi
urm.). Dacă contractul proiectat este solemn, promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare nu se asimilează
vânzării (vezi ibidem, nr. 786). MenŃionăm că, în dreptul nostru, promisiunea de vânzare – unilaterală sau bilaterală –
nu poate fi considerată nici vânzare sub condiŃie suspensivă, care – prin îndeplinirea condiŃiei, adică acceptarea în
termen – să facă valabilă vânzarea din chiar ziua promisiunii. Nu poate fi considerată o vânzare sub condiŃie, fiindcă
între părŃi nu s-a încheiat o vânzare-cumpărare (s-a promis numai), iar, pe de altă parte, evenimentul prevăzut în
condiŃie nu poate să fie însuşi consimŃământul. Pentru amănunte vezi Francisc Deak, Drept civil. Contracte speciale,
Universitatea Bucureşti, 1978, p. 12-14.
2
În dreptul francez, “în virtutea art. 1840 A din Codul general de impozite, este nulă orice promisiune unilaterală de
vânzare a unui imobil sau fond de comerŃ care nu a fost constatată printr-un act autentic sau sub semnătură privată
înregistrat într-un termen de zece zile socotite de la data acceptării sale de către beneficiar” – în acest sens vezi
Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition Juridiques LEFEBVRE,
Paris, p. 255.
3
Prof. dr. Francisc Deak şi Prof. dr. Stanciu Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti,
1993, p. 22.

4
 O promisiune de vânzare acceptată cu această rezervă constituie, neîndoielnic, un
contract (şi nu un act unilateral de voinŃă care devine caduc în caz de moarte sau dacă
persoana devine incapabilă), dar nu constituie vânzare – fiind distinctă de ea – şi nu poate
produce efectele unei vânzări4. Promisiunea de vânzare este de fapt un antecontract, care dă
naştere la un drept de creanŃă, una dintre părŃi fiind obligată (obligaŃie de a face) faŃă de
cealaltă să vândă în viitor un anumit bun5, beneficiarul promisiunii putând opta în sensul de a-
l cumpăra ori nu.
Promisiunea de vânzare poate fi nu numai unilaterală, dar, şi bilaterală – de a vinde şi
cumpăra – în care ambele părŃi se obligă să încheie în viitor contractul de vânzare-
cumpărare. Promisiunea bilaterală (sinalagmatică), la fel ca şi cea unilaterală, este un
antecontract, cu singura deosebire că în acest caz oricare dintre părŃi poate cere încheierea
contractului. Dacă, spre exemplu, părŃile s-au obligat să vândă, respectiv să cumpere un
teren, contractul de vânzare-cumpărare nu este încheiat cât timp contractul nu este întocmit
în forma prevăzută de lege (autentică) şi cu respectarea dreptului de preemŃiune (dacă este
cazul). SoluŃia trebuie să fie aceeaşi, chiar dacă contractul nu este solemn şi nu există nici
alte condiŃii legale. Deoarece vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul nu a cumpărat, ci
ambii s-au obligat numai să încheie contractul, deşi s-au înŃeles asupra lucrului şi asupra
preŃului, vânzarea-cumpărarea nu poate fi considerată încheiată6. În schimb, obligaŃia de a
încheia contractul în viitor (şi cu respectarea dispoziŃiilor speciale, dacă este cazul), este
valabilă.
Dacă promitentul-vânzător nu-şi respectă obligaŃia şi vinde lucrul unei alte persoane,
beneficiarul-cumpărător nu poate cere predarea lucrului, întrucât nu a devenit proprietar, iar
vânzarea încheiată cu o altă persoană este – cu rezerva fraudei (fraus omnia corrumpit) –
valabilă. Ca urmare, beneficiarul-cumpărător nu poate cere decât daune-interese7. Dacă însă
lucrul se mai găseşte în patrimoniul vânzătorului şi nu există alte impedimente legale – pe
lângă posibilitatea acordării daunelor-interese sau obligării promitentului, sub sancŃiunea
daunelor cominatorii, la încheierea contractului – nu se exclude posibilitatea ca instanŃa, în
lumina principiului executării în natură a obligaŃiilor şi reparării în natură a pagubelor, să
pronunŃe, în baza art. 1073 şi 1077 C. civ., o hotărâre care să Ńină loc de contract de

4
Vezi şi M. B. Cantacuzino, Curs de drept civil, Craiova, p. 656. Promisiunea de vânzare nu transferă proprietatea, ci
dă naştere numai unor obligaŃii cu caracter personal pentru una din părŃi, cealaltă parte păstrându-şi libertatea de a
decide (T.S., col. civ., dec. nr. 561/1949, în JN nr. 5-6, 1949, p. 608).
5
T.S., col. civ., dec. nr. 1071/1964, în CD 1964, p. 72; Plenul T.S., dec. de îndrumare nr. 7/1967, în CD, 1967, p. 27-
28; s. civ., dec. nr. 188/1981, în RRD nr. 10, 1981, p. 71.
6
În doctrina franceză – în acest sens vezi Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des
affaires, Edition Juridiques LEFEBVRE, Paris, p. 225. – se face următoarea remarcă : “în ciuda adagiului bine
cunoscut conform căruia, prin generalizare, promisiunea sinalagmatică de contract valorează contract, tribunalele
(franceze – n.a.) consideră că orice angajament reciproc de a contracta în viitor nu duce automat la încheierea
contractului avut în vedere : singur conŃinutul actului este determinant.”
7
Vezi T.S., col. civ., dec. nr. 1716/1956, în CD, 1956, p. 121-122; s. civ., dec. nr. 2149/1971 în Repertoriu … 1969-
1975, p. 130. Vezi şi G. Părăuşanu, Nota II la dec. pen. Nr. 667/1982 a T. Jud. Olt, în RRD nr. 1, 1984, p. 49; C.
Albulescu Toader, I. Cristea-Mureşan, Note la sent. civ. a Jud. Sect. Agricol Ilfov nr. 951/1987, în RRD nr. 9, 1988, p.
56-67.

5
vânzare-cumpărare8 şi care va avea caracter constitutiv de drepturi, operând transferul
proprietăŃii de la data când rămâne definitivă.
Remarcă : Nu trebuie să se confunde promisiunea de contract (de vânzare) cu
promisiunea de preferinŃă (sau altfel denumită “pactul de preferinŃă”) frecvent întâlnită în
contractele comerciale.
Prin pactul de preferinŃă sau promisiunea de preferinŃă, promitentul nu se angajează
să încheie un anumit contract dar, dacă se va decide să contracteze, o va face cu
beneficiarul promisiunii; deci promitentul se angajează să notifice beneficiarului orice ofertă a
unui terŃ pentru a-i permite să-şi exercite dreptul său de preferinŃă sau dă renunŃe la acesta.
Dacă ne referim la vânzare, vom aminti definiŃia dată de prof. dr. Francisc Deak
pactului de preferinŃă, “este o variantă a promisiunii de vânzare prin care proprietarul unui
bun se obligă ca, în cazul în care îl va vinde, să acorde preferinŃă unei anumite persoane, la
preŃ egal”. În acest caz este de subliniat că proprietarul bunului nu se obligă să-l vândă, ci
numai să acorde preferinŃă în cazul în care se va hotărî în acest sens. O asemenea
promisiune deşi afectată de o condiŃie potestativă, este totuşi valabilă, deoarece condiŃia este
numai simplă potestativă, realizarea ei depinzând şi de împrejurări externe voinŃei
promitentului, care l-ar putea determina să-şi vândă bunul9.
Întrucât pactul de preferinŃă – ca şi promisiunea de vânzare – nu transmite dreptul de
proprietate, nu conferă părŃii lezate dreptul de a intenta acŃiune în revendicare sau în
anularea vânzării făcute cu nesocotirea acestei promisiuni, afară de cazul când se dovedeşte
că vânzarea s-a făcut în frauda beneficiarului promisiunii cu complicitatea la fraudă din partea
terŃului achizitor10 (fraus omnia corrumpit). În lipsa fraudei, beneficiarul pactului va avea
acŃiune numai împotriva promitentului pentru daune interese, conform regulilor generale
privitoare la răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligaŃiei de a face.
În fine, este de precizat că – dacă nu s-a prevăzut altfel în convenŃia dintre părŃi –
dreptul beneficiarului rezultând din promisiunea de vânzare (unilaterală sau bilaterală)
inclusiv pactul de preferinŃă, se poate transmite prin acte între vii (cu respectarea
formalităŃilor prevăzute de lege pentru cesiunea de creanŃă) sau prin moştenire. Pentru că
legislaŃia noastră nu cunoaşte cesiunea de datorie, obligaŃia promitentului se transmite numai
prin moştenire (mortis causa).
Contractul este actul prin care părŃile se angajează definitiv să-şi asume anumite
obligaŃii determinate11. Contractul are forŃă obligatorie.

CondiŃiile de validitate ale contractelor.

A. CONDIłIILE DE FOND.
Pentru a fi valabil încheiat un contract trebuie să întrunească diferite elemente care,
conform regulilor generale în materie de contracte sunt : consimŃământul, capacitatea,
8
Vezi, în acest sens, în special, V. Stoica, F. Baias, Executarea silită a antecontractelor de înstrăinare a imobilelor în
condiŃiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în Dreptul nr. 3/1992, p. 18-28 şi lucrările şi practica
judecătorească la care autorii fac trimitere; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2614/1991, în Dreptul nr. 8, 1992, p. 80.
9
În acest sens a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II,
Bucureşti, 1929, p. 895-896.
10
T.S., col. civ., dec. nr. 1732(1957, în Repertoriu … 1952-1969, p. 224.
11
DefiniŃie dată în Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition
Juridiques LEFEBVRE, Paris, p. 225.

6
obiectul (în cazul contractului de vânzare-cumpărare : lucrul vândut şi preŃul) şi o cauză licită.
La acestea, în cazul contractelor solemne, se adaugă forma.
1. ConsimŃământul.
Orice contract presupune întâlnirea a două consimŃăminte ne viciate (respectiv un
acord de voinŃă).
Acordul de voinŃă (întâlnirea consimŃămintelor părŃilor).
Nu există contract fără acordul de voinŃă al părŃilor (oferta şi acceptarea). În
principiu, fiecare este liber să contracteze sau nu ; totuşi anumite contracte sunt obligatorii,
spre exemplu asigurarea pentru răspundere civilă în cazul deŃinătorilor de autovehicule.
În acelaşi fel fiecare este liber să-şi aleagă partenerul său contractual, sub rezerva
unor ipoteze speciale cum ar fi dreptul de preemŃiune sau regulile refuzului de a vinde.
Orice ofertă de a contracta trebuie să fie menŃinută un termen rezonabil, supus
aprecierii suverane a judecătorului fondului12, dacă nu a fost fixat nici un termen prin însăşi
oferta (“oferta valabilă până la …”).
Acceptarea poate fi expresă sau tacită (rezultând dintr-un fapt sau act care o implică).
În acelaşi timp, în principiu, în drept, cel ce tace nu consimte (tăcerea nu reprezintă
acceptare); totuşi aceasta există şi excepŃii, cum ar fi :
- între comercianŃii care sunt în relaŃii de afaceri obişnuite, constante şi de lungă
durată;
- contractele care se pot reînnoi prin “continuare tacită” : spre exemplu, asigurare,
închiriere.
CondiŃiile generale ale vânzării (sau cumpărării), imprimate în mod frecvent în
documentele întreprinderilor, nu sunt aplicabile decât dacă ele pot fi reputate ca acceptate de
către partenerul căruia se pretinde a fi opozabile. O astfel de situaŃie este în special aceea
când partenerul le cunoştea înainte de perfectarea contractului şi nu a ridicat nici o obiecŃie la
acestea.
În situaŃia în care contractul este perfectat prin corespondenŃă (scrisoare, telex,
telefax), reprezintă finalizarea procedurii de formare a contractului prin realizarea acordului
de voinŃă între partenerii care se pot afla separaŃi de mari distanŃe.
Determinarea momentului perfectării contractului prin corespondenŃă este
determinarea momentului din care acceptarea ofertei îşi produce efectele. În acest scop
trebuie analizată voinŃa celui care acceptă oferta căci numai astfel se va putea stabili dacă
acesta a înŃeles să se angajeze la ceea ce conŃine propunerea de contractare ce I-a fost
adresată din chiar momentul când el a semnat actul de acceptare sau numai din momentul
expedierii lui, sau abia din momentul când acceptarea rămâne definitivă pe data când ea
ajunge la ofertant.
O astfel de problemă vizează nu acceptarea ca atare, ci însuşi momentul perfectării
contractului căci numai din acel moment acceptarea devine irevocabilă.
Problema determinării momentului perfectării contractului prin corespondenŃă a
ocazionat formularea unor opinii (sau concepŃii) diferite în doctrina juridică şi adoptarea unor
soluŃii legislative diferite în sistemele de drept naŃional.
12
În acest sens vezi Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition
Juridiques LEFEBVRE, Paris, p. 226.

7
 Sistemul emisiunii acceptării (numit şi al declaraŃiunii). Pornind de la premisa că
acceptarea ofertei este singura condiŃie necesară pentru formarea contractului această
concepŃie consideră că contractul este perfectat din chiar momentul acceptării ofertei (în
sistemul de common law , în unele state din America Latină, în dreptul japonez şi cel sirian).
Sistemul este criticabil pe motivul că face dependentă determinarea momentului
perfectării contractului numai de voinŃa acceptantului ofertei, ceea ce este de natură să
creeze grave incertitudini cu privire la existenŃa contractului şi lasă deschisă, cel puŃin în ce-l
priveşte pe acceptant, posibilitatea unui abuz neverificabil şi irefutabil.
De aceea doctrina juridică română şi jurisprudenŃa nu agreează sistemul în discuŃie şi
au considerat că art. 1533 C. civ. nu consacră un principiu, ci reglementează doar o ipoteză
particulară valabilă numai pentru contractul de mandat ( “primirea mandatului poate să fie
tacită şi să rezulte din executarea lui din partea mandatarului”).

Sistemul recepŃiei acceptării. Potrivit acestui sistem - în general, adoptat de dreptul

continental - contractul se consideră perfectat în momentul în care acceptarea a ajuns la
ofertant, a intrat în sfera sa de activitate, indiferent dacă ofertantul a luat cunoştinŃă sau nu
despre conŃinutul ei. Acceptarea este considerată irevocabilă din momentul în care ea a
ajuns la cunoştinŃa ofertantului.
Teoria recepŃiei este o creaŃie a doctrinei juridice germane şi este prioritar consacrată
prin CondiŃiile Generale adoptate sun egida C.E.E./O.N.U. (Geneva 1958 - CondiŃii Generale
pentru vânzarea internaŃională de mărfuri). Această teorie a fost reluată şi în textele
ConvenŃiei de la Viena din 1980.

Sistemul informaŃiunii (sau al informării). Acest sistem s-a conturat în doctrina şi în

legislaŃia naŃională din unele Ńări precum Italia, Belgia, Olanda etc. ca o variantă a sistemului
recepŃiei acceptării. În esenŃă sistemul informării consideră încheiat contractul numai în
momentul când ofertantul cunoaşte efectiv conŃinutul acceptării.
ConcepŃia promovată în cadrul sistemului informării prezintă inconvenientul că lasă
determinarea momentului perfectării contractului la discreŃia ofertantului care poate nega
oricând că a luat la cunoştinŃă despre conŃinutul comunicării de acceptare pe data când acea
comunicare a sosit la sediul lui.
Datorită acestui fapt sistemul informării a fost amendat în sensul că se instituie o
prezumŃie potrivit căreia ofertantul cunoaşte conŃinutul acceptării din chiar ziua în care
comunicarea conŃinând acceptarea a ajuns la sediul (ori reşedinŃa) lui. Este o prezumŃie
relativă ce poate fi combătută prin proba contrară care cade în sarcina ofertantului.

ConcepŃia consacrată în dreptul român.

Art. 35 alin. 1 C. com. dispune că perfectarea contractului are loc în momentul când
acceptarea a ajuns la cunoştinŃa ofertantului. Se consacră astfel explicit sistemul informării,
dar acesta în forma sa pură de exprimare n-a putut fi agreat nici de doctrina juridică şi nici de
practica arbitrală.

8
 Doctrina a statuat că acestui sistem I se ataşează o prezumŃie relativă - denumită “de
recepŃie” sau “ de recepŃiune” - potrivit căreia ofertantul a luat cunoştinŃă de conŃinutul
acceptării în chiar momentul când a recepŃionat-o.
Această prezumŃie a fost consacrată pe cale indirectă şi în practica CurŃii de Arbitraj
Comercial InternaŃional Bucureşti care a stabilit că un contract negociat prin corespondenŃă
se consideră încheiat în momentul în care ofertantul primeşte prin telex, telegramă sau
scrisoare acceptarea fără rezerve din partea destinatarului ofertei.
Amendarea teoriei informării prin instituirea prezumŃiei de recepŃie, realizează o
fericită îmbinare între această teorie şi teoria informării, creindu-se astfel un nou sistem cu
caracter eclectic care înlătură inconvenientele semnalate la cele două sisteme şi creează o
certitudine suficientă în ceea ce priveşte determinarea momentului perfectării contractului prin
corespondenŃă.
În legătură cu ipoteza reglementată de art. 35 alin. 2 C. com. adică de acceptare
tardivă considerată valabilă s-au formulat mai multe opinii:
Adnotatorii Codului comercial sunt de părere că dacă acceptarea tardivă este
considerată valabilă de către ofertant, contractul ia fiinŃă numai la data când acesta l-a
încunoştinŃat pe acceptant că demersul său este valabil.
AlŃi autori consideră că şi în acest caz momentul formării contractului este acela al
ajungerii acceptării tardive la cunoştinŃa ofertantului, anunŃarea ulterioară a acceptantului
având doar rolul de simplă înştiinŃare, iar prezumŃia de recepŃie primeşte aplicare şi în
această ipoteză.
În fine alŃi autori13 sunt de părere că soluŃia corectă trebuie căutată într-o formulă de
adaptare a teoriei eclectice la termenii concreŃi ai ecuaŃiei şi ca urmare în cazul acceptării
tardive validată de ofertant, momentul perfectării contractului este data la care acceptantul
primeşte comunicarea făcută de ofertant privind considerarea ca valabilă a acceptării tardive.
Prin derogare de la regula de generală aplicare instituită de art. 35 alin. 1 C. com., art.
36 din acelaşi cod, reglementează o ipoteză în care momentul perfectării contractului este
devansat astfel încât el coincide cu data executării obligaŃiilor implicate de acel contract, dată
ce se situează în timp anterior emiterii actului de acceptare. Această ipoteză a fost denumită
de doctrina juridică - acceptare tacită a ofertei.
Pentru ca o astfel de acceptare să poată avea loc sunt necesare a fi întrunite
cumulativ trei condiŃii:
- ofertantul să fi cerut executarea imediată a contractului;
- ofertantul să nu fi impus un răspuns de acceptare prealabil începerii executării;
- răspunsul prealabil de acceptare să nu fi fost necesar nici după natura contractului.
Doctrina juridică a remarcat că dispoziŃiile legale referitoare la determinarea
momentului perfectării au caracter supletiv astfel că părŃile au deplină libertate de decizie în
stabilirea momentului şi implicit a locului perfectării contractelor lor, putând alege orice sistem
şi să stabilească orice criterii care se înscriu în limitele logicii juridice, într-un astfel de scop.
Cu toate acestea, în practică, contractanŃii uzează numai rareori de această facultate
înŃelegând să se supună soluŃiei consacrată de legea care le guvernează contractul.
13
Mircea N. Costin şi Sergiu Deleanu, , Dreptul comerŃului internaŃional, vol.I, Partea generală, ed.Lumina Lex,
Bucureşti, 1994, p. 96 - 98.

9
 Viciile de consimŃământ. Conform art. 1109 din Codul civil francez : „Nu există
consimŃământ valabil, dacă consimŃământul n-a fost dat decât din eroare, sau a fost estorcat
prin violenŃă, sau surprins de dol.”, iar conform art. 953 din Codul civil român :
„ConsimŃământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenŃă sau surprins
prin dol.”
Aceste trei vicii pot antrena nulitatea contractului (nulitate relativă) dacă sunt
determinante, în momentul formării contractului, adică dacă se poate demonstra că, fără ele,
nu s-ar fi contractat14.
De reŃinut că potrivit art. 965 din Codul civil român : „ConvenŃia făcută prin eroare,
violenŃă sau dol, nu este nulă de drept, ci dă loc numai acŃiunii de nulitate.”

Aceste vicii nu se aplică numai persoanelor fizice. Ele privesc în egală măsură şi persoanele juridice,
în special societăŃile comerciale, pentru care consimŃământul este exprimat de către reprezentanŃii lor legali
care sunt persoane fizice asupra cărora viciile de consimŃământ pot avea efect.

2. Capacitatea.
Conform art. 1306 din Codul civil român, - referitor la vânzare-cumpărare – pot
cumpăra toŃi cărora nu le este oprit prin lege. Deci regula este capacitatea, iar incapacitatea,
excepŃia. De aceea, cazurile de incapacitate sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.
Persoanele juridice nu trebuie să încheie decât acele acte care intră în sfera lor de
activitate.15

3. Obiectul (obligaŃiile născute) contractului.

Obiectul (obligaŃiile născute) contractului este obligaŃia de care este Ńinut debitorul,
sau cum se dispune în art. 962 din Codul civil român : „Obiectul convenŃiilor este acela la
care părŃile sau numai una dintre părŃi se obligă.” Aceasta poate fi :
- a face ceva : îndeplinirea unui act pozitiv, spre exemplu prestarea unui serviciu
(contract de antrepriză, de prestări de servicii, de muncă);
- a nu face ceva : spre exemplu clauza cu privire la păstrarea secretului. În practică,
acest angajament este cel mai adesea accesoriul unei alte obligaŃii ; cum ar fi în special cazul
obligaŃiei de ne concurenŃă impusă unui salariat sau vânzătorului unui fond de comerŃ;
- a da ceva, adică de a transfera proprietatea unui bun, un astfel de obiect îl constituie
obligaŃiile născute dintr-un contract de vânzare-cumpărare sau de schimb.
CondiŃiile obiectului :
- ExistenŃa obiectului – O obligaŃie este fără obiect atâta timp cât debitorul se
angajează să furnizeze un bun care nu există sau să îndeplinească un fapt absolut imposibil.
Spre exemplu, o societate comercială germană a concedat unei societăŃi comerciale
franceze dreptul de a pune în operă în câteva feluri după program, documentele de execuŃie,
sistemul şi „savoir faire” – ul cu privire la o metodă de învăŃarea stenografiei, depus la oficiul
german de brevete. Ori concluziile a doi experŃi, date în acest scop, stabilesc că există
14
Pentru amănunte cu privire la viciile de consimŃământ vezi Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON,
Initiation au droit des affaires, Edition Juridiques LEFEBVRE, Paris, p. 257-258 ; vezi şi Prof. dr. Liviu Pop, Teoria
generală a obligaŃiilor, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti,
15
Cu privire la capacitate vezi Note de curs. DREPTUL AFACERILOR. Cursul 3.

10
imposibilitate pentru oricine să ajungă la rezultatul garantat prin contract. Curtea de apel din
Paris a admis în consecinŃă că obiectul era imposibil şi a anulat contractul16.
Dar obiectul nu trebuie să existe material în momentul perfectării contractului ; este
suficient să existe la data prevăzută pentru executarea obligaŃiei. „Lucrurile viitoare pot fi
obiectul obligaŃiei” (art. 965 alin. 1 din Codul civil român şi similar art. 1130 alin. 1 din Codul
civil francez17) spre exemplu lucrurile de fabricat.
Totuşi, conform art. 965 alin. 2 din Codul civil român18 : „Nu se poate face renunŃare la o succesiune
ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da
consimŃământul celui a cărui succesiune este în chestiune.”
- Liceitatea obiectului – Obiectul obligaŃiei nu trebuie să fie contrar ordinii publice sau
în afara circuitului civil. Astfel, un anumit număr de bunuri nu pot face obiectul unui contract
deoarece sunt considerate în afara circuitului civil, spre exemplu : persoana umană ; numele
de familie ; bunurile domeniului public sau căzute în domeniul public (spre exemplu un brevet
de invenŃie după un anumit număr de ani) etc.

4. Cauza (obligaŃiile născute) contractului.

Cauza (obligaŃiile născute) contractului este motivul determinant al debitorului („din
ce cauză” se angajează?). Ea îmbracă un dublu aspect :
- un aspect obiectiv care este contraprestaŃia; spre exemplu, în orice contract de
vânzare-cumpărare, cumpărătorul se obligă să achite un preŃ deoarece vânzătorul îi transferă
dreptul de proprietate al unui bun ; în orice contract de societate (act constitutiv), asociatul se
obligă la un aport în speranŃa unui profit etc.;
- un aspect subiectiv care este mobilul (motivaŃia) debitorului şi variază după
persoane : de ce să se cumpere acest obiect şi nu altul, de ce să se aducă un aport la acea
societate şi nu la alta?
Cauza trebuie să îndeplinească două condiŃii : să existe şi să fie licită.
ExistenŃa cauzei.
Nu există cauză atâta timp cât obligaŃia nu are contraprestaŃie, fie că ea nu a existat
niciodată, fie că ea a încetat să mai existe în momentul în care angajamentul a fost luat.
Liceitatea cauzei.
„Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri
şi ordinii publice” (art. 968 din Codul civil român19. Bunele moravuri rezultă din aplicarea pe
care o fac judecătorii moralei – în special moralei sexuale – unei epoci.
B. LIPSA CONDIłIILOR DE FORMĂ.
În virtutea principiului consensualismului, regula este, atât în dreptul român cât şi
în dreptul francez, că contractul este format valid prin schimbul de consimŃăminte fără să fie
necesară constatarea în scris.

16
În acest sens vezi Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition
Juridiques LEFEBVRE, Paris, p. 259.
17
„Les choses futures peuvent être l’objet d’une obligation”.
18
Similar art. 1130 alin. 2 din Codul civil francez dispune : „On ne peut renoncer à une succession non ouverte, ni
faire aucune stipulation sur une pareille succession, même avec le consentement de celui de la succesion duquel il
s’agit.”
19
Similar art. 1133 din Codul civil francez dispune : „La cause est illicite quand elle est prohibée par la loi, quand elle
est contraire aux bonnes mœurs ou à l’ordre public”.

11
 Fac excepŃie aşa numitele contracte solemne care trebuie să fie făcute în scris sub
pedeapsa nulităŃii. Forma astfel cerută poate fi :
- un act autentic : acesta este cazul, spre exemplu, pentru donaŃii (art. 813 C. civ.
român şi art. 931 C. civ. francez), constituirea ipotecii imobiliare, vânzarea imobilelor, actele
constitutive ale societăŃilor comerciale etc.
- un simplu înscris : contractele colective şi individuale de muncă, contractele de
asigurare, contractele de închiriere etc.
În afara acestor ipoteze în care înscrisul este cerut pentru validitate, frecvent – şi
recomandat – este totuşi necesar a se recurge la un înscris :
- pentru a dovedi existenŃa şi conŃinutul contractului;
- pentru a permite înregistrarea lui;
- pentru a face opozabil contractul terŃilor după publicare (publicitate funciară); unele
menŃiuni în registrul comerŃului.

C. NULITATEA, SANCłIUNE A NERESPECTĂRII CONDIłIILOR DE VALIDITATE

ALE CONTRACTELOR.
SancŃiunea nerespectării condiŃiilor de validitate ale contractului este nulitatea.
Aceasta poate fi relativă sau absolută.
Nulitatea relativă izvorăşte din violarea regulilor care protejează un interes privat iar
nulitatea absolută din nerespectarea regulilor de interes general.
Cu toate acestea, nulitatea relativă şi nulitatea absolută au efecte identice,
diferenŃa rezidă din punerea lor în operă (modul în care se invocă şi de către cine,
termenele pentru acŃionare,).

Efectele contractului.
Efectele contractului variază după cum convenŃia este, sau nu executată.

A. EFECTELE CONTRACTULUI ÎN CAZUL EXECUTĂRII.

„ConvenŃiile legal făcute au putere de lege între părŃile contractante.
Ele se pot revoca prin consimŃământul mutual sau din cauze autorizate de lege” (art.
969 C. civ. român20).
1. ForŃa obligatorie a contractelor.
Contractele au putere de lege între părŃile contractante ; ca urmare ele trebuie să fie
executate de către fiecare contractant. Totuşi, forŃa lor obligatorie nu se aplică decât la ceea
ce părŃile au vrut în mod real. Deci riscă să apară o problemă dacă:
- ceea ce aparent a fost voit nu este ceea ce în mod real s-a convenit : simulaŃia ;
- ceea ce s-a voit nu este clar şi contractul trebuie interpretat ;
- deprecierea monetară produce un dezechilibru între părŃile contractante şi una sau
cealaltă doreşte să revizuiască sau să revoce obligaŃiile sale.
SimulaŃia.

20
La fel art. 1134 C. civ. francez : „Les conventions légalement formée tiennent lieu de loi à ceux qui les ont faites.
Elles ne peuvent être révoquées que de leur consentement mutuel, ou pour les causes que la loi autorise”.

12
 SimulaŃia este un procedeu juridic neutru care consistă în a crea o falsă aparenŃă cu
scopul de a disimula realitatea. Deci există un act aparent (denumit act public21), contrazis
parŃial sau în totalitate de un act secret22.
În cazul în care părŃile doresc să facă o simulaŃie, actul real (sau secret) trebuie să fie contemporan
cu actul aparent (sau public). Un act posterior prin care condiŃiile actului originar vor fi modificate va fi un alt
contract punând capăt primului, şi este denumit „adiŃional”, şi nu un act aparent (sau secret).
SimulaŃia poate să poarte asupra oricăror elemente ale contractului, spre exemplu
părŃile ele însele (înlocuitori sau reprezentanŃi)23 sau obiectul obligaŃiilor.
Interpretarea contractelor.
În momentul în care părŃile nu sunt de acord asupra întinderii obligaŃiilor lor, ceea ce
se întâmplă foarte des, interpretarea contractului revine judecătorului. Pentru aceasta, el
trebuie să cerceteze care a fost „intenŃia comună a părŃilor contractante, mai degrabă decât
să se oprească la sensul literal al termenilor (art. 977 C. civ. român24 : „Interpretarea
contractelor se face după intenŃia comună a părŃilor contractante, iar nu după sensul literal al
termenilor”.) ; în plus, judecătorii trebuie, în măsura posibilului, să facă să producă efect
toate clauzele contractului (art. 978 şi urm. Din Codul civil român şi corespunzător art. 1157
şi urm. Din Codul civil francez) şi, în caz de îndoială, convenŃia se interpretează în favoarea
debitorului (art. 983 C. civ. român respectiv art. 1162 C. civ. francez).
Această interpretare scoate în evidenŃă puterea suverană a judecătorilor de fond.
Revocarea contractelor.
Conform art. 969 alin. 2 C. civ. român (respectiv art. 1134 alin. 2 C. civ. francez)
contractele pot fi revocate „prin consimŃământul mutual” sau „din cauze autorizate de lege”.
Revocarea prin consimŃământ mutual.
Un contract poate fi revocat întotdeauna atunci când părŃile sunt de acord. Totuşi, ele
nu pot să dea efect retroactiv revocării în prejudiciul intereselor unui terŃ de bună credinŃă;
spre exemplu, în ipoteza unei sub – înstrăinări, revocarea nu va prejudicia interesele unui terŃ
căruia i-a fost retrocedat bunul.
Revocarea din cauze legale.
În conformitate cu prevederile art. 1020 C. civ. român : „CondiŃia rezolutorie este
subînŃeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părŃi nu
îndeplineşte angajamentul său.” Prin rezoluŃiune contractul este desfiinŃat retroactiv, iar
părŃile sunt puse în situaŃia anterioară încheierii lui. În cazul unui contract cu executare
succesivă rezoluŃiune poartă numele de reziliere şi are efect numai pentru viitor.

Titlurile.
Angajamentele luate prin contracte nu leagă decât părŃile contractante. Ori, adesea
ele sunt afectate de un termen şi creditorii ar putea dori executarea creanŃei imediat,
respectiv înainte de împlinirea termenului ; spre exemplu, cel care aşteaptă o plată peste trei
luni poate dori să dispună imediat de acea sumă ; la fel cel care încredinŃează mărfuri spre a

21
În limba franceză „acte ostensible”
22
Denumit în limba franceză „contre-lettre”.
23
„prête-nom” cum este denumit în limba franceză.
24
Art. 977 C. civ. român este similar cu art. 1156 C. civ. francez : „On doit dans les conventions rechercher quelle a
été la commune intention des parties contractantes que de s’arrêter au sens littéral des termes”

13
fi transportate, pe un traseu care durează de la o lună la trei luni, poate dori imediat banii
corespunzători valorii lor. Ca urmare a trebuit să se găsească un mecanism juridic, care să
permită efectuarea de operaŃii asupra angajamentelor contractuale, oferind, spre exemplu,
plata preŃului sau remiterea mărfurilor unor persoane care acceptă să aştepte scadenŃa.
Astfel a apărut ideea de a se constata aceste angajamente în titluri care să dea titularului lor
dreptul de a obŃine executarea prestaŃiei la scadenŃă.

Cuvântul „titlu” desemnează, în acelaşi timp, un înscris cuprinzând menŃiunile creatoare ale unui
drept şi însuşi dreptul, de care beneficiază acela (beneficiarul) care poate să se prevaleze de acel înscris, de
a obŃine executarea promisiunii (în general de a plăti o sumă de bani la o dată determinată) din partea
semnatarului înscrisului în discuŃie.

Această idee s-a născut în târgurile Evului Mediu cu aşa numita cambie25, titlu care
permite beneficiarului său să obŃină de la o persoană desemnată plata sumei de bani. Apoi,
ideea a fost extinsă la alte titluri, denumite „conosamente”, care dau titularului lor dreptul de a
obŃine de la un transportator maritim remiterea mărfii transportate. De atunci, aplicaŃiile
acestui mecanism s-au dezvoltat. Rezultă că nu toate titlurile au un regim identic. Totuşi le
uneşte un anumit punct : toate sunt fondate pe aceeaşi tehnică juridică, aceea a
negociabilităŃii ; iată de ce se vorbeşte de titluri negociabile.

Regimul titlurilor negociabile.

Nu există o definiŃie legală a titlului negociabil. Aceasta se deduce din diferitele
aplicaŃii ale acestei noŃiuni, în special cambia.
În stadiul actual al legislaŃiei asupra cambiei şi soluŃiile reŃinute de către instanŃe cu
privire la diferitele titluri recunoscute ca negociabile, s-ar părea că ar trebui reŃinut ca
negociabil orice titlu care, în funcŃie de forma sa şi prin singurul efect al formei sale,
este constitutiv al dreptului conferit celui care este titularul acestuia.

Această regulă este denumită regula „negociabilităŃii”. Acest termen nu trebuie confundat cu acela
de „negociere” care este utilizat pentru a desemna tranzacŃiile în bursele de valori.

Din această caracteristică rezultă două consecinŃe : o transmitere simplificată legată

de anumite forme şi o securitate sporită, datorată unei reguli denumită „inopozabilitatea
excepŃiilor exterioare titlului posesorului de bună credinŃă”.
Regimul titlurilor negociabile se opune deci acelui pe care l-am descris cu ocazia cesiunii de creanŃă,
utilizat atunci când angajamentul nu este constatat printr-un titlu negociabil.

I. FORMELE TITLURILOR NEGOCIABILE ŞI MODURILE LOR

DE TRANSMITERE.
Formele titlurilor negociabile.
Un titlu negociabil este un titlu care corespunde uneia din cele trei forme care
urmează :

25
În limba franceză „lettre de change”

14
 1. Titlul la purtător constată un angajament (de a plăti, spre exemplu) în beneficiul
purtătorului. Cel care are în mâinile sale titlul poate obŃine executarea lui. Aceeaşi situaŃie
este şi în cazul în care titlul nu menŃionează în mod expres indicaŃia „la purtător”. De fapt, din
momentul în care un titlu constată un angajament fără să desemneze beneficiarul, acela este
considerat la purtător. Titlul este considerat tot la purtător şi în cazul în care cuprinde clauza
„la ordin”.
2. Titlul la ordin, caracterizat prin prezenŃa cuvintelor „la ordin”, constată un
angajament la ordinul unei persoane denumite (determinate) : spre exemplu, „a se plăti la
ordinul domnului X …”. Domnul X … poate cere astfel să fie plătit el însuşi sau să dea ordin
să se plătească la ordinul unei alte persoane.
3. Titlul nominativ nu există decât în societăŃile comerciale şi îmbracă forma unei
înscrieri într-un cont deschis pe numele titularului său la societatea emitentă.
Transmiterea titlurilor pe calea negocierii.
Titlul negociabil, şi deci angajamentul pe care-l constată, poate fi transmis de către
titular unei alte persoane după procedee care sunt în funcŃie de forma titlului. Astfel :
1. Titlul la purtător este transmis prin remiterea manuală ; operaŃiune denumită
„tradiŃiune”. Deci, cine posedă titlul are dreptul să obŃină executarea.
Cu toate acestea, valorile mobiliare, fie ele la purtător sau nominative, nu pot fi
reprezentate decât prin înscriere într-un cont deschis pe numele proprietarului lor ; acestea
se transmit prin virament dintr-un cont în altul (dematerializarea valorilor mobiliare
operată conform legii26).
Numai valorile mobiliare emise de societăŃile comerciale pe suport materiale (hârtie) pot îmbrăca
forma de titluri la purtător.
2. Titlul la ordin este transmisibil prin andosare : titularul titlului menŃionează pe
verso titlului formula „plătiŃi la ordinul domnului X …” şi semnează. Andosarea este denumită
„în alb” atâta timp cât beneficiarul nu este desemnat ; titlul este practic un titlu la purtător : cel
care-l deŃine poate foarte bine să-l transmită unei alte persoane pur şi simplu prin remiterea
lui.
3. Titlul nominativ se transmite prin virament dintr-un cont în alt cont.
II. INOPOZABILITATEA FAłĂ DE PURTĂTORUL (DEłINĂTORUL)
DE BUNĂ CREDINłĂ A EXCEPłIILOR EXTERIOARE TITLULUI.
Această regulă a fost expres afirmată de lege, în primul rând cu privire la cambie. De
aceea se vorbeşte uneori despre inopozabilitatea excepŃiilor extracambiale27. Dar, departe de
a fi rezervată cambiei, ea se aplică tuturor titlurilor negociabile.
Sensul regulii se fixează pornind de la exegeza (interpretarea) formulei :
1. Inopozabilitate : Este imposibilitatea de a pune în valoare cu privire la o persoană
determinată un mijloc dat ; aici mijlocul paralizat este excepŃia.
2. ExcepŃia : Prin excepŃie se înŃelege mijlocul dat pentru a refuza executarea unei
obligaŃii. Spre exemplu, în timp ce un creditor cere debitorului său să-l plătească, acesta
invocă o excepŃie de fiecare dată când pretinde că nu este obligat să plătească.
ExcepŃia se poate fundamenta :
26
Vezi legea
27
Vezi în acest sens Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition
Juridiques LEFEBVRE, Paris, p. 281.

15
 - fie asupra nulităŃii angajamentului în cauză, spre exemplu, un viciu de consimŃământ
sau o nedeterminare a obiectului ;
- fie asupra stingerii angajamentului, spre exemplu, datoria s-a prescris sau se
compensează cu o creanŃă reciprocă.
3. ExcepŃie exterioară titlului : Titlul traduce în formă negociabilă un angajament
preexistent, spre exemplu acela de a plăti o sumă de bani sau de a remite o marfă. Ca
urmare, pentru a refuza plata sau remiterea mărfii, debitorul poate găsi două feluri de excepŃii
: cea care se sprijină pe act la originea angajamentului şi cea care ia naştere din titlul însuşi
(spre exemplu, absenŃa semnăturii).
Cel care dobândeşte titlul nu poate să cunoască excepŃiile care nu sunt aparente ;
dacă acest titlu nu reproduce nimic din contractul din care constată creanŃa, oricare excepŃii
care rezultă din contract nu vor putea fi opuse purtătorului fără să-l surprindă. Pentru ca
acesta din urmă să aibă încredere într-un titlu, trebuie deci ca toate excepŃiile despre care el
nu poate avea cunoştinŃă citindu-l să-i fie inopozabile.
În schimb, iregularităŃile în forma titlului sunt vizibile cu ochiul liber ; oricine citeşte titlul
este în măsură să le observe. Ca urmare, nu există motiv pentru a interzice debitorului să se
prevaleze de-o iregularitate formală pentru a nu se executa ( spre exemplu pentru o greşeală
de semnătură, sau dată) : cu atât mai rău pentru acela care este imprudent şi care nu citeşte
titlul cu atenŃie.
În definitiv, inopozabilitatea excepŃiilor exterioare titlului, este imposibilitatea pentru
debitorul angajamentului constatat în titlul negociabil de a opune purtătorului titlului
un mijloc de apărare care nu ar apare la citirea titlului.
Totuşi, regula cunoaşte două limitări : excepŃia de incapacitate poate fi invocată
întotdeauna de către semnatarul incapabil împotriva oricărui purtător ; în acelaşi fel excepŃia
de fals de către cel a cărui semnătură a fost imitată (falsificată).
4. Purtătorul de bună credinŃă : În general, Purtătorul titlului este acela care
poate cere executarea angajamentului.
Totuşi, în realitate terminologia este mai complicată. În titlurile la ordin, purtătorul este denumit
beneficiar sau primitor dacă a fost primul care a primit titlul ; el este desemnat sub numele de andosatar dacă
a primit titlul după andosare. În titlurile nominative, purtătorul se numeşte titular. În titlurile la purtător,
purtătorul, în mod natural, întotdeauna este desemnat sub numele de purtător.
Oricare ar fi numele pe care îl dăm, titularul titlului nu poate pretinde inopozabilitatea
excepŃiilor exterioare titlului decât dacă el este de bună credinŃă, adică dacă, în momentul în
care el primeşte titlul, nu are cunoştinŃă de excepŃii ; în consecinŃă, el este de rea credinŃă
dacă primeşte un titlu cunoscând că debitorul desemnat în acel titlu are mijlocul de a
valorifica o excepŃie împotriva celui care îi remite titlul căci, procedând astfel, el acŃionează
conştient în detrimentul debitorului ; în aceeaşi situaŃie se găseşte dacă are cunoştinŃă de
faptul că produce debitorului o daună.

AplicaŃiile titlului negociabil.

I. ANGAJAMENTELE DE A PLĂTI.
Efectele de comerŃ.
Acestea sunt titluri la ordin care constată angajamentul unei persoane de a plăti o
sumă de bani fixată la o dată determinată. Ele sunt în număr de patru :

16
 1. Cambia sau trata se prezintă sub forma unui ordin de a plăti dat de către o
persoană unei alte persoane în beneficiul unei a treia persoane. Ordonatorul (cel care dă
ordinul) se numeşte trăgător ; destinatarul ordinului, tras ; beneficiarul, beneficiar sau primitor.
2. Biletul la ordin ; este angajamentul luat de către o persoană de a plăti la ordinul
unei alte persoane. Cel care se angajează este denumit subscriitor; celălalt, beneficiar sau
primitor.
3. Warantul este un bilet la ordin care constată angajamentul de a plăti o sumă de
bani garantată cu o marfă ; warantul permite să se prevaleze de preŃul indicat în titlu asupra
valorii de vânzare a mărfurilor oferite în garanŃie.
4. Cecul este un titlu care se prezintă ca şi o cambie dar, pe de o parte, el este
întotdeauna plătibil imediat (se spune „la vedere”), iar pe de altă parte, trasul nu poate fi
decât o bancă.
Valorile mobiliare.
Acestea sunt titluri, materializate pe suport de hârtie – la purtător sau nominative –
sau dematerializate – înscrise în cont – (niciodată la ordin), emise de către societăŃile pe
acŃiuni.
Ele constată angajamentul colectivităŃii emitente, în special acela de a vărsa
dividendele aferente acŃiunilor deŃinute la acea colectivitate.
II. REMITEREA UNOR MĂRFURI.
Titlul cel mai cunoscut care permite constatarea unui angajament de remitere a unei
mărfi sub formă negociabilă este conosamentul. Acesta este un titlu la ordin sau la purtător
care constată angajamentul unui transportator maritim de a remite mărfurile transportate
purtătorului conosamentului.
Acelaşi rol îl joacă şi recipisa în cazul contractului de depozit regulat, cu privire la
marfa aflată în depozit.

Conturile curente.
Uneori angajamentele născute din contracte sunt înscrise în conturi în scopul de a se
constata, sub formă cifrată, operaŃiunile realizate. Dacă este vorba de conturi obişnuite,
înscrierile sunt simple mecanisme contabile care traduc în formă sinoptică creanŃele şi
datoriile.
În schimb, dacă este vorba de „conturi curente”, pe lângă înregistrarea contabilă, sunt
create noi relaŃii juridice între părŃi (denumite „corespondenŃi”). Contul curent este, în fapt, un
cont deschis, prin acordul părŃilor, pentru a înregistra creanŃele şi datoriile născute din relaŃiile
lor de afaceri în scopul de a nu se proceda decât la regularizări periodice prin compensaŃie.
El serveşte la evitarea regularizărilor individuale, operaŃie cu operaŃie ; este deci foarte util
între persoane care se află în relaŃii de afaceri, care au între ele în mod frecvent un număr
apreciabil de operaŃii de aceeaşi natură. De asemenea el este perfect convenabil în
raporturile bancherilor cu clienŃii lor în cazul contractelor a căror execuŃie se întinde pe o
perioadă lungă de timp şi care ocazionează apariŃia reciprocă de creanŃe şi debite între cele
două părŃi ; contul curent se grefează deci pe un contract principal şi dă naştere la
angajamente noi.

17
 Remarcă : Băncile u obiceiul de a clasifica conturile şi clienŃii lor în două categorii : „conturile de cec”
(sau „conturi de depozit”), fără legătură cu activitatea profesională a titularului lor, şi „conturi curente” care
sunt toate conturi profesionale, dar numai în măsura în care ele privesc comercianŃii.
De asemenea, se întâmplă frecvent ca asociaŃii, pentru a permite societăŃii să facă faŃă unor nevoi
de trezorerie monetară, consemnează societăŃii avansuri sau împrumuturi, înregistrate în contabilitate într-un
cont de pasiv calificat „cont curent”.
Aceste denumiri uzuale din punct de vedere juridic sunt improprii, deoarece un cont curent nu
poate fi considerat decât acela care îndeplineşte condiŃiile precizate.

I. CONDIłIILE DE EXISTENłĂ A CONTULUI CURENT.

Contul curent se creează fără formalităŃi. Dar trebuie să fie reunite următoarele trei
elemente :
1. consimŃământul reciproc al părŃilor, contul curent neputând exista decât dacă
fiecare parte îl acceptă;
2. existenŃa remiterilor. Este necesar ca părŃile legate printr-un cont curent să
efectueze remiteri şi, pentru aceasta, să înscrie în cont creanŃele care rezultă din operaŃiile
pe care le fac între ele. CreanŃele înscrise devin „articole” de credit şi debit ;
3. reciprocitatea şi confuziunea remiterilor. Fiecare parte trebuie să aibă succesiv
calitatea de „receptor” şi de „remiŃător”. Dacă remiterile nu trebuie să fie făcute numai de
către o parte, nu există cont curent.

II. EFECTELE CONTULUI CURENT.

AbsenŃa novaŃiei creanŃei originare.
Contrar unei idei răspândite, înscrierea unei datorii într-un articol de cont curent nu
atrage novaŃia, căci remiterea în contul curent nu dă naştere imediat unei creanŃe noi ; cel
care fixează, ulterior, drepturile părŃilor este soldul contului. Astfel garanŃiile şi excepŃiile
legate de creanŃa contractuală nu încetează.
Cu toate acestea instanŃele consideră că o prescripŃie nouă cu privire la dreptul de a
cere soldul contului curent se aplică din ziua închiderii contului.
Indivizibilitatea remiterilor.
În principiu, este imposibil, fără consimŃământul celor două părŃi, de a extrage din cont
un anumit articol. Creditorul nu poate reclama debitorului plata unei creanŃe contractuale care
a fost înscrisă în cont.
Capitalizarea dobânzilor contului.
UzanŃele autorizează capitalizarea dobânzilor pentru sumele înscrise într-un cont
curent la un termen convenit de părŃi.

Remarcă : În lumina explicaŃiilor precedente, reiese că acelaşi angajament născut

în domeniul afacerilor poate îmbrăca succesiv trei regimuri juridice distincte care se
suprapun şi, uneori, se neutralizează unele pe altele. La origine, angajamentul izvorăşte
dintr-un contract, acord de voinŃe creator de obligaŃii, spre exemplu pentru una din părŃi de a
vinde (transferarea proprietăŃii) şi pentru cealaltă aceea de a cumpăra (preluarea livrării şi
plata preŃului). Plata acestui preŃ neputând fi făcută imediat de către cumpărător, vânzătorul
obŃine adesea de la acela care acceptă să se angajeze într-un titlu prin care promite plata

18
beneficiarului acelui titlu. În general, titlul este o cambie pe care vânzătorul o trage asupra
cumpărătorului, pe care îl face să o accepte şi pe care o remite unui bancher ; acesta din
urmă devenindu-i astfel beneficiar şi varsă imediat vânzătorului valoarea titlului (operaŃie
denumită „scontare”), cu deducerea unei sume reprezentând serviciul făcut şi dobânzile până
la scadenŃă. Apare deci în sarcina aceluiaşi cumpărător două angajamente distincte de a plăti
preŃul : unul în virtutea contractului de vânzare, celălalt în virtutea semnării cambiei
acceptate.
Cu toate acestea, nu s-a terminat totul dacă vânzătorul şi cumpărătorul au relaŃii
născute din afaceri şi dacă au convenit să înscrie creanŃele şi debitele lor reciproce într-un
cont curent. Căci suma de plătit va fi deci înscrisă în contul curent care funcŃionează între
cumpărător şi vânzător, şi, din acel moment, regulile specifice contului curent se vor adăuga
celor născute din contract şi celor născute din titlu. După cum am văzut, titlul având o
existenŃă total independentă, existenŃa contului curent, în principiu, nu-l va influenŃa. În
schimb, angajamentul contractual va fi afectat prin includerea sumei de plată în cont.
Această suprapunere a angajamentelor supuse unor regimuri juridice diferite este una
din principalele originalităŃi în materia dreptului afacerilor. Aceasta este ceea ce permite în
realitate funcŃionarea afacerilor, şi în special operaŃiunilor de comercializare, finanŃare şi
garanŃie.

19