Note de curs

DREPTUL AFACERILOR

CURSUL 5.

Dobândirea, transmiterea şi stingerea drepturilor.

Dobândirea drepturilor.
Drepturile pot fi dobândite voluntar (actele juridice) sau ca rezultat al comportamentului
sau circumstanŃelor (faptele juridice).

Actele juridice.
Actele juridice sunt manifestări de voinŃă emise în vederea producerii de efecte
juridice (de a crea, modifica sau stinge drepturi), spre exemplu un contract de vânzare sau
testament.
Există două categorii de acte juridice :
- acte juridice unilaterale ; ele emană dintr-o singură voinŃă, cum ar fi testamentul,
punerea în posesie, confirmarea, acceptarea sau refuzul unei succesiuni, decizia executorie a
unei persoane juridice publice investită cu prerogativele puterii publice etc. ;
- acte juridice bilaterale sau plurilaterale corespund acordului a două sau mai multe
voinŃe, spre exemplu deliberările adunărilor generale ale grupurilor de persoane şi mai ales
contractul.
Nu trebuie să se confunde contractul unilateral care presupune acordul a două voinŃe chiar dacă numai
unul dintre contractanŃi are obligaŃii faŃă de celălalt (spre exemplu donaŃia) cu actul juridic unilateral bazat pe o
singură voinŃă (spre exemplu testamentul).
Cea mai mare parte a actelor îşi produc efectele în timpul vieŃii autorului lor (acte între
vii) ; cu toate acestea unele dintre ele nu sunt făcute decât luându-se în considerare decesul
(acte pentru cauză de moarte), spre exemplu asigurarea pentru deces sau testamentul.
După importanŃa consecinŃelor juridice urmărite, se face distincŃie între acte de
conservare, acte de administrare şi acte de dispoziŃie.
Anumite acte procură celor interesaŃi avantaje reciproce (acte cu titlu oneros), spre
exemplu un contract de vânzare-cumpărare. Alte acte vizează, din contră, să dea unei persoane
un avantaj fără contra-partidă (acte cu titlu gratuit sau liberalităŃi), spre exemplu testamentul
sau donaŃia.
Vom analiza condiŃiile de validitate şi efectele actelor juridice abordând pe cel mai
important dintre ele : contractul

1
 Faptele juridice.
Faptele juridice sunt evenimente oarecare (spre exemplu un accident de
circulaŃie, defăimare), cărora legea le recunoaşte efecte juridice care nu au fost voite cu
precădere de cei interesaŃi.
Aceste fapte pot fi involuntare, cum ar fi naşterea, majoratul, boala, decesul, forŃa majoră
sau curgerea timpului care permite prescripŃia. Ele pot fi de asemenea voluntare (ne respectarea
dispoziŃiilor Codului rutier, furtul …) ; dar în cele două cazuri, efectele juridice nu au fost dorite.
Ele sunt atât de variate încât este imposibil să fie enumerate toate, ca urmare vom reŃine
aici doar câteva exemple speciale importante : faptele generatoare de responsabilitate civilă,
abuzul de drept, buna şi reaua credinŃă, frauda, comportamentul nedemn, aparenŃa, îmbogăŃirea
fără justă cauză, urgenŃa şi forŃa majoră.
Responsabilitatea civilă.
Oricine cauzează o daună ilicită – există şi daune licite, spre exemplu concurenŃa loială
şi legală – altuia trebuie să o repare. Prejudiciul poate fi datorat unei neexecutări a unui
contract – este vorba de o responsabilitate contractuală – sau să aibă ca origine un simplu fapt
(caz în care se va numi “quasi-delict sau delict civil”1), antrenând o responsabilitate numită
“delictuală”.
Remarcă : Nu trebuie să se confunde delictul civil cu delictul penal care este o greşeală
prevăzută de un text cu o sancŃiune penală. Dacă un delict civil este în acelaşi timp o infracŃiune
(spre exemplu, omucidere sau rănire involuntară, escrocherie sau abuz de încredere), victima
poate, la alegerea sa, să ceară repararea prejudiciului în faŃa instanŃei civile sau în faŃa instanŃei
penale ( se vorbeşte atunci de acŃiune civilă).
La alegerea căii civile sau penale trebuie să se Ńină cont de prescripŃia dreptului la acŃiune
care este diferită, pe de o parte, în materie civilă şi în materie penală, iar pe de altă parte,
prescripŃia în materie penală variază în funcŃie de natura infracŃiunii. Mai mult, jurisdicŃia civilă
depinde de decizia penală asupra faptelor (existenŃa sau absenŃa caracterului penal al faptei) ;
dacă cele două jurisdicŃii au fost sesizate în acelaşi timp, judecătorul civil trebuie să suspende
soluŃionarea cauzei civile până la definitivarea procesului penal (“penalul Ńine în loc civilul”).
A. DAUNA (prejudiciul).
Dauna indemnizabilă poate fi :
- materială : orice atingere unui bun sau integrităŃii fizică a unei persoane, acoperind atât
pierderea suferită (“damnum emergens”) cât şi câştigul pierdut (“lucrum cessans”);
- morală, spre exemplu, o defăimare, pierderea unei fiinŃe dragi, durerea datorată
suferinŃelor fizice, prejudiciul estetic (“prix de la beauté”), privarea de anumite plăceri (spre
exemplu practicarea unui sport) … Acest prejudiciu este indemnizat (despăgubit) printr-un
“pretium doloris” sau preŃul durerii (“prix de la douleur”).

1
Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition Juridiques LEFEBVRE,
Paris, p. 132.

2
 Dar prejudiciul trebuie să fie cert, chiar dacă el nu va fi decât în viitor. Prejudiciul trebuie
să fie direct; nu se repară consecinŃele îndepărtate căci ele ar putea fi datorate unor alte cauze
(cu toate acestea, ca regulă generală, jurisprudenŃa nu Ńine cont de predispoziŃiile victimei).
InstanŃele de judecată admit repararea pierderii unei şanse dacă ea este certă şi în relaŃie
directă cu fapta prejudiciabilă : spre exemplu, o persoană victimă a unui accident care a pus
capăt evoluŃiei carierei sale profesionale, va fi despăgubită după ceea ce ar fi fost evoluŃia
viitoare a situaŃiei sale.
Repararea prejudiciului poate fi cerută de către victima însăşi sau de către o persoană
subrogată în drepturile sale, cum ar fi un asigurător (pentru asigurarea de daune dar nu pentru
asigurarea de persoane unde se cumulează despăgubirile).
Dacă persoana decedează, moştenitorii ei primind patrimoniul său, pot reclama repararea
prejudiciului în numele defunctului (acŃiune “succesorală”); ei dispun, de alt fel, şi de o acŃiune
personală pentru despăgubirea propriului lor prejudiciu (denumit “prejudiciu prin ricoşeu”).
Dacă un concubin are astăzi dreptul la repararea prejudiciului personal suferit prin decesul concubinului
său, singura calitate de amantă nu justifică acordarea de daune interese; astfel decesul unui bărbat care-şi
petrecea ziua sau o altă parte din aceasta la o femeie care-i pregătea hrana şi îi spăla uneori hainele,
întorcându-se la o alta pentru a-şi petrece noaptea la aceasta din urmă, nu dă naştere dreptului la repararea
prejudiciului suferit de cele două femei, dubla legătură fiind prea precară.
B. RAPORTUL DE CAUZALITATE.
O persoană provoacă un accident de circulaŃie, victima are piciorul luxat ; victima este
condusă la spital şi moare în cursul unui examen de rutină. Trebuie să se considere că autorul
accidentului este responsabil de o luxaŃie sau de un deces? Aceasta este o problemă de
cauzalitate.
Trebuie căutat ceea ce a provocat prejudiciul şi ceea ce prin raportare la toate
circumstanŃele care l-au condiŃionat dar acestea nu sunt decât simple coincidenŃe temporale sau
spaŃiale. De fapt trebuie să se determine care este evenimentul fără de care prejudiciul nu
s-ar fi produs.
InstanŃele, pentru a dezlega această problemă, procedează foarte empiric căutând
antecedentul care, urmând cursul lucrurilor, este la originea prejudiciului. Dar uneori ele se
îndepărtează de această linie de conduită reŃinând o faptă ilicită moralmente mai gravă, chiar
dacă aceasta nu este obligatoriu determinantă.
Trebuie ca prejudiciul să fie legat de fapta prejudiciabilă (fapta ilicită) printr-un raport
indiscutabil adică neechivoc dovedit şi direct.
Spre exemplu, nu există legătură directă între fapta comisă de către un amant care întreŃine relaŃii
culpabile cu o femeie măritată la domiciliul conjugal al celei din urmă şi sinuciderea acesteia.
Dacă judecătorul reŃine mai multe cauze, atunci există împărŃire de responsabilitate,
coresponsabilii fiind ŃinuŃi in solidum (adică solidaritate fără reprezentare mutuală a co-
debitorilor).
C. FAPTELE GENERATOARE DE RESPONSABILITATE CIVILĂ.
Dacă prejudiciul este datorat unui caz de forŃă majoră sau faptei unui terŃ sau faptei
victimei prezentând caracterele forŃei majore nu există reparaŃie posibilă (se vorbeşte despre

3
“cauza străină ne imputabilă”), exceptând cazul accidentelor de circulaŃie în care este implicat un
vehicul terestru cu motor.
La fel dacă prejudiciul survine în timpul unei competiŃii sportive, instanŃele de judecată
admit că acela care ia parte la competiŃia sportivă acceptă în cunoştinŃă de cauză riscurile
inerente fazei colective a acelui sport cu condiŃie să fie respectate regulile jocului (spre exemplu
pentru zvârlitura de copită a unui cal).
Altfel la originea prejudiciului poate fi fapta proprie a unei persoane, fapta comisă de o
persoană pentru care trebuie să răspundă un altul (răspunderea părinŃilor pentru prejudiciile
cauzate de copii lor minori, răspunderea institutorilor şi a artizanilor pentru prejudiciile cauzate
de elevii sau ucenicii, după caz, ce se află sub a lor supraveghere, răspunderea comitentului
pentru prejudiciile cauzate de prepusul său), sau prejudiciul poate fi cauzat de un lucru, de
animale ori de ruina edificiului cât şi prin actele unei autorităŃi publice care vatămă un drept al
unei persoane fizice sau juridice2.

Transmiterea drepturilor.

În principiu drepturile sunt transmisibile sau, cum se spune, “în circuit civil” sau cum spun
francezii “dans le commerce juridique” (în comerŃul juridic). Fac excepŃie :
- drepturile nepatrimoniale sau extra-patrimoniale cu câteva rezerve;
- drepturile denumite “intuitu personae”, adică cele legate de calităŃile pe care le
prezintă o persoană ; astfel în societăŃile comerciale în nume colectiv în care personalitatea
fiecărui asociat joacă un rol determinant, părŃile sociale neputând fi cedate decât cu
consimŃământul tuturor asociaŃilor, orice clauză contrară fiind considerată ca ne scrisă;
- drepturile denumite “viagere”, care se sting la decesul autorului lor (spre exemplu
uzufructul).
Cel care transmite un drept se numeşte “autor” (spre exemplu vânzătorul) ; cel care
primeşte dreptul ia numele de “având cauză” sau “având drept” (succesor în drepturi) (spre
exemplu cumpărătorul).
Întinderea transmiterii.
Este posibil să se transmită un patrimoniu în tot sau în parte sau, dimpotrivă, un drept
izolat. Se numesc succesori universali persoanele care primesc întreg patrimoniul autorului lor;
acest transfer se poate face numai din cauză de moarte, este vorba deci despre moştenitori sau
legatari universali. Se numesc succesori cu titlu universal aceia care primesc o cotitate a
patrimoniului autorului lor, având vocaŃie pentru a primi totalitatea, spre exemplu doi copii
moştenind pe tatăl lor. În sfârşit, sunt succesori cu titlu particular persoanele care primesc de
la autorul lor unul sau mai multe drepturi determinate; astfel este cazul, spre exemplu,

2
Pentru amănunte Prof. univ. dr. Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaŃiilor., ed. LUMINA LEX,
Bucureşti, 1998, p. 198-320. ; Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires,
Edition Juridiques LEFEBVRE, Paris, p. 134-147.

4
cumpărătorului unui bun mobil sau imobil care “depinde de” dreptul de proprietate al
vânzătorului.
Transmisiunea universală sau cu titlu universal poartă asupra drepturilor şi datoriilor
corespunzătoare. În schimb, succesorul cu titlu particular nu este Ńinut de actele trecute ale
autorului său cu privire la bunul transmis şi constituind o datorie (spre exemplu, contractul de
credit care a permis achiziŃionarea bunului vândut) cu excepŃia cazului în care actele trecute au
creat un drept real publicat înainte de transfer.
Un principiu de bun simŃ şi de echitate impune : nimeni nu poate transmite altuia mai
multe drepturi decât are el însuşi (“Nemo plus juris transfere potest quam ipse habet”). Cu
toate acestea, există numeroase excepŃii datorate în esenŃă :
- publicităŃii funciare (cărŃile funciare) : spre exemplu, dacă vânzătorul înstrăinează
acelaşi imobil la doi cumpărători diferiŃi, va fi preferat acela care va publica primul şi nu primul
cumpărător.
Astfel, primul care a efectuat publicitatea imobiliară, chiar dacă este al doilea cumpărător, a devenit
proprietar, chiar dacă în momentul în care el a cumpărat, vânzătorul, încheiase deja o primă vânzare, este
considerat că deja a transferat dreptul său de proprietate şi, în realitate, nu mai avea nimic de transmis.
- aparenŃei : spre exemplu regula “în materie de mobile, posesia valorează titlu”.
- bunei credinŃe : astfel posesorul de bună credinŃă, Ńinut să restituie un lucru, păstrează,
cu toate acestea, fructele.
Modurile de transmitere.
ModalităŃile de transmitere pentru cauză de moarte.
Drepturile unui defunct sunt transmisibile prin succesiune. În lipsă de testament,
devoluŃiunea succesiunii este reglementată de lege (succesiune ab intestat) persoanelor
denumite “erezi” – respectiv prin moştenire legală3.
Testamentul este un act juridic unilateral prin care o persoană organizează devoluŃiunea
bunurilor sale altor persoane, denumite legatari, pentru cauză de moarte, respectiv după
moartea sa. Totuşi, atâta timp cât defunctul lasă descendenŃi (copii) sau, în lipsă, ascendenŃi, o
parte din succesiune trebuie să le fie rezervată (de unde denumirea de moştenitori rezervatari) şi
el nu poate dispune decât de ceea ce se numeşte “cotitatea disponibilă”.
Această parte rezervatară este calculată, pentru descendenŃi, după formule stabilite de
lege în funcŃie de numărul şi felul (descendenŃi sau ascendenŃi) moştenitorilor rezervatari4.
ModalităŃile de transmitere între vii.
Între vii transmiterea unui bun poate fi cu titlu gratuit (contract de donaŃie) sau cu titlu
oneros (spre exemplu un contract de vânzare).
Nu se poate transmite o datorie cu titlu particular deoarece nu se poate impune unui
creditor un alt debitor decât cel pe care l-a acceptat, personalitatea debitorului fiind decisivă

3
Pentru amănunte şi o amplă prezentare vezi Prof. dr. Francisc Deak, Moştenirea legală, Editura ACTAMI, Bucureşti,
1994.
4
Pentru amănunte şi o amplă prezentare vezi Prof. dr. Francisc Deak, lect. Liviu Stănciulescu, asist. Camelia Toader, asist.
Veronica Stoica şi prep. Romeo Popescu, Moştenirea testamentară. Transmiterea şi împărŃeala moştenirii, Editura
ACTAMI, Bucureşti, 1994.

5
pentru securitatea plăŃii. În schimb, transferul creanŃei cu titlu particular nu prezintă nici un
inconvenient deoarece are puŃină importanŃă pentru debitor că plata o face unei persoane sau
alteia. Această transmisiune se face pe calea cesiunii, subrogaŃiei sau delegaŃiei.
A. CESIUNEA DE CREANłĂ.
Cesiunea de creanŃă5 (sau transferul de creanŃă) (art. 1391-1398 şi art. 1402-1404 din
Codul civil)6 este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de creanŃă, cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit, unei alte persoane7. Creditorul care transmite creanŃa se numeşte cedent;
dobânditorul creanŃei se numeşte cesionar; debitorul care este îndatorat să execute prestaŃia se
numeşte debitor cedat8. PărŃile contractului de cesiune a creanŃei sunt cedentul şi cesionarul.
Debitorul cedat este terŃ faŃă de contractul de cesiune. Deci cesiunea de creanŃă este fondată pe
un acord între cedent şi cesionar, debitorul cedat neputându-i-se opune.
Cesiunea de creanŃă se încheie valabil prin simplul acord de voinŃă al părŃilor, fiind un
contract consensual. ConsimŃământul debitorului cedat nu se cere deoarece nu este parte în
contractul de cesiune. Aşadar, cesiunea cu titlu oneros este validă şi îşi produce efectele între
părŃi, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiŃii de formă. În schimb, cesiunea cu titlu gratuit,
fiind o donaŃie, trebuie să fie încheiată cu respectarea condiŃiilor de formă pentru validitatea
acesteia (art. 813 C. civ.).
Cu toate că cesiunea de creanŃă îşi produce toate efectele între cedent şi cesionar, din
momentul încheierii contractului de cesiune, pentru opozabilitatea ei faŃă de terŃi, trebuie
îndeplinite anumite formalităŃi de publicitate. Art. 1393 C. civ., prevede : “Cesionarul nu poate
opune dreptul său la o a treia persoană, decât după ce a notificat debitorului cesiunea. Acelaşi
efect va avea acceptarea cesiunii făcută de debitor într-un act autentic”. Ca urmare, publicitatea
cesiunii poate fi făcută în două feluri : prin notificarea cesiunii către debitor sau prin acceptarea
cesiunii de către debitor printr-un act autentic.
Prin notificarea către debitor a cesiunii se aduce la cunoştinŃa debitorului persoana noului
creditor şi clauzele esenŃiale ale contractului de cesiune. Notificarea trimisă debitorului este de
natură să asigure posibilitatea şi celorlalŃi terŃi interesaŃi de a cunoaşte existenŃa cesiunii. Aceşti
terŃi interesaŃi sunt creditorii cedentului şi alŃi cesionari, pentru ipoteza când s-au făcut mai multe
cesiuni succesive. Dacă s-a făcut mai multe cesiuni ale aceleiaşi creanŃe, va dobândi creanŃa
acela dintre cesionari care a făcut primul notificarea cesiunii, încheiată cu cedentul, către
debitorul cedat, conform principiului “qui prior tempore potior iure”. Există totuşi creanŃe a căror
cesiune nu trebuie notificată, cum sunt creanŃele comerciale care îmbracă forma titlurilor (de
credit) la purtător.

5
În ceea ce priveşte cesiunea de datorie vezi Prof. univ. dr. Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaŃiilor.,
ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 1998, p. 465-467.
6
Vezi şi art. 1689 şi următoarele din Codul civil francez
7
Prof. univ. dr. Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaŃiilor., ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 1998, p. 458.
8
În acelaşi sens vezi Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition
Juridiques LEFEBVRE, Paris, p. 150, conform cărora : “La cession de créance este l’acte par lequel un créancier (le
cédant) transfère à une autre personne (le cessionnaire) les droits qu’il a contre son débiteur (le cédé)”.

6
 Notificarea poate fi făcută de ambele părŃi (cesionar sau cedent) producând aceleaşi
efecte. Cedentul nu are obligaŃia legală de a face notificarea. Astfel că ea este făcută, de cele
mai multe ori, de către cesionar, deoarece el este cel interesat.
Cel de-al doilea mijloc de realizare a publicităŃii cesiunii constă în acceptarea ei de către
debitor printr-un înscris autentic. Acceptarea printr-un înscris sub semnătură privată face
opozabilă cesiunea creanŃei numai faŃă de debitorul cedat, nefiind opozabilă celorlalŃi terŃi.
Pentru a fi opozabilă tuturor terŃilor este necesară forma înscrisului autentic. Acceptarea
autentică din partea debitorului cedat este valabilă şi dacă nu este cunoscută de cedent sau
cesionar. Ea poate fi făcută şi printr-un mandatar al debitorului, chiar dacă nu are o procură
autentică.
Până la notificarea sau acceptarea cesiunii, debitorul cedat poate face plata cedentului.
Plata este valabilă şi are efect liberator pentru debitor. De asemenea, creditorii cedentului, chiar
posteriori cesiunii, pot să poprească sumele pe care debitorul le datorează în cadrul raportului
obligaŃional.
În fine, art. 1394 C. civ. prevede că actul juridic care constată cesiunea chiriei unui imobil
sau arendei pe un termen mai mare de doi ani, trebuie, pe lângă formalităŃile prevăzute de art.
1393 C. civ., să fie transcris în registrele de publicitate. În sistemul de publicitate prin cărŃi
funciare, această cesiune se notează în cartea funciară a imobilului închiriat sau arendat.9
B. CESIUNEA CONTRACTULUI.
Cesiunea contractului este transmiterea de către o persoană unui terŃ a ansamblului
raporturilor juridice care decurg dintr-un contract. Această cesiune se întâlneşte cel mai frecvent
în cazul raporturilor de muncă, în situaŃia în care intervine o modificare în situaŃia juridică a
angajatorului, în special cu ocazia succesiunii, vânzării, transformarea fondurilor, transformărilor
societare, când, toate contractele de muncă în curs la data modificării subzistă între noul
angajator şi personalul întreprinderii respective.
În virtutea principiului libertăŃii contractuale, este posibilă cedarea unui contract cu
acordul cedentului şi cesionarului dar este necesar şi acordul cedatului (diferenŃa faŃă de
cesiunea de creanŃă), cu excepŃia în care contractul este incesibil (contract încheiat “intuitu
personae” sau având o clauză care stipulează incesibilitatea). Cesiunea nu este opozabilă
terŃilor decât cu condiŃia respectării condiŃiilor de formă a cesiunii de creanŃă.
C. SUBROGAłIA PERSONALĂ (sau SubrogaŃia în drepturile creditorului prin plata
creanŃei).
Plata unei datorii prin subrogaŃie poate fi privită din două puncte de vedere : modalitate
de plată a unei obligaŃii şi mijloc de transmitere a obligaŃiilor. Ca mijloc de transmitere a
obligaŃiilor, subrogaŃia constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaŃional cu o altă
persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate

9
Pentru amănunte cu privire la efectele cesiunii de creanŃă şi retractul litigios (cesiunea cu titlu oneros a unei creanŃe
litigioase) vezi Prof. univ. dr. Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaŃiilor., ed. LUMINA LEX, Bucureşti,
1998, p. 459-462.

7
drepturile creditorului plătit. Noul creditor care îl înlocuieşte pe creditorul plătit a fost iniŃial un terŃ
faŃă de raportul născut între creditor şi debitor.
SubrogaŃia este reglementată în art. 1106-1109 C. civ., unde sunt stabilite regulile
privitoare la plata obligaŃiilor prin subrogare sau înlocuire.10
Nu trebuie să se confunde subrogaŃia personală cu subrogaŃia reală, în virtutea căreia un
bun nou se substituie unui alt bun preluând regimul juridic al primului. Astfel, un soŃ vânzând un
bun propriu (care nu a intrat în comunitatea de bunuri a soŃilor) poate utiliza banii obŃinuŃi din
vânzare pentru a cumpăra un alt bun care va fi bun propriu în locul celui precedent.
D. DELEGAłIA.
DelegaŃia este actul juridic prin care un debitor, numit delegant, obŃine şi aduce
creditorului său, numit delegatar, consimŃământul unei alte persoane, denumită delegat, care se
obligă alături sau în locul delegantului. Ea presupune deci triplul consimŃământ al delegantului,
delegatului şi al delegatarului. Astfel, o persoană B debitoare lui A şi creditoare a lui C va obŃine
de la acesta din urmă un angajament prin care să-l plătească pe A ; deci nu există două plăŃi (C-
B ; B-A) ci una singură (C-A). DelegaŃia se aseamănă deci cu cesiunea de creanŃă ; dar
delegatul angajându-se faŃă de delegatar, se formează o nouă obligaŃie şi ca urmare nu va putea
opune excepŃiile pe care le-ar fi putut invoca împotriva creditorului originar (delegantul).
DelegaŃia (art. 1132 şi 1133 C. civ.) este un mod indirect de transmitere a obligaŃiilor.
Acest mecanism juridic este foarte frecvent utilizat în domeniul afacerilor. Spre exemplu, un
bancher, pentru garantarea unui credit acordat unui antreprenor, va face să-I fie atribuite
creanŃele pe care clientul său le are faŃă de un terŃ ca urmare a lucrărilor efectuate (delegaŃie de
piaŃă)11. Bancherul este delegatarul, antreprenorul delegantul şi terŃul delegatul.
DelegaŃia se poate întâlni şi prezintă interes chiar şi atunci când între părŃile care
participă la operaŃiune nu există raporturi juridice anterioare. Aşa se întâmplă în cazul scrisorilor
de credit, când o bancă (delegant) dă ordin sucursalei sau filialei sale (delegat) să deschidă un
credit unei persoane (delegatar). De asemenea, prin intermediul acestui mijloc juridic (delegaŃia)
se pot efectua şi alte diverse operaŃii : o liberalitate, un împrumut etc.
DelegaŃia este perfectă atâta timp cât delegatarul acceptă ca angajamentul delegatului
să se substituie celui al delegantului, acesta din urmă fiind astfel liberat de toate obligaŃiile sale
faŃă de delegatar. Aceasta presupune intenŃia de a nova., adică delegatarul descarcă delegantul
de obligaŃia sa originară. Această formă de delegaŃie este deci puŃin interesantă pentru delegatar
şi mult mai puŃin frecventă ca delegaŃia imperfectă prin care nu operează novaŃia. În acest caz,
delegatarul are pe viitor doi debitori (delegantul debitor originar şi delegatul). Pentru delegatar,
delegaŃia imperfectă joacă rolul unei asigurări : drepturile sale originare faŃă de delegantului
subzistă şi acesteia i se adaugă o creanŃă faŃă de delegat care nu poate opune excepŃiile pe
care le avea faŃă de delegant (spre exemplu, delegaŃia de piaŃă).

10
Pentru amănunte cu privire la subrogaŃia convenŃională, subrogaŃia legală şi efectele subrogaŃiei vezi Prof. univ. dr.
Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaŃiilor., ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 1998, p. 462-465.
11
În acest sens vezi Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition
Juridiques LEFEBVRE, Paris, p. 152.

8
 La prima vedere, delegaŃia poate fi confundată cu alte operaŃii juridice, cum ar fi :
contractul de mandat, novaŃia, fidejusiunea, stipulaŃia pentru altul şi cesiune de creanŃă.
FaŃă de mandat, delegaŃia se deosebeşte prin aceea că, pe când delegatul se obligă el
însuşi ca debitor al delegatarului, mandatarul nu se obligă personal; în cazul mandatului,
efectele contractului încheiat de mandatar se produc direct şi exclusiv în persoana mandantului.
DelegaŃia se deosebeşte de novaŃie prin aceea că nu presupune întotdeauna existenŃa
unei obligaŃii anterioare. De alt fel, delegaŃia imperfectă este lipsită de efect novator.
FaŃă de fidejusiune, delegaŃia imperfectă se deosebeşte prin aceea că, în timp ce
fidejusorul este obligat numai în subsidiar, delegantul rămâne obligat principal, alături şi
independent de delegat. Delegatarul poate urmări, la alegerea sa, pe delegat sau pe delegant.
DelegaŃia este distinctă ca operaŃiune juridică şi faŃă de stipulaŃia pentru altul. Astfel, în
cazul delegaŃiei, se cere consimŃământul celor trei persoane – delegant, delegat şi delegatar –
iar în cazul stipulaŃiei pentru altul, este vorba despre un contract care se încheie exclusiv între
stipulant şi promitent.
În fine, faŃă de cesiunea de creanŃă, delegaŃia se deosebeşte prin aceea că, delegaŃia
presupune consimŃământul debitorului iar cesiunea de creanŃă se realizează numai prin acordul
de voinŃă dintre cedent şi cesionar; pentru opozabilitatea delegaŃiei nu este necesară
îndeplinirea unor cerinŃe de publicitate, dar care, sunt prevăzute de lege în cazul cesiunii de
creanŃă; delegatarul dobândeşte împotriva delegatului, în cazul delegaŃiei perfecte, o creanŃă
nouă şi de aceea nu beneficiază de garanŃiile constituite de delegant în cadrul obligaŃiei
anterioare.

Stingerea obligaŃiilor (drepturilor).

ModalităŃile de stingere a drepturilor (obligaŃiilor) cum nu se poate mai variate. Ne vom
mărgini, să menŃionăm să menŃionăm aici, pe acelea pe care le considerăm principale :
ajungerea la termen, plata, imposibilitatea de executare a obligaŃiilor, renunŃarea la drept,
novaŃia şi prescripŃia extinctivă.
Împlinirea termenului.
“Termenul este o dată ulterioară sau un eveniment viitor, care se produce cu
necesitate, căruia este subordonată încetarea unui drept temporar.”12
Spre exemplu, o societate comercială constituită pentru 99 de ani va trebui, la expirarea
acestui termen, să fie dizolvată dacă o adunare generală extraordinară a asociaŃilor, nu a decis,
în prealabil, prelungirea ei.
La fel, toate drepturile viagere vor dispare odată cu viaŃa titularului (uzufructul spre
exemplu).

Un eveniment viitor a cărei realizare este incertă este o condiŃie. CondiŃia poate fi suspensivă :
contractul este suspendat atâta timp cât aceasta (condiŃia) nu s-a îndeplinit Ńi dacă ea se realizează contractul
12
Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition Juridiques LEFEBVRE,
Paris, p. 154.

9
devine de plin eficace retroactiv, adică socotit din ziua în care el s-a format; ea poate fi de asemenea rezolutorie,
contractul este “distrus” din momentul îndeplinirii condiŃiei. CondiŃia este nulă dacă este ilicită sau imorală sau
imposibilă ori realizarea ei depinde numai de voinŃa celui care se obligă (condiŃie pur potestativă).
Plata (executarea unei obligaŃii).
În limbaj juridic, “plata este executarea unei obligaŃii oricare ar fi obiectul ei şi nu
numai vărsarea unei sume de bani”13; astfel, într-un contract de vânzare-cumpărare,
vânzătorul, transferând proprietatea bunului vândut, execută obligaŃia sa şi în limbaj juridic, face
deci o plată.
Plata poate fi făcută de către debitor sau de către un terŃ şi, în principiu, creditorul n-o
poate refuza. În Caz de rezistenŃă abuzivă, art. 1114 – 1121 din C. civ. şi art. 586 – 590 C. proc.
civ., pune la dispoziŃia debitorului o procedură specială : oferta reală de plată14.
Darea în plată este acel mijloc de stingere a obligaŃiilor care constă în acceptarea de
către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaŃie în locul celei pe care debitorul
era obligat iniŃial să o execute. Spre exemplu, debitorul unei sume de bani transferă creditorului
său, care acceptă, proprietatea unui material sau utilaj pentru a se libera de datorie.
CompensaŃia este un mijloc de stingere a două obligaŃii reciproce şi de aceeaşi natură
existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor şi debitor al
celeilalte. (art. 1143 – 1153 C. civ.). Atâta timp cât două persoane sunt, în acelaşi timp,
creditoare şi debitoare una faŃă de cealaltă, în loc să facă o dublă plată, se consideră că cele
două datorii sunt stinse (compensate) până la concurenŃa celei mai mici; nu va rămâne de vărsat
decât eventuala diferenŃă. CompensaŃia are trei origini :
1. CompensaŃia legală – operează în temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul de voinŃă
al părŃilor sau de o hotărâre judecătorească. În acest sens, art. 1144 C. civ. dispune :
“CompensaŃia se operează de drept, în puterea legii, şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre
aceasta”.
CompensaŃia legală operează numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiŃii :
a) obligaŃiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare având,
una faŃă de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât şi de debitor ;
b) obligaŃiile să aibă ca obiect prestaŃia de a da sume de bani sau bunuri fungibile de
aceeaşi natură (art. 1145 C. civ.). CompensaŃia legală nu este posibilă când obiectul
obligaŃiilor reciproce constă în bunuri de gen de specie diferită, cum ar fi grâul şi
porumbul ;
c) creanŃele să fie certe, lichide şi exigibile, adică neîndoielnice, determinate în
întinderea lor şi să poată fi cerută executarea.
Potrivit art. 1144 C. civ. compensaŃia legală operează de plin drept, în puterea legii,
adică, operează automat. Totuşi ea nu poate opera împotriva voinŃei părŃilor. Această constatare

13
Barthélemy MERCADAL et Patrice MACQUERON, Initiation au droit des affaires, Edition Juridiques LEFEBVRE,
Paris, p. 154-155.
14
Pentru amănunte vezi Prof. univ. dr. Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaŃiilor., ed. LUMINA LEX,
Bucureşti, 1998, p. 481-482.

10
rezultă, printre altele, din prevederile art. 1149 C. civ. care dispune că atunci când s-a făcut o
cesiune de creanŃă, debitorul cedat care a acceptat-o nu mai poate opune cesionarului
compensaŃia ce ar fi putut s-o opună cedentului. Prin acceptarea cesiunii, se prezumă că a
renunŃat la compensaŃie.
Pe cale de consecinŃă, părŃile pot renunŃa la compensaŃie. RenunŃarea poate avea loc
expres sau tacit. Aşa, de pildă, un debitor care plăteşte datoria fără a opune compensaŃia se
consideră că a renunŃat la aceasta.
Art. 1147 C. civ. prevede că totuşi compensaŃia nu operează în următoarele cazuri :
- când una din creanŃe este insesizabilă, cum ar fi pensia de întreŃinere ;
- când creanŃa constă în dreptul de a cere restituirea unor bunuri fungibile date în depozit
neregulat, depozitarul nu poate opune deponentului compensaŃia obligaŃiei de restituire a
bunurilor cu obligaŃia deponentului de a-i plăti cheltuielile de conservare şi alte cheltuieli
ocazionate de depozit ;
- cel ce a spoliat pe altul nu poate opune compensaŃiei obligaŃiei de restituire a bunurilor
însuşite ilicit cu obligaŃie, faŃă de el, a celui care a fost victima spolierii. Aşa, spre exemplu,
victimei unui furt nu i se poate opune compensaŃia unei datorii pe care o are faŃă de autorul
acelui furt.
În fine, debitorul care a suferit o poprire nu poate opune creditorului popritor compensaŃia
datoriei sale cu cea a debitorului poprit.
2. CompensaŃia convenŃională este acea compensaŃie care operează prin acordul de
voinŃă al părŃilor. Se recurge la această compensaŃie atunci când nu sunt întrunite condiŃiile
compensaŃiei legale şi părŃile au interes, totuşi, să stingă anumite obligaŃii reciproce pe această
cale. De cele mai multe ori, ea se confundă cu o dare în plată reciprocă.
3. CompensaŃia judiciară – operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămasă
definitivă. Pentru pronunŃarea ei, nu este necesară întrunirea condiŃiilor prevăzute la
compensarea legală15. InstanŃele de judecată procedează în acest fel atunci când, într-un
proces, pârâtul formulează, prin cerere reconvenŃională, pretenŃii proprii împotriva reclamantului.
Dacă pretenŃiile reciproce au fost dovedite, instanŃa de judecată procedează, adeseori, la
compensarea lor şi obligă la executare doar debitul celei mai mari datorii pentru a plăti diferenŃa
de datorie care a rămas după compensare.
Imposibilitatea executării (imposibilitatea fortuită de executare a obligaŃiei de către
debitor ). ObligaŃia se stinge datorită faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de
16

executare a prestaŃiei pe care o datorează, din cauză de forŃă majoră.

Imposibilitatea fortuită de executare nu este incidentă în materia obligaŃiilor de a da sau
preda bunuri generice, deoarece “genera non pereunt”. De asemenea nu se sting, din această
cauză, nici obligaŃiile de a face, altele decât acelea care au ca obiect un fapt personal al
debitorului, fiind că ele pot fi executate oricând prin altul.

15
A se vedea Trib. Supr., col. Civ., dec. nr. 1703/1962, în C.D. 1962, p. 108
16
Prof. univ. dr. Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaŃiilor., ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 1998, p.
494.

11
 De la principiul stingerii obligaŃiilor care au ca obiect prestaŃia de a da sau preda un bun
individual determinat pentru imposibilitate fortuită de executare există următoarele excepŃii :
a) obligaŃia nu se stinge dacă în momentul pieirii lucrului din cauză de forŃă majoră
debitorul era deja pus în întârziere, afară numai dacă debitorul va dovedi că lucrul ar fi
pierit şi la creditor, în cazul când i l-ar fi transmis sau predat ;
b) obligaŃia de a restitui un bun sustras ori luat pe nedrept nu se stinge dacă bunul a
pierit din cauză de forŃă majoră, debitorul urmând a o executa prin echivalent..
RenunŃarea la drept.
În principiu, un drept poate să dispară prin renunŃarea voluntară a titularului său. Astfel,
este cazul abandonării unul lucru de către proprietarul său sau remiterea de datorie (convenŃie
prin care creditorul liberează debitorul său de tot sau în parte de datoria sa fără să-şi primească
plata).
RenunŃarea la drept nu se prezumă. Ea nu poate rezulta decât din acte care să manifeste fără echivoc a
voinŃei de a renunŃa la drept şi nu se poate deduce dintr-o simplă întârziere în a cere executarea contractului.
Totuşi nu se poate renunŃa la drepturi indisponibile (în special drepturile nepatrimoniale
sau extra-patrimoniale).
NovaŃia.
NovaŃia este o operaŃie juridică prin care părŃile sting o obligaŃie veche şi o înlocuiesc cu
o obligaŃie nouă. Stingerea obligaŃiei vechi şi naşterea noii obligaŃii au loc concomitent. Cu alte
cuvinte, obligaŃia existentă se transformă într-o obligaŃie nouă.
Prin definiŃie novaŃia este un contract. Ca urmare, pentru a fi valabilă, trebuie să fie
îndeplinite toate condiŃiile generale de validitate a oricărui contract. Pe lângă aceasta însă,
novaŃia presupune şi respectarea unor condiŃii speciale :
a) să existe o obligaŃie veche valabilă, care urmează să se stingă prin voinŃa părŃilor.
ObligaŃia lovită de nulitate absolută nu poate fi novată. Totuşi, obligaŃia lovită de nulitate relativă
poate fi novată, deoarece obligaŃiile anulabile pot fi confirmate, iar novaŃia constituie un mijloc de
confirmare a ei într-o obligaŃie valabilă. La fel, poate fi novată o obligaŃie naturală, neînzestrată
cu acŃiune în justiŃie, transformându-se astfel într-o obligaŃie civilă perfectă ;
b) să se nască prin acordul părŃilor, o obligaŃie nouă valabilă care o înlocuieşte pe cea
veche. Dacă obligaŃia nouă nu este valabilă, obligaŃia veche rămâne în fiinŃă ; stingerea obligaŃiei
vechi este condiŃionată de naşterea, în locul ei, a unei alte obligaŃii valabile. Atunci când obligaŃia
nouă este lovită de nulitate relativă, novaŃia se va consolida, dacă nulitatea a fost acoperită prin
confirmare expresă sau tacită.
c) obligaŃia nouă care se naşte prin novaŃie trebuie să aibă un element nou faŃă de
vechea obligaŃie. Elementul nou poate consta în : schimbarea uneia din părŃi, a creditorului sau
debitorului; schimbarea obiectului, a cauzei sau în adăugirea ori înlăturarea unei condiŃii care
afectează obligaŃia existentă. Acest element nou se numeşte aliquid novi.
NovaŃia produce un dublu efect : pe de o parte stinge obligaŃia veche (efect extinctiv) cu
toate asigurările sale. Pe de altă parte, ea creează o obligaŃie nouă care se substituie celei vechi

12
(efect creator); astfel excepŃiile şi mijloacele de apărare pe care debitorul le-ar fi putut opune
vechii creanŃe nu sunt opozabile noii creanŃe.
PrescripŃia extinctivă.
Atâta timp cât un drept nu este exercitat de titularul său într-un anumit interval de timp,
acesta se stinge prin neexercitate (nefolosire). În acest caz, se vorbeşte despre prescripŃia
extinctivă sau liberatorie. PrescripŃia achizitivă reprezintă dobândirea unui drept real printr-o
posesie prelungită (modalitate de dobândire a dreptului de proprietate). Astfel, art. 1837 C. civ.
dispune : “ PrescripŃia este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaŃie,
sub condiŃiile determinate prin această lege.”
În principiu “Toate acŃiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat
neprescriptibile şi pentru care nu s-a defipt un termen de prescripŃie, se vor prescrie prin treizeci
de ani, fără ca cel ce invocă această prescripŃie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se
poată opune reaua credinŃă”17. Dar prescripŃia nu atinge decât acŃiunea în justiŃie (calea
ofensivă) ; excepŃia (calea defensivă) este imprescriptibilă şi perpetuă. Astfel, un contractant,
citat la executare silită a angajamentului său, poate întotdeauna să se apere ridicând excepŃia
nulităŃii acelui contract, chiar dacă acŃiunea în nulitate este deja prescrisă.
Principiul prescripŃiei de treizeci de ani cunoaşte foarte multe excepŃii Ńinând de faptul
că:
- anumite drepturi sunt imprescriptibile : spre exemplu dreptul la nume şi dreptul de
proprietate nu se stinge prin neutilizare ;
- în foarte multe cazuri legea a abrogat acest termen; vezi Decretul nr. 167/1958,
prevederile Codului comercial etc.
PrescripŃia poate fi întreruptă (art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958) sau suspendată
(art. 13 – 15 din Decretul nr. 167/1958).

17
DispoziŃiile titlului XX din C. civ., (art. 1837 şi urm.), precum şi celelalte dispoziŃii din Codul civil privitoare la
prescripŃia extinctivă a dreptului la acŃiune având un obiect patrimonial, au fost implicit abrogate prin Decretul nr.
167/1958 privitor la prescripŃia extinctivă – B. Of. Nr. 19 din 21 aprilie 1958, republicat în B. Of. Nr. 11 din 15 iulie 1960,
cu modificările ulterioare şi anume în măsura determinată prin art. 25 şi art. 26 ale acestui decret.
Urmează a se avea în vedere art. 21 din Decretul nr. 167/1958 care prevede că dispoziŃiile acestui act normativ nu se
aplică dreptului la acŃiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaŃiune, servitute şi superficie.

13