Sunteți pe pagina 1din 5

nitorului român (ilustrată și într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii

pictate de la Viena), care îi aduce o propunere de pace.


Deși Basarab I își plătea conștiincios arenda pentru vasalitatea acordată (conform contractelor cu
coroana ungară asupra drepturilor si folosirea resurselor naturale, contract păstrat in corespondenta
papală), regele Ungariei s-a lăsat ațâțat de adversarii lui Basarab, voievodul Thomas din
Transilvania si fiul lui Niklas Gara, de-al îndepărta pe Basarab, sperând astfel că ei vor putea obține
investitura vasalității asupra Valahiei. Astfel Basarab nedorind un război devastator a oferit generos
regelui o despăgubire pentru campania sa.[1]
Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deși i se promitea generos o
despăgubire a 7.000 de mărci de argint, cedarea cetății Severinului și trimiterea unui fiu la curtea
ungară ca garanție, "numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace,
nu veți scăpa de dânsele".
Carol Robert răspunde cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de
barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la Curtea de Argeș, pe care o
găsesc pustie și o incendiază.
Unele relatări ungurești dar și cronica lui Jan Długosz povestesc despre un armistițiu încheiat între
cele două părți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe
drumul cel mai scurt. Ghizii români puși la dispoziția regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe
unguri într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. A. D. Xenopol se îndoia de veridicitatea
acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea rușinoasă a armatei
regale.
Cert este că odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și zdrobiți. Au
existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar
al doilea a însemnat distrugerea lor.
„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte,
era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu
șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea
nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care
era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă,
unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina
urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă
laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci
ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.”
—Cronica pictată de la Viena

Fuga lui Carol Robert, tablou de Molnár József (1855)


După lupta de 3 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând
hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către patrie tot prin
Timișoara.
Printre victime, alături de numeroși nobili, s-au numărat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de
Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au
fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu
puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.
„Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut
mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși
așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate
de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul
lor nu se poate socoti.”
—Cronica pictată de la Viena
Un document maghiar din 1351 menționează că în ajutorul românilor au venit și cete
de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori
numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea
ungurilor.[formulare evazivă] Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua,
cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat
împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Consecințe[modificare | modificare sursă]


„Românii... puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, vestminte scumpe, bani de aur și de argint și
multe vase de preț”
—Cronica lui Johann de Thurocz
Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o întărească din
punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele.
Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic nașterea
unui nou stat feudal independent, Basarab I asumând titlul de Mare Voievod.
Relațiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătățit abia după moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe
tron a fiului său Ludovic I, în special după 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut
suzeranitatea regelui maghiar.

Localizarea în teren a bătăliei[modificare | modificare sursă]


Lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri
precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin),
pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locației a constituit-o
drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu
Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței
armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe
drumul cel mai scurt către Ungaria.
Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la
Viena menționează doar „o cale oarecare” (quondam via), între „locuri strâmte” (passus
strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bătăliei reproduc, în opinia
lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică
românească. În neconcordanță cu această relatare, documentele emise de curtea maghiară,
precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

În zona Mehadiei[modificare | modificare sursă]


Primul care a enunțat această ipoteză, fără a-i aduce însă argumente, a fost P. Dragalina, în 1899.
Acesta considera că lupta s-a dat „în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și Meedia
[Mehadia]”.
Constantin Rezachevici menționează că „drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura
obișnuită dintre Ungaria și Țara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptățit să
aleagă la întoarcere o cale pe care o știa cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În
continuare oferă și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de
Anjou:
Pe 7 aprilie 1331 un document ungar menționează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele
românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuși amintind la 2 și 22 noiembrie 1332 că lupta
avusese loc „la ieșirea noastră de acolo”(așadar chiar la hotarul dintre Ungaria și Țara
Românească).
Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele Laurențiu
— ambii participanți la bătălie — în care menționa că lupta s-a purtat „când am ajuns în niște ținuturi
de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab
schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane”. Singurul
teritoriu de graniță al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stăpânirea lui Basarab era Banatul
de Severin, pentru care domnitorul român depusese jurământ de vasalitate la 1324. Plecând de la
această concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic(1.739 m), iar zona
bătăliei undeva între Orșova și nordul Mehadiei.

În zona Țara Loviștei - Valea Oltului[modificare | modificare sursă]


Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de
către Ion Conea, un an mai târziu. Ambii s-au bazat pe trei premise:

1. armata ungară se retrăgea pe ascuns, ca fugari


2. prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar
3. acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Țara Loviștei și mai apoi pe Valea
Oltului.
Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu amânată
de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost
considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată). Constantin
Rezachevici se îndoiește însă de acest lucru, deoarece oastea maghiară avea obiceiul să poarte
provizii în campaniile sale și consideră motivul drept pretext pentru a ascunde adevăratele cauze ale
înfrângerii.
Constantin Rezachevici menționează în plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert
și sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros între cele două părți, din cauza nesupunerii
sibienilor. Până la moartea regelui maghiar relațiile dintre cele două părți au rămas la fel de reci. Mai
mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menționează faptul că în timpul
bătăliei din 1330 sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste
condiții socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu.
Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și
fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a
drumului de pe Valea Oltului:
„Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Țara Românească, acesta [Bako],
din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră și a
stăpânului său cu puțini oameni, în niște solii și treburi tainice, apărându-se de dușmani și de primejdia
morții prin iscusința sa isteață și mântuindu-se printr-un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne-a
ajuns chiar sub cetatea Argeș, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa
neașteptată.”
În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s-a întors regele)
este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.

În pasul Rucăr-Bran[modificare | modificare sursă]


Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera că bătălia a fost purtată „în cazanul de la
Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Pe Valea Prahovei[modificare | modificare sursă]


Bătălia de la Posada în cronica lui Johann de Thurocz

Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia
cercetătorului Florian-Nicu Smărăndescu.
În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit să se
petreacă astfel încât lui Basarab să-i fie cât mai ușor să îi scoată din țara sa, o dată cu încetarea
ostilităților.
În al doilea rând, menționează relatarea călătorului Maciej Stryjkowski (1547 - 1582), venit de
la Constantinopol spre a merge în Polonia natală. Acesta a ales ruta Silistra - Călărași - Valea
Prahovei - Țara Bârsei - Pasul Oituz - Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul
presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale: „Când Carolus, regele Ungariei a pornit
fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni
și moldoveni, așa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde
a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am
văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu,
oraș în Transilvania, dincolo de munți”. Cercetătorul consideră că este vorba despre schitul numit în
popor „Trei Lespezi”, aflat în PosadaPrahovei și refăcut de către Cantacuzini în 1661. De asemenea,
locația corespunde și distanței de două zile călare față de Sibiu.
Nu în ultimul rând, într-o diplomă din 13 decembrie 1335, către Nicolae Radoslav, regele
menționează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura
dreaptă a zidului de dușmani și luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste...
aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă”. Această direcție a deplasării regelui după scăpare a
fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieșire din Muntenia.
În final, Florian-Nicu Smărăndescu lansează și o ipoteză a interpretării figurilor de stil din relatarea
Cronicii pictate. Astfel, este relatată prinderea oștenilor „ca peștii în vârșă”, într-un defileu „ca o
corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții „cum se clatină trestiile în vânt”. Asemenea descriere
— consideră cercetătorul — ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe
alocuri crește trestia.

Note[modificare | modificare sursă]


1. ^ Charles Lelong; "Revue general", Bruxelles, 1871

Bibliografie[modificare | modificare sursă]


 Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de Severin...,
în Magazin istoric, nr. 4 (289) aprilie 1991, p. 51 – 54,
 Florin-Nicu Smărăndescu, ... sau pe Valea Prahovei?, în Magazin istoric, nr. 4 (289) din aprilie
1991, p. 55 – 56,
 I. Mărculeț, Posada (9-12 noiembrie 1330) – moment de cumpănă și vitejie în istoria Țării
Românești, în România Mare, nr. 905, an