Sunteți pe pagina 1din 4

ut totul pentru reîmpăcare.

Când Henric a avut un nou atac de nebunie, York a fost din nou numit
Protector, iar Margaret a fost însărcinată cu îngrijirea bolnavului, dar a fost îndepărtată din Consiliul
de regență care lua toate hotărârile.
După prima bătălie de la St Albans, compromisul din 1455 a părut că are succes, cu York rămas
vocea dominantă în Consiliu, chiar și după ce Henry și-a revenit. Însă problemele care generaseră
conflictul au reapărut în scurtă vreme. Cea mai importantă dintre acestea era dacă ducele de York,
sau fiul minor al lui Henric și Margaret, Edward, avea să fie viitorul rege. Regina Margareta a refuzat
să accepte orice soluție de compromis care ar fi presupus dezmoștenirea fiului său și a devenit clar
că ea nu va accepta ca ducele de York și aliații lui să mai aibă în continuare puterea militară. Henric
a plecat într-o vizită regală în Midlands în 1456, iar Margaret nu i-a mai permis să se reîntoarcă la
Londra (regele și regina erau foarte populari în Midlands, dar au devenit încă și mai nepopulari în
Londra unde negustorii erau furioși datorită scăderii vânzărilor și a creșterii dezordinii din oraș).
Curtea regală s-a mutat la Coventry. Din acel moment, ducele de Somerset a început să fie noul
favorit al curții regale, luând locul tatălui său. Margaret l-a convins pe rege să-l demită pe York din
funcția de Protector, în timp ce York a luat hotărârea de a se reîntoarce la postul lui din Irlanda.
Dezordinile din capitală și lipsurile de pe coasta de sud au continuat să crească, dar regele și regina
au continuat să-și apere pozițiile lor, regina introducând sistemul recrutărilor obligatorii pentru prima
oară în Anglia. În acest timp, Richard Neville, conte de Warwick, (poreclit mai târziu "The Kingmaker
– Făcătorul de regi"), aliatul lui York, a devenit din ce în ce mai apreciat la Londra ca erou al clasei
negustorilor.
După reîntoarcerea lui York din Irlanda, ostilitățile au reînceput pe 23 septembrie 1459 cu bătălia de
la Blore Heath în Staffordshire, unde o armată importantă Lancasteriană nu a reușit să împiedice
forța Yorkistă, de sub comanda lui Lord Salisbury, să se îndrepte de la castelul
Middleham spre Yorkshire, unde avea să se unească cu York la castelul Ludlow. După o victorie
Lancasteriană în bătălia de la Ludford Bridge, Edward conte de March (fiul mai mare al lui York, mai
târziu Eduard al IV-lea al Angliei), Salisbury și Warwick au fugit la Calais. Lancasterienii aveau din
nou controlul în acest moment, iar Somerset a fost numit guvernator de Calais. Încercarea lui de a-l
alunga pe Warwick a fost zădărnicită cu ușurință, Yorkiștii reușind chiar să lanseze raiduri în zona
de coastă, pornind din Calais în 1459–60, făcând să crească haosul și dezordinile din țară.
Până în 1460, Warwick și aliații lui au fost capabili să organizeze o invazie în Anglia, reușind să
cucerească zona Kent și orașul Londra, de unde au căpătat un sprijin important. Sprijiniți și de
emisarul papal, care trecuse de partea lor, Yorkiștii au avansat către nord. Henry a plecat în fruntea
unei armate către sud pentru a-i întâlni, în timp ce Margaret a rămas în nord cu prințul
Edward. Bătălia de la Northampton, din 10 iulie 1460, a fost un dezastru pentru Lancasterieni.
Armata Yorkistă condusă de Richard Neville, conte de Warwick, ajutată și de trădătorii din rândurile
armatei regale, au reușit să-l prindă pe Henry, ducându-l prizonier la Londra.

Acordul[modificare | modificare sursă]


Date fiind succesele lui militare, York a început să facă presiuni pentru a accede chiar el la tron,
bazându-se și pe lipsa de legitimitate a liniei Lancastriene. După ce a debarcat în nordul
ținutului Wales, el și soția lui, Cecily, au intrat în Londra cu tot fastul rezervat de obicei monarhului. A
fost convocat Parlamentul, iar York și-a făcut publică dorința de a se urca pe tron, așteptându-se ca
lorzii să-l încurajeze și pe el așa cum o făcuseră cu Henry al IV-lea în 1399. În loc de încurajare,
lorzii au păstrat tăcerea. În momentul în care el și-a anunțat dorința de a se urca pe tron, lorzii, chiar
și Warwick și Salisbury, au fost șocați de îngânfarea lui. Lorzii nu doreau să-l detroneze în acel
moment pe Henry. Dorința lor era de a-i îndepărta consilierii regali considerați incapabili sau corupți.
În ziua următoare, York a prezentat arborele genealogic al familiei în detaliu, susținându-și pretenția
la tron prin descendența directă din Lionel de Antwerp, argumentele sale fiind privite cu mai multă
înțelegere de această dată. Parlamentul a acceptat să ia în considerație problema și în cele din
urmă a fost de acord că pretențiile lui York erau întemeiate, dar, cu o majoritate de cinci voturi, a
hotărât ca Henry să rămână rege. În octombrie 1460 a fost pus la punct un compromis, (Act of
Accord), prin care York era recunoscut ca succesor al lui Henry la tron, dezmoștenindu-l astfel pe
fiul de șase ani al lui Henry, prințul Edward. York a trebuit să accepte acest compromis, acesta fiind
câștigul cel mai mare pe care îl putea obține. Pretențiile lui erau parțial satisfăcute, de vreme ce
fusese numit Protector al Regatului, dându-i-se posibilitatea să guverneze în numele lui Henry. Lui
Margaret i s-a impus să părăsească Londra împreună cu prințul Edward. Act of Accord s-a dovedit
inacceptabil pentru Lancastrieni, care s-au alăturat lui Margaret, formând o armată mare în nordul
țării.

Contraatacul Lancastrian[modificare | modificare sursă]


Ducele de York a părăsit Londra mai târziu în același an alături de Salisbury, pentru a-și consolida
pozițiile din nord împotriva armatei reginei Margaret, despre care se știa că se concentra în
apropierea orașului York. Richard, de Crăciunul anului 1460, s-a păstrat în defensivă la castelul
Sandal lângă Wakefield. Deși armata reginei Margaret depășea numeric pe cea a lui Richard cu mai
mult de două ori, pe 30 decembrie, York a dat ordin soldaților săi să părăsească adăpostul castelului
și să atace. Armata sa a fost învinsă în mod catastrofal în bătălia de la Wakefield. Richard a fost ucis
în luptă, iar Salisbury și fiul de 17 ani al lui Richard, Edmund, conte de Rutland au fost capturați și
decapitați. Regina a dat ordin ca să fie expuse capetele tăiate ale celor trei pe zidurile orașului York.
Act of Accord și evenimentele de la Wakefield, l-au lăsat pe tânărul de 18 ani Edward, conte de
March, fiul cel mai în vârstă al lui York, pe poziția de duce de York și moștenitor al tronului. Moartea
lui Salisbury l-a făcut pe moștenitorul lui, Warwick, cel mai mare proprietar feudal din Anglia.
Margaret a plecat în nord, în Scoția, pentru a căuta ajutor aici. Mary de Gueldres, regină a Scoției a
fost de acord ca să o ajute pe Margaret cu soldați, cu condițiile ca Anglia să cedeze Scoției orașul
Berwick, iar fiica reginei Scoției să fie logodită cu prințul Eduard. Margaret a fost de acord, deși nu
mai avea bani să-și plătească armata, fiind în stare numai să promită oștenilor că vor avea
permisiunea să se bucure de prăzi uriașe din bogățiile sudului Angliei, atâta vreme cât nu avea loc
nici un jaf la nord de râul Trent. Regina și-a condus armata la Hull, recrutând pe drum din ce în ce
mai mulți luptători.
Între timp, Edward de York și armata lui s-au luptat cu trupele lui Pembroke, care veneau din Tara
Galilor și le-a înfrânt cu desăvârșire în bătălia de la Mortimer's Cross din Herefordshire. El și-a
încurajat oamenii cu priveliștea "nălucii" a trei sori la răsărit, (fenomen natural cunoscut cu numele
de "soare fals"), spunându-le că este un semn prevestitor al victoriei și îi reprezintă pe cei trei fii
supraviețuitori ai lui York—el însuși, George și Richard. Această întâmplare l-a făcut pe Edward să
aleagă semnul soarele strălucind orbitor ca însemnul său heraldic.
Margaret s-a îndreptat către sud, făcând ravagii în timp ce înainta, armata asigurându-și
aprovizionarea prin jefuirea proprietăților pe lângă care treceau prin sudul prosper. În Londra,
Warwick s-a folosit de jafurile armatei reginei în scopuri propagandistice pentru întărirea sprijinului
celor din sud pentru facțiunea Yorkistă. Astfel, orașul Coventry și-a schimbat orientarea, sprijinind pe
Yorkiști. Warwick nu a reușit să adune destul de rapid o armată suficient de puternică și, fără
ajutorul armatei lui Edward, a fost prins total nepregătit de sosirea armatei reginei la St Albans. În
timpul celei de-a doua bătălii de la St Albans, regina a învins în cea mai decisivă victorie de până
atunci a facțiunii Lancastriene, iar forțele Yorkiste au fugit lăsându-l în urmă pe regele Henry, găsit
neînarmat la adăpostul unui copac. Regele Henry a ridicat la rangul de cavaler treizeci de soldați
imediat după bătălie. Cum armata regală continua să avanseze către sud, locuitorii Londra au fost
cuprinși de frică, în oraș răspândindu-se zvonuri despre sălbaticia soldaților veniți din nord, care
aveau de gând să jefuiască orașul. Locuitorii Londrei au închis porțile orașului și au refuzat să ofere
hrană armatei reginei, care a jefuit ținuturile înconjurătoare, Hertfordshire și Middlesex.

Triumful Yorkist[modificare | modificare sursă]


Edward avansa între timp către Londra dinspre vest, unde i se alăturaseră forțele lui Warwick.
Această mișcare a coincis cu retragerea reginei spre nord la Dunstable, ceea ce a permis lui Edward
și Warwick să intre în Londra cu armata lor. Au fost primiți cu entuziasm, bani și hrană de orașul
sprijinitor al Yorkiștilor. Edward nu mai putea să pretindă că vrea să îndepărteze consilierii incapabili
de lângă rege. Cum tatăl și fratele său fuseseră uciși la Wakefield, scopul lui lui devenise lupta
pentru coroană. Edward avea nevoie de autoritate și asta a părut la îndemână când Episcopul
Londrei a întrebat poporul capitalei care este părerea lor în problema succesiunii, locuitorii strigând
"Regele Edward!" Cererea mulțimii a fost repede aprobată de Parlament și Edward a fost încoronat
neoficial într-o ceremonie aranjată în grabă la Westminster Abbey. Edward și Warwick aveau
sprijinul londonezilor astfel, deși Edward jurase că nu va fi încoronat oficial până când Henry și
Margaret nu erau executați sau exilați. Edward a anunțat că Henry și-a pierdut dreptul la tron în
momentul în care i-a permis reginei sale să ridice armele împotriva moștenitorilor legali, așa cum
fuseseră definiți de Act of Accord. În acest fel ar fi devenit clar că victoria lui Edward nu era decât o
simplă restaurare a succesiunii legale la tron, în condițiile în care și Henry și predecesorii săi din
Casa de Lancaster erau uzurpatori. Acesta era de fapt argumentul pe care îl acceptase Parlamentul
cu un an în urmă.
Edward și Warwick au mărșaluit spre nord, strângând o armată impresionantă, întâlnind armata
Lancastriană la fel de puternică la Towton. Bătălia de la Towton, lângă York, a fost cea mai mare
luptă de până atunci a Războiului celor Două Roze. Conform estimărilor, între 40.000 și 80.000 de
oameni au luat parte la luptă, peste 20.000 fiind uciși în timpul bătăliei și după încheierea acesteia,
un număr enorm pentru acele vremuri și cele mai mari pierderi de vieți omenești întâmplate într-o
singură zi în Anglia. Noul rege și armata sa au câștigat o victorie decisivă, facțiunea Lancastriană a
fost decimată, cei mai mulți membri ai acestei case fiind uciși în luptă. Henry și Margaret, care
așteptau împreună cu fiul lor în York, au fugit spre nord, când au auzit de dezastrul militar al Casei
lor. Mulți dintre nobilii Lancastrieni supraviețuitori au schimbat taberele supunându-se regelui
Edward, iar cei care nu au făcut-o s-au refugiat în câteva castele de la granița din nord și în alte
câteva din Țara Galilor. Edward a ocupat orașul York, pe zidurile orașului fiind întâmpinat de
capetele putrezite ale tatălui și fratelui său și al lui Salisbury, capete care au fost rapid înlocuite cu
cele ale nobililor Lancastrieni învinși, printre care vestitul Clifford de Skipton-Craven, cel care a
ordonat executarea fratelui lui Edward, Edmund, după bătălia de la Wakefield.
Henry și Margaret au fugit în Scoția unde au stat la curtea regală a lui James al III-lea, unde au
tradus în viață promisiunea făcută cu ceva vreme mai înainte, aceea de a ceda
orașul Berwick scoțienilor. Mai târziu, în același, an au condus o invazie în zona localității Carlisle.
Din cauza lipsei de bani, forțele invadatoare au fost ușor respinse de oamenii lui Edward, care
alungau ultimele forțe Lancastriene din ținuturile nordice.
Încoronarea oficială a lui Edward a avut loc în iunie 1461 în Londra, unde a fost întâmpinat cu
entuziasm de sprijinitorii săi și aclamat ca noul rege al Angliei. Edward a fost în stare să conducă
regatul într-o pace relativă în următorii zece ani.
În nord, unde mai mulți comandanți Lancastrieni dețineau controlul unor castele, Edward nu a reușit
să aibă controlul complet până în 1464. Dunstanburgh, Alnwick și Bamburgh au fost printre ultimele
castele care au fost cucerite. Puternica fortăreață Harlech (Wales) a fost cucerită în 1468 după
asediul de șapte ani. Henry, regele detronat, a fost prins în 1465 și a fost ținut prizonier în Turnul
Londrei, unde, după standardele vremii, a fost destul de bine tratat.
Au mai fost două revolte Lancastriene în 1464. Prima dintre lupte a fost bătălia de la Hedgeley
Moor pe 25 aprilie și a doua a fost bătălia de la Hexham pe 15 mai. Ambele revolte au fost zdrobite
de fratele lui Warwick, John Neville, primul marchiz de Montagu.

Reluarea ostilităților 1469–1471[modificare | modificare sursă]


Perioada 1467–70 a marcat deteriorarea rapidă a relațiilor dintre regele Edward și fostul său mentor,
puternicul Richard Neville, conte de Warwick—"Făcătorul de regi". Au fost mai multe cauze ale
rupturii dintre cei doi, dar în principal a fost vorba de decizia lui Edward de a se căsători în secret în
1464 cu Elizabeth Woodville. Edward a anunțat mai târziu vestea căsătoriei ca pe un fapt
împlinit, ceea ce a produs o uriașă rușine lui Warwick, care, convins de nevoia unei alianțe cu
Franța, negocia încheierea unei căsătorii între regele englez și o prințesă franceză. Această rușine
s-a transformat amărăciune în momentul în care membrii familiei Woodville au ajuns favoriți la curte
în dauna celor din familia Neville. Alți factori au făcut să crească dezamăgirea lui Warwick: preferința
lui Edward pentru o alianță cu Burgundia (în dauna Franței), ca și faptul că Edward s-a opus ca frații
lui, George, duce de Clarence și Richard, duce de Gloucester, să se căsătorească cu fiicele lui
Warwick, Isabel Neville și respectiv Anne Neville. Mai mult, popularitatea lui Edward era în scădere
în această perioadă datorită creșterii taxelor și a continuelor încălcări ale legilor și ordinii.
Prin 1469, Warwick a format o alianță cu fratele gelos și perfid al lui Edward, George. Ei au adunat o
armtă cu care l-au înfrânt pe rege în bătălia de la Edgecote Moor, asediându-l pe Edward în castelul
Middleham în Yorkshire. Warwick a hotărât executarea tatălui reginei, Richard Woodville, primul
conte de Rivers. Edward a fost forțat să convoace o sesiune a Parlamentului la York, în cursul
căreia ar fi trebuit să fie declarat nelegitim, coroana urmând să fie transmisă lui Clarence
ca moștenitor aparent al lui Edward. În acest timp, țara era în fierbere, Eduard având șansa să poată
apela la loialitatea fratelui său Richard, duce de Gloucester și a altor nobili. Gloucester a sosit în
fruntea unei mari forțe, eliberându-l pe rege.
Warwick și Clarence au fost declarați trădători și au fugit în Franță, unde, în 1470, Louis al XI-lea al
Franței era presat de regina exilată Margaret de Anjou să o ajute la invadarea Anglia pentru a
recupera tronul soțului ei captiv. Regele Louis a avut ideea unei alianțe între Warwick și Margaret, o
soluție la care nici unul dintre vechii inamici nu s-au gândit, dar care, în cele din urmă, a apărut ca o
afacere profitabilă. De fapt, fiecare dintre cei doi se aștepta la alte beneficii: Warwick dorea un rege
marionetă (ori Henry, ori fiul său), iar Margaret dorea să recapete ceea ce considera a fi regatul
familiei sale. Până în cele din urmă, a fost aranjată o căsătorie între fiica lui Warwick, Anne Neville,
și fiul lui Margaret, fostul prinț de Wales, Edward de Westminster. Warwick a invadat Anglia în
toamna anului 1470.
În acest moment, a fost rândul lui Edward al IV-lea să fugă din țară. Atunci John Neville a schimbat
tabăra pentru a-l sprijini pe fratele lui, Warwick. Edward nu era pregătit pentru o înfruntare cu armata
foarte mare a lui Neville, care venea din nord și și-a demobilizat armata. Edward și Gloucester au
fugit din Doncaster spre coastă și de aici în Olanda, iar de aici în exil în Burgundia. Warwick
invadase deja Anglia cu armata din Franța, iar planul lui de a-l elibera și repune pe tron pe Henry al
VI-lea s-a realizat. Henry al IV-lea a traversat triumfător străzile Londrei în octombrie ca rege repus
în drepturi, iar Richard și Edward au fost proclamați trădători. Succesul lui Warwick a fost de scurtă
durată însă. El și-a supraestimat forțele când a plănuit să invadeze Burgundia împreună cu forțele
regelui Franței, care-i promisese drept recompensă teritoriul Olandei. Asta l-a făcut pe Charles cel
Temerar al Burgundiei să-l sprijine pe Edward. Charles a promis bani și o armată pentru invadarea
Angliei în 1471. Edward l-a învins pe Warwick în bătălia de la Barnet în 1471. Restul forțelor
Lancastriene au fost distruse în bătălia de la Tewkesbury, iar prințul Edward de Westminster,
urmașul la tron al Casei de Lancaster, a fost ucis. Henry al VI-lea a fost ucis la scurtă vreme după
aceasta, (14 mai, 1471), pentru a întări poziția Casei de York în lupta pentru menținerea puterii.

Richard al III-lea