Id Pen Gen Ii 2018 PDF

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
FACULTATEA DE DREPT
DREPT PENAL
- Partea generală -
II
Titular: lect. univ. dr. Daniel NIŢU

An universitar: 2018/2019
Silabus
Învăţământ la Distanţă
CUPRINS
I. INFORMAŢII GENERALE........................................................................................9
A. Date de identificare a cursului ............................................................................................. 9
B. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite ................................................................................ 9
C. Descrierea cursului ............................................................................................................. 10
D. Organizarea temelor în cadrul cursului ............................................................................ 10
1. Capitolul I - Pluralitatea de infracţiuni ............................................................................. 10
2. Capitolul II - Pluralitatea de făptuitori .............................................................................. 10
3. Capitolul III - Pedepsele aplicabile persoanei fizice .......................................................... 10
4. Capitolul IV - Individualizarea judiciară a pedepselor ...................................................... 10
5. Capitolul V - Individualizarea judiciară a executării pedepselor ....................................... 11
6. Capitolul VI - Măsurile de siguranţă ................................................................................. 11
7. Capitolul VII - Minoritatea................................................................................................ 11
8. Capitolul VIII – Persoana juridică. Pedepse. Prescripţie. Reabilitare ............................... 11
9. Capitolul IX – Cauzele care înlătură răspunderea penală ................................................. 11
10. Capitolul X - Cauzele care înlătură executarea pedepsei ................................................. 11
11. Capitolul XI - Cauzele care înlătură consecinţele condamnării ...................................... 11
E. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs ................................................................ 11
F. Materiale bibliografice obligatorii ..................................................................................... 12
G. Materiale bibliografice obligatorii ..................................................................................... 12
H. Calendar al cursului........................................................................................................... 12
I. Politica de evaluare şi notare............................................................................................... 12
J. Elemente de deontologie academică ................................................................................... 14
K. Studenţii cu dizabilităţi ...................................................................................................... 15
L. Strategii de studiu recomandate......................................................................................... 15
II. SUPORTUL DE CURS.............................................................................................16
- Capitolul I -...................................................................................................................16
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI .......................................................................16
A. Scopul şi obiectivele ............................................................................................................ 16
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior...................................................... 16
C. Schema logică a modulului................................................................................................. 16
D. Conţinutul informaţional detaliat ...................................................................................... 16
§ 1. Consideraţii generale........................................................................................................ 16
1.1. Definiţie ......................................................................................................................... 16
1.2. Formele pluralităţii de infracţiuni ................................................................................. 17
§ 2. Consideraţii generale........................................................................................................ 17
2.1. Definiţie ......................................................................................................................... 17
2.2. Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni ...................................................... 17
2.3. Formele concursului de infracţiuni ............................................................................... 19
2.3.1. După numărul acţiunilor sau inacţiunilor care stau la baza infracţiunilor concurente,
se distinge între: ................................................................................................................ 19
2.3.2. După natura infracţiunilor, se face distincţie între ................................................... 21
2.4. Sancţionarea concursului de infracţiuni ....................................................................... 21
2.4.1. Aspecte introductive................................................................................................. 21
2.4.2. Sancţionarea în cazul persoanei fizice ..................................................................... 22
2.4.3. Aplicarea pedepsei în cazul judecării separate a infracţiunilor concurente .............. 23
2.4.4. Sancţionarea în cazul persoanei juridice.................................................................. 24
§ 3. Recidiva ............................................................................................................................ 24
3.1. Definiţie ......................................................................................................................... 24
3.2. Formele recidivei .......................................................................................................... 24
3.3. Recidiva postcondamnatorie .......................................................................................... 25
2
3.3.1. Condiţiile de existenţă ale recidivei postcondamnatorii........................................... 25
3.3.2. Sancţionarea recidivei postcondamnatorii ............................................................... 27
3.4. Recidiva postexecutorie ................................................................................................. 28
3.4.1. Definiţie................................................................................................................... 28
3.4.2. Condiţiile de existenţă ale recidivei postexecutorii ................................................... 28
3.4.3. Sancţionarea recidivei mari postexecutorii .............................................................. 29
3.5. Recidiva în cazul persoanei juridice .............................................................................. 29
§ 4. Pluralitatea intermediară................................................................................................. 30
4.1. Definiţie ......................................................................................................................... 30
4.2. Distincţii faţă de concurs şi recidivă .............................................................................. 30
4.3. Sancţionarea pluralităţii intermediare........................................................................... 30
§ 5. Dubla recidivă................................................................................................................... 31
5.1. Definiţie ......................................................................................................................... 31
5.2. Situaţia premisă ............................................................................................................. 31
5.3. Sancţionare.................................................................................................................... 31
E. Sumar .................................................................................................................................. 32
F. Chestionar ........................................................................................................................... 32
- Capitolul II - .................................................................................................................33
PLURALITATEA DE FĂPTUITORI .........................................................................33
§ 1. Formele pluralităţii de făptuitori ..................................................................................... 33
§ 2. Pluralitatea naturală ........................................................................................................ 34
§ 3. Pluralitatea constituită ..................................................................................................... 34
§ 4. Pluralitatea ocazională (participaţia penală) .................................................................. 34
4.1. Definiţie ......................................................................................................................... 34
4.2. Condiţii de existenţă ...................................................................................................... 34
4.3. Formele participaţiei penale .......................................................................................... 35
4.3.1. Autoratul (art. 46 C.pen.)......................................................................................... 35
4.3.2. Coautoratul (art. 46 C.pen.)..................................................................................... 36
4.3.3. Instigarea (art. 47 C.pen.)........................................................................................ 36
4.3.4. Complicitatea (art. 48 C.pen.).................................................................................. 37
4.4. Pedepsirea participaţiei.................................................................................................. 38
4.4.1. Ierarhizarea formelor de participaţie ....................................................................... 38
4.4.2. Circumstanţe ........................................................................................................... 38
4.4.3. Cauze de nepedepsire. Împiedicarea săvârşirii faptei............................................... 39
4.5. Participaţia improprie.................................................................................................... 39
E. Sumar .................................................................................................................................. 39
F. Chestionar ........................................................................................................................... 40
- Capitolul III -................................................................................................................41
PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI FIZICE .................................................41
§ 1. Pedepsele principale ......................................................................................................... 41
1.1. Detenţiunea pe viaţă (art. 56 - 59 C.pen.) ...................................................................... 42
1.2. Închisoarea (art. 60 C.pen.) ........................................................................................... 42
1.3. Amenda (art. 61 – 64 C.pen.) ......................................................................................... 43
1.3.1. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii ................................................. 44
3
1.3.2. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii ........................................................................................................................ 45
§ 2. Pedepsele complementare ................................................................................................ 46
2.1. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi .................................. 46
2.1.1. Regim de aplicare .................................................................................................... 47
2.1.2. Pedeapsa principală pe lângă care se aplică .......................................................... 47
2.1.3. Conţinutul pedepsei complementare......................................................................... 47
2.1.4. Durata pedepsei. Executarea pedepsei..................................................................... 48
2.2. Pedeapsa complementară a degradării militare ............................................................. 49
2.3. Publicarea hotărârii de condamnare ............................................................................. 49
2.4. Sancţiunea în cazul nerespectării pedepselor complementare ....................................... 49
§ 3. Pedepsele accesorii ........................................................................................................... 50
3.1. Conţinut. Condiţii .......................................................................................................... 50
3.2. Specificul în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă ............................................................ 50
3.3. Durata pedepsei accesorii .............................................................................................. 51
E. Sumar .................................................................................................................................. 51
F. Chestionar ........................................................................................................................... 51
- Capitolul IV - ................................................................................................................52
INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR ..........................................52
§ 1. Criterii generale de individualizare ................................................................................. 53
§ 2. Circumstanţele atenuante legale ...................................................................................... 56
2.1. Starea de provocare ....................................................................................................... 56
2.1.1. Condiţiile actului provocator: .................................................................................. 56
2.1.2. Condiţiile ripostei .................................................................................................... 57
2.2. Depăşirea limitelor legitimei apărări ............................................................................. 58
2.3. Depăşirea limitelor stării de necesitate .......................................................................... 58
2.4. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune .......................... 59
§ 3. Circumstanţele atenuante judiciare................................................................................. 59
§ 4. Circumstanţele agravante ................................................................................................ 60
§ 5. Efectele circumstanţelor atenuante.................................................................................. 61
5.1. Efectele în cazul detenţiunii pe viaţă ............................................................................. 62
5.3. Efectele asupra pedepsei cu amenda ............................................................................. 62
§ 6. Efectele circumstanţelor agravante ................................................................................. 62
§ 7. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei...................................... 63
E. Sumar .................................................................................................................................. 64
F. Chestionar ........................................................................................................................... 64
- Capitolul V -..................................................................................................................66
INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR................66
§ 1. Renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 - 82 C.pen.) ................................................... 66
1.1. Condiţiile în care se poate dispune renunţarea.............................................................. 67
1.1.1. Condiţiile cu privire la infracţiune:.......................................................................... 67
1.1.2. Condiţiile cu privire la infractor: ............................................................................. 67
1.2. Efectele renunţării la aplicarea pedepsei ....................................................................... 67
1.3. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei..................................................................... 67
4
§ 2. Amânarea aplicării pedepsei (art. 83 – 90 C.pen.) .......................................................... 68
2.1. Condiţiile în care se poate dispune amânarea aplicării pedepsei ................................... 68
2.2. Regimul amânării aplicării pedepsei ............................................................................. 68
2.3. Efectele dispunerii amânării aplicării pedepsei ............................................................. 70
2.4. Revocarea amânării....................................................................................................... 70
2.4.1. Cazuri de revocare................................................................................................... 70
2.4.2. Efectele revocării..................................................................................................... 71
2.5. Anularea ........................................................................................................................ 71
§ 3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ....................................................... 72
3.1. Condiţiile suspendării sub supraveghere ....................................................................... 72
3.2. Regimul suspendării sub supraveghere ......................................................................... 72
3.3. Revocarea şi anularea suspendării sub supraveghere ................................................... 73
3.4. Efectele suspendării sub supraveghere .......................................................................... 73
§ 4. Executarea pedepsei într-un penitenciar......................................................................... 73
4.1. Liberarea condiţionată .................................................................................................. 74
4.1.1. Condiţiile liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă (art. 99
C.pen.)............................................................................................................................... 74
4.1.2. Condiţiile liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii (art. 100 C.pen.)
.......................................................................................................................................... 74
4.1.3. Efectele liberării condiţionate .................................................................................. 74
4.1.4. Revocarea liberării condiţionate.............................................................................. 75
4.1.5. Anularea liberării condiţionate ................................................................................ 76
E. Sumar .................................................................................................................................. 76
F. Chestionar ........................................................................................................................... 76
- Capitolul VI - ................................................................................................................77
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ.....................................................................................77
§ 1. Aspecte generale ............................................................................................................... 78
§ 2. Obligarea la tratament medical (art. 109 C.pen.) ........................................................... 78
§ 3. Internarea medicală (art. 110 C.pen.).............................................................................. 78
§ 4. Interzicerea unei funcţii sau profesii (art. 111 C.pen.).................................................... 78
§ 5. Confiscarea specială (art. 112 C.pen.) ............................................................................ 79
§ 6. Confiscarea extinsă (art. 1121 C.pen.)............................................................................. 80
E. Sumar .................................................................................................................................. 82
F. Chestionar ........................................................................................................................... 82
- Capitolul VII - ..............................................................................................................83
MINORITATEA.............................................................................................................83
§ 1. Aspecte introductive ........................................................................................................ 83
§ 2. Măsurile educative neprivative de libertate ................................................................... 84
2.1. Stagiul de formare civică ............................................................................................... 84
2.2. Supravegherea ............................................................................................................... 84
5
2.3. Consemnarea la sfârşit de săptămână ........................................................................... 84
2.4. Asistarea zilnică............................................................................................................. 84
2.5. Obligaţii pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate................... 85
§ 3. Măsurile educative privative de libertate ....................................................................... 85
3.1. Internarea într-un centru educativ (art. 124 C.pen.) ..................................................... 85
3.2. Internarea într-un centru de detenţie (art. 125 C.pen.) ................................................. 86
§ 4. Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni în cazul minorului ................... 86
§ 5. Cauzele de atenuare şi de agravare la minori ................................................................. 87
§ 6. Alte particularităţi ale regimului sancţionator al minorilor ........................................... 87
E. Sumar .................................................................................................................................. 87
F. Chestionar ........................................................................................................................... 88
- Capitolul VIII -.............................................................................................................89
PERSOANA JURIDICĂ. PEDEPSE. PRESCRIPŢIE. REABILITARE ................89
§ 1. Aspecte generale ............................................................................................................... 89
§ 2. Pedeapsa principală.......................................................................................................... 90
§ 3. Pedepsele complementare ................................................................................................ 90
3.1. Dizolvarea juridică ........................................................................................................ 91
3.2. Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice ...................... 91
3.3. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice ................................................ 91
3.4. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice........................................ 91
3.5. Plasarea sub supraveghere judiciară ............................................................................. 91
3.6. Afişarea sau publicarea hotărârii definitive de condamnare ......................................... 92
§ 4. Atenuarea şi agravarea răspunderii penale .................................................................... 92
§ 5. Executarea pedepselor în cazul persoanei juridice ......................................................... 92
§ 6. Prescripţia......................................................................................................................... 92
6.1. Prescripţia răspunderii penale ....................................................................................... 92
6.2. Prescripţia executării pedepsei ...................................................................................... 92
§ 7. Reabilitarea persoanei juridice ........................................................................................ 93
E. Sumar .................................................................................................................................. 93
F. Chestionar ........................................................................................................................... 93
- Capitolul IX - ................................................................................................................94
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ ...................................94
§ 1. Amnistia (art. 152 C.pen.) ................................................................................................ 94
1.1. Definiţie ......................................................................................................................... 94
1.2. Clasificare...................................................................................................................... 95
1.3. Efectele amnistiei........................................................................................................... 95
1.3.1. Efectele amnistiei antecondamnatorii....................................................................... 95
1.3.2. Efectele amnistiei postcondamnatorie ...................................................................... 95
1.4. Limitele amnistiei .......................................................................................................... 95
1.4.1. Limita temporală ..................................................................................................... 95
1.4.2. Limita materială ...................................................................................................... 96
1.4.3. Limita efectelor........................................................................................................ 96
§ 2. Prescripţia răspunderii penale (art. 153 - 156 C.pen.) .................................................... 96
2.1. Noţiune .......................................................................................................................... 96
6
2.2. Termene de prescripţie................................................................................................... 96
2.3. Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale................................................... 97
2.4. Prescripţia specială........................................................................................................ 98
§ 3. Lipsa sau retragerea plângerii prealabile (art. 157 - 158 C.pen.) ................................... 98
3.1. Lipsa plângerii prealabile. Excepţii ............................................................................... 98
3.2. Solidaritatea activă şi pasivă.......................................................................................... 98
3.3. Retragerea plângerii ...................................................................................................... 98
§ 4. Împăcarea (art. 159 C.pen.) ............................................................................................. 99
4.1. Definiţie ......................................................................................................................... 99
4.2. Condiţii .......................................................................................................................... 99
E. Sumar ................................................................................................................................ 100
F. Chestionar ......................................................................................................................... 100
- Capitolul X -................................................................................................................101
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ................................101
A. Scopul şi obiectivele .......................................................................................................... 101
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior.................................................... 101
C. Schema logică a modulului............................................................................................... 101
D. Conţinutul informaţional detaliat .................................................................................... 101
§ 1. Graţierea (art. 160 C.pen.) ............................................................................................. 101
1.1. Definiţie şi clasificare .................................................................................................. 101
1.2. Efectele graţierii .......................................................................................................... 102
1.3. Limitele graţierii .......................................................................................................... 102
1.3.1. Limita temporală ................................................................................................... 102
1.3.2. Limita materială .................................................................................................... 102
1.3.3. Limite care privesc efectele.................................................................................... 102
1.3.4. Limite specifice graţierii individuale ...................................................................... 103
§ 2. Prescripţia executării pedepsei (art. 161-164 C.pen.).................................................... 103
2.1. Efecte. Termene ........................................................................................................ 103
2.2. Întreruperea termenului prescripţiei ......................................................................... 104
2.3. Suspendarea termenului prescripţiei ......................................................................... 104
E. Sumar ................................................................................................................................ 104
F. Chestionar ......................................................................................................................... 104
- Capitolul XI - ..............................................................................................................105
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII.
REABILITAREA .........................................................................................................105
A. Scopul şi obiectivele .......................................................................................................... 105
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior.................................................... 105
C. Schema logică a modulului............................................................................................... 105
D. Conţinutul informaţional detaliat .................................................................................... 105
§ 1. Definiţie şi modalităţi ..................................................................................................... 105
§ 2. Reabilitarea de drept...................................................................................................... 105
§ 3. Reabilitarea judecătorească ....................................................................................... 106
E. Sumar ................................................................................................................................ 107
F. Chestionar ......................................................................................................................... 107
III. ANEXE ...................................................................................................................108
A. Bibliografia cursului......................................................................................................... 108
B. Glosar ................................................................................................................................ 108
C. Alte informaţii relevante pentru curs .............................................................................. 111
§1. Curs. Bibliografie ......................................................................................................... 111
§2. Întâlnirile tutoriale ....................................................................................................... 112
§3. Examenul ..................................................................................................................... 112
7
D. Scurtă biografie a titularului de curs ................................................................................... 112
IV. TESTE.....................................................................................................................117
TEST 1................................................................................................................................... 117
Obs..................................................................................................................................120
8
I. INFORMAŢII GENERALE
A. Date de identificare a cursului
Date de identificare a titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: lect.univ. dr. Daniel Niţu Nume curs: drept penal, partea
Birou: Str. Av. Iancu, nr. 11, birou generală II
nr. 119 Codul cursului: DID2214
Telefon: 0264/ 405300, interior 5988 Anul, semestrul: II, semestrul II
Fax: 0264/595504 Tipul cursului: obligatoriu
E-mail: dnitu@law.ubbcluj.ro. Pagina web a cursului
daniel_nitzu@yahoo.com https://portal.portalid.ubbcluj.ro
Consultaţii: Tutore: lect. univ. dr. Daniel Niţu
joi, ora 15-16, birou nr. 119 (pe baza unei Asist. univ. Ioana Curt
programări anterioare pe e-mail) ioanacurt@yahoo.com
Recomandări
Orarul de consultaţii este valabil pentru întâlnirile de la Facultate.
Pentru orice alte probleme, studenţii sunt rugaţi să trimită întrebări punctuale la
adresele de e-mail indicate. Acestea sunt verificate zilnic sau la interval de maxim 48 de ore.
Studenţii sunt invitaţi să posteze întrebările şi pe forumul facultăţii, la secţiunea Afişier
ID, Secretariat ID sau la secţiunea Diverse discuţii între studenţi.
B. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
Înscrierea în contractul de studii a cursului drept penal, partea generală II nu este

condiţionat de promovarea unei alte discipline în semestrele precedente. Totuşi, pentru o
parcurgere mai lejeră şi o percepere mai uşoară a cursului, indicăm parcurgerea în prealabil a
următoarelor discipline din tematica anului I şi, respectiv primul semestru din anul al II-lea:
teoria generală a dreptului, drept constituţional, drept instituţional al Uniunii Europene şi, mai
ales, drept penal partea generală I. Aceasta deoarece cunoştinţele de drept general, partea
generală II implică unele cunoştinţe generale cum ar fi principiile fundamentale de drept,
structura normei, noţiunea de obiect sau subiect sau organizarea judecătorească, precum şi
unele noţiuni specifice dreptului penal, studiate în primul semestru. Facem referire aici la
elemente ca noţiunea de infracţiune şi de infractor, la formele de vinovăţie, la principiile
fundamentale ale dreptului penal, la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, la tentativă
şi infracţiunea consumată etc. Pentru completarea sau suplinirea cunoştinţelor, studenţii se pot
adresa tutorelui cursului pentru expedierea pe e-mail a unor fişiere cu chestionare de
(auto)evaluare. De asemenea, la întâlnirile de pe parcursul semestrului, astfel de chestionare
vor fi aduse în format imprimat.
9
C. Descrierea cursului
Dreptul penal este ansamblul de norme juridice prin care sunt reglementate faptele ce
constituie infracţiuni, precum şi condiţiile şi consecinţele angajării răspunderii în cazul
comiterii unor astfel de fapte.
Prin parcurgerea materiei drept penal, partea generală II studenţii vor fi capabili să
recunoască infracţiunile cu durată de consumare în tip, să facă distincţie între formele
pluralităţii de infracţiuni, respectiv de făptuitori, să cunoască sancţiunile aplicabile în cazul
comiterii unor infracţiuni, precum şi modalitatea de individualizare judiciară a acestora,
respectiv a modului lor de executare. De asemenea, se vor analiza cauzele care înlătură
executarea pedepsei, cauzele care înlătură răspunderea penală, şi în final, modul în care sunt
înlăturate incapacităţile, decăderile şi interdicţiile ce sunt consecinţa unei hotărâri de
condamnare definitive
D. Organizarea temelor în cadrul cursului
Cursul este structurat pe nouă module (capitole) de învăţare, corespunzătore majorităţii

cursurilor şi tratatelor de drept penal partea generală din sistemul de drept român şi european,
în general. Astfel, într-o manieră logică se porneşte de la noţiuni generale, deja parcurse în
anul I de studiu şi în cadrul părţii I a acestei materii – spre noţiuni specializate, mai tehnice, ce
necesită deja reluarea cunoştinţelor din anul precedent şi parcurgerea temelor de drept penal –
de exemplu, instituţii ca infracţiune, infractor, forme de vinovăţie etc.
1. Capitolul I - Pluralitatea de infracţiuni

Sub această denumire este prezentată ipoteza în care o persoană comite două sau mai
multe infracţiuni. În funcţie de momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni, precum şi de
gravitate sau forma de vinovăţie a infracţiunilor, sau de calitatea făptuitorului, vom distinge
între concursul de infracţiuni, recidiva, respectiv pluralitatea intermediară de infracţiuni.
2. Capitolul II - Pluralitatea de făptuitori

Modulul de faţă tratează ipoteza simetrică pluralităţii de infracţiuni, şi anume, ipoteza
în care o infracţiune este comisă de una sau mai multe persoane. În funcţie de infracţiunea
comisă, vom distinge între pluralitatea naturală de făptuitori, pluralitatea constituită de
făptuitori, respectiv pluralitatea ocazională, cunoscută uzual sub denumirea de participaţie.
Această din urmă formă de pluralitate va fi supusă atenţiei în mod deosebit, analizându-se
formele de participaţie, şi anume, autorul sau coautorii, instigatorii şi complicii
3. Capitolul III - Pedepsele aplicabile persoanei fizice

În cadrul acestui modul sunt analizate, sub aceeaşi denumire generică, următoarele
tipuri de pedepse: (1) principale; (2) accesorii; (3) complementare.
4. Capitolul IV - Individualizarea judiciară a pedepselor

Odată parcurse pedepsele în modulul anterior, acest capitol are ca scop prezentarea
modului în care pedepsele se aplică în concret. Cu alte cuvinte, care sunt criteriile care
ghidează instanţa în alegerea unei specii sau alta de pedepse, precum şi durata sau cuantum
acesteia în cazul pedepsei închisorii, respectiv a amenzii.
În acelaşi modul vor fi prezentate şi circumstanţele atenuante şi cele agravante, precum
şi incidenţa cauzelor de atenuare sau de agravare a răspunderii penale.
1
0
5. Capitolul V - Individualizarea judiciară a executării pedepselor
Ultimul modul din tematica pedepselor analizează modul în care executarea acestora
poate fi individualizată. Se vor analiza criteriile şi condiţiile care îi sugerează instanţei modul
de individualizare, iar mai apoi vor fi cercetate în detaliu modalităţile concrete de
individualizare a executării pedepsei, precum şi efectele acestora asupra răspunderii persoanei
condamnate.
6. Capitolul VI - Măsurile de siguranţă

Având ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor
prevăzute de legea penală, măsurile de siguranţă sunt analizate distinct de pedepse, ele
urmărind nu atât sancţionarea infractorului, cât protejarea societăţii şi chiar a acestuia. De
altfel, numeroase dintre măsurile de siguranţă se pot aplica chiar şi făptuitorului care din
diverse motive nu răspunde penal, spre deosebire de pedepse care se aplică doar infractorului.
În cuprinsul modulului, sunt analizate distinct fiecare măsură de siguranţă în sine – importanţa
lor, condiţiile în care pot fi dispuse, consecinţa nerespectării lor etc.
7. Capitolul VII - Minoritatea

În cadrul acestui capitol este supusă analizei situaţia minorului infractor, cu alte
cuvinte a minorului care a comis o infracţiune, el răspunzând penal. Sunt cercetate sancţiunile
aplicabile acestuia, modul lor de individualizare, precum şi efectele pe care hotărârea de
condamnare o produce asupra acestuia.
8. Capitolul VIII – Persoana juridică. Pedepse. Prescripţie. Reabilitare

Prezentul capitol analizează sancţiunile aplicabile persoanei juridice, concentrându-se
pe pedepsele principale şi complementare. În cadrul aceluiaşi capitol sunt prezentate şi
executarea sancţiunilor, respectiv prescripţia, precum şi reabilitarea în cazul persoanei juridice.
9. Capitolul IX – Cauzele care înlătură răspunderea penală

Sunt analizate cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia
răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor), punându-se accent pe
condiţiile în care operează, limitele şi efectele acestora.
10. Capitolul X - Cauzele care înlătură executarea pedepsei

Sunt cercetate cauzele care înlătură executarea pedepsei, şi anume, graţierea şi
prescripţia executării pedepsei. Din perspectiva graţierii, accentul se pune inclusiv pe Legea
nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura graţierii.
11. Capitolul XI - Cauzele care înlătură consecinţele condamnării

Ultimul modul prezintă instituţia reabilitării de drept, respectiv cea judecătorească.
Sunt detaliate condiţiile în care operează, limitele şi efectele instituţiei, în funcţie de
elementele comune, respectiv diferite între cele două forme de reabilitare.
E. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Pentru disciplina drept penal partea generală II, studentul are libertatea de a-şi gestiona
singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de
consultaţii faţă în faţă sau cele online, prin intermediul e-mail-ului sau forumului facultăţii,
secţiunile dedicate învăţământului la distanţă, sunt facultative şi vor fi organizate în urma
solicitării prealabile a cursantului. De asemenea, întâlnirile de pe parcursul semestrului sunt
facultative, prezenţa nefiind obligatorie. Totuşi, recomandăm studenţilor parcurgerea materiei
indicate pentru fiecare întâlnire, căci astfel cursul predat se va putea concentra pe aspecte de
1
1
noutate sau de dificultate ridicată, precum şi pentru soluţionarea eventualelor probleme sau
întrebări ale studenţilor.
F. Materiale bibliografice obligatorii
1. Codul penal în vigoare din data de 1 februarie 2014;

2. Suportul de curs din anexă.
G. Materiale bibliografice obligatorii

1. F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, vol. 2, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2018;
2. C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016.
H. Calendar al cursului
Luna Tema Termen Capitole Bibliografie

predare / obligatorie
Locaţia
Întâlnire I. Pluralitatea de - articolele
tutorială infracţiuni corespondente din
II. Pluralitatea de Codul penal în
făptuitori vigorae
Februarie
III. Sancţiunile de drept

- Martie
- prezentul suport
penal
IV. Individualizarea
judiciară a pedepselor
Pregătire curentă
V. Individualizarea
judiciară a executării
pedepselor
Aplicarea legii Întâlnire VI. Măsurile de siguranţă - articolele
penale în spaţiu tutorială VII. Minoritatea. corespondente din
şi timp. VIII. Persoana juridică. Codul penal în
Teoria generală a Pedepse. Prescripţie. vigorae
infracţiunii. Reabilitare - prezentul suport
Aprilie- Mai
IX. Cauzele care înlătură

răspunderea penală
X. Cauzele care înlătură
executarea pedepsei
XI. Cauzele care înlătură
consecinţele condamnării
I. Politica de evaluare şi notare
La această disciplină, examinarea constă în parcurgerea unei probe scrise, presupunând

tratarea a 8 întrebări tip grilă cu trei variante de răspuns, a trei subiecte teoretice şi rezolvarea
unei speţe. Punctajul alocat fiecărui subiect este indicat în mod vizibil pe foaia de examen.
Rezolvarea corectă a subiectelor se afişează la avizierul ID, la 15 minute după finalizarea
examenului.
1
2
Catalogul cu rezultatele examenului sunt depuse la secretariatul ID în decursul a câtorva
zile lucrătoare. Cu aceeaşi ocazie, li se indică studenţilor şi o dată (zi, interval orar, birou) unde
pot veni să îşi consulte lucrările, în măsura în care au nelămuriri în raport de nota obţinută.
Cele două teste de pe parcursul semestrului au posibilitatea de a influenţa nota obţinută la
examenul final cu 1 pct. în sens pozitiv, în măsura în care testele sunt rezolvate şi motivate în
mod corect. Precizăm că testele au caracter pur aplicativ, constând în rezolvarea a câte trei speţe
preluate din jurisprudenţa instanţelor noastre.
Mai jos, poate fi consultat un exemplu de grilă de notare, fiind în realitate un subiect de
examen din anii precedenţi de la forma învăţământ la distanţă.
DREPT PENAL, partea generală II

I.D.
Sesiunea ...
Timp de lucru: 45 min.
Se acordă 1 pct. din oficiu
1. Termenul I al recidivei poate să constea într-o infracţiune: (0,5 pct.)

a) praeterintenţionată;
b) comisă din culpă;
c) amnistiată postcondamnatoriu.
2. Intră în conţinutul pedepsei accesorii: (0,5 pct.)

a) interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
b) interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
c) expulzarea.
3. Constituie act de complicitate pedepsibilă: (0,5 pct.)

a) promisiunea de favorizare făcută în cursul săvârşirii faptei;
b) simpla asistenţă la săvârşirea faptei, în absenţa existenţei unei legături subiective între
autor şi respectiva persoană;
c) determinarea unei persoane să comită o faptă prevăzută de legea penală.
4. Circumstanţa atenuantă a provocării: (0,5 pct.)

a) este o circumstanţă personală;
b) este o circumstanţă judiciară;
c) nu este condiţionată de existenţa unei proporţii între actul provocator şi ripostă
5. Constituie circumstanţe agravante legale: (0,5 pct.)

a) comiterea faptei din motive josnice;
b) săvârşirea faptei prin violenţă asupra membrilor familiei;
c) săvârşirea faptei pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare
sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
6. Constituie caz de revocare obligatorie a liberării condiţionate: (0,5 pct.)

a) comiterea oricărei infracţiuni intenţionate în termenul de încercare;
b) comiterea unei infracţiuni din culpă în termenul de încercare;
c) neîndeplinirea obligaţiilor civile în termenul de încercare.
1
3
7. Măsura de siguranţă a interzicerii exercitării unei funcţii sau profesii:(0,5 pct.)
a) se dispune pe o durată determinată;
b) poate fi revocată;
c) poate fi dispusă doar dacă inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de cel
puţin 1 an.
8. Înlătură răspunderea penală:

a) prescripţia executării pedepsei;
b) amnistia postcondamnatorie;
c) împăcarea părţilor.
9. Enumeraţi 2 asemănări şi 2 deosebiri între concursul de infracţiuni şi pluralitatea

intermediară. (1pct.)
10. Enumeraţi 2 deosebiri între complicitatea intelectuală şi complicitatea negativă.

(1pct.)
11. Enumeraţi cazurile de revocare obligatorie a suspendării executării pedepsei sub

supraveghere. (1pct.)
12. Inculpaţii A, B şi C s-au înţeles să comită un furt din locuinţa victimei, despre care ştiau că
se află în altă localitate în acea perioadă.
Ajunşi la locul faptei au văzut lumină şi au auzit zgomote înăuntru, dar au decis totuşi
să comită furtul. În acest scop, A a rămas de pază în stradă, iar B şi C au pătruns în locuinţă.
Fiind însă surprinşi de victimă în timp ce sustrăgeau mai multe bunuri, B şi C au lovit-o pentru
a putea păstra bunurile, iar apoi s-au hotărât să o ucidă pentru a nu îi denunţa, faptă pe care au
şi comis-o.
În faţa instanţei, procurorul a cerut condamnarea lui A pentru complicitate la omor
deosebit de grav şi tâlhărie. Apărătorul inculpatului a solicitat schimbarea încadrării juridice în
complicitate la furt, arătând că aceasta a fost fapta la care a înţeles A să îşi aducă propria
contribuţie.
Să se arate ce trebuia să decidă instanţa în raport de susţinerile avocatului şi ale
procurorului, precum şi care sunt circumstanţele incidente în speţă, având în vedere că B era
un minor în vârstă de 17 ani. (2 pct.)
J. Elemente de deontologie academică
În conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul Facultăţii, se consideră fraudă

utilizarea sau încercarea de a utiliza în timpul examenului mijloace de informare neautorizate de
examinator, substituirea de persoane, precum şi semnarea lucrării cu un alt nume decât cel al
studentului care a întocmit-o. Sancţiunea constă în exmatriculare.
Studenţii care susţin examene au obligaţia să nu deţină în sala de examen telefoane mobile
sau orice alte mijloace de comunicare la distanţă. Deţinerea acestora în orice mod în sala de
examen constituie prezumţie de fraudă, aplicându-se sancţiunea exmatriculării.
În cazul substituirii de persoane cu ocazia examenului, sancţiunea exmatriculării se aplică
atât studentului care trebuia să susţină examenul cât şi studentului care s-a prezentat la examen în
locul acestuia. Studenţii exmatriculaţi în condiţiile prezentului articol nu beneficiază de
posibilitatea reînmatriculării în regim cu taxă.
În cadrul testelor de pe parcursul semestrului, în măsura în care acestea sunt identice sau
prezintă elemente vădite de similitudine, lucrările respective vor fi anulate.
1
4
K. Studenţii cu dizabilităţi
Studenţii afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale sunt invitaţi să contacteze

titularul de curs sau tutorele de curs la adresele menţionate mai sus, pentru a identifica
eventuale soluţii în vederea oferirii de şanse egale acestora.
L. Strategii de studiu recomandate
Materia este structurată pe 11 module principale, divizate la rândul lor în 14 sub-module,

corespunzând unui număr de 14 săptămâni (un semestru).
Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandat un număr minim de 3 ore de studiu
/ săptămână pentru parcurgerea suportului de curs şi rezolvarea chestionarelor săptămânale de
verificare a însuşirii cunoştinţelor. O strategie optimă de studiu include 5 etape (I. Lectura de
familiarizare; II. Lectura de aprofundare; III. Memorarea datelor esenţiale; IV. Recapitularea
extinsă; V. Recapitularea schemei logice a modulului).
1
5
II. SUPORTUL DE CURS
- Capitolul I -
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
A. Scopul şi obiectivele
Modulul de faţă are ca scop prezentarea ipotezei în care aceeaşi persoană comite două sau mai
multe infracţiuni. Ulterior parcurgerii temeinice a materiei aferente acestui capitol, studenţii trebuie să
poată fi capabili: (1) să recunoască formele pluralităţii de infracţiuni, (2) să cunoască tratamentul
sancţionator aplicabil în cazul fiecărei forme de pluralitate de infracţiuni, respectiv (3) să poată rezolva
situaţiile practice în care formele de pluralitate de infracţiuni se suprapun.
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Sugerăm reluarea unor concepte ca cel de infractor şi de făptuitor, concepte prezentate în partea
I a acestei discipline, precum şi noţiunea de infracţiune, respectiv unitate de infracţiune. Astfel,
studentul va avea o imagine de ansamblu asupra celor două componente ale modulului de faţă:
făptuitorul, respectiv infracţiunile pe care acesta le comite.
C. Schema logică a modulului
Nr.
crt. Secţiunea Noţiuni esenţiale
1. Pluralitatea de Definiţie. Formele. Distincţii

infracţiuni
2. Concursul de Definiţie. Condiţii. Clasificare. Tratament sancţionator.
infracţiuni
3. Recidiva Definiţie. Condiţii. Clasificare. Tratament sancţionator.
4. Pluralitatea Definiţie. Condiţii. Clasificare. Tratament sancţionator. Distincţii
intermediară faţă de concurs şi faţă de recidivă.
D. Conţinutul informaţional detaliat
§ 1. Consideraţii generale
1.1. Definiţie
Pluralitatea de infracţiuni este situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe
infracţiuni. Astfel, există un singur infractor şi mai multe infracţiuni săvârşite de acesta.
16
Pentru a fi în prezenţa pluralităţii de infracţiuni nu interesează dacă infracţiunile au fost
definitiv judecate, dacă sunt fapte intenţionate sau din culpă şi nici momentul săvârşirii acestor fapte.
Toate aceste elemente sunt importante pentru delimitarea formelor pluralităţii de infracţiuni.
1.2. Formele pluralităţii de infracţiuni

Codul penal reglementează în cadrul art. 38 - 45 trei forme ale pluralităţii de infracţiuni:
concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară.
Există şi alte forme de pluralitate nereglementate expres în Codul penal şi care nu constituie
nici concurs, nici recidivă şi nici pluralitate intermediară. De exemplu, când un infractor, după
executarea pedepsei pentru o infracţiune comisă din culpă, săvârşeşte o altă infracţiune din culpă. Sau
ipoteza unui minor, care ulterior pronunţării unei hotărâri pentru săvârşirea unei infracţiuni, mai comite
o altă infracţiune etc. În aceste cazuri nu avem niciuna din cele trei pluralităţi menţionate mai sus, dar
ipotezele din această categorie nu prezintă importanţă practică, întrucât nu atrag un tratament
sancţionator distinct.
§ 2. Consideraţii generale
2.1. Definiţie
Reglementat în art. 38 C.pen., concursul de infracţiuni este situaţia în care o persoană
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnată pentru vreuna din ele.
2.2. Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni
Sub aspectul condiţiilor de existenţă, nu există deosebiri între Codul penal din 1969 şi Codul
penal. Pentru a fi în prezenţa concursului de infracţiuni, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile:
a) să existe acelaşi infractor, adică toate infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană.
Aceasta nu înseamnă că faptele nu pot fi comise în participaţie, sau că autorul nu-şi poate
schimba calitatea în care participă la comiterea infracţiunilor (el poate fi o dată autor, apoi instigator,
apoi complice etc.).
b) săvârşirea de către infractor a două sau mai multe infracţiuni.

Este necesar ca infractorul să fi comis cel puţin două fapte care întrunesc toate condiţiile pentru
a fi infracţiuni, aşa cum prevede art. 15 C.pen. (prevedere în legea penală, vinovăţie, caracter
nejustificat şi imputabilitate).
Aceste prime două condiţii sunt comune tuturor formelor pluralităţii de infracţiuni.
c) infracţiunile să fi fost săvârşite înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele
Această condiţie e caracteristică doar concursului, reprezentând principalul element de
distincţie faţă de celelalte forme reglementate de Codul penal (recidiva şi, respectiv, pluralitatea
intermediară).
Pentru a verifica îndeplinirea acestei condiţii trebuiesc avute în vedere două momente:
 momentul în care o hotărâre de condamnare rămâne definitivă: acest moment se determină potrivit
dispoziţiilor art. 551 şi 552 C.proc.pen.
 momentul săvârşirii infracţiunii: acesta se determină în funcţie de natura infracţiunilor.

17
A se vedea, pentru aceasta, în special capitolul anterior, privind unitatea de infracţiune.
Rezumând,
♦ infracţiunile de pericol se săvârşesc în momentul în care are loc actul de executare, moment în
care s-a produs urmarea, concretizată într-o stare de pericol pentru valoarea protejată prin norma de
incriminare;
♦ infracţiunile de rezultat se săvârşesc în momentul în care se produce rezultatul;
♦ infracţiunile cu durată de consumare în timp se consideră săvârşite în momentul epuizării, care
diferă în funcţie de fiecare dintre categoriile de infracţiuni cu durată de consumare în timp. În aceste
cazuri, dacă infracţiunea se epuizează înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare atunci
sunt întrunite condiţiile concursului de infracţiuni. Dacă se epuizează după această dată va exista
recidivă sau pluralitate intermediară, după caz, în funcţie de distincţiile pe care le vom realiza în
secţiunile următoare.
Această ultimă categorie, vom încerca să o explicăm cu o scurtă schiţă:
furt hotărârea definitivă de condamnare
infracţiunea continuă
concurs recidivă, pl. intermediară
Deci, dacă momentul epuizării infracţiunii continue are loc anterior rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare pentru infracţiunea iniţială de furt, vom fi în prezenţa concursului de
infracţiuni. Dacă momentul epuizării are loc după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, vom
fi în prezenţa fie a recidivei, fie a pluralităţii intermediare, dar în niciun caz în prezenţa concursului de
infracţiuni, deoarece condiţia analizată nu mai poate fi îndeplinită (infracţiunile din structura
concursului să fi fost săvârşite înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele).
O situaţie aparte este atunci când a existat o hotărâre de condamnare definitivă care ulterior a
fost desfiinţată. În acest caz se ia în considerare data noii hotărâri definitive, care îi ia locul celei
desfiinţate.
furt hotărârea def. desfiinţată noua hotărâre def.
infracţiunea continuă
concurs recidivă, pl. intermediară
O hotărâre definitivă este susceptibilă de a fi atacată prin una din căile extraordinare de atac,
expres prevăzute în Codul de procedură penală, Titlul III, capitolul V, intitulat „Căi extraordinare de
atac” (recurs în casaţie, revizuire etc.). Pentru a avea efect în legătură cu pluralitatea de infracţiuni,
calea extraordinară de atac trebuie să se îndrepte împotriva acelei părţi din hotărârea judecătorească ce
se referă la condamnare. Deci, în caz de atac pentru cheltuieli de judecată, pentru onorariul avocatului
acestea nu contează în raport cu pluralitatea de infracţiuni şi, deci, se ţine cont de data primei hotărâri
definitive de condamnare.
d) cel puţin două dintre infracţiuni să atragă pronunţarea unei hotărâri de condamnare, prin care să
se constate comiterea infracţiunii de către făptuitor, făcând posibilă stabilirea unei pedepse (renuţarea
la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, condamnarea)
18
În realitate aceasta nu este o condiţie de existenţă a concursului, ci o condiţie pentru aplicarea
tratamentului sancţionator prevăzut de lege pentru concurs. Însă raţiunea pentru care s-a reglementat
instituţia concursului rezidă tocmai în instituirea unui tratament sancţionator specific. Dacă nu se poate
aplica acest tratament sancţionator, concursul de infracţiuni, deşi existent, nu prezintă nicio importanţă.
Prin urmare, ori de câte ori, ulterior săvârşirii uneia dintre infracţiunile concurente intervine o
cauză care înlătură răspunderea penală sau o cauză de nepedepsire, rămânând astfel o singură
infracţiune pedepsibilă, nu mai este loc pentru aplicarea dispoziţiilor art. 39 C.pen. De aceea, se pune
problema identificării acelor împrejurări care înlătură posibilitatea adoptării unei soluţii de condamnare
în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Acestea pot fi grupate în mai multe categorii:
♦ Cauzele care înlătură răspunderea penală prevăzute în partea generală a Codului penal:
amnistia intervenită înainte de condamnare sau după condamnare, dar anterior contopirii (art. 152
C.pen.), prescripţia răspunderii penale (art. 153 C.pen.), lipsa plângerii prealabile (art. 157 C.pen.),
împăcarea (art. 159 C.pen.).
♦ Lipsa autorizării sau sesizării organului competent, caz în care trebuie avute în vedere situaţii
ca: autorizarea procurorului general în cazul infracţiunilor urmărite şi judecate în temeiul principiului
realităţii legii penale române (art. 10 C.pen.); sesizarea comandantului, în cazul infracţiunilor contra
ordinii şi disciplinei militare (art. 431 C.pen.) etc.
♦ Cauze de nepedepsire.
Acestea au fost clasificate în cauze de nepedepsire generale - prevăzute în partea generală a
Codului penal - şi cauze speciale - prevăzute în partea specială a Codului sau în legi speciale. Fără a ne
propune o prezentare exhaustivă reţinem câteva dintre acestea:
- desistarea şi împiedicarea procedurii rezultatului (art. 34 C.pen.);
- împiedicarea consumării faptei de către unul dintre participanţi (art. 51 C.pen.);
- denunţarea infracţiunii de către mituitor (art. 290 C.pen.);
- retragerea mărturiei mincinoase înainte de a se produce arestarea inculpatului ori de a se fi
pronunţat o hotărâre [art. 273 alin. (3) C.pen.];
2.3. Formele concursului de infracţiuni

Concursul de infracţiuni poate fi clasificat după mai multe criterii:
2.3.1. După numărul acţiunilor sau inacţiunilor care stau la baza infracţiunilor concurente, se distinge
între:
a) concurs real: atunci când o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prin acţiuni sau
inacţiuni diferite, înainte de a fi definitiv condamnată pentru vreuna dintre ele [art. 38 alin. (1) C.pen.].
Concursul real cunoaşte două modalităţi:

a1) concursul real simplu, care se caracterizează prin aceea că între faptele concurente nu există o altă
legătură, cu excepţia legăturii in personam dată de identitatea subiectului infracţiunilor.
a2) concursul real calificat sau caracterizat sau cu conexitate, care presupune săvârşirea unei
infracţiuni pentru a înlesni sau ascunde o altă infracţiune. Există mai multe variante ale conexităţii între
infracţiunile aflate în structura concursului (conexitate temporală, spaţială etc.), dar Codul nostru penal
consacră expres două modalităţi:
♦ concurs real cu conexitate etiologică, ce se caracterizează prin aceea că o infracţiune este

comisă pentru înlesnirea săvârşirii altei infracţiuni. Acest tip de concurs prezintă două caracteristici
principale:
(1) ambele infracţiuni sunt comise pe baza intenţiei;
19
(2) rezoluţia infracţională privind săvârşirea infracţiunii scop trebuie să ia naştere anterior săvârşirii
infracţiunii mijloc.
Rezultă din cele de mai sus că există în cazul concursului real cu conexitate etiologică două
tipuri de infracţiuni, una scop (de exemplu, uciderea unei persoane) şi una mijloc (de exemplu,
procurarea armei cu care a fost ucisă victima).
Pentru realizarea distincţiei între concursul de infracţiuni real cu conexitate etiologică şi
infracţiunea complexă se ţine cont dacă infracţiunea mijloc e necesară mereu in abstracto pentru
săvârşirea infracţiunii scop. Dacă aceasta este necesară in abstracto, cu alte cuvinte, dacă infracţiunea
scop nu se poate comite fără a comite şi infracţiunea mijloc, vom fi în prezenţa unei infracţiuni
complexe. Dacă infracţiunea scop se poate comite şi fără infracţiunea mijloc, vom fi în prezenţa unui
concurs de infracţiuni.
Pentru exemplificare, trimitem la cazurile imaginate când am tratat condiţia caracterului necesar
al absorbţiei în contextul infracţiunii complexe. Astfel, furtul prin efracţie prevăzut de art. 229 alin. (1)
lit. d) C. pen. este o infracţiune complexă, deoarece fapta nu se poate comite fără a comite simultan şi
infracţiunea de distrugere.
În schimb, furtul simplu nu impune distrugerea anterioară a unui alt bun, pentru a putea sustrage
bunul care face obiectul infracţiunii de furt. Trimiţând la exemplul cu statueta încorporată într-un gard
de marmură, în cazul de faţă, autorul va răspunde pentru un concurs de infracţiuni cu conexitate
etiologică, căci a comis o infracţiune de distrugere pentru a înlesni comiterea unei infracţiuni de furt.
♦ concurs real cu conexitate consecvenţială sau consecvenţională, ce se caracterizează prin aceea

că infractorul săvârşeşte o infracţiune pentru a ascunde o altă infracţiune săvârşită anterior.
Particularităţile acestui tip de concurs:
(1) prima infracţiune poate fi comisă atât cu intenţie, cât şi din culpă. În schimb, cea de-a doua e
întotdeauna comisă pe baza intenţiei, pentru că are un scop special, constând în ascunderea primei
infracţiuni;
(2) hotărârea privind săvârşirea celei de-a doua infracţiuni poate lua naştere atât înainte, cât şi după
săvârşirea celei dintâi (printr-o infracţiune de delapidare infractorul sustrage nişte bunuri din gestiune şi
apoi incendiază spaţiul unde erau depozitate bunurile - ideea incendierii poate fi luată înainte de furt,
sau după furt).
Prin excepţie, hotărârea privind comiterea celei de-a doua infracţiuni ia naştere întotdeauna
după comiterea primeia, în două situaţii:
- atunci când prima infracţiune este comisă din culpă (de exemplu, hotărârea de a părăsi
locul accidentului de circulaţie). Evident prima infracţiune fiind comisă din culpă - situaţie în care
autorul fie prevede dar nu acceptă producerea rezultatului, fie nici nu îl prevede, deşi trebuia şi putea -
hotărârea privind săvârşirea celei de-a doua infracţiuni, comise pentru a o ascunde pe prima, nu poate
apărea decât ulterior săvârşirii acesteia.
- în ipoteza în care cea de-a doua infracţiune este susceptibilă să o absoarbă pe prima.
Situaţia este evidenţiată de un caz în care tatăl, enervat de comportamentul fiului său, l-a lovit în
stomac, comiţând infracţiunea de vătămare corporală. Apoi, ameninţat de fiul său că va face plângere la
poliţie, pentru a ascunde această infracţiune, tatăl îşi aruncă fiul în râu şi acesta se îneacă. În acest caz,
infracţiunea de violenţă comisă iniţial (art. 193-194 C pen., în funcţie de gravitatea loviturii aplicate cu
pumnul în stomac) se va reţine în concurs cu conexitate consecvenţială cu infracţiunea subsecventă de
omor. Pentru a avea, însă, în astfel de situaţii concurs cu conexitate consecvenţială trebuie să avem date
că infractorul ia o nouă hotărâre, diferită de cea iniţială, după comiterea primeia, căci, în caz contrar şi,
de regulă, infracţiunea de violenţă se va absorbi în infracţiunea mai gravă de omor (aşa-numita
absorbţie naturală) – de exemplu, să ne imaginăm, ca în exemplul de mai sus, că tatăl de la început a
luat hotărârea de a-şi ucide copilul. În această situaţie se va reţine doar infracţiunea mai gravă, finală, în
speţă cea de omor, deoarece comiterea infracţiunii de violenţă se va absorbi în aceasta din urmă – este
20
normal să provoci anumite vătămări corporale încercând să omori o persoană prin aruncare de pe un
pod, căci victima va opune rezistenţă.
b) concurs formal sau ideal atunci când aceeaşi acţiune sau inacţiune, datorită împrejurărilor în care a
avut loc sau urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.
De exemplu, infractorul conduce neatent şi loveşte doi pietoni care stăteau de vorbă pe trotuar,
unul decedând iar altul suferind vătămări corporale. Vor exista astfel două infracţiuni: o ucidere din
culpă [art. 192 alin. (2) C.pen.] şi o vătămare corporală din culpă (art. 196 C.pen.)
Delimitarea în practică dintre concursul real şi cel formal este dificil de realizat, iar practica nu
pune accent pe ea, luând în considerare că legea prevede acelaşi tratament sancţionator pentru ambele
forme.
În ciuda acestei situaţii, credem că realizarea corectă a distincţiei este, totuşi, de mare interes
din punct de vedere teoretic, pentru o mai bună înţelegere a celor două forme a pluralităţii. În realizarea
acestei distincţii, vom exemplifica printr-o speţă în care o persoană, care nu posedă permis de
conducere, conduce pe drumurile publice, având în sânge o alcoolemie peste limita legală. Este evident
că suntem în prezenţa a două infracţiuni: conducerea unui vehicul fără permis de conducere (art. 335
C.pen.) şi conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului ori a altor substanţe (art. 336 C.pen.). În
speţa de faţă este un concurs ideal, deoarece avem o singură acţiune, aceea de a conduce maşina pe
drumurile publice. În absenţa acestei acţiuni, cele două fapte nu constituie infracţiuni.
Din cele de mai sus rezultă că criteriul de delimitare este următorul: se înlătură acţiunea şi,
dacă în urma acestei operaţiuni nu mai avem nicio infracţiune, înseamnă că suntem în prezenţa unui
concurs ideal. Dacă în urma înlăturării acţiunii avem totuşi o infracţiune, înseamnă ca suntem în
prezenţa unui concurs real.
2.3.2. După natura infracţiunilor, se face distincţie între

a) concurs omogen, când infracţiunile săvârşite sunt de acelaşi fel (de exemplu, autorul comite două
infracţiuni de viol);
b) concurs eterogen, când infracţiunile comise sunt de natură diferită (o infracţiune de furt şi un omor).
Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că concursul omogen ridică probleme sub aspectul
delimitării lui de infracţiunea continuată.
2.4. Sancţionarea concursului de infracţiuni
2.4.1. Aspecte introductive

De-a lungul timpului au fost implementate mai multe sisteme de sancţionare, pe care le vom
prezenta în rândurile următoare.
a) Sistemul cumulului aritmetic

Este un sistem tradiţional, care presupune că pentru fiecare din infracţiunile săvârşite instanţa
stabileşte o pedeapsă, iar infractorul trebuie să execute suma pedepselor. Acest sistem cunoaşte două
variante:
► cumulul nelimitat, potrivit căruia inculpatul trebuie să execute suma pedepselor stabilite,
indiferent care ar fi aceasta; este aplicat în unele state din S.U.A., în Africa de Sud, Australia etc.
► cumulul limitat, potrivit căruia inculpatul va executa o pedeapsă egală cu suma pedepselor
stabilite, însă, fără a depăşi o anumită limită. Această limită se poate stabili fie prin indicarea unui
maxim general, fie prin raportarea la pedeapsa cea mai grea.
21
b) Sistemul absorbţiei
Potrivit acestui sistem de sancţionare, inculpatul va executa doar pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea cea mai gravă, considerându-se că aceasta le absoarbe pe cele mai puţin grave. Şi acest
sistem are două variante:
► instanţa judecă toate infracţiunile comise, stabilind câte o pedeapsă pentru fiecare dintre ele şi
apoi dispune să se execute doar pedeapsa cea mai grea.
► instanţa judecă doar infracţiunea susceptibilă să atragă pedeapsa cea mai grea.
Acest sistem prezintă marele inconvenient de a-i conferi infractorului care a comis o infracţiune
gravă impunitate pentru orice alte infracţiuni mai puţin grave pe care le-ar săvârşi ulterior.
Sistemul absorbţiei este aplicat în numeroase Coduri penale, dar cu corectivul că este
restricţionat la materia concursului ideal, situaţie în care impedimentele de mai sus nu mai subzistă.
c) Sistemul cumulului juridic

Conform acestui sistem, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită în anumite limite
prevăzute de lege. Aplicarea sporului poate fi obligatorie sau facultativă, iar sporul poate fi variabil sau
fix.
Acesta este sistemul care a fost adoptat, în mod tradiţional de către legiuitorul nostru.
Acum, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, art. 39 C.pen. instituie sancţionarea concursului
potrivit sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix.
2.4.2. Sancţionarea în cazul persoanei fizice

În dreptul nostru sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice presupune
parcurgerea mai multor etape:
(1) stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile concurente
Fiecare dintre infracţiunile comise este judecată şi pentru fiecare se stabileşte o pedeapsă,
făcând abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni.
(2) aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracţiuni.

Această a doua etapă cunoaşte, la rândul ei, mai multe momente:
♦ alegerea pedepsei de bază: pedeapsa de bază este pedeapsa cea mai grea dintre cele stabilite
pentru infracţiunile concurente.
Modul de identificare a pedepsei cele mai grave dintre cele stabilite deja de instanţă pentru
infracţiunile concurente urmează un algoritm. Astfel, se are în vedere, în primul rând, specia de
pedeapsă. Astfel, detenţiunea pe viaţă este mai grea decât închisoarea, care e mai grea decât amenda.
Dacă pedepsele sunt de aceeaşi specie, se are în vedere durata sau cuantumul acestor, fiind mai grea
cea cu durata sau cuantumul mai mare. Dacă pedepsele sunt de aceeaşi specie şi au aceeaşi durată sau
acelaşi cuantum, pedeapsa de bază, în contextul Codului penal, poate fi aleasă oricare dintre acestea.
(3) aplicarea sporului.

Potrivit reglementării actuale, sporirea pedepsei de bază devine obligatorie, legea stabilind şi
modul de calcul al sporului aplicabil. Astfel, potrivit art. 39 C.pen.:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori
cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
În acest caz este consacrat practic sistemul absorbţiei în legislaţia română.
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă
un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
22
Exemplu: inculpatul a comis în concurs 4 infracţiuni, pentru care instanţa a stabilit pedepse de 4 ani, 3
ani, 2 ani, respectiv un an închisoare. În acest caz se va aplica pedeapsa de bază de 4 ani, la care se va
adăuga un spor de 1/3 din suma celorlalte trei pedepse.
Sporul va fi în exemplul nostru de (3 + 2 + 1)/ 3 = 6/3 = 2 ani.
În consecinţă, condamnatul va executa pedeapsa de 4 ani plus sporul de 2 ani, adică 6 ani
închisoare.
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un
spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Algoritmul de sancţionare este similar cu cel consacrat pentru pedepsele cu închisoarea.
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii,
la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;
În acest caz, legiuitorul a instituit sistemul cumulului aritmetic - amenda se adaugă în întregime
şi obligatoriu la pedeapsa închisorii.
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică
pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).
În acest caz se contopesc mai întâi între ele pedepsele din aceeaşi specie stabilite pentru
infracţiunile concurente, iar apoi la rezultanta pedepselor cu închisoarea se adaugă în întregime
rezultanta amenzilor.
O altă noutate a reglementării din art. 39 este cea referitoare la înlocuirea pedepsei închisorii cu
detenţiunea pe viaţă.
Potrivit art. 39 alin. (2) C.pen., atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă
prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu
închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar
pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20
de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Exemplu: Inculpatul a comis 5 infracţiuni sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de
ani, instanţa stabilind pentru una din ele o pedeapsă de 19 ani, iar pentru celelalte câte o pedeapsă de 18
ani închisoare.
Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., la pedeapsa de bază de 19 ani se va aplica un spor de 1/3
din suma celorlalte doua pedepse, sporul fiind în acest caz (4 x 18) / 3 = 24 ani. Pedeapsa de executat ar
trebui astfel să fie de 19 + 24 = 43 ani, însă ea nu poate depăşi maximul general al pedepsei închisorii
care este 30 de ani.
În consecinţă, instanţa are două posibilităţi: fie aplică o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani,
fie aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
2.4.3. Aplicarea pedepsei în cazul judecării separate a infracţiunilor concurente

De regulă, infracţiunile concurente se judecă împreună de către aceeaşi instanţă. Totuşi, prin
excepţie, se poate ca infracţiunile concurente să fie judecate separat, fie datorită competenţei instanţei,
fie datorită descoperirii la date diferite a infracţiunilor.
În cazul judecării separate este necesară aplicarea pedepsei în aşa fel încât situaţia infractorului
să fie precum ar fi fost în cazul judecării împreună a infracţiunilor. Aceasta deoarece nu i se poate
imputa acestuia omisiunea de a declara în faţa organelor judiciare despre săvârşirea altor infracţiuni şi,
în consecinţă, nu i se poate crea o situaţia mai grea decât dacă ar fi fost judecate toate împreună, la
acelaşi moment.
23
Art. 40 C.pen. reglementează instituţia contopirii pedepselor pentru infracţiuni concurente.
Există două ipoteze reglementate de acest articol şi una nereglementată de către Codul penal, dar care
poate fi dedusă pe baza celor prevăzute expres în cuprinsul textului de lege.
(1) situaţia în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune, infractorul e judecat pentru o
altă infracţiune concurentă.
Într-un asemenea caz, potrivit art. 40 alin. (1) C.pen., instanţa va proceda la stabilirea pedepsei
pentru cea de-a doua infracţiune şi apoi o va contopi potrivit art. 39, cu pedeapsa aplicată anterior
pentru prima faptă. Primă pedeapsă, stabilită prin hotărârea de judecată iniţială pentru prima
infracţiune, se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel că instanţa nu va putea să o modifice.
(2) ambele infracţiuni concurente au fost definitiv judecate, dar prin hotărâri distincte.
În acest caz, potrivit art. 40 alin. (2) C.pen., instanţa care face contopirea va trece peste prima
etapă (cea a stabilirii pedepselor pentru faptele concurente), şi va proceda la contopirea acestora,
potrivit art. 39 C.pen.
(3) ipoteza în care infracţiunile concurente au fost judecate în grupe de către două sau mai multe, prin
hotărâri distincte.
Această ipoteză nu este reglementată expres de Cod, fiind cunoscută în literatura de specialitate
şi în practica judiciară sub denumirea de „situaţia contopirilor parţiale”.
În acest caz nu se va proceda la contopirea rezultantelor parţiale, ci la contopirea tuturor
pedepselor stabilite distinct pentru fiecare infracţiune concurentă, în parte.
2.4.4. Sancţionarea în cazul persoanei juridice

Potrivit reglementării actuale, se prevede în art. 147 că dispoziţiile referitoare la sancţionarea
concursului de infracţiuni comis de persoana fizică se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanei
juridice. Aşadar, dispoziţiile referitoare la contopirea amenzilor prevăzute în art. 39 îşi găsesc aplicare
şi în cazul persoanei juridice.
§ 3. Recidiva
În cele ce urmează, analiza recidivei se va axa pe regimul prevăzut în cazul persoanei fizice,
urmând ca persoanei juridice să îi fie dedicată o ultimă secţiune, unde vom insista succint pe formele,
condiţiile de existenţă şi sistemul sancţionator aplicabil.
3.1. Definiţie
Potrivit art. 41 C.pen., există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de
reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Există de asemenea recidivă şi atunci
când una dintre pedepse este detenţiunea pe viaţă.
3.2. Formele recidivei

Există numeroase clasificări ale recidivei, în funcţie de diverse criterii.
Cea mai importante distinge, în funcţie de momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, între
recidivă postcondamnatorie şi recidivă postexecutorie.
Analiza va fi una distinctă pentru fiecare formă de recidivă atât pentru a putea explica în detaliu
condiţiile de existenţă diferite, cât mai ales datorită tratamentului sancţionator prevăzut de lege în mod
diferit pentru fiecare dintre aceste forme.
24
3.3. Recidiva postcondamnatorie
Aceasta este cea mai frecventă formă a recidivei.

Potrivit art. 41 C.pen., ea există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cel
condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată, înainte de începerea
executării, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru
a doua infracţiune este închisoarea de cel puţin un an sau detenţiunea pe viaţă.
3.3.1. Condiţiile de existenţă ale recidivei postcondamnatorii
I. Condiţiile referitoare la primul termen al recidivei:
a) să fie vorba de o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată.
b) pedeapsa aplicată pentru acest prim termen să fie închisoare mai mare de un an.
Această pedeapsă poate fi aplicată pentru o singură infracţiune sau pentru concurs de infracţiuni
(pentru a fi mai scrupuloși, aşa cum va reieşi la finele prezentului capitol, în realitate aici putem vorbi
nu doar de concurs de infracţiuni, ci mai corect, de o pluralitate de infracţiuni).
Se ridică problema existenţei stării de recidivă atunci când pedeapsa de la primul termen a fost
aplicată pentru concurs de infracţiuni în structura căruia intră atât fapte intenţionate, cât şi fapte din
culpă.
Astfel, dacă una dintre infracţiunile componente ale concursului este intenţionată şi are stabilită
o pedeapsă de peste 1 an, se va considera îndeplinită această condiţie a primului termen al recidivei. De
asemenea, chiar dacă pentru toate infracţiunile s-au stabilit pedepse mai mici sau egale cu 1 an, dar sunt
toate intenţionate şi rezultanta lor depăşeşte 1 an, suntem din nou, în prezenţa recidivei.
În schimb, ce se întâmplă în cazul în care pedepsele stabilite pentru infracţiunile componente
ale concursului sunt mai mici sau egale cu 1 an şi unele dintre infracţiuni au fost comise din culpă?
În cele ce urmează, vom încerca în continuare să sugerăm nişte criterii de verificat pentru a
stabili dacă suntem sau nu în prezenţa recidivei.
Pentru început, credem că vom fi în prezenţa recidivei dacă putem constata că în durata
pedepsei rezultante există o componentă mai mare de 1 an închisoare, stabilită pentru infracţiuni
intenţionate sau praeterintenţionate.
Astfel, în cazul în care pedeapsa de bază este stabilită pentru una dintre infracţiunile
intenţionate sau praeterintenţionate, credem că această componentă se va putea stabili matematic
conform Codului penal, fără dificultăţi majore.
Exemplu: pentru infracţiunile concurente au fost stabilite pedepse de 10 luni (intenţie), 6 luni
(intenţie), 3 luni (intenţie) şi 9 luni (culpă). În acest caz, pedeapsa de bază va fi cea de 10 luni la care se
va adăuga un spor de (6 luni + 3 luni + 9 luni) / 3 = 6 luni, în final pedeapsa rezultată fiind de 1 an şi 4
luni.
După cum se poate observa, din cele 6 luni de spor, 3 luni sunt aferente infracţiunilor
intenţionate. Rezultă, aşadar că avem deja 1 an şi 1 lună pedeapsă stabilită doar în considerarea
infracţiunilor intenţionate, fiind astfel respectată condiţia gravităţii primului termen al recidivei.
Dacă în exemplul de mai sus am schimba datele ecuaţiei, iar pedeapsa de 3 luni ar fi fost
stabilită pentru o infracţiune din culpă, se observă atunci că sportul aplicat în considerarea infracţiunii
intenţionate ar fi fost de 2 luni. Cumulat cu cele 10 luni de la pedeapsa de bază, am avea exact 1 an
25
pedeapsă stabilită pentru infracţiuni intenţionate, nefiind respectat astfel standardul de gravitate pentru
a fi în prezenţa termenului 1 al recidivei.
O problemă reală se ridică însă în cazul în care pedeapsa de bază nu este una stabilită pentru o
infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată. Să ne imaginăm ipoteza în care autorul a comis în
concurs un număr de 12 infracţiuni: pentru prima, din culpă, se aplică o pedeapsă de 10 luni, iar pentru
celelalte 11, toate furturi, se aplică pedepse de câte 3 luni. În acest caz, pedeapsa rezultantă va fi
stabilită conform formulei: 10 luni (Pedeapsa de bază) + (11 x 3 luni) / 3, adică 10 luni + 11 luni. Vom
fi în acest caz în prezenţa recidivei? Dacă ne raportăm la propunerea pe care tot noi am avansat-o mai
sus, şi anume că vom fi în prezenţa recidivei „dacă putem constata că în durata pedepsei rezultante
există o componentă mai mare de 1 an închisoare stabilită pentru infracţiuni intenţionate sau
praeterintenţionate”, răspunsul ar trebui să fie unul negativ acum.
Totuşi, observăm că dacă în acest exemplu nu am fi avut în componenţa concursului
infracţiunea din culpă, pedeapsa rezultantă s-ar fi calculat după formula: 3 luni + ( 10 x 3 luni) /3, adică
3 luni + 10 luni. Aşadar am avea o pedeapsă rezultantă de 13 luni, care are în componenţă doar
infracţiuni intenţionate, fiind clar îndeplinite condiţiile termenului 1 al recidivei.
În final, ca o concluzie pe marginea acestei probleme, credem că putem susţine că vom fi în
prezenţa recidivei în cazul în care putem constata în structura pedepsei rezultante există o componentă
mai mare de 1 an aferentă unor infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate (ceea ce acoperă
exemplele în care pedeapsa de bază este stabilită pentru o infracţiune intenţionată sau
praeterintenţionată) sau în cazul în care, în absenţa infracţiunii sau infracţiunilor din culpă, celelalte
infracţiuni intenţionate ar fi permis reţinerea condiţiei de gravitate pentru primul termen al recidivei
(cazul în care pedeapsa de bază ar fi una dintre cele stabilite pentru infracţiunea sau infracţiunile din
culpă).
c) hotărârea de condamnare pentru infracţiunea de la primul termen să fie definitivă

Aceasta se va determina conform art. 551 şi 552 C.proc.pen.
d) condamnarea aplicată pentru acest prim termen al recidivei să nu se includă în cele din art. 42
C.pen.
Este vorba despre:
- faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală. Ca efect al intervenţiei legii de
dezincriminare, faptele respective vor ieşi din structura pluralităţii de infracţiuni;
- infracţiunile amnistiate. Ca efect al amnistiei, care înlătură răspunderea penală pentru fapta
comisă, starea de recidivă nu va exista;
- infracţiunile săvârşite din culpă. Datorită neglijenţei sau imprudenţei autorului în comiterea
unor astfel de fapte, se consideră că lipseşte elementul relei-credinţe.
II. Condiţiile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei:
a) infracţiunile ce compun acest termen să fie fapte intenţionate sau cel puţin praeterintenţionate;
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de
cel puţin un an.
Dacă în cazul primului termen se are în vedere pedeapsa concret stabilită de instanţă, în cazul
celui de-al doilea termen se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege. Ceea ce interesează este ca
maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru posibilul termen doi să fie închisoarea de cel
puţin un an. De exemplu, dacă este vorba despre o pedeapsă de la 3 luni la 2 ani alternativ cu amenda
26
există recidivă, deoarece maximul special este mai mare de un an. Într-un astfel de caz nu interesează
pedeapsa concret stabilită de instanţă – recidiva va continua să existe, chiar dacă instanţa va aplica doar
3 luni sau chiar amenda.
Trebuie menţionat că, dacă potrivit Codului penal din 1969 închisoarea trebuia să fie mai mare
de un an, potrivit actualului Cod penal o pedeapsă legală de un an este suficientă pentru a atrage starea
de recidivă.
c) noua infracţiune să fie săvârşită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru
infracţiunea ce constituie primul termen, dar înainte de executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei (înainte de începerea executării pedepsei, în cursul executării acesteia sau în stare de
evadare);
Aşadar infracţiunea poate fi comisă în intervalul cuprins între hotărârea definitivă de
condamnare (moment determinat potrivit art. 551 şi 552 C.proc.pen.) şi executarea propriu zisă a
condamnării, înainte de începerea executării, în timpul executării sau în stare de evadare.
d) condamnarea să nu se numere printre cele prevăzute de art. 42 C.pen.
3.3.2. Sancţionarea recidivei postcondamnatorii

Potrivit Codului penal, sistemul sancţionator în această materie are la bază cumulul aritmetic.
Astfel, potrivit art. 43 C.pen., dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca
executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se
adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
Potrivit Codului penal în vigoare, pedeapsa pentru a doua infracţiune se adaugă la restul rămas
neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii celei de-a doua infracţiuni. Din această pedeapsă se
scade ulterior ceea ce s-a executat din momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni până la momentul
judecării pentru noua infracţiune.
Exemplu: Inculpatul se afla în executarea pedepsei P1, de 5 ani. După un an de la începerea

executării condamnatul comite o nouă infracţiune, pentru care, după 6 luni este condamnat la 3 ani
închisoare. În acest caz, pedeapsa rezultantă se va obţine adăugând pedeapsa pentru noua infracţiune (3
ani) la restul rămas neexecutat din prima pedeapsă (4 ani), din care se scade perioada executată după
comiterea celei de-a doua infracţiuni până la condamnarea pentru a doua infracţiune (6 luni). Astfel,
noua pedeapsă va fi 3 ani + 4 ani – 6 luni = 6 ani şi 6 luni.
Dacă cel de-al doilea termen al recidivei e format dintr-un concurs de infracţiuni, art. 43 alin.
(2) C.pen. prevede următoarele: când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată
ca executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de
recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar
pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din
aceasta.
Considerând că inculpatul a comis în timpul executării pedepsei două infracţiuni concurente P2

şi P3, pedeapsa rezultantă va fi:
R= (P2 O P3) +P1’
27
În această formulă am notat cu „O” contopirea potrivit sistemului de la concurs (art. 39 C.pen.),
iar P1’ desemnează restul rămas neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii primeia dintre
infracţiunile concurente.
Din această pedeapsă se scade ceea ce s-a executat din momentul comiterii primeia dintre
infracţiunile concurente şi până la momentul stabilirii rezultantei.
Mecanismul de sancţionare rămâne acelaşi chiar dacă una dintre infracţiunile concurente este
evadarea, aşa cum se întâmplă atunci când infractorul aflat în executarea pedepsei de la primul termen
evadează, iar apoi în stare de evadare comite o nouă infracţiune. Păstrând notările anterioare şi notând
cu E pedeapsa stabilită pentru evadare, respectiv cu P2 pedeapsa pentru infracţiunea comisă în timpul
evadării, rezultanta va fi:
R= (E O P2) +P1’
La fel ca şi în cazul concursului de infracţiuni, Noul Cod penal consacră şi în materia recidivei
posibilitatea înlocuirii pedepsei închisorii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Astfel, potrivit art. 43 alin. (3) C.pen., dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi
alin. (2) s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin
una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai
mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
3.4. Recidiva postexecutorie
3.4.1. Definiţie
Potrivit art. 41 C.pen., recidiva postexecutorie există atunci când, după executarea sau
considerarea ca executată a unei pedepse cu detenţiunea pe viaţă sau a unei pedepse cu închisoarea mai
mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, cel condamnat săvârşeşte
din nou o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de
cel puţin un an.
Modificările în privinţa duratei pedepselor de la cei doi termeni pe care le-am evidenţiat cu
ocazia analizei recidivei postcondamnatorii sunt de amintit şi în acest context.
3.4.2. Condiţiile de existenţă ale recidivei postexecutorii
I. Condiţiile referitoare la primul termen al recidivei:
a) pentru infracţiunea săvârşită instanţa să fi stabilit o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an sau
detenţiunea pe viaţă;
b) infracţiunea săvârşită să fie intenţionată sau praeterintenţionată;
c) pedeapsa pentru prima infracţiune să fi fost executată sau considerată ca fiind executată (atunci
când pedeapsa a fost graţiată sau executarea pedepsei s-a prescris).
d) condamnarea să nu fie dintre acelea de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă, potrivit
art. 42 C.pen.
28
II. Condiţiile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei:
a) să fie vorba de o infracţiune săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie;
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune să fie de cel puţin un an;
Din nou, toate cele precizate în raport de această condiţie, în cazul termenului al II-lea al
recidivei postcondamnatorii îşi păstrează relevanţa şi aici.
c) cea de-a doua infracţiune să fie comisă după executarea sau considerarea ca executată a primei
pedepse.
Momentul comiterii infracţiunii prezintă o particularitate în raport de infracţiunile cu durată de
executare, în cazul cărora, pentru determinarea formei recidivei, se va lua în considerare momentul
epuizării acestora (dacă o astfel de infracţiune este începută în timpul executării şi se termină după
executare, vom fi în prezenţa recidivei postexecutorii). Amintim, totuşi, în acest context, situaţia
particulară a infracţiunii progresive, unde fapta se consideră săvârşită la momentul consumării, moment
ce astfel devine relevant pentru a stabili forma de pluralitate de infracţiuni incidentă în cauza concretă.
d) noua infracţiune comisă să nu fie dintre cele prevăzute la art. 42 C.pen.
3.4.3. Sancţionarea recidivei mari postexecutorii

În acest caz nu se mai poate vorbi despre un cumul, ca în cazul recidivei postcondamnatorii,
deoarece pedeapsa de la primul termen a fost deja executată sau este considerată ca fiind executată.
Potrivit art. 43 alin. (5) C.pen., dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau
considerată ca executată, se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
Spre exemplu, dacă se comite în stare de recidivă postexecutorie o infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani, individualizarea se va face în intervalul 4 ani şi 6 luni –
15 ani.
3.5. Recidiva în cazul persoanei juridice

Potrivit art. 146 alin. (1) C.pen. există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică
săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită. Nici în cazul persoanei juridice
condamnările menţionate la art. 42 C.pen. nu atrag starea de recidivă.
Potrivit art. 146 alin. (2) şi (3) C.pen., în caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute
de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate, fără a depăşi maximul general al pedepsei
amenzii.
Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua
infracţiune, potrivit alin. (2), se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din
aceasta.
În cazul recidivei postexecutorii regimul sancţionator este similar celui prevăzut pentru persoana
fizică, în sensul majorării cu jumătate a limitelor speciale. În cazul amenzii, această majorare operează
numai cu privire la numărul zilelor-amendă. Spre exemplu, dacă pentru infracţiunea comisă s-ar aplica
o pedeapsă între 180 şi 300 zile-amendă, în cazul recidivei individualizarea se va face între 270 şi 450
zile-amendă.
În cazul recidivei postcondamnatorii, tratamentul este mai sever decât în cazul persoanei fizice.
Aceasta deoarece pedeapsa pentru infracţiunea ce constituie al doilea termen nu se stabileşte între
limitele prevăzute pentru infracţiunea comisă, ci între limite majorate cu jumătate, la fel ca în cazul
29
recidivei postexecutorii. Ulterior, amenda astfel stabilită se adaugă la restul rămas neexecutat din prima
amendă.
Este de precizat că în acest caz cumulul aritmetic nu se face între numărul de zile-amendă
prevăzut pentru cele două infracţiuni, ci între sumele stabilite prin aplicarea sistemului zilelor-amendă
(ceea ce presupune că înainte de adunare se va înmulţi numărul de zile-amendă stabilit pentru
infracţiunea de la termenul II cu suma corespunzătoare unei zile-amendă, iar suma astfel obţinută se
adaugă la suma neplătită din amenda stabilită pentru prima infracţiune).
§ 4. Pluralitatea intermediară
4.1. Definiţie
Conform art. 44 C.pen., există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată
ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege pentru starea de recidivă.
4.2. Distincţii faţă de concurs şi recidivă

Pluralitatea intermediară diferă de concursul de infracţiuni prin faptul că între cele două
infracţiuni a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima infracţiune.
De asemenea, ea diferă de recidivă prin faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile acesteia. Astfel,
nu vor fi îndeplinite condiţiile recidivei şi va fi pluralitate intermediară dacă:
a) prin condamnarea definitivă s-a aplicat pedeapsa închisorii de un sau mai mică ori amenda în cazul
primului termen;
b) legea prevede doar amenda sau închisoarea mai mică de un an în cazul celui de-al doilea termen;
c) cel puţin una dintre cele două infracţiuni este săvârşită din culpă.
În cazul persoanei juridice vom fi suntem în prezenţa pluralităţii intermediare doar atunci când
cel puţin una dintre infracţiuni este din culpă.
Pluralitatea intermediară corespunde recidivei postcondamnatorii. Astfel, dacă după executarea
primei pedepse se comite o nouă infracţiune care nu întruneşte condiţiile recidivei postexecutorii, nu
vom avea o pluralitate intermediară.
4.3. Sancţionarea pluralităţii intermediare

Potrivit art. 44 C.pen. că în caz de pluralitate intermediară se vor aplica regulile de sancţionare
de la concursul de infracţiuni.
În consecinţă, dacă ambii termeni ai pluralităţii intermediare constau în pedepse cu închisoarea,
potrivit legii actuale, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă obligatoriu un spor de 1/3
din cealaltă. În efectuarea contopirii, la fel ca şi la concurs, se vor avea în vedere cele două pedepse în
întregul lor, dar ceea ce s-a executat până la contopire se scade din durata pedepsei rezultante.
Trebuie menţionat faptul că, atunci când după condamnarea definitivă se comit mai multe
infracţiuni concurente, dintre care unele se află în recidivă iar altele se află în pluralitate intermediară
faţă de prima infracţiune, se va aplica pentru toate tratamentul prevăzut de lege pentru recidivă [art. 43
alin. (2) C.pen.].
30
§ 5. Dubla recidivă
5.1. Definiţie
Desemnează situaţia când o infracţiune este simultan în stare de recidivă postcondamnatorie
faţă de o infracţiune şi în stare de recidivă postexecutorie faţă de o altă infracţiune.
5.2. Situaţia premisă

Astfel, premisa constă în faptul că, ulterior executării unei pedepse mai mare de 1 an (P 1)
stabilite pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate (I 1), autorul comite o
nouă infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată (I 2) pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
de cel puţin un an. În cursul executării pedepsei stabilite (P 2) printr-o hotărâre de condamnare definitivă
pentru această infracţiune, autorul comite o nouă infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată (I 3),
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Relaţiile între fiecare infracţiune în parte sunt:
între I3 şi P1 – există recidivă postexecutorie;
între I3 şi P2 – există recidivă postcondamnatorie.
I1 P1 I2 P2
I3 P21
R = P3  P21
5.3. Sancţionare
Ordinea de aplicare este la ora actuală unanim acceptată în doctrină şi în practică: astfel, se va
da aplicare prima dată recidivei postexecutorii şi apoi recidivei postcondamnatorii.
Argumentele pentru soluţia aceasta constau în verificarea situaţiei alternative, şi anume,
aplicarea sistemului sancţionator de la recidiva postcondamnatorie şi apoi a celei postexecutorii. Astfel,
aplicând această soluţie, s-ar crea o situaţie inechitabilă, care nu ar corespunde realităţii, atrăgând
posibilitatea aplicării unei pedepse rezultante nelegale.
Aplicând recidiva postcondamnatorie prima dată între I 3 şi P2 şi apoi recidiva postexecutorie
între rezultanta astfel obţinută şi P1 ar însemna, implicit, să reţinem starea de recidivă postexecutorie şi
între primele două infracţiuni, situaţie care nu poate fi valorificată acum. Aceasta deoarece:
a) E posibil ca între primele două infracţiuni să nu existe recidivă postexecutorie.

De exemplu, pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune (I 2) este închisoare de la 3
luni la 1 an, iar pedeapsa stabilită de instanţă este de 1 an şi 2 luni, ca urmare a reţinerii unor
circumstanţe agravante (potrivit art. 78 C.pen., în caz de circumstanţe agravante se poate aplica un spor
de până la 2 ani, dar fără a depăşi 1/3 din maximul special). Astfel, sunt îndeplinite condiţiile pentru ca
I2 să fie termenul I al recidivei postcondamnatorii cu I3, dar nu şi condiţiile pentru ca I2 să fie termenul
II al recidivei postexecutorii cu P1.
b) Ipoteza în care I2 ar îndeplini condiţiile de gravitate pentru a fi simultan atât termenul I al recidivei
postcondamnatorii cu I3, cât şi termenul II al recidivei postexecutorii cu P1,
31
Alegând să valorificăm prima data recidiva postcondamnatorie între I 3 şi P2 ar echivala cu
aplicarea unei pedepse pentru I3 între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege, iar apoi pedeapsa
astfel obţinută să o adăugăm aritmetic, potrivit art. 43 alin. (1) C.pen. la restul rămas neexecutat din P 2
la momentul comiterii I3. Astfel am obţine o pedeapsă concretă (să îi spunem R), având o durată mai
mare sau mică, dar determinată.
Pedeapsa astfel obţinută (R) nu valorifică, însă, recidiva postexecutorie care există între I 3 şi P1.
Ne întrebăm cum am putea aplica pedepsei concrete deja obţinute sistemul sancţionator de la recidiva
postexecutorie din reglementarea actuală? Care ar fi limitele speciale ce ar trebui majorate cu jumătate
şi, presupunând prin abstract (deşi nu vedem cum) că le-am identifica, ce repercusiune ar avea asupra
pedepsei concrete deja aplicate? În plus, ca o ultimă critică, P 2 – care este inclus în R – a fost aplicată
prin valorificarea recidivei postexecutorii care a existat ab initio în această ipoteză între I2 şi P1. Aşa că
orice artificiu s-ar putea inventa pentru a aplica tratamentul recidivei postexecutorii pe final, ar suferi
prin faptul că ar majora P2 în considerarea recidivei postexecutorii, deşi P2 în sine a fost aplicat cu
reţinerea aceste cauze de agravare a pedepsei.
În concluzie, credem că, datorită modificărilor de sistem sancţionator reglementate de Codul

penal, soluţia va fi simplă. La pasul 1, vom valorifica recidiva postexecutorie existentă între I3 şi P1,
stabilind astfel un P3 individualizat între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea
comisă, majorate cu jumătate. Apoi acest P3 astfel stabilit (prin majorarea limitelor speciale de
pedeapsă) se va adăuga la restul rămas neexecutat din P2 la momentul comiterii I3.
E. Sumar
1. Consideraţii generale.
2. Concursul de infracţiuni.
3. Recidiva.
4. Pluralitatea intermediară.
F. Chestionar
1. Care sunt condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni?

2. Cum se delimitează concursul real simplu omogen faţă de infracţiunea continuată?
3. Care sunt etapele algoritmului de aplicare a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni?
4. Cum se face aplicarea pedepsei pentru concurs în cazul judecării separate a infracţiunilor
concurente?
5. Care sunt condamnările care nu atrag starea de recidivă?
6. Care este diferenţa între recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie?
7. Cum se aplică pedeapsa în caz de recidivă postcondamnatorie?
8. Cum se sancţionează recidiva postexecutorie?
9. Cum se aplică pedeapsa în caz de cumul între recidiva postexecutorie şi cea postcondamnatorie?
10. Care sunt diferenţele între sancţionarea recidivei în cazul persoanei fizice şi, respectiv, juridice?
11. Cărei forme a recidivei îi corespunde pluralitatea intermediară?
12. Ce particularităţi prezintă sistemul de sancţionare al pluralităţii intermediare faţă de cel al recidivei
postcondamnatorii?
13. Ce este dubla recidivă? Cum se sancţionează?
32
- Capitolul II -
PLURALITATEA DE FĂPTUITORI
Dacă modulul anterior a supus discuţiei situaţia în care o persoană comite două sau mai multe
infracţiuni, modulul de faţă analizează ipoteza corespondentă, în care o faptă este comisă de două sau
mai multe persoane. Ulterior parcurgerii materiei aferente capitolului, studentul ar trebui să poată
distinge între formele pluralităţii de făptuitori, respectiv între formele de participaţie, în cazul
pluralităţii ocazionale. De asemenea, în final, studenţii vor trebui să poată recunoaşte dacă este posibilă
participaţia penală în cazul unor infracţiuni caracterizate de pluralitate naturală sau legală. Astfel, se va
verifica atât cunoaşterea participaţiei penale, cât şi a celorlaltor forme de pluralitate, în ipoteze aplicate.
Sugerăm reluarea unor concepte prezentate în partea I a materiei, şi anume, distincţia între
făptuitor şi infractor. De asemenea, studenţii ar trebui să reia unele concepte prezentate în primul
modul din această parte, pentru a nu face unele confuzii cu unitatea naturală sau legală de infracţiuni,
din cauza sinonimei aparente de denumire.
Nr.
1. Pluralitatea de Definiţie. Forme. Distincţie.

făptuitori
2. Pluralitatea Definiţie. Condiţii. Sancţionare.
naturală
3. Pluralitatea Definiţie. Condiţii. Sancţionare.
constituită
4. Pluralitatea Definiţie. Condiţii. Formele participaţiei penale. Sancţionare.
ocazională. Posibilitatea comiterii unor infracţiuni caracterizate de pluralitate
Participaţia naturală sau legală în participaţie.
§ 1. Formele pluralităţii de făptuitori
Există trei forme ale pluralităţii de făptuitori:

a) Pluralitatea naturală
b) Pluralitatea constituită
c) Pluralitatea ocazională (participaţia)
33
Primele două forme ale pluralităţii nu au fost reglementate în partea generală nici în Codul penal
din 1969 şi nici în Codul penal actual, ele fiind identificate doar pe baza textelor de incriminare din
partea specială.
§ 2. Pluralitatea naturală
Există atunci când participarea a două sau mai multe persoane la săvârşirea faptei este cerută de
chiar natura infracţiunii.
Exemplu: infracţiunea de încăierare (art. 198 C.pen.), infracţiunea de incest (art. 377 C.pen.).
Pluralitatea naturală nu cere, însă, ca toţi participanţii să acţioneze cu vinovăţie. E posibil ca
unii dintre participanţi să se afle în eroare şi, astfel, ei nu vor răspunde penal.
§ 3. Pluralitatea constituită
Există atunci când textul de incriminare sancţionează constituirea unei asocieri infracţionale ori
sprijinirea acesteia, dacă scopul celor ce s-au asociat constă în săvârşirea de infracţiuni.
Exemplu: constituirea unui grup infracţional organizat (art. 367 C.pen..), ce prevede că iniţierea sau
constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel
de grup constituie infracţiune.
§ 4. Pluralitatea ocazională (participaţia penală)
4.1. Definiţie
Există participaţie atunci când două sau mai multe persoane, în baza unei legături subiective
participă la săvârşirea unei infracţiuni cu acte materiale sau intelectuale, fără ca această participaţie să
fie cerută de conţinutul natural sau legal al infracţiunii.
4.2. Condiţii de existenţă

a) existenţa a două sau mai multe persoane.
Aceste persoane pot să acţioneze în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. Atunci
când toate aceste persoane acţionează cu intenţie suntem în prezenţa participaţiei propriu-zise. În
ipoteza în care unele persoane acţionează din culpă sau fără vinovăţie avem de a face cu o participaţie
improprie.
b) Legătura subiectivă între făptuitori

Această legătură se stabileşte în funcţie de forma de participaţie, înainte sau în timpul săvârşirii
actelor de executare. Dacă această legătură se stabileşte după consumarea faptei, nu mai avem
participaţie, ci suntem în prezenţa unor infracţiuni de sine-stătătoare (tăinuire, favorizare etc.)
c) participarea cu acte materiale sau intelectuale

Natura acestor acte diferă în funcţie de forma de participaţie. Autorul şi coautorii participă
întotdeauna cu acte de executare. Complicele poate participa cu acte materiale sau intelectuale, care
înlesnesc sau ajută la producerea infracţiunii. Instigatorul participă cu acte intelectuale având ca
rezultat determinarea autorului să treacă la săvârşirea faptei.
34
d) săvârşirea de participanţi a aceleiaşi infracţiuni
Pentru toţi participanţii fapta se califică în funcţie de acţiunea sau inacţiunea comisă de autor
sau coautor.
În cazul infracţiunilor de simplă repetare (este vorba despre faptele care dobândesc un caracter
infracţional doar o dată cu comiterea celui de-al doilea act, primul fiind contravenţie) s-a pus problema
calificării actului comis de participant.
Astfel, dacă autorul se află la prima faptă şi este sancţionat contravenţional, complicele, chiar
dacă se află la a doua faptă nu va putea fi condamnat penal, pentru că nu poate exista complicitate în
absenţa unui act de executare comis de către de autor. În consecinţă, dacă fapta autorului este calificată
drept o contravenţie şi fapta complicelui va rămâne tot în sfera dreptului contravenţional.
Dacă autorul se află la a doua faptă i se va aplica pedeapsa pentru infracţiune. În cazul
complicelui său aflat la prima faptă există două soluţii, în funcţie de poziţia psihică a complicelui.
Astfel, dacă acesta ştia că îşi aduce o contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni va fi sancţionat penal, iar
dacă nu ştie că ajută la comiterea unei infracţiuni, se află în eroare de fapt şi va răspunde doar
contravenţional.
e) Participarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul natural sau legal al infracţiunii
Astfel, această condiţie impune ca participarea mai multor persoane să nu fie cerută de natura
infracţiunii (cazul pluralităţii naturale) sau de elementele constitutive ale infracţiunii (cazul pluralităţii
constituite), caz în care nu ne vom găsi în prezenţa participaţiei penale.
Totuşi, trebuie făcute unele distincţii şi aici în raport cu posibilitatea existenţei participaţiei în
cazul pluralităţii constituite sau naturale.
În cazul pluralităţii constituite se consideră majoritar în doctrină şi unanim în jurisprudenţă că
nu este posibilă participaţia în niciuna din formele sale. Aceasta pentru că legea incriminează ca acte de
executare şi acele acte care, potrivit naturii lor, ar constitui acte de instigare sau de complicitate – de
exemplu, infracţiunea prevăzută de art. 367 C.pen. de constituire a unui grup infracţional organizat
sancţionează ca act de executare „iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea
sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup”
În schimb, în cazul pluralităţii naturale, situaţia este alta: participaţia penală nu este posibilă sub
forma coautoratului. Aceasta deoarece fiecare persoană care participă cu acte de executare este
considerat autor. Dar participaţia sub forma instigării sau complicităţii este unanim admisă în materia
pluralităţii naturale – de exemplu, o persoană instigă doi fraţi să întreţină raporturi sexuale (instigare la
infracţiunea de incest) sau le pune la dispoziţie în acest scop apartamentul său (complicitate la
infracţiunea de incest).
4.3. Formele participaţiei penale

Formele de participaţie penală reglementate expres de Codul penal sunt autoratul şi coautoratul
(art. 46 C.pen.), instigarea (art. 47 C.pen.) şi complicitatea (art. 48 C.pen).
Ca element de noutate, Codul penal adaugă formelor tradiţionale de participaţie (autorat,
instigare şi complicitate) şi coautoratul, o formă de participaţie nereglementată explicit în Codul penal
1969, dar unanim admisă de doctrină şi jurisprudenţă.
4.3.1. Autoratul (art. 46 C.pen.)

Este autor persoana care săvârşeşte, în mod nemijlocit, fapta prevăzută de legea penală. Autorul
poate să acţioneze atât cu vinovăţie, cât şi fără vinovăţie. Dacă acţionează cu vinovăţie şi aceasta
îmbracă forma intenţiei, avem o participaţie propriu-zisă. Dacă autorul acţionează din culpă sau fără
vinovăţie, suntem în prezenţa participaţiei improprii, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.
35
4.3.2. Coautoratul (art. 46 C.pen.)
Potrivit art. 46 alin. (2) C.pen., coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă
prevăzută de legea penală.
Aşadar, există coautorat atunci când două sau mai multe persoane participă cu acte de executare
la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Legătura subiectivă în cazul coautoratului poate să se stabilească atât
anterior începutului actului de executare, cât şi pe parcursul desfăşurării actului de executare.
Exemplu: coautorii se pot hotărî dinainte să meargă să jefuiască o bancă, dar se pot hotărî şi în
timpul consumării faptei.
Sub aspectul laturii subiective, în cazul coautoratului e suficient ca toţi coautorii să participe cu
acte de executare, dar nu este necesar ca acţiunea fiecăruia privită în mod izolat să producă rezultate
prevăzute de norma de incriminare.
În cazul infracţiunii complexe în care există două acţiuni sau inacţiuni este posibil ca unul dintre
coautori să săvârşească o acţiune, iar al doilea pe cealaltă. Astfel, nu este absolut necesar ca fiecare
coautor să lezeze ambele obiecte juridice, fiind suficient ca un coautor să comită acţiuni prin care se
aduce atingere obiectului secundar, iar celălalt o acţiune care vizează obiectul principal. E posibil ca
acţiunea fiecărui autor privită izolat să nu producă rezultatul, producerea acestuia fiind determinată de
efectul conjugat a acţiunii coautorilor.
Va exista coautorat şi în situaţia în care rezultatul a fost cauzat în mod nemijlocit de acţiunea
unuia dintre autori, în măsura în care toţi au participat cu acte de executare.
Există anumite infracţiuni care nu pot fi săvârşite în coautorat.

a) infracţiunile caracterizate de o pluralitate naturală sau constituită – deoarece toţi cei care
participă cu acte de executare sunt consideraţi autori;
b) infracţiunile cu autor unic (care se comit în persoană proprie) - evadarea, dezertarea,
mărturia mincinoasă etc.
c) infracţiunile omisive, deoarece prin inacţiune fiecare îşi încalcă o obligaţie personal (de
exemplu, infracţiunea de nedenunţare a comiterii unor infracţiuni, art. 266 C.pen.). Precizăm,
însă, că este, totuşi posibil coautoratul în cazul infracţiunilor comisive prin omisiune – de
exemplu, în situaţia părinţilor care refuză să îşi hrănească fiul.
d) infracţiunile din culpă. În cazul acestor infracţiuni nu poate exista legătura subiectivă dintre
participanţi, astfel încât o parte a literaturii de specialitate consideră că nu se poate reţine
coautoratul. Fără a insista, precizăm că sunt anumite ipoteze în care s-ar putea imagina şi
coautorat la infracţiunile din culpă, în măsura în care există o cooperare obiectivă între coautori
şi sunt animaţi de aceeaşi finalitate (chiar dacă nu cea prevăzută de legea penală) – de exemplu,
când două persoane vor să transporte o grindă de mare greutate şi, din cauza neatenţiei lor, o
scapă de la un etaj superior, iar aceasta cade şi vatămă integritatea corporală a unui terţ.
4.3.3. Instigarea (art. 47 C.pen.)

Constă în determinarea cu intenţie a unei persoane să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală.
Tradiţional, instigarea se clasifică în funcţie de mai multe criterii. Astfel,
a) După numărul de persoane care instigă: instigare cu un singur instigator, respectiv instigare
realizată de mai multe persoane împreună (coinstigatori);
b) În funcţie de modul în care se exteriorizează: instigare explicită sau implicită;
c) În funcţie de faptul dacă hotărârea a fost adoptată de instigat şi acesta a trecut sau nu la executare,
distingem între instigare imperfectă (sau neurmată de executare) şi, respectiv perfectă (sau urmată de
executare).
36
Cât priveşte momentul până la care se poate realiza legătura subiectivă, în cazul instigării
legătura subiectivă nu se poate realiza decât înainte de luarea hotărârii de către autor. Aceasta deoarece
dacă legătura subiectivă are loc ulterior adoptării rezoluţiei infracţionale de către autor nu mai putem
spune că autorul a fost determinat să comită fapta şi vom fi în prezenţa complicităţii intelectuale.
În ceea ce priveşte posibilitatea existenţei instigării, ea este posibilă la toate infracţiunile, cu

excepţia celor caracterizate de pluralitatea constituită.
4.3.4. Complicitatea (art. 48 C.pen.)

Conform art. 48 alin. (1) C.pen., complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în
orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Este, de asemenea, complice persoana care înainte sau în timpul săvârşirii faptei promite că va
tăinui bunurile provenite sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior nu îşi respectă promisiunea.
În raport de modalităţile de realizare, complicitatea se clasifică, în principal în complicitate

materială sau intelectuală.
a) Complicitatea materială
Se realizează prin procurarea de către complice a mijloacelor de săvârşire a infracţiunilor, prin
înlăturarea unor piedici pe care le-ar putea întâmpina autorul ori prin ajutarea acestuia în orice mod.
Este complice persoana care procură arma, persoana care îl ajută pe infractor să escaladeze un
gard pentru a intra în incinta de unde va sustrage bunuri, casierul care lasă deschisă casa de bani etc.
Actul complicelui poate fi în sine un act fără relevanţă penală (de exemplu, împrumutarea unui
vehicul cu care autorul va săvârşi infracţiunea) sau poate constitui prin el însuşi o faptă prevăzută de
legea penală (de exemplu, transmiterea unor documente cu caracter secret).
Pentru a fi în prezenţa complicităţii materiale este necesar ca mijloacele procurate de complice
să fie puse efectiv la dispoziţia autorului. În plus, este necesar ca aceste mijloace să fi fost folosite
efectiv de către acesta la săvârşirea infracţiunii. În caz contrar, vom putea fi în prezenţa unei
complicităţi intelectuale.
b) Complicitatea intelectuală
Se realizează prin întărirea rezoluţiei infracţionale a autorului fie prin încurajări, fie prin
asistarea în timpul săvârşirii faptei, fie prin promisiunea anterioară sau concomitentă de tăinuire sau de
favorizare.
Elementul esenţial de distincţie faţă de instigare, este momentul stabilirii legăturii subiective,
căci în cazul complicităţii intelectuale trebuie stabilită ulterior luării hotărârii de către autor. În caz
contrar am fi în prezenţa instigării (a se vedea şi discuţia de la momentul stabilirii legăturii subiective
din secţiunea dedicată instigării).
Sub aspectul efectelor, actul de instigare este cel care îl determină pe autor să ia hotărârea, în
timp ce complicitatea intelectuală îi întăreşte hotărârea deja luată.
Delimitarea complicităţii intelectuale de complicitatea negativă

Complicitatea negativă se realizează atunci când complicele asistă la săvârşirea acţiunii de către
autor, fără ca între ei să existe o legătură subiectivă.
Suntem în prezenţa complicităţii negative atunci când o persoană asistă la o infracţiune (de
exemplu, la săvârşirea unui furt), dar nu face nimic pentru a o împiedica.
În dreptul românesc, complicitatea negativă nu se pedepseşte. Prin excepţie, uneori,
complicitatea negativă este sancţionată ca infracţiune de sine stătătoare.
37
Exemplu: infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni (art. 266 C.pen.), omisiunea sesizării (art.
267 C.pen.), nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale (art. 410 C.pen.).
În măsura în care nu există legătura subiectivă avem complicitate negativă. Dacă există o
legătură subiectivă, suntem în prezenţa unei complicităţi intelectuale.
4.4. Pedepsirea participaţiei

Conform art. 49 C.pen., coautorul, instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea
penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea
pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art.
74.
4.4.1. Ierarhizarea formelor de participaţie

Între formele de participaţie există o ierarhizare sub aspectul periculozităţii. În ordine
descrescătoare a gradului de pericol formele de participaţie pot fi ierarhizate începând cu autoratul şi
coautoratul, continuând cu instigarea şi terminând cu complicitatea.
Importanţa ierarhizării, departe de a fi doar o altă creaţie doctrinară, rezidă în faptul că formele
de participaţie au caracter absorbant, ceea ce înseamnă că forma mai puţin gravă se absoarbe în forma
mai gravă de participaţie. În consecinţă, la încadrarea juridică a faptei în cazul persoanei care a
contribuit cu acte specifice mai multor forme de participaţie, se va reţine doar forma de participaţie mai
gravă. Contribuţiile sale specifice unei sau unor forme de participaţie de gravitate mai mică vor fi, însă,
valorificate cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei.
Ierarhizarea formelor de participaţie nu se impune în mod obligatoriu în ceea ce priveşte
pedeapsa concret aplicată. Astfel, deşi autoratul este o formă mai gravă decât instigarea, e posibil ca, în
caz concret, instigatorul să primească o pedeapsă mai severă decât autorul.
În acest caz se are în vedere scopul urmărit de instigator, experienţa de viaţă a instigatului şi a
instigatorului.
Sub aspectul limitei legale de pedeapsă, toţi participanţii sunt sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru autor. Această regulă este susceptibilă de anumite excepţii. Aceste excepţii sunt
determinate de circumstanţe reale şi personale şi de modul lor de comunicare între participanţi.
4.4.2. Circumstanţe
Circumstanţele reale sunt împrejurări care privesc fapta şi care, potrivit art. 50 alin. (2) C.pen.
se răsfrâng asupra tuturor participanţilor în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Constituie
circumstanţe reale săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună, săvârşirea pe timpul
nopţii, într-un loc public.
Circumstanţele personale sunt împrejurări care ţin de persoana autorului sau a unui participant.
Conform art. 50 alin. (1) C.pen., circumstanţele personale nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi.
Circumstanţele personale pot fi clasificate în:
a) circumstanţe personale subiective
Sunt cele care privesc starea sau poziţia psihică a autorului (participantului) faţă de urmarea
faptei săvârşite. Ele nu se răsfrâng niciodată asupra altor participanţi.
b) circumstanţe personale de individualizare
Se referă la calităţi cerute de norma de incriminare ca elemente constitutive al infracţiunii. Sunt
susceptibile să se răsfrângă şi asupra altor participanţi, în măsura în care le-au cunoscut şi le-au
prevăzut (de exemplu, calitatea de gestionar sau de administrator, în cazul infracţiunii de delapidare)
38
4.4.3. Cauze de nepedepsire. Împiedicarea săvârşirii faptei
Potrivit art. 51 C.pen., participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei,
denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă
împiedică el însuşi consumarea infracţiunii.
Aşadar, în materia participaţiei, regula este că desistarea nu este suficientă pentru a atrage
nepedepsirea, fiind necesară împiedicarea consumării faptei.
Prin excepţie, credem că şi desistarea poate produce efecte, dar doar în anumite ipoteze, şi
anume, când este vorba despre desistarea autorului (singura persoana care comite acte de executare)
sau a tuturor coautorilor. În acest caz, autorul sau toţi coautorii nu vor fi pedepsiţi pentru tentativă,
reţinându-se cauza de nepedepsire, iar toţi ceilalţi eventuali participanţi (instigatori şi / sau complici),
vor urma să răspundă pentru tentativă. Aceasta deoarece incidenţa cauzei de la art. 51 C.pen. duce doar
la nepedepsirea participanţilor în raport de care sunt întrunite condiţiile (fiind o circumstanţă
subiectivă). Oricum, fapta prevăzută de legea penală există, iar absolut toţi ceilalţi participanţi vor fi
sancţionaţi pentru ea, dacă nu li se poate reţine cauza de nepedepsire.
4.5. Participaţia improprie

Există atunci când participanţii acţionează cu forme de vinovăţie diferite. Legislaţia română,
sub imperiul Codului penal din 1969, reglementa ca modalităţi ale participaţiei improprii (art. 31):
a) modalitatea intenţie şi culpă, existentă atunci când autorul acţionează din culpă, iar instigatorul sau
complicele cu intenţie. Spre exemplu, instigatorul, dorind să ucidă victima, îi dă autorului o armă
spunându-i că nu e încărcată şi determinându-l să sperie victima, apăsând pe trăgaci. Autorul face ceea
ce i s-a cerut şi ucide victima (din culpă).
b) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, ce există atunci când autorul acţionează fără vinovăţie, iar
instigatorul sau complicele cu intenţie. De pildă, instigatorul determină un minor în vârstă de 12 ani să
sustragă un bun.
Codul penal actual adaugă o ipoteză suplimentară reglementării anterioare. Potrivit art. 52 alin.
(1), săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală la
care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
Noua reglementare priveşte aşadar participaţia improprie în cazul coautoratului şi era necesară
în contextul reglementării de către în Codul penal a acestei forme de participaţie în mod expres, în
cuprinsul art. 46 alin. (2). Spre exemplu, un major comite o tâlhărie împreună cu un minor în vârstă de
13 ani, majorul aplicând victimei lovituri iar minorul sustrăgând bunul. În acest caz majorul va
răspunde pentru o tâlhărie, chiar dacă o parte din actele de executare au fost comise de un minor care
nu răspunde penal.
În cazul participaţiei improprii, coautorul ce a acţionat cu intenţie, precum şi instigatorul şi
complicele răspund pentru o infracţiune intenţionată, în vreme ce autorul sau celalalt coautor va
răspunde pentru o infracţiune din culpă (dacă fapta comisă este incriminată şi în această formă) în cazul
modalităţii intenţie şi culpă, respectiv nu va răspunde penal, vinovăţia sa fiind înlăturată, în situaţia
modalităţii intenţie şi lipsă de vinovăţie.
E. Sumar
1. Formele pluralităţii de făptuitori

2. Pluralitatea naturală
3. Pluralitatea constituită
4. Pluralitatea ocazională (participaţia)
39
F. Chestionar
1. Este posibilă participaţia în cazul infracţiunilor caracterizate de pluralitate naturală sau

pluralitate constituită?
2. Prin ce se deosebeşte complicitatea intelectuală de complicitatea negativă?
3. Cum se sancţionează instigarea neurmată de executare?
4. Cum se clasifică circumstanţele personale?
5. Care sunt modalităţile participaţiei improprii?
6. Care sunt infracţiunile la care nu este posibil coautoratul?
40
- Capitolul III -
PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI FIZICE
Sub această denumire vor fi analizate, în cadrul prezentului modul, doar pedepsele aplicabile
persoanei fizice, un alt capitol fiind dedicat măsurilor de siguranţă, iar un altul persoanei juridice.
Scopul principal al acestui modul este familiarizarea studentului cu sistemul pedepselor în cazul
persoanei fizice, aşa cum este acesta reglementat de dreptul român. Ulterior parcurgerii materiei
aferente acestui capitol, studentul ar trebui să cunoască clasificarea pedepselor, condiţiile de aplicare a
fiecărei în parte, toate pornind de la distincţia generală iniţială – pedepse aplicabile persoanelor fizice,
respectiv pedepse aplicabile persoanelor juridice.
Luând în considerare faptul că acest modul tratează consecinţele săvârşirii unei infracţiuni, ar fi
de interes recapitularea unor cunoştinţe din partea I a materiei, ca fapta prevăzută de legea penală,
respectiv infracţiunea, precum şi a unor concepte prezentate în primele module ale acestei părţi, pentru
a verifica cum se vor aplica pedepsele acolo – ne referim în principal la pluralitatea de infracţiuni.
Nr.
1. Definiţie Definiţie. Concept. Clasificare

2. Pedepse aplicabile Pedepse principale. Clasificarea speciei pedepselor principale
persoanei fizice Pedepse accesorii. Pedepse complementare. Condiţii de aplicare
pentru fiecare specie de pedepse principale în parte şi pentru
fiecare tip de pedepse în general. Limite.
În dreptul nostru, legiuitorul a reglementat trei categorii de pedepse aplicabile persoanei fizice:
pedepsele principale, pedepsele complementare, pedepsele accesorii.
§ 1. Pedepsele principale
Potrivit art. 53 C.pen., pedepsele principale aplicabile persoanei fizice sunt:

a) Detenţiunea pe viaţă;
b) Închisoarea;
c) Amenda.
41
Noua legislaţie penală nu a adus modificări în privinţa speciilor de pedeapsă principală existente
anterior.
1.1. Detenţiunea pe viaţă (art. 56 - 59 C.pen.)

Conform art. 56 C.pen., detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate a individului pe
durată nedeterminată, executându-se conform Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Ca o consecinţă a principiului umanismului dreptului penal, pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu
este aplicabilă în cazul unei anumite categorii de persoane. Potrivit art. 57 C.pen., dacă la momentul în
care se pronunţă hotărârea de condamnare, inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul detenţiunii
pe viaţă i se va aplica ope legis pedeapsa închisorii pe durată fixă de 30 de ani, precum şi pedeapsa
interzicerii exercitării unor drepturi de durata ei maximă.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este o sancţiune absolut determinată, nefiind susceptibilă de

individualizare. Cu alte cuvinte, în cazurile în care legea permite aplicarea ei şi instanţa consideră
necesar, detenţiunea va fi aplicată, judecătorul neavând posibilităţi de a-i individualiza executarea.
Totuşi, detenţiunea pe viaţă nu este de regulă perpetuă, aşa cum sugerează denumirea ei, cu alte
cuvinte persoana condamnată nu va rămâne în executare în penitenciar până la finalul vieţii.
În primul rând, aşa cum vom vedea în secţiunea dedicată instituţiei liberării condiţionate, este
posibilă liberarea condiţionată din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă (a se vedea art. 99 C.pen.).
În al doilea rând, legiuitorul a prevăzut posibilitatea înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu
pedeapsa închisorii în momentul în care condamnatul împlineşte o anumită vârstă.
Astfel, potrivit art. 58 C.pen., în cazul în care persoana condamnată la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă împlineşte vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei, instanţa poate decide înlocuirea
pedepsei cu închisoare pe durată a 30 de ani, precum şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe
durata ei maximă.
În reglementarea anterioară, se prevedea că la împlinirea vârstei de 60 de ani, înlocuirea era
obligatorie, fiind înlocuită detenţiunea pe viaţă cu pedeapsa închisorii pe 25 de ani.
Trecând de modificarea limitei de vârstă ce declanşează înlocuirea, respectiv de durata pedepsei
închisorii ce va înlocui pedeapsa detenţiunii pe viaţă, elementul principal de noutate faţă de Codul
penal din 1969 este că actualmente înlocuirea va fi facultativă pentru instanţă. Pentru a decide
eventuala înlocuire, instanţa se va orienta după cum persoana condamnată a avut o bună conduită pe
toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare (afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească) şi,
respectiv, a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale.
În fine, potrivit art. 59 C.pen., în cazul în care se decide înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă
cu închisoarea, perioada executării ca detenţiune pe viaţă se socoteşte ca fiind executată în contul
pedepsei cu închisoarea.
1.2. Închisoarea (art. 60 C.pen.)

Conform art. 60 C.pen., închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, şi se
execută potrivit Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Pedeapsa închisorii cunoaşte două categorii de limite, prevăzute în partea generală a Codului,
respectiv în partea specială sau în legi penale speciale. Astfel:
42
Limite generale. Prevăzute, aşa cum reiese din chiar denumirea lor, în partea generală a Codului
penal, ele nu pot fi niciodată depăşite, indiferent de natura şi numărul cauzelor de agravare şi atenuare
incidente.
Potrivit art. 60 C.pen. acestea sunt cuprinse între 15 zile (minim general) şi 30 de ani (maxim
general). Între aceste limite generale, se situează limitele speciale ale pedepsei, prevăzute de normele
de incriminare pentru fiecare infracţiune în parte.
Limitele speciale. Sunt prevăzute pentru fiecare infracţiune în parte, în funcţie de pericolul
social al acestora. De exemplu, pentru omorul în formă simplă, limitele de pedeapsă prevăzute în
cuprinsul art. 188 C.pen. sunt închisoarea de la 10 ani (minim special) la 20 ani (maxim special).
Întotdeauna, minimul special este mai mare decât minimul general, iar maximul special este
mai mic decât maximul general.
1.3. Amenda (art. 61 – 64 C.pen.)

Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat să o plătească
statului. Modul de plată efectivă a amenzii este stabilit în cuprinsul Legii nr. 253/2013 privind
executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal.
Reglementarea pedepsei amenzii a fost complet modificată de prevederile Codului penal.

Astfel, potrivit Codului penal din 1969, limitele generale ale amenzii erau de 100 lei şi,
respectiv, 50.000 lei.
Limitele speciale ale amenzii, se determinau, potrivit dispoziţiilor art. 63 C.pen. din 1969, în
funcţie de pedeapsa închisorii cu care amenda este prevăzută alternativ. Astfel, atunci când amenda era
prevăzută ca sancţiune unică, nefiind alternativă cu închisoarea, limitele ei erau de la 150 lei la 10.000
lei. Atunci când era prevăzută şi pedeapsa închisorii de până la un an limitele erau de la 300 lei la
15.000 lei. În fine, atunci când închisoarea depăşea un an, amenda avea ca limite 500 lei şi 30.000 lei.
Codul penal introduce sistemul zilelor-amendă pentru calcularea cuantumului amenzii ce

trebuie plătită.
Potrivit acestui sistem, reglementat de art. 61 C.pen., suma corespunzătoare unei zile-amendă,
cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de
zile şi 400 de zile.
Instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a
pedepsei, prevăzute de art. 74 C.pen.
Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabileşte, conform modificărilor aduse
de Legea nr. 187/2012, ţinând seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale
acestuia faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.
Limitele speciale ale zilelor – amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de
cel mult doi ani;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii
mai mare de 2 ani.
Exemplu: Să presupunem că o persoană comite o infracţiune de furt, sancţionată potrivit art. 228
C.pen. cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar instanţa se orientează spre pedeapsa
amenzii.
43
În acest caz, mai întâi instanţa va stabili numărul zilelor-amendă. Fiind o amendă prevăzută
alternativ cu închisoarea mai mare de 2 ani, limitele speciale ale zilelor-amendă vor fi 180, respectiv
300. Între aceste limite, pe baza criteriilor generale de individualizare instanţa va stabili numărul de
zile-amendă, spre exemplu 250.
Ulterior, instanţa stabileşte suma corespunzătoare unei zile-amendă, între 10 şi 500 lei, având în
vedere situaţia materială a condamnatului şi obligaţiile sale. Să presupunem că instanţa stabileşte un
cuantum de 50 lei pentru o zi-amendă.
În fine, pentru a determina suma pe care condamnatul va trebui să o plătească, instanţa
înmulţeşte suma corespunzătoare unei zile-amendă cu numărul zilelor-amendă stabilit. În exemplul
nostru, suma va fi 50 x 250 = 7.500 lei.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 253/2013, persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată
să achite integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Dacă persoana condamnată se află în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut la
alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea acesteia, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii
în rate lunare, pe o perioadă ce nu poate depăşi 2 ani. În cazul în care dispune eşalonarea, încheierea va
cuprinde: cuantumul amenzii, numărul de rate lunare în cuantum egal pentru care se eşalonează
amenda, precum şi termenul de plată.
Pe lângă elementul de noutate principal în materie, constând în sistemul zilelor-amendă, un alt

element de inedit absolut pentru sistemul nostru constă în prevederea instituţiei amenzii care însoţeşte
pedeapsa închisorii.
Potrivit art. 62 C.pen., dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii. Limitele speciale ale
zilelor-amendă se determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă, neputând fi
reduse sau majorate în considerarea reţinerii unor cauze de atenuare sau de agravare a pedepsei. Pentru
stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ţine seama de valoarea folosului
patrimonial obţinut sau urmărit.
Această sancţiune poate fi utilă mai ales în cazul infracţiunilor care nu presupun prin natura lor
obţinerea unui folos material, sau atunci când în privinţa pedepsei cu închisoarea se dispune
suspendarea sub supraveghere a executării. Aceasta deoarece, aşa cum vom vedea, conform art. 91 alin.
(2) C.pen., când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii (aplicate potrivit art. 62), amenda
se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere.
Pornind de la ipoteza unei hotărâri de condamnare definitive prin care a fost aplicată pedeapsa
amenzii, Codul penal prevede două modalităţi de reindividualizare a acesteia, în situaţia în care aceasta
nu a fost achitată.
1.3.1. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii

Potrivit art. 63 C.pen., dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa
amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr
corespunzător de zile cu închisoare.
Prin sintagma „rea-credinţă” se înţelege situaţia în care persoana condamnată are posibilităţile
financiare să achite amenda aplicată, dar din motive imputabile acesteia nu achită suma datorată către
bugetul de stat.
Pentru stabilirea existenţei relei-credinţe, legiuitorul a prevăzut în art. art. 23 alin. (4) din Legea
nr. 253/2013, procedura de urmat în caz de neexecutare a amenzii. Astfel, pentru stabilirea motivelor ce
au dus la neexecutarea pedepsei amenzii, instanţa va solicita date privind situaţia materială a
condamnatului de la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază
44
necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală,
precum şi altor autorităţi sau instituţii publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a
condamnatului.
Odată stabilită existenţa relei-credinţe, conform art. 63 C.pen., înlocuirea se va face pe baza
unui algoritm simplu, unde o zi-amendă neplătită = o zi închisoare.
Subliniem că o dată constatat elementul relei-credinţe, înlocuirea operează în mod obligatoriu.
Pedeapsa astfel obţinută va fi obligatoriu executată în penitenciar, conform dreptului comun.
În acest sens, arătăm că îşi menţine actualitatea decizia nr. 50 din 4 iunie 2007 pronunţată în
interesul legii (publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 15 noiembrie 2007) de Secţiile Unite ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Chiar dacă raportat la dispoziţiile art. 63 1 din Codul penal din 1969,
instanţa supremă a stabilit că în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se
stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă. Cu alte cuvinte, cu forţă obligatorie pe
viitor, s-a pus capăt unei practici inconstante a instanţelor noastre, care, în unele cazuri, după ce
înlocuiau amenda cu închisoarea, dispuneau suspendarea executării acesteia.
Revenind la dispoziţiile Codului penal actual, precizăm că înlocuirea operează şi pentru amenda
neexecutată ce a însoţit pedeapsa închisorii, aplicată în condiţiile art. 62 C.pen. În acest caz, pedeapsa
închisorii astfel obţinute (prin acelaşi „algoritm de conversie” se va adăuga la pedeapsa închisorii
iniţiale, pedeapsa finală rezultată având regimul juridic al unei pedepse unice (aplicate pentru o singură
infracţiune).
Deşi textul de lege din Codul penal face referire în mod expres doar la pedeapsa amenzii care a
însoţit pedeapsa închisorii, credem că aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care discutăm despre o
pedeapsă rezultantă aplicată, în structura căreia avem atât pedeapsa închisorii, cât şi a amenzii (de
exemplu, o pedeapsă obţinută ca urmare a aplicării sistemului de sancţionare de la concursul de
infracţiuni, una dintre pedepsele stabilite pentru o infracţiune concurentă fiind închisoare, iar alta sau
altele amenda). Soluţia este prevăzută de altfel, de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 253/2013.
1.3.2. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii
a) Condiţii
Potrivit art. 64 C.pen., în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte
din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuieşte
obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă.
Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii.
Prevederile menţionate sunt un element de noutate, neexistând un corespondent în Codul penal
din 1969. Conform reglementării vechi, în cazul în care condamnatul nu se sustrăgea cu rea-credinţă de
la plata amenzii, nu era posibilă înlocuirea şi nici nu exista o altă modalitate de executare. În astfel de
situaţii, de regulă, executarea pedepsei amenzii ajungea să se prescrie.
Procedura de urmat în acest caz este detaliată în art. 560 C.pr.pen. şi în art. 23 din Legea nr.
253/2013.
Sesizarea instanţei are loc din oficiu sau de către organul care trebuia să pună în executare
amenda. În cazul specific în care neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, Legea nr. 253/2013
prevede că şi cererea condamnatului va putea sta la baza sesizării instanţei, chiar înainte de expirarea
termenului de plată a amenzii.
Noua reglementare prevede expres că înlocuirea cu munca în folosul comunităţii va opera doar
pe baza consimţământului condamnatului, pentru a respecta reglementările privind interzicerea muncii
forţate. Dacă acesta nu îşi dă consimţământul, amenda se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii, conform
art. 63 C.pen., în modul descris în secţiunea de mai sus.
45
În ipoteza în care există consimţământul persoanei condamnate, iar starea de sănătate îi permite
să presteze muncă, instanţa de executare va dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei
astfel de activităţi.
Potrivit art. 560 C.pr.pen., când instanţa înlocuieşte pedeapsa amenzii cu munca în folosul
comunităţii va menţiona în hotărâre două entităţi din comunitate unde se va executa munca în folosul
comunităţii. O copie a hotărârii va fi trimisă serviciului de probaţiune competent, care va supraveghea
executarea muncii neremunerate.
Primind copia hotărârii judecătoreşti, consilierul de probaţiune va decide, pe baza evaluării
iniţiale a persoanei, în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea
judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate, comunicând acestei instituţii o
copie a hotărârii, precum şi decizia sa.
Consilierul de probaţiune desemnat va supraveghea modul de executare a muncii neremunerate,
încunoștinţând judecătorul delegat cu executarea despre orice nelămurire, împiedicare ori incident
survenit în cursul executării a cărui soluţionare revine, potrivit legii, judecătorului.
Dacă amenda care a fost înlocuită a însoţit pedeapsa închisorii, potrivit art. 62 C.pen., obligaţia
de a presta munca în folosul comunităţii va opera după executarea pedepsei închisorii. Din nou, pentru
identitate de raţiune, credem că soluţia este aplicabilă şi în cazul în care amenda aplicată este în
considerarea sistemului sancţionator de la concurs sau recidivă postcondamnatorie.
b) Încetarea obligaţiei de a presta muncă nerenumerată în folosul comunităţii

Executarea muncii în folosul comunităţii încetează, în mod firesc, la finele perioadei stabilite.
De asemenea, aceasta poate înceta mai repede din punct de vedere temporal, în măsura în care este
achitată amenda corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate.
c) Înlocuirea cu închisoarea a muncii în folosul comunităţii

Executarea prin muncă în folosul comunităţii se înlocuieşte cu închisoarea, în următoarele
cazuri:
♦ când persoana nu îşi execută obligaţia în condiţiile stabilite de către instanţă. În acest caz, instanţa
va înlocui numărul de zile-amendă neexecutate prin muncă de muncă în folosul comunităţii cu un
număr egal de zile de închisoare.
♦ când persoana comite o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea integrală a obligaţiei
de muncă în folosul comunităţii. În acest caz, numărul de zile-amendă neexecutate prin muncă în
folosul comunităţii la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune
se vor înlocui cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, ce se vor adăuga la pedeapsa
pentru noua infracţiune.
§ 2. Pedepsele complementare
Conform art. 55 C.pen., pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice sunt:

a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
2.1. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi

Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării,
pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1)
C. pen.
46
2.1.1. Regim de aplicare
Ea poate fi aplicată obligatoriu sau facultativ.
Se aplică obligatoriu atunci când norma de incriminare o prevede şi se aplică facultativ atunci
când, deşi nu este prevăzută în norma de incriminare, instanţa apreciază că se impune aplicarea ei
pentru întregirea conţinutului pedepsei principale stabilite a închisorii sau a amenzii.
2.1.2. Pedeapsa principală pe lângă care se aplică

Potrivit reglementării actuale, pedeapsa complementară se poate aplica pe lângă pedeapsa
stabilită a închisorii sau a amenzii, indiferent de durata închisorii sau cuantumul amenzii. Este un
element de noutate faţă de reglementarea anterioară, unde pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi – indiferent dacă era sau nu expres prevăzută în norma de incriminare – putea fi aplicată doar
dacă pedeapsa principală concret aplicată era închisoarea de cel puţin 2 ani.
2.1.3. Conţinutul pedepsei complementare

Unul dintre elementele de inedit cel mai vizibil în raport de noile prevederi este faptul că sfera
drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă s-a lărgit considerabil.
Actualmente, această pedeapsă complementară constă în interzicerea unuia sau mai multor
dintre următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de
care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a
comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima
desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
O succintă trecere în revistă a reglementării din Codul penal din 1969 relevă faptul că unele
dintre aceste interdicţii apăreau ca măsuri de siguranţă. Cu titlu exemplificativ, este vorba despre:
dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite
de instanţă etc.
Raportat la conţinutul efectiv al drepturilor care pot face obiectul interdicţiilor, există unele
aspecte legate de regimul acestora.
Astfel, în cazul în care legea prevede interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică (cu alte
cuvinte, aplicarea pedepsei interzicerii acestui drept este obligatorie), instanţa va interzice exercitarea
drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b).
Cu titlu general, interzicerea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) se vor dispune
în mod cumulativ.
47
În fine, cu titlu special, dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României (fosta măsură de
siguranţă a expulzării) nu va putea fi dispusă dacă există motive întemeiate să se considere că viaţa
acestei persoane ar putea fi pusă în pericol odată expulzată, sau că există riscul supunerii la torturi sau
tratamente inumane sau degradante în statul unde ar urma să fie expulzată.
Pe marginea acestui aspect, în ciuda „recalificării” măsurii expulzării din măsură de siguranţă
potrivit Codului penal din 1969 în pedeapsă complementară conform reglementării actuale, această
măsură – indiferent de titulatura ei – nu trebuie să reprezinte, de fapt, o extrădare deghizată. Această
noţiune care desemnează situaţia în care un stat face cerere de extrădare, dar nu sunt îndeplinite
condiţiile extrădării. În acest caz, statul solicitat „expulzează” persoana în statul solicitant. O astfel de
practică este ferm condamnată de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care interzice
arestarea unei persoane în alte scopuri decât cele enumerate în art. 5 din Convenţie. Prin urmare, dacă
art. 5 permite privarea de libertate în cadrul procedurilor de extrădare, nu e posibilă utilizarea acestui
text pentru a executa o măsură de expulzare ce în realitate constituie o extrădare deghizată.
2.1.4. Durata pedepsei. Executarea pedepsei

Conform Codului penal actual, durata pedepsei complementare este între 1 şi 5 ani. Executarea
acesteia este guvernată de art. 29-31 din Legea nr. 253/2013.
Art. 68 C.pen. prevede momentul precis de când începe să se execute pedeapsa complementară,
în funcţie de mai multe ipoteze. Maniera exhaustivă în care legiuitorul a încercat să reglementeze
aceste aspecte este datorată problemelor apărute în practica instanţelor judecătoreşti în baza vechii
reglementări.
Astfel, executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe:
a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere;
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de
supraveghere a liberării condiţionate.
Cu titlu special de la aceste reglementări, art. 68 alin. (2) precizează în raport de interzicerea
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României că această pedeapsă va opera de la momentul în
care s-a dispus liberarea condiţionată din penitenciar.
Raportat la durata pedepsei, fără a constitui o excepţie, cât mai degrabă o clarificare (plecând
tot de la unele dificultăţi întâlnite în practica judiciară pe baza Codului penal din 1969), se arată că în
caz de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv de înlocuire a pedepsei
amenzii cu închisoarea, în ambele cazuri pentru alte motive decât comiterea unei noi infracţiuni, partea
din durata pedepsei complementare rămase neexecutate se va pune în executare la finalul executării
pedepsei închisorii.
Exemplu: autorul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispunând şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa funcţia, ca pedeapsă complementară, pe durată de 2 ani. De la
momentul rămânerii definitive a hotărârii, începe executarea pedepsei complementare. Să presupunem
că persoana nu achită, cu rea-credinţă, amenda aplicată, astfel că instanţa procedează conform art. 63
C.pen. şi înlocuieşte amenda iniţială cu pedeapsa închisorii. Între momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii şi, respectiv, a hotărârii de înlocuire au trecut 6 luni. În
consecinţă, după executarea pedepsei închisorii, autorului îi va fi mai fi interzis dreptul de a ocupa
funcţia pe o durată de 1 an şi 6 luni (durata iniţială stabilită de instanţă, din care s-a scăzut intervalul de
timp în care a fost executată efectiv).
48
2.2. Pedeapsa complementară a degradării militare
Potrivit art. 69 C.pen., degradarea militară constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta
uniformă.
Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari în activitate, în rezervă
sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea
pe viaţă. Ea se aplică facultativ, aceloraşi categorii de persoane, în cazul comiterii unor infracţiuni
intenţionate, dacă pedeapsa principală aplicată este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
Cu alte cuvinte, degradarea militară nu poate fi aplicată dacă este vorba de o infracţiune
săvârşită cu orice formă de vinovăţie, iar pedeapsa aplicată este mai mică de 5 ani. De asemenea, nu se
poate aplica dacă este vorba despre o infracţiune săvârşită din culpă, iar pedeapsa aplicată este
închisoarea mai mică sau egală cu 10 ani.
Pedeapsa complementară a degradării militare se pune în executare din momentul rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.
Conform art. 32 din Legea nr. 253/2013, pedeapsa degradării militare se pune în executare prin
trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii
comandantului unităţii militare în a cărei evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv centrului
militar judeţean sau zonal de la domiciliul condamnatului.
Reabilitarea, indiferent de formele ei, nu are ca efect redobândirea gradului militar. Persoana
odată reabilitată poate urca, din nou, treptele ierarhiei militare conform dreptului comun în materie.
2.3. Publicarea hotărârii de condamnare

Este o pedeapsă complementară nouă, care nu avea corespondent în dispoziţiile Codului penal
din 1969.
Ea are însă o tradiţie în dreptul nostru, fiind reglementată şi de Codul penal din 1937. Raţiunea
reintroducerii ei în dreptul nostru este legată de efectul de prevenţie generală pe care difuzarea unor
hotărâri de condamnare îl poate avea, mai ales în cazul unor fapte a căror comitere este mai puţin
mediatizată.
Potrivit art. 70 C.pen., publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când,
ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana condamnatului,
instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni.
Hotărârea de condamnare se publică, pe cheltuiala persoanei condamnate, în extras şi fără a
dezvălui identitatea altor persoane, în forma stabilită de instanţă, într-un cotidian local sau naţional, o
singură dată.
2.4. Sancţiunea în cazul nerespectării pedepselor complementare

Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare,
constituie infracţiunea distinctă de neexecutare a sancţiunilor penale, prevăzută de art. 288 C.pen.
Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii în discuţie, este necesară constatarea
intenţiei în comitere faptei.
Exemplu: instanţa a dispus aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii de
condamnare. Dacă judecătorul delegat cu executarea constată că nu s-a efectuat publicarea hotărârii în
termenele stabilite de lege (pentru acestea, a se vedea art. 33 din Legea nr. 253/2013), iar aceasta îi este
imputabilă neatenţiei persoanei condamnate, îi poate acorda acesteia un termen nou pentru publicare,
termen ce nu poate depăşi 15 zile. Dacă după acest termen nu este efectuată publicarea, instanţa va
sesiza organul de urmărire penală pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) C.pen., la
care am făcut referire mai sus.
49
§ 3. Pedepsele accesorii
3.1. Conţinut. Condiţii

Raportat la condiţiile de dispunere a pedepsei accesorii, aceasta este consecutivă aplicării unei
pedepse privative de libertate, fie ea închisoare, fie detenţiune pe viaţă.
Cu titlu de drept comun, pedeapsa accesorie constă, potrivit art. 65 C.pen. în interzicerea
exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1). C.pen. (mai puţin dreptul străinului de a se afla pe
teritoriul României), drepturi a căror exercitare a fost în concret interzisă de instanţă ca pedeapsă
complementară.
Reglementarea actuală aduce deosebiri importante faţă de Codul penal din 1969, principala
diferenţă fiind faptul că este legat conţinutul pedepsei accesorii de conţinutul concret al pedepsei
complementare aplicate.
În varianta iniţială a Codului penal (anterior modificării survenite prin Legea nr. 187/2012
pentru punerea în aplicare a Codului penal) erau exceptate din conţinutul pedepsei complementare pe
lângă dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României (exceptare firească, datorită interdicţiei
incompatibile cu natura pedepsei accesorii) şi interzicerea exercitării unor alte drepturi. Menţionăm
interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima
desfăşoară activităţi. Probabil s-a considerat că o astfel de exceptare este firească, datorită faptului că
pedeapsa accesorie presupune ab initio o pedeapsă privativă de libertate în executare, astfel că în
concret aceste drepturi nu ar putea fi exercitate, nefiind necesar o interzicere legală a acestora. În
condiţiile în care, însă, şi pe durata termenului liberării condiţionate, pedeapsa se consideră a fi în
executare, operează pedepsele accesorii, iar nu cele complementare. În consecinţă, este evident că şi
interzicerea exercitării acestor drepturi trebuia să fie cuprinsă în conţinutul pedepsei accesorii.
3.2. Specificul în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă

Având în vedere faptul că pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu atrage o pedeapsă complementară,
iar necesitatea pedepsei accesorii este evidentă şi în cazul detenţiunii pe viaţă, maniera generală de
reglementare din cuprinsul Codului penal, ce leagă conţinutul pedepsei accesorii de conţinutul concret
al pedepsei complementare aplicate a impus reglementarea distinctă a pedepsei accesorii în cazul
detenţiunii pe viaţă.
Astfel, potrivit art. 65 alin. (2) C.pen., în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie
constă în interzicerea de către instanţă a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) – o)
sau a unora dintre acestea. Aşadar, în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
instanţa va urma să stabilească la cazul concret conţinutul acestei pedepsei, ţinând seama de
împrejurările cauzei.
Se observă că, spre deosebire de cazul pedepsei închisorii, unde nu se poate dispune ca
pedeapsă accesorie interzicerea dreptului străinului de a se afla pe terenul României (care, în acest caz
va opera – dacă se consideră necesar – ca pedeapsă complementară), în cazul detenţiunii pe viaţă, legea
permite interzicerea exercitării acestui drept, cu titlu de pedeapsă accesorie. Soluţia este logică, în
condiţiile în care aplicarea detenţiunii pe viaţă nu permite, în mod legal, şi aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii unor drepturi. Art. 65 alin. (4) C.pen. reglementează şi ultimul aspect
legat de această problemă, şi anume, momentul în care se va pune în executare această pedeapsă
accesorie. Cu titlu de excepţie, în cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie cu conţinutul de la art.
66 alin. (1) lit. c) C.pen. se va pune în executare la data liberării condiţionate din pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată (ipoteza la care ne putem gândi în acest
caz este intervenţia prescripţiei executării pedepsei detenţiunii pe viaţă).
50
3.3. Durata pedepsei accesorii
Conform art. 65 alin. (3) C.pen., pedeapsa accesorie se pune în executare din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa privativă de libertate a fost
executată sau considerată ca executată.
Durata pedepselor accesorii nu coincide, întotdeauna, cu durata pedepsei privative de libertate.
Astfel, durata pedepsei accesorii poate fi mai lungă decât cea a pedepsei privative de libertate.
Exemplu: situaţia în care condamnatul se sustrage de la executare (perioadă pe care vor opera
pedepsele accesorii), se amână începerea executării pedepsei, se întrerupe executarea pedepsei etc.
De asemenea, pedeapsa accesorie poate avea o durată mai redusă decât cea a pedepsei
principală privative de libertate.
Exemplu: se compută reţinerea şi arestul preventiv din pedeapsa pronunţată conform art. 72 alin.
(1) C.pen. (evident, pe durata arestului preventiv, pedepsele accesorii nu funcţionează, neexistând o
hotărâre definitivă de condamnare).
E. Sumar
1. Noţiune.
2. Pedepsele.
3. Pedepse principale.
4. Pedepse complementare.
5. Pedepse accesorii.
F. Chestionar
1. Care sunt deosebirile între pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi şi pedeapsa
accesorie?
2. Când e obligatorie şi când e facultativă aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor
drepturi?
3. Când e obligatorie şi când e facultativă aplicarea pedepsei complementare a degradării militare?
4. Când se execută pedepsele complementare?
5. În ce constau principalele modificări legislative în materia pedepselor accesorii?
6. Când este mai scurtă şi când este mai lungă durata pe care operează interdicţia unor drepturi ca
pedeapsă accesorie, în raport de pedeapsa principală privativă de libertate?
51
- Capitolul IV -
INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR
Dacă în cadrul modulului anterior au fost prezentate pedepsele, clasificarea acestora şi

condiţiile de aplicare, în cadrul acestei secţiuni va fi analizat modul în care pedepsele se aplică in
concreto, în funcţie de fiecare situaţie în parte. Scopul final al parcurgerii acestui modul este ca
studentul să poată să îşi imagineze modul în care pedepsele se aplică în concret, precum şi, mai ales,
modul de dozare al acestora. Obiectivele secundare sunt cunoaşterea clasificării care distinge între
circumstanţe atenuante şi agravante, respectiv legale şi judiciare, precum şi înţelegerea modului în care
aceste circumstanţe devin incidente şi efectele pe care le produc asupra pedepsei aplicabile
inculpatului.
Fiind vorba doar despre modul în care se aplică în concret pedeapsa, este evident necesar
reluarea tuturor conceptelor prezentate în modulul anterior, dar şi a unor noţiuni din cadrul capitolului
pluralitatea de infracţiuni, respectiv pluralitatea de făptuitori, pentru a analiza modul în care se aplică
pedepsele în situaţia în care o persoană comite două sau mai multe infracţiuni sau în situaţia în care o
infracţiune este comisă de două sau mai multe persoane.
Nr.
1. Individualizarea Definiţie. Prevederile art. 74 C. pen. Criteriile.

judiciară a
pedepselor
2. Circumstanţe Definiţie. Clasificare. Mod de reţinere. Efecte.
atenuante
3. Circumstanţe Definiţie. Clasificare. Mod de reţinere. Efecte.
agravante
4. Concluzii Reţinerea simultană de circumstanţe atenuante şi agravate.
Incidenţa unor cauze de atenuare şi agravare a răspunderii penale.
Ordinea de aplicare. Efecte.
52
§ 1. Criterii generale de individualizare
Criteriile generale de individualizare cunosc o reglementare în art. 74 C.pen.

Astfel, conform textului de lege, instanţa va stabili durata sau cuantumul pedepsei prin raportare
la gravitatea infracţiunii comise şi periculozitatea infractorului, aspecte evaluate după următoarele
criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;

Trebuie să stabilim cu exactitate semnificația și conținutul noțiunilor utilizate de legiuitor –
„împrejurare” și, respectiv, „mod” și „mijloace” de comitere a faptei. Un prim aspect pe car e îl vom
avea în vedere este că discutăm doar de elemente de ordin obiectiv, elemente pe care le-am întâlnit deja
cu ocazia prezentării laturii obiective, din capitolul privind teoria generală a infracțiunii, termenii fiind
utilizați cu aceeași semnificați e.
Astfel, plecând de la aceste premise, ar părea că elementele care fac obiectul discuției vor putea
fi luate în considerare de instanță drept criterii de individualizare doar în măsura în care legiuitorul nu
le-a valorificat inițial ca element constitutiv sau circumstanță agravantă (de regulă), fie ea generală sau
specială. Un exemplu în acest sens este cel al infracțiunii de furt calificat comis în timpul nopții [art.
229 alin. (1) lit. b) C.pen.], unde, odată reținută forma agravată, momentul comiterii nu va mai putea fi
avut în vedere și drept criteriu general.
Totuși, credem că soluția nu poate fi generalizată, fiind necesar a se face o distincție în funcție
de conținutul elementului (împrejurare/mod/mijloace) analizat. Astfel, în măsura în care acesta este
absolut determinat, iar soluțiile constau fie în a -l reține, fie nu (cazul furtului pe timp de noapte), soluția
este corectă. În măsura în care însă elementul analizat, odată constatat, poate prezenta diverse grade de
intensitate, soluția credem că trebuie să fie diferită, fiind justificat ca, pe lângă încadrarea juridică
determinată, aceeași împrejurare să poată produce efecte și ca un criteriu general de individualizare.
Spre exemplu, în cazul infracțiunii de omor calificat prin cruzimi [art. 189 alin. (1) lit. h) C.pen.], odată
reținută circumstanța agravantă specială a cruzimilor, instanței îi este permis (și chiar este indicat) să
valorifice intensitatea cruzimilor din cazul concret, pentru a se orienta spre una dintre speciile de
pedeapsă prevăzute alternativ de lege ori pentru a doza pedeapsa între limitele speciale, în ipoteza în
care alege pedeapsa închisorii. La fel va fi soluția în cazul distrugerii unui bun prin incendiere, explozie
sau orice alte asemenea mijloace, situație în care se reți ne forma calificată a distrugerii prevăzută de
art. 253 alin. (4) și (5) C.pen. De exemplu, în cazul declanşării unui incendiu ori în situaţia provocării
unei explozii va putea fi avut de instanţă drept criteriu de individualizare cantitatea de material
pirotehnic sau volumul substanţelor chimice utilizate pentru comiterea distrugerii.
Atunci când locul, timpul, modul sau mijloacele de comitere a faptei nu apar ca elemente de
tipicitate, ele vor fi valorificate doar ca elemente de individualizare judiciară, imprimând faptei o
gravitate mai mare sau mai mică.
De exemplu, din perspectiva modului de comitere, în jurisprudența recentă s -a arătat, în raport
cu infracțiunea de șantaj, că aceasta sugerează o gravitate sporită a inculpatului, el trimițând inițial
victimei poze compromițătoare (nud) cu ea pe contul ei de socializare. Ulterior, fiind blocat de aceasta,
a trimis poze fratelui victimei, precum și unor cunoștințe ale acesteia, respectiv l-a apelat telefonic pe
soțul ei, solicitându -i bani pentru a nu posta public pozele și filmele.
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

Criteriul propus trebuie analizat în paralel cu următorul, care face referire la natura și gravitatea
rezultatului.
53
Astfel, acest criteriu va putea fi utilizat, în primul rând, în cazul infracțiunilor de pericol, care se
caracterizează prin faptul că nu presupun o urmare materială; în aceste cazuri, urmarea constă într-o
stare de pericol pentru valoarea socială protejată prin norma de incriminare – de exemplu, amenințarea,
conducerea pe drumurile publice fără permis de conducere etc. În raport cu ultimul exemplu, ne
imaginăm situația unei persoane care, cu câteva zile înainte de susținerea și promovarea examenului de
obținere a permisului de conducere, conduce o motocicletă câteva zeci de metri, până la locul unde
trebuia să o parcheze, obosind să împingă motocicleta. Așa cum se observă, distanța mică parcursă
poate și trebuie să fie valorificată și în raport cu criteriul privind împrejurările comiterii faptei (loc,
respectiv timp), căci aceste elemente obiective sugerează intensitatea mai redusă a stării de pericol
create pentru valoarea socială protejată prin intermediul normei de incriminare.
În al doilea rând, credem că acest criteriu este funcțional și în materia infracțiunilor de rezultat,
caracterizate prin producerea unui rezultat material, a unei urmări fizic perceptibile în realitatea
înconjurătoare, dacă nu s-a produs rezultatul, infracțiunea rămânând în faza tentativei, fie ea imperfectă
sau perfectă. De exemplu, autorul este împiedicat să tragă mai multe focuri de armă asupra unui grup
de persoane, respectiv a golit întreg încărcătorul unui revolver, fără ca vreunul dintre proiectile să fi
atins victima vizată sau altă persoană ori bun.
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;

Așa cum anticipam, criteriul de față trebuie analizat conjugat cu cel anterior – astfel, acesta va fi
incident în cazul infracțiunilor de rezultat (fie în formă consumată, fie tentată), sub rezerva p roducerii
unei urmări fizic perceptibile în realitatea înconjurătoare: distrugerea unui bun, încercarea de ucidere
prin împușcare a victimei, care supraviețuiește, dar este grav vătămată etc.
Gravitatea rezultatului produs va fi verificată, de exemplu, în cazul unei infracțiuni de
vătămare corporală, prin raportare la criteriul terapeutic (numărul de zile de îngrijiri medicale stabilite),
prin numărul victimelor (în cazul unei infracțiuni de omor calificat asupra a două sau mai multor
persoane, ulterior constatării deja a faptului că suntem în prezența infracțiunii complexe, ca urmare a
faptului că avem mai mult de două victime), prin cuantumul prejudiciului produs în cazul infracțiunilor
contra patrimoniului (valoarea bunului distrus sau sustras etc.).
Teza finală a art. 74 alin. (1) lit. c) C.pen., ce face referire la natura şi gravitatea altor
consecințe ale infracțiunii, privește – în opinia noastră – urmările indirecte ale infracțiunii. De pildă, în
cazul unei infracțiuni de furt sau de distrugere nu se are în vedere doar valoarea patrimonială a bunului
sustras sau distrus, ci și consecințele legate de imposibilitatea folosirii acestuia (de exemplu, numărul
persoanelor afectate de nefuncționarea unei rețele de apă, electricitate etc.)
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;

Prin motivul săvârșirii infracțiunii se înțelege acel impuls psihic care determină o persoană să
acționeze, cu alte cuvinte, acesta este cauza internă a actului de voință, în timp ce scopul urmărit constă
în urmărirea realizării unor consecințe ale acțiunii sau, altfel spus, obiectivul propus și reprezentat de
făptuitor ca rezultat al acțiunii sau inacțiunii sale.
Prin consacrarea motivului și scopului urmărit prin săvârșirea infracțiunii drept criteriu distinct
de individualizare judiciară, legiuitorul recunoaște importanța elementului de ordin subiectiv în
operațiunea de „dozare” a pedepsei.
Pe marginea acestui criteriu, în literatura de specialitate s-a arătat că „mobilul și scopul din
structura laturii subiective a infracțiunii constituie, în același timp, elemente de care se va ține seama la
individualizarea pedepsei”. Cu alte cuvinte, în măsura în care mobilul sau scopul sunt parte a laturii
subiective a infracțiunii, înseamnă că ele sunt prevăzute ca element constitut iv sau de agravare ori
atenuare. În aceste cazuri, se ridică întrebarea dacă instanța va mai putea să le valorifice și drept criteriu
de individualizare, în condițiile în care legiuitorul pare deja a le fi „consumat” – din cauza mobilului
sau scopului fapta ajunge ori să fie incriminată (ipoteza elementului constitutiv), ori să fie sancționată
54
mai aspru sau mai blând (situația elementului circumstanțial agravant sau atenuant). În opinia noastră,
chiar și în aceste cazuri, nu se va putea nega valența de criteriu general de individualizare mobilului sau
scopului infracțional. Astfel, să ne imaginăm cazul persoanei care conduce un autovehicul sub influența
alcoolului, grăbindu-se spre o rudă care a anunțat -o că îi este rău, situație în care este general accepta t
că mobilul/scopul va fi avut în vedere în individualizarea pedepsei. Nu vedem de ce aceeași relevanță
nu ar putea fi dată și în cazul unui furt, pentru simplul motiv că norma de incriminare conține cerința
unui scop special. Astfel, este o diferență între persoana care sustrage o sumă de bani pentru a-și
achiziționa un telefon de ultimă generație și cea care sustrage aceeași sumă pentru a putea cumpăra
alimente pentru unele rude nevoiașe, neavând posibilitatea financiară să le ajute. În acest din urmă caz ,
credem că instanța va putea valoriza (pozitiv) scopul, constând în dorința de ajutorare a unor terți
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;

Pentru corecta evaluare a periculozității infractorului, legiuitorul a inserat acest criteriu,
care trimite la natura și frecvența infracțiunilor comise anterior. Astfel, se va avea în vedere
dacă sunt infracțiuni de aceeași natură și dacă au fost comise la intervale relativ scurte, ceea ce
ar proba o „specializare” a infractorului.
Credem că acest criteriu va putea fi utilizat și în condițiile în care antecedentul penal ce
relevă natura și frecvența infracțiunilor comise constituie, totodată, un prim termen al unei
recidive. Aceasta deoarece, dacă sunt întrunite și condițiile recidivei, instanța va valorifica
ulterior această cauză de agravare, fără a se putea spune că suntem în prezen ța unei duble
agravări, căci este firesc ca răspunderea unui infractor recidivist să fie diferită de cea a unuia
care nu se află în această stare, chiar dacă și acesta din urmă are antecedente penale
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;

Comportamentul infractorului ulterior săvârșirii infracțiunii și pe tot parcursul
procesului penal poate fi un indicator al unei schimbări în atitudinea sa care să sugereze
instanței că acesta a înțeles gravitatea faptei, își asumă consecințele produse etc., motive pentru
care și pedeapsa va fi individualizată în consecință.
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Dată fiind importanța luării în considerare a particularităților subiectului activ pentru o
corectă individualizare a pedepsei, legiuitorul a ținut să menționeze expres și aceste elemente,
impunând astfel instanței să se raporteze la ele.
În practică, aceste informații vor putea fi puse la dispoziția instanței prin întocmirea unui
referat de evaluare de către consilieri din cadrul serviciului de probațiune, la solicitarea
organelor judiciare. Ca regulă însă, aceste informații pot să fie dovedite prin orice mijloace de
probă, de cele mai multe ori prin înscrisuri.
Cu titlu de exemplu, așa cum s-a arătat în doctrină, vor putea fi avute în vedere
abandonul școlar, vârsta adolescenței, starea de sănătate precară etc. Ast fel, în practică au fost
avute în vedere: situația școlară bună a inculpatului; pregătirea școlară minimă a inculpatului;
situația familială și socială. De asemenea, instanța s-a raportat în stabilirea speciei de pedeapsă
la vârsta inculpatului de doar 22 ani la momentul comiterii faptei, ajungând la concluzia că,
deși fapta este de o gravitate incontestabilă (omor deosebit de grav conform Codului penal
anterior, în concurs cu o infracțiune de viol și alta de violare de domiciliu), nu se justifică
aplicarea pedepsei detențiunii pe viață, în raport cu vârsta acestuia, în caz contrar acesta
„nemaiîntrevăzând nicio perspectivă socială”. Tot așa, instanța a avut în vedere persoana
55
inculpatului, acuzat de comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, dând relevanț ă faptului că
acesta nu avea antecedente penale, avea un statut social, familial, educațional și profesional de
înaltă ținută, fiind profesor universitar etc.
§ 2. Circumstanţele atenuante legale
În materia circumstanţelor atenuante legale nu există diferenţe de fond între reglementarea

actuală şi cea din Codul penal 1969, fiind modificat doar modul de structurare şi ordinea acestora în
reglementare.
Circumstanţele atenuante legale sunt prevăzute art. 75 C.pen., după cum urmează:
2.1. Starea de provocare

Este definită în art. 75 lit. a) C.pen. ca fiind săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei
puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă
prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Pentru a se putea reţine circumstanţa provocării, trebuie să fie îndeplinite condiţiile cumulative
ale actului provocator şi, respectiv, ale ripostei.
2.1.1. Condiţiile actului provocator:

a) actul provocator să constea într-o violenţă, o atingere gravă a demnităţii persoanei sau o altă
acţiune ilicită gravă.
Așadar, din perspectiva violenței, vor fi subsumate aici orice fapte contra integrității corporale
sau sănătății (lovire sau alte violențe, vătămare corporal ă); de asemenea, vor putea fi incluse și
infracțiunile contra vieții – tentativă de omor sau chiar omor ori lovituri sau vătămări cauzatoare de
moarte (în ultimele ipoteze, evident, victima fiind altă persoană decât cea care ripostează). De
asemenea, se vor putea include aici și acele infracțiuni care absorb natural sau legal în conținutul lor
componenta violenței atunci când în concret sunt comise prin această modalitate: facem referire în
acest caz, exemplificativ, la viol, tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal, șantaj, tulburare de posesie,
purtare abuzivă etc.
Ipoteza gravei atingeri a demnității persoanei se va concretiza prin manifestări orale, scrise,
gesturi etc. ce au un pronunțat caracter ofensator. Astfel de manifestări vor putea îmbrăca forma unor
fapte prevăzute de legea penală (de exemplu, purtarea abuzivă prin întrebuințarea de expresii
injurioase, încălcarea solemnității ședinței de judecată prin întrebuințarea de cuvinte ori gesturi
jignitoare sau obscene, tulburarea ordinii și liniștii publice prin atingeri grave aduse demnității
persoanelor), dar vor putea constitui și doar contravenții (de exemplu, aruncarea asupra unei persoane
cu o substanță care murdărește, dacă nu s-au produs vătămări ale integrității corporale sau sănătății) sau
simple delicte civile (de exemplu, insulta sau calomnia).
În fine, altă acțiune ilicită gravă poate îmbracă forma oricărei fapte ce este contrară ordinii
juridice și care prezintă o gravitate pentru persoana care ripostează. Astfel, cu titlu de exemplu, n e
gândim la ipoteza furtului, când proprietarul autoturismului reacționează violent la momentul returnării
acestuia.
b) actul provocator poate fi comis cu orice formă de vinovăţie, dar să fie perceput ca fiind intenţionat
de către persoana care ripostează
Există o discuţie în doctrină dacă actul provocator comis de o persoană iresponsabilă poate
produce efecte. În opinia noastră, acesta poate produce efecte, deoarece chiar şi acţiunea unui
56
iresponsabil poate provoca o puternică tulburare. În măsura în care poziţia psihică a „provocatorului”
nu este cunoscută, se va putea reţine provocarea, dând efect şi erorii de fapt [art. 30 alin. (1) C. pen.].
Ce se întâmplă, însă, în situaţia când este cunoscută starea de iresponsabilitate? Fără discuţie,
cunoaşterea stării subiective a iresponsabilului va avea ca efect reconsiderarea situaţiei de fapt,
respectiva acţiune fiind puţin probabil să genereze o stare de tulburare, victima fiind prevenită, şi, în
consecinţă, impactul asupra stării sale sufleteşti fiind, evident, altul. Cu toate acestea, nu se poate
afirma că provocarea nu poate fi incidentă aici. Într-adevăr, condiţiile speciale ale tulburării victimei
vor trebui interpretate mai strict, dar în măsura în care acestea sunt considerate prezente, se impune,
credem noi, reţinerea atenuantei.
c) actul provocator să determine o stare de puternică tulburare.

Aprecierea acestei condiţii se face in concreto, în fiecare caz particular instanţa apreciind dacă
acea persoană a fost sau nu în stare de tulburare.
d) actul provocator să nu fi fost determinat de către cel care a comis fapta în stare de provocare.
În cazul în care acțiunea inițială a inculpatului constituie în sine un act provocator, victima care
reacționează nu provoacă, la rândul său, ci ripostează. În consecință, inculpatul nu va putea invoca
pentru fapta sau faptele pe care le comite ulterior circumstanța provocării. Explicația pentru refuzul
reținerii provocării pentru ultima faptă a inculpatului rezidă în stabilirea că la originea acesteia se află
tot conduita sa inițială, care a generat întreg episodul sau, mai simplu spus, „(...) că provocatorul
propriu-zis este el însuși”.
2.1.2. Condiţiile ripostei

a) trebuie să fie concomitentă sau posterioară actului de provocare.
Este evident că riposta nu are cum să fie anterioară actului provocator, deoarece aceasta
presupune un răspuns la un rău produs. Arătăm că acceptarea faptului că riposta poate interveni ulterior
actului provocator nu poate conduce la concluzia că aceasta ar putea să intervină oricând după acest
moment. Astfel, condiția analizată trebuie conjugată cu necesitatea ca fapta să fie comisă sub imperiul
stării de tulburare sau emoție determinată de actul provocator, așa cum vom vedea în continuare. Or,
situarea pretinsei riposte la un timp mai lung de la momentul săvârșirii actului provocator împiedică, de
regulă, reținerea circumstanței atenuante din cauza disipării eventualei tulburări sau emoții inițial
instaurate
b) să fie intenţionată.
Aceasta cerință rezultă din însăși semnificația termenu lui „ripostă”, care desemnează o acțiune
de răspuns, conștientă și voită ca urmare a actului provocator. Prin urmare, în măsura în care autorul
acționează din culpă, chiar sub imperiul unei stări de puternică tulburare sau emoție determinată de
actul provocator al victimei, nu se va putea reține circumstanța provocării, autorul necomițând, în
realitate, o ripostă. În acest caz însă, instanța va putea valorifica starea de tulburare a autorului drept
criteriu general de individualizare sau, așa cum vom vedea în secțiunile următoare, ca o circumstanță
atenuantă judiciară.
c) trebuie comisă sub imperiul stării de tulburare

Această condiție nu permite ca riposta să aibă loc la orice moment ulterior, chiar după trecerea
unui interval mare de timp, căci, cu cât reacția inculpatului este mai întârziată, cu atât va fi mai dificil
de reținut că s-a acționat în considerarea stării de tulburare sau emoție generată de actul provocator.
În considerarea acestei condiții, legate de starea psihică a autorului, subliniem că provocarea
este o circumstanță personală subiectivă . Prin urmare, aceasta nu se poate răsfrânge asupra
participanților, chiar dacă o cunosc sau o prevăd. În cazul participanților la infracțiunea provocată,
57
circumstanța atenuantă se va reține doar în măsura în care și aceștia, la rândul lor, au acționat sub
imperiul stării de puternică tulburare sau emoție
d) să se îndrepte împotriva provocatorului.

Este de esența ripostei că aceasta constituie un răspuns la adresa persoanei care a determinat
starea de puternică tulburare sau emoție; prin urmare, este necesar ca provocatul să acționeze vizând
tocmai provocatorul.
2.2. Depăşirea limitelor legitimei apărări

Pentru a fi circumstanţă atenuantă trebuiesc îndeplinite condiţiile:
a) săvârșirea faptei să constea într-o apărare în fața unui atac material, direct, imediat, injust și care
să pună în pericol persoana sau drepturile ei.
Premisa reținerii circumstanței atenuante este că sunt îndeplinite toate condițiile atacului de la
legitima apărare, respectiv toate condițiile apărării, așa cum prevede art. 19 alin. (2) C.pen., mai puțin
proporționalitatea în raport cu atacul.
b) fapta infractorului să constea într-o apărare disproporționată.

Disproporția dintre apărare și atac poate privi doar intensitatea atacului . În consecință, așa-
numitul exces extensiv de legitimă apărare – existent atunci când apărarea a intervenit înainte ca atacul
să devină iminent ori s-a prelungit și după încetarea atacului – nu va putea fi calificat ca un exces
scuzabil de legitimă apărare.
c) excesul de apărare să nu se datoreze stării de tulburare sau temere în care s-a aflat infractorul [caz
în care ne-am afla în prezența excesului neimputabil, prevăzut la art. 26 alin. (1) C.pen.].
Prezența sau absența stării de tulburare se va stabili pe baza circumstanțelor concrete în care s-a
comis fapta, având în vedere și eventualele particularități ale atacatorului și victimei. Astfel, premisa
circumstanței atenuante – care o și distinge de cauza de neimputabilitate – este că, fără a fi afectat de o
stare de emoție sau tulburare din cauza atacului, făptuitorul depășește limitele proporției.
Odată constatate condițiile cumulative mai sus expuse, instanța va reține, în mod obligatoriu,
circumstanța atenuantă, în considerarea caracterului său legal, dându-i efectul de atenuare a pedepsei.
2.3. Depăşirea limitelor stării de necesitate

Circumstanța atenuantă a excesului scuzabil de stare de necesitate se va reține sub rezerva
îndeplinirii, în mod cumulativ, a următoarelor condiții:
a) fapta trebuie să constea într-o acțiune de salvare în fața unui pericol iminent și care nu putea fi
înlăturat altfel.
Așadar, premisa este că sunt întrunite toate condițiile stării de pericol și ale acțiunii de salvare,
conform dispozițiilor art. 20 alin. (2) C.pen., cu excepţia urmărilor salvării, care în acest caz sunt vădit
mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
b) urmarea cauzată de acțiunea de salvare să fie vădit disproporționată față de urmarea pe care ar
genera-o pericolul.
Așa cum am arătat deja, în materia depășirii limitelor stării de necesitate, legiuitorul este mai
generos, considerând că vom fi în prezența unei disproporții doar dacă se poate constata o diferență
vădită între urmarea cauzată prin intervenția autorului și urmarea care s-ar fi putut produce dacă starea
de pericol nu era înlăturată.
58
În doctrină s-a arătat că vom fi în prezența unei depășiri a limitelor stării de necesitate și atunci
când, deși, în ansamblu, urmarea produsă nu e mai gravă decât cea care s-ar fi produs, este însă vădit
mai gravă decât cea care era strict necesară pentru salvare.
c) făptuitorul să-și fi dat seama că există această disproporție.

Această condiție este esențială în realizarea distincției față de excesul neim putabil, acesta din
urmă fiind incident în măsura în care autorul nu conștientizează, nu prevede existența sau probabilitatea
disproporției vădite. Practic, în cazul circumstanței atenuante, făptuitorul prevede în momentul
comiterii faptei că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în lipsa
înlăturării pericolului.
Odată constatată întrunirea tuturor condițiilor de existență, circumstanța atenuantă în discuție se

va reține obligatoriu
2.4. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune

Circumstanţa atenuantă se va reţine dacă sunt întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) prejudiciul material cauzat prin infracţiune a fost acoperit integral;
b) repararea prejudicilui să aibă loc în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, cel târziu până la
primul termen de judecată;
c) făptuitorul să nu mai fi beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior
comiterii faptei.
Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra
persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de
plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni
contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor
decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunilor de
genocid, contra umanităţii şi de război, a infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a
infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie,
infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene, a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor
nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al
precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele
care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor,
privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării
cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a celor privind
traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei
şi a celor la regimul adopţiilor.
§ 3. Circumstanţele atenuante judiciare
Art. 75 alin. (2) C.pen. prevede că pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;

Aceasta acoperă situațiile în care, ul terior comiterii faptei, autorul încearcă „să repare răul
produs” prin comiterea faptei. Cu titlu exemplificativ, ne imaginăm aici ipoteza unei încercări de
împiedicare a producerii rezultatului de la tentativă, care însă nu este efectivă, iar rezultatul se produce,
infracțiunea consumându-se. De asemenea, menționăm, în cazul infracțiunii de distrugere, situația în
care, după deteriorarea unui aparat electrocasnic, autorul încearcă să îl repare sau ipoteza unei tulburări
59
de posesie prin strămutarea sau desființarea semnelor de hotar, când ulterior autorul repune în locul
inițial semnele etc
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului.
Legiuitorul a lăsat conținutul acesteia în formă desc hisă. Astfel, pornind de la criteriul expres
menționat – împrejurări legate de fapta comisă –, respectiv de la efectul acestora – diminuează
gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului –, credem că instanța va putea reține o
multitudine de împrejurări.
Dacă inițial am fi tentați să credem că vor putea fi reținute doar anumite împrejurări obiective,
în considerarea faptului că acestea trebuie să țină de fapta comisă, soluția credem că este însă alta: vor
fi reținute acele împrejurări legate de făptuitor (circumstanțe personale) sau de faptă (circumstanțe
reale), în măsura în care acestea sunt concomitente cu comiterea infracțiunii. Prin urmare, am putea
reține cuantumul redus al prejudiciului produs în cazul unor infracțiuni contra patrimoniulu i (furt,
distrugere), comiterea faptei în stare de intoxicație voluntară completă sau incompletă, mobilul sau
scopul infracțional, o eroare vincibilă asupra caracterului ilicit al faptei etc. Așa cum se observă, unele
dintre împrejurările expres prevăzute drept criterii generale de individualizare vor putea fi valorificate
de instanță ca circumstanțe judiciare, în măsura în care, așa cum aminteam, sunt concomitente cu
săvârșirea faptei, strâns legate de aceasta și conving instanța în sensul că diminuează gr avitatea
infracțiunii și/sau periculozitatea infractorului.
§ 4. Circumstanţele agravante
În materia circumstanţelor agravante, Cod penal aduce câteva modificări, cea mai importantă
fiind dispariţia clasificării circumstanţele agravante legale, respectiv judiciare, căci instituţia
circumstanţelor agravante judiciare nu mai este reglementată.
Potrivit art. 75 alin. (2) C.pen. din 1969, instanţa putea reţine ca circumstanţe judiciare şi alte
împrejurări care conferă faptei un caracter grav, fără ca ele să fie prevăzute nici măcar exemplificativ
de legea penală. O asemenea dispoziţie nu era compatibilă cu principiul legalităţii incriminării, mai
exact cu caracterul previzibil al acesteia, fiind în realitate o clauză de analogie cu caracter eterogen ce
opera în defavoarea inculpatului. În considerarea acestor motive, o astfel de dispoziţie nu a mai fost
reluată în Codul penal actual.
În consecinţă, potrivit Noului Cod penal nu mai există decât circumstanţe agravante legale.
Acestea sunt reglementate, exhaustiv, în cuprinsul art. 77 C.pen. Conform acestui text de lege,
următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante:
a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună

Această circumstanţă agravantă este realizată indiferent dacă toate trei persoanele sunt prezente
ori nu la locul faptei, indiferent de contribuţia acestora la săvârşirea infracţiunii şi indiferent dacă toţi
răspund penal. Ceea ce interesează este ca toţi participanţii să fi acţionat concomitent, aşa încât sunt
avuţi în vedere autorul sau coautorii şi complicii concomitenţi. Circumstanţa este reală şi se răsfrânge
asupra tuturor participanţilor care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
b) săvârşirea infracţiunii prin cruzimi

Presupune o ferocitate din partea infractorului, o sălbăticie în comiterea faptei, prin care se
cauzează victimei suferinţe inutile pe o perioadă îndelungată de timp. Această faptă trebuie, prin natura
ei, să cauzeze un sentiment de oroare victimei şi altor persoane.
60
Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi este prevăzută şi ca element circumstanţial al omorului
deosebit de grav, caz în care nu se va mai reţine circumstanţa agravantă din partea generală a Codului
[art. 188 alin. (1) lit. h) C.pen.].
c) săvârşirea infracţiunii prin metode ori mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri
Este suficient ca prin metodele sau mijloacele folosite să se producă acest pericol, nefiind
necesar să se fi produs şi urmarea potenţială.
d) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un
minor
Pentru reţinerea circumstanţei nu este necesar ca minorul să răspundă penal, fiind suficient ca el
să participe la comiterea infracţiunii. De asemenea, se va reţine această circumstanţă şi dacă minorul
este cel care l-a introdus în câmpul infracţional pe major. În cazul în care majorul nu cunoaşte vârsta
minorului nu se reţine circumstanţa agravantă deoarece majorul este într-o eroare de fapt.
e) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată

vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze
Este o agravantă nouă, nu are un corespondent direct în vechea reglementare.
Pentru a se reţine agravanta nu este suficient ca victima să se afle în stare de vulnerabilitate, ci
trebuie dovedit că infractorul a profitat de această stare pentru a comite infracţiunea. În categoria „altor
cauze” poate intra, spre exemplu, starea de somn, în cazul uciderii victimei în timp ce dormea.
f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive,
când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii
Pentru reţinerea circumstanţei făptuitorul trebuie să comită fapta în stare de intoxicaţie completă
sau incompletă cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive, stare pe care şi-a provocat-o el în ideea că
aceasta l-ar fi ajutat să comită fapta.
g) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate, de

starea de asediu sau de starea de urgenţă
Spre exemplu, ne imaginăm ipoteza în care profitând de căderile masive de zăpadă, ce
blochează drumuri şi care conduc la izolarea unei localităţi din mediul rural, autorul profită şi comite
astfel o infracţiune în localitatea respectivă.
h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,
orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală
cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA, ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de
făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte
Pentru reţinerea agravantei fiind necesar să se stabilească că infracţiunea a fost săvârşită în
temeiul criteriilor discriminatorii enumerate expres. Este o circumstanţă subiectivă, deoarece se referă
la temeiul în considerarea căruia a fost săvârşită fapta.
§ 5. Efectele circumstanţelor atenuante
Trebuie să facem, întâi, unele distincţii între reţinerea şi, respectiv, efectele circumstanţelor
atenuante, în funcţie de caracterul lor – legale sau judiciare.
61
Astfel, în cazul circumstanţelor atenuante legale, odată verificate condiţiile lor de existenţă,
reţinerea lor este obligatorie pentru instanţă. În schimb, în cazul circumstanţelor atenuante judiciare,
reţinerea lor este, întotdeauna, facultativă pentru instanţă.
Odată reţinute circumstanţele – indiferent că sunt legale sau judiciare – produc acelaşi efect,
obligatoriu de atenuare, aşa cum vom vedea în continuare.
Art. 76 alin. (2) C.pen. prevede în mod expres că efectul de atenuare va opera o singură dată,
indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute in concreto.
Reglementarea efectelor circumstanţelor atenuante în Codul penal actual diferă faţă de vechea
reglementare prin întinderea efectelor acestora, efecte care în cazul pedepsei închisorii şi amenzii au
cunoscut o restrângere semnificativă.
5.1. Efectele în cazul detenţiunii pe viaţă

Potrivit art. 76 C.pen., atunci când există circumstanţe atenuante în cazul unei pedepse cu
detenţiunea pe viaţă instanţa este obligată să înlocuiască această pedeapsă cu pedeapsa închisorii
cuprinsă între 10 şi 20 de ani (conform art. 77 C.pen. 1969, în acest caz, detenţiunea pe viaţă se
înlocuia cu închisoare între 10 şi 25 de ani).
5.2. Efectele asupra pedepsei închisorii

Spre deosebire de reglementarea anterioară, ce prevedea un algoritm destul de complex de
coborâre obligatorie a pedepsei sub minimul special în caz de circumstanţe atenuante, art. 76 C.pen.
prevede un mecanism simplu, aplicabil cu titlu general în cazul pedepsei închisorii, indiferent de
limitele de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare. Astfel, în cazul circumstanţelor atenuante (fie
ele legale sau judiciare), se prevede reducerea cu o treime a limitelor legale ale pedepsei.
Exemplu: dacă în cazul unei fapte de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, sancţionate de art.
195 C.pen. cu închisoarea de la 6 la 12 de ani se reţine o circumstanţă atenuantă, limitele pedepsei
aplicabile vor fi închisoare 4 ani – 9 ani.
5.3. Efectele asupra pedepsei cu amenda

Diferenţa de reglementare constatată în cazul pedepsei cu închisoarea se menţine şi în cazul
amenzii.
Astfel, art. 76 C.pen. prevede doar o reducere cu o treime a limitelor legale ale amenzii, spre
deosebire de reglementarea anterioară, ce prevedea o coborâre obligatorie a pedepsei sub minimul
special.
În cazul Codului penal actual, în condiţiile aplicării sistemului zilelor-amendă, reducerea va
opera doar asupra numărului de zile-amendă, nu şi asupra sumei corespunzătoare unei zile-amendă.
5.4. Efectul asupra pedepselor complementare

Potrivit Codului penal din 1969, atunci când existau circumstanţe atenuante, pedeapsa
complementară privativă de drepturi putea fi înlăturată. Noua reglementare nu a mai reluat această
dispoziţie. În consecinţă, actualmente pedeapsa complementară nu mai este afectată de circumstanţele
atenuante.
§ 6. Efectele circumstanţelor agravante
Aşa cum am arătat, în materia circumstanţelor agravante, Codul penal nu mai prevede decât
circumstanţe legale. Acestea sunt obligatoriu de reţinut pentru instanţă, dacă aceasta constată că sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege.
62
În privinţa efectelor, însă, circumstanţele agravante atrag o agravare facultativă a pedepsei.
Potrivit art. 78 C.pen., în cazul în care instanţa a reţinut cel puţin o circumstanţă agravantă,
poate să aplice o pedeapsă până la maximul special.
Dacă acesta este neîndestulător mai poate adăuga un spor de până la 2 ani în cazul pedepsei
închisorii, spor care nu poate depăşi însă niciodată o treime din maximul special.
În cazul pedepsei amenzii, se poate aplica un spor de ce mult o treime din maximul special în
cazul amenzii.
Art. 78 alin. (2) C.pen. prevede că majorarea limitelor pedepsei se va face o singură dată,
indiferent de numărul circumstanţelor agravante reţinute în concret.
§ 7. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei
Noua legislaţie aduce o reglementare mai detaliată a ordinii de valorificare a cauzelor de

atenuare şi agravare. Art. 79 C.pen. reglementează la alin. (1) concursul de cauze de atenuanre, la alin.
(2) concursul de cauze de agravare, iar la alin. (3) gestionează situaţia în care coexistă atât cauze de
atenuare, cât şi de agravare.
7.1. Concursul de cauze de atenuare

Potrivit art. 79 alin. (1) C.pen., când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente două sau mai
multe dispoziții care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru infracțiunea săvârșită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziții lor privitoare la tentativă,
circumstanțe atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
Legiuitorul a preferat să reglementeze expres ordinea în care aceste cauze vor opera, și anume:
în primul rând, își va produce efectele tentativa [prin reducerea la jumătate a limitelor închisorii și
zilelor-amendă în cazul acestor specii, respectiv prin înlocuirea detențiunii pe viață cu pedeapsa
închisorii între 10 și 20 de ani, conform art. 33 alin. (2) C.pen. și art. 61 alin. (6) C.pen.]; în al doilea
rând, plecând de la limitele obținute ca efect al tentativei, vor interveni circumstanțele atenuante [prin
reducerea cu 1/3 a limitelor, conform art. 76 alin. (1) C.pen.]; în fine, raportat la limitele obținute ca
urmare a parcurgerii pasului (2), va interveni eventuala cauză specială de reducere a pedepsei, cu
efectul pe care i-l conferă norma specială.
Observăm că, față de soluția tradițională cu care ne obișnuise doctrina și practica judiciară în
baza Codului penal anterior, circumstanțele atenuante își produc efectele înaintea cauzelor speciale de
reducere a pedepsei. Credem că soluția legiuitorului este una oportună și ușor explicabilă: astfel, efectul
produs de circumstanțele atenuante în noua reglementare – ce constă în reducerea cu 1/3 a limitei
minime și a celei maxime – permite valorificarea acesteia imediat după efectul produs de tentativă. Mai
mult, este logică valorificarea cauzei speciale de atenuare la final, deoarece efectul ei este diferit, în
funcție de prevederea normei speciale. Astfel, dacă efectul cauzei speciale ar consta în reducerea cu
până la 2 ani a maximului, ar fi greu, dacă nu imposibil, de valorificat efectul circumstan ței atenuante.
7.2. Concursul de cauze de agravare

Conform art. 79 alin. (2) C.pen., dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca
efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor
privitoare la circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concurs sau recidivă .
Soluția propusă de legiuit or este consecventă cu reglementarea din cadrul art. 43 alin. (2) C.pen.
privind ordinea de valorificare a concursului și a recidivei.
În aceste condiții, în enumerarea din cuprinsul art. 79 alin. (2) C.pen., este clar că ultimul
element de valorificat va fi recidiva postcondamnatorie, dar se ridică întrebarea unde se va situa
63
recidiva postexecutorie. Credem că ordinea stabilită de textul legal nu poate fi acceptată, căci ar
conduce la imposibilitatea valorificării efectelor recidivei postexecutorii.
Astfel, recidiva postexecutorie își produce efectele asupra limitelor legale de pedeapsă, în
vreme ce circumstanțele agravante și infracțiunea continuată se valorifică într -o singură etapă, cu
ocazia determinării pedepsei concrete. Prin urmare, după stabilirea unei pedepse concrete în
considerarea acestor din urmă împrejurări, nu ar mai fi posibilă valorificarea recidivei postexecutorii.
Luând toate acestea în considerare, credem că recidiva postexecutorie își va produce prima
efectele, minimul și maximul special prevăzute de lege majorându-se cu jumătate, în mod obligatoriu.
Precizând că este puțin probabil ca toate cauzele să se regăsească în aceeași stare de fapt, ba
chiar unele se exclud reciproc – cazul recidivei postcondamnatorii față de pluralitatea interm ediară –, în
concluzie, arătăm că valorificarea cauzelor de agravare a pedepsei va trebui realizată în următoarea
ordine: majorarea ca urmare a prevederilor art. 61 alin. (5) C.pen. (cazul amenzii sancțiune unică și s-
a urmărit obținerea folosului patrimonial), recidivă postexecutorie, circumstanțe agravante, infracțiune
continuată, pluralitate intermediară, concurs, recidivă postcondamnatorie.
7.3. Concursul de cauze de atenuare sau de agravare

În ipoteza în care în cauză suntem în prezența atât a unor cauze de atenuare, cât și a unora de
agravare, art. 79 alin. (3) C.pen. prevede că se va da aplicare în primul rând cauzelor de atenuare, iar
apoi celor de agravare.
Reluând cele mai sus expuse și încercând să imaginăm câțiva pași, pentru a fi mai ușor de
urmărit, ordinea de valorificare a tuturor acestor cauze va fi:
Pasul 1: stabilirea corectei încadrări juridice (ipoteză în care se valorifică circumstanțele

agravante și atenuante speciale , respectiv formele/variantele de atenuare sau calificare), având ca
efect determinarea limitelor speciale de pedeapsă;
Pasul 2: cauza de agravare prevăzută la art. 61 alin. (5) C.pen., în ipoteza particulară a
amenzii ca unică pedeapsă prevăzută de norma de incriminare, soluție impusă de dispozițiile art. 61
alin. (6) C.pen.;
Pasul 3: cauzele de atenuare – tentativă, circumstanțe atenuante, cauze speciale de reducere a

pedepsei;
Pasul 4: cauzele de agravare – recidivă postexecutorie, circumstanțe agravante, infracțiune

continuată, pluralitate intermediară, concurs, recidivă postcondamnatorie.
E. Sumar
1. Criterii generale de individualizare
2. Circumstanţele atenuante legale
3. Circumstanţele agravante
4. Efectele circumstanţelor atenuante
5. Efectele circumstanţelor agravante
6. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei
F. Chestionar
1. Care e diferenţa între circumstanţele atenuante legale şi cele judiciare?
64
2. Depăşirea limitelor legitimei apărări şi starea de provocare pot fi reţinute concomitent cu privire
la aceeaşi faptă?
3. În ce poate consta actul provocator?
4. Examinaţi circumstanţele agravante prevăzute de Codul penal şi stabiliţi care sunt circumstanţe
reale şi care sunt circumstanţe personale.
5. Ce efect produc circumstanţele atenuante asupra pedepsei complementare a interzicerii unor
drepturi?
65
- Capitolul V -
INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR
După prezentarea pedepselor şi după parcurgerea modului de individualizare a acestora, în

cadrul acestui modul vor fi analizate modalităţile de individualizare a executării pedepsei. Diferenţiat în
funcţie de executarea efectivă în penitenciar sau în libertate, dar sub anumite condiţii şi uneori sub o
atentă supraveghere, prin parcurgerea materiei aferente acestei secţiuni, studentul va deveni familiarizat
cu modul de executare al pedepselor, precum şi cu condiţiile, efectele, limitele şi sancţiunile aplicabile
în cazul în care persoana condamnată nu le respectă întocmai.
Fiind în strânsă legătură cu pedepsele şi cu modul de individualizare judiciară a acestora, este

firesc ca studenţii să reia aceste noţiuni anterior parcurgerii modulului de faţă, fiind un element esenţial
pentru a înţelege în mod logic şi complet modalităţile concrete de individualizare a executării pedepsei.
Nr.
1. Modalităţile de Definiţie. Enumerare. Scurte distincţii.

individualizare a
executării pedepsei
2. Renunţarea la Condiţii de aplicare. Efecte. Anulare.
aplicarea unei
pedepse
3. Amânarea aplicării Condiţii de aplicare. Efecte. Anulare. Revocare
pedepsei
5. Suspendarea Condiţii de aplicare. Anulare. Revocare. Efecte.
executării pedepsei
sub supraveghere
6. Executarea pedepsei Regimul de executare. Liberarea condiţionată.
într-un penitenciar
§ 1. Renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 - 82 C.pen.)
Renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie nouă, care nu are corespondent în Codul penal
din 1969.
66
Introducerea acesteia a fost determinată de renunţarea la criteriul material al pericolului social
ca trăsătură generală a infracţiunii, cu consecinţa dispariţiei reglementării conţinute în art. 18 1 C.pen.
1969 şi a consacrării principiului oportunităţii urmăririi penale în Codul de procedură penală în vigoare
de la 1 februarie 2014. Într-adevăr, noua reglementare reprezintă o prelungire în faza de judecată a
principiului oportunităţii urmăririi, oferind instanţei posibilitatea nesancţionării unor infracţiuni de
gravitate redusă, pentru care acţiunea penală nu ar fi trebuit exercitată încă din faza de urmărire penală.
1.1. Condiţiile în care se poate dispune renunţarea
1.1.1. Condiţiile cu privire la infracţiune:

a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor
produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul
urmărit;
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie amenda sau închisoarea de cel mult
5 ani.
În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru
fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
1.1.2. Condiţiile cu privire la infractor:

a) infractorul să nu mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a)
şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.
Cu alte cuvinte, nu constituie impediment pentru renunţarea la aplicarea pedepsei condamnările
pentru fapte în raport de care are a intervenit dezincriminare, amnistia, reabilitarea sau s-a împlinit
termenul de reabilitate prevăzut de lege.
b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile
depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de
posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din
cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
c) faţă de infractor să nu se mai fi dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori
datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;
d) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată şi să nu fi încercat zădărnicirea
aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor;
1.2. Efectele renunţării la aplicarea pedepsei

Dispunând renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment, ce
constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi
atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai
comite infracţiuni. În caz de concurs de infracţiuni se va aplica un singur avertisment.
Infracţiunea pentru care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu atrage decăderi,
interdicţii sau incapacităţi, aşa încât pentru aceasta nu va opera reabilitarea.
Art. 82 alin. (2) C.pen. prevede că renunţarea la aplicarea pedepsei nu va produce vreun efect
asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea judecătorească.
1.3. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei

Conform art. 82 alin. (3) C.pen., anularea renunţării la aplicarea pedepse poate interveni dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) persoana faţă de care s-a luat această măsură a săvârşit anterior rămânerii definitive a hotărârii o
altă infracţiune;
67
b) această nouă infracţiune să fie descoperită în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii
prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei;
c) pentru această infracţiune să i se stabilească o pedeapsă chiar după expirarea termenului de 2 ani.
În cazul întrunirii în mod cumulativ a condiţiilor de mai sus, se va anula renunţarea la aplicarea
pedepsei. Se va stabili o pedeapsă pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea
pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau
pluralitate intermediară, în funcţie de forma pluralităţii de infracţiunii ce există între cele două fapte.
Se pune problema în acest context dacă pedeapsa rezultantă obţinută în caz de concurs de
infracţiuni ar putea să facă obiectul unei amânări a aplicării pedepsei. Fără a insista, datorită unor
necorelări cu textele corespondente din Codul de procedură penală, se prevede în mod expres că în
urma anulării renunţării la aplicarea pedepsei, persoana va fi condamnată. Or, dacă se pronunţă
condamnarea, înseamnă că deja a fost aplicată o pedeapsă, nemaiputând fi amânată aplicarea ea.
Soluţia este nefirească, impunându-se o intervenţie legislativă urgentă care să corecteze aceste
aspecte.
§ 2. Amânarea aplicării pedepsei (art. 83 – 90 C.pen.)
Este o instituţie nou introdusă, ea neregăsindu-se în Codul penal din 1969.

Amânarea aplicării pedepsei prezintă anumite similitudini cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei reglementată de art. 81 şi urm. din Codul penal din 1969, dar prezintă şi deosebiri
importante faţă de aceasta.
2.1. Condiţiile în care se poate dispune amânarea aplicării pedepsei

a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel
mult 2 ani;
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este mai mică de 7 ani.

a) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute
în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de
reabilitare;
b) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
c) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile
posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este
necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată;
aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
Dat fiind specificul acestei modalităţi de individualizare, condiţiile referitoare la infractor
cunosc o reglementare mult mai restrictivă.
2.2. Regimul amânării aplicării pedepsei

Amânarea se dispune pe o durată de 2 ani, numită termen de supraveghere. Acest termen de
supraveghere se ca calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei.
68
Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, stabilite de
instanţă potrivit art. 85 C.pen.
Este de menţionat că, potrivit textului amintit, dispunerea măsurilor de supraveghere este
obligatorie şi priveşte totalitatea acestora, în vreme ce impunerea unor obligaţii este facultativă pentru
instanţă.
Pe durata termenului, persoana trebuie să respecte următoarele măsurile de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi
întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
Aşa cum precizam, instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de
zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana
nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a
pedepselor;
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de
probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis
infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice, stabilite de instanţă;
g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru
săvârşirea infracţiunii.
Pentru stabilirea obligaţiei privind prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii,
instanţa va avea în vedere informaţiile pe care i le furnizează, cu peridiocitate, serviciul de probaţiune,
raportat la posibilităţile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul
instituţiilor din comunitate.
Textul din Cod prevede expres că atunci când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. e) -
g), instanţa individualizează, în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările
cauzei.
În fine, persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin
hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Supravegherea unor obligaţii va fi realizată de către serviciul de probaţiune – facem referire
aici la cele de la lit. a) – c), respectiv la îndeplinirea obligaţiilor civile. În cazul celorlalte, organele
abilitate vor sesiza serviciul de probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.
Rolul principal pe care îl deţine serviciul de probaţiune în supravegherea persoanei pe durata
termenului de supraveghere este subliniat şi de faptul că această instituţie are obligaţia să sesizeze
instanţa, în următoarele ipoteze:
a) dacă au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
69
b) dacă persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile ce îi revin;
c) dacă persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai
târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
În raport de prima ipoteză dintre cele enumerate mai sus – în funcţie de motivele nou-apărute,
ce justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente -, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei
supravegheate şanse sporite de îndreptare. Corelativ, instanţa dispune încetarea executării unora dintre
obligaţiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
În raport de celelalte două ipoteze, acestea constituie cazuri de revocare a amânării aplicării
pedepsei, motiv pentru care le vom trata mai detaliat în secţiunea dedicată (a se vedea, pct. 2.4. mai
jos).
2.3. Efectele dispunerii amânării aplicării pedepsei

Efectul principal constă în neaplicarea pedepsei stabilite. Astfel, potrivit art. 90 alin. (1) C.pen.,
persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este
supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă
nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus
revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare.
În consecinţă, nu este nevoie de intervenţia reabilitării cu privire la o asemenea pedeapsă.
Acest efect se produce aşadar în măsura în care amânarea nu a fost revocată sau anulată.
Este important de reţinut că art. 90 alin. (2) C.pen. prevede că amânarea aplicării pedepsei nu
produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de
condamnare.
2.4. Revocarea amânării
2.4.1. Cazuri de revocare

Aceasta se dispune fie obligatoriu, fie facultativ.
Se dispune obligatoriu în cazul în care:
a) în termenul de supraveghere condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune comisă cu intenţie sau cu
intenţie depăşită care este descoperită în termenul de supraveghere. Aşadar, pentru revocarea
obligatorie a amânării pe baza acestui caz, trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii cumulative:
♦ infracţiunea să fie săvârşită în termenul de supraveghere;
♦ infracţiunea să fie intenţionată sau praeterintenţionată (comisă cu intenţie depăşită);
♦ infracţiunea să fie descoperită în termenul de supraveghere
♦ pentru această infracţiune se aplică o pedeapsă (se pronunţă o hotărâre de condamnare), chiar
după expirarea termenului de supraveghere.
Ultima condiție necesar a fi îndeplinită este ca pentru infracțiunea no u-comisă să se aplice o
pedeapsă. Nu contează specia de pedeapsă, durata sau cuantumul ei, fiind important doar ca instan ța să
se orienteze spre soluția condamnării.
Relativ recent însă, așa cum am precizat deja, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o
hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei probleme de drept (H.P., dec. nr. 24/2017), stabilind că, în
ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării
unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea
amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.
b) infractorul nu-şi îndeplineşte integral până la finalul termenului de supraveghere obligaţiile civile
stabilite de instanţă prin hotărârea de condamnare.
70
Când condamnatul face dovada că nu a avut posibilitatea de a plăti aceste despăgubiri şi
cheltuieli amânarea nu va fi revocată.
c) persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută

obligaţiile impuse potrivit art. 85 C.pen..
Revocarea facultativă se dispune: când infractorul săvârşeşte o infracţiune din culpă în

interiorul termenului de supraveghere.
În acest caz, dacă instanţa alege să revoce amânarea, aceasta va urma regimul de drept comun în
privinţa efectelor (a se vedea secţiunea de mai jos).
Dacă instanţa alege să nu revoce amânarea iniţială, aceasta practic va rămâne să îşi producă
efectele prevăzute de lege. În raport de infracţiunea din culpă comisă în termenul de supraveghere,
credem că instanţa are la îndemână toate modalităţile de individualizare a executării pedepsei prevăzute
de lege (mai puţin executare efectivă şi renunţare). Aceasta deoarece hotărârea iniţială prin care s-a
amânat aplicarea pedepsei nu creează vreun inconvenient pe viitor – prevederile din materia amânării
aplicării pedepsei, respectiv suspendării sub supraveghere a executării pedepsei trimit la hotărâri de
condamnare. Or, în speţă nu suntem în prezenţa vreunei astfel de hotărâri la acest moment.
2.4.2. Efectele revocării

Atunci când revocarea e determinată de săvârşirea unei noi infracţiuni pedeapsa cu privire la
care s-a revocat amânarea se contopeşte cu pedeapsa pentru infracţiunea care a atras revocarea potrivit
regulilor de la concursul de infracţiuni.
Dacă revocarea se dispune din alte cauze decât comiterea unei noi infracţiuni, instanţa dispune
aplicarea şi executarea pedepsei. Nu va fi posibilă dispunerea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere cu privire la această pedeapsă dat fiind că textul legal prevede că se va dispune
executarea pedepsei.
2.5. Anularea
Potrivit art. 89 C.pen., anularea se dispune dacă sunt îndeplinite condiţiile următoare, în mod
cumulativ:
a) inculpatul să fi săvârşit anterior dispunerii amânării o altă infracţiune de care instanţa nu a
avut cunoştinţă în momentul în care a dispus amânarea;
b) această infracţiune să fie descoperită în termenul de supraveghere;
c) pentru infracţiunea nou descoperită să se aplice o pedeapsă cu închisoarea.
În cazul anulării pedeapsa pentru infracţiunea judecată iniţial şi pedeapsa pentru infracţiunea
nou descoperită se vor contopi aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă (poate fi recidivă atunci când infracţiunea pentru care s-a dispus amânarea este al
doilea termen al recidivei) sau pluralitate intermediară.
Alin. (2) al art. 89 C.pen. prevede că în cazul concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa rezultată
îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 83 C.pen., se poate dispune amânarea aplicării pedepsei.
În raport de ultima precizare, arătăm că intenţia legiuitorului a fost una justificată, şi anume,
aceea de a permite amânarea aplicării pedepsei rezultante în cazul concursului de infracţiuni, nefiindu-i
imputabil persoanei faptul că autorităţile judiciare nu au descoperit în timp util existenţa concursului de
infracţiuni. Totuşi, în concret, textul de lege nu va putea funcţiona. Aceasta din mai multe motive.
În primul rând, o condiţie cumulativă pentru a se putea dispune anularea amânării este ca pentru
infracţiunea nou-descoperită să se aplice o pedeapsă cu închisoare. Or, o dată ce pentru una dintre
infracţiunile concurente s-a aplicat în concret deja pedeapsa închisorii, în mod legal nu mai este posibil
amânarea aplicării pedepsei pentru pedeapsa rezultantă. În acest caz, în cel mai fericit scenariu, instanţa
va putea eventual dispune suspendare sub supraveghere a executării pedepsei rezultante. Este evident o
71
omisiune a legiuitorului care nu trebuia să facă referire la sintagma „aplicarea unei pedepse cu
închisoarea”, ci la „stabilirea unei pedepse cu închisoarea”, ceea ce ar fi permis textului să funcţioneze.
În al doilea rând, presupunând că textul din Codul penal ar fi trimis la sintagma „stabilirea unei
pedepse cu închisoarea”, aşa cum ar fi fost corect, oricum instituţia nu putea funcţiona, datorită unor
necorelări cu textele din materia executării din Codul de procedură penală. Aceasta deoarece art. 582
C.proc.pen. prevede că instanţa anulând amânarea aplicării pedepsei dispune condamnarea
inculpatului. Or, soluţia de condamnare nu mai permite o soluţia alternativă de amânare a aplicării
pedepsei.
§ 3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
Această modalitate de individualizare se regăsea şi în Codul penal din 1969, fiind de semnalat
totuşi modificări aduse de noua reglementare.
3.1. Condiţiile suspendării sub supraveghere

a) pedeapsa aplicată, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;
b) pedeapsa aplicată să nu fie numai amenda;
c) pedeapsa să nu fi fost iniţial amânată, iar ulterior revocată.

a) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia
cazurilor prevăzute în art. 42 C.pen. sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare.
Faţă de reglementările corespondente în cazul condiţiilor privind antecedentele persoanei în
cazul renunţării la amânarea aplicării pedepsei, respectiv a amânării aplicării pedepsei, observăm că nu
este reglementată ca o condiţie negativă de dispunere a măsurii existenţa unei condamnări pentru o
infracţiune din culpă. Cu alte cuvinte, o eventuală condamnare definitivă anterioară pronunţată pentru
comiterea unei infracţiuni din culpă nu va impieta asupra dispunerii suspendării sub supraveghere.
b) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
c) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile
posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără
executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară
supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată;
aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
3.2. Regimul suspendării sub supraveghere

Conform art. 92 C.pen., în cazul suspendării sub supraveghere termenul de supraveghere este
cuprins între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă mai mic decât durata pedepsei aplicate.
Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus suspendarea sub
supraveghere trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, stabilite
de instanţă potrivit art. 93 C.pen. Măsurile de supraveghere sunt cele regăsite în cazul amânării aplicării
pedepsei. În schimb, sfera obligaţiilor care se pot impune pe durata termenului de supraveghere în
cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei este mai restrânsă. Astfel, art. 93 alin. (2)
C.pen. impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
72
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de
c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
După cum se observă, şi în acest caz dispunerea măsurilor de supraveghere este obligatorie şi
priveşte totalitatea acestora. Spre deosebire de amânarea aplicării pedepsei, în acest caz este
obligatorie impunerea cel puţin a uneia dintre obligaţiile care se regăseau în conţinutul obligaţiilor
facultative de la amânarea aplicării pedepsei. Astfel, conform art. 93 alin. (3) C.pen., pe parcursul
termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe
o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din
cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de
executare a pedepselor.
Se observă aşadar că motivul reglementării distincte a acestei obligaţii în cadrul art. 93 C.pen.
este datorită caracterului obligatoriu al acesteia faţă de restul, în contextul suspendării sub supraveghere
a executării pedepsei. De altfel, aşa cum se anunţa expres în Expunerea de motive a Codului penal,
„prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii este o caracteristică ce ţine de esenţa
acestei instituţii, întrucât prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se instituie în sarcina
condamnatului, cu acordul acestuia, obligaţia executării unei asemenea activităţi”.
3.3. Revocarea şi anularea suspendării sub supraveghere

Cauzele revocării suspendării sub supraveghere sunt similare cu cele de la revocarea amânării
În schimb, tratamentul sancţionator aplicabil atunci când revocarea s-a datorat comiterii unei
noi infracţiuni este diferit, de această dată operând regulile de la recidivă sau pluralitate intermediară.
De asemenea, cauzele de anulare şi efectele acesteia sunt identice cu cele de la amânarea
3.4. Efectele suspendării sub supraveghere

O altă modificare importantă faţă de reglementarea conţinută în Codul penal din 1969, este
faptul că, potrivit reglementării actuale, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu mai are
ca efect reabilitarea de drept.
Suspendarea are ca efect doar considerarea ca executată a pedepsei, astfel că, după împlinirea
termenului de supraveghere, va începe să curgă termenul de reabilitare, conform dreptului comun.
§ 4. Executarea pedepsei într-un penitenciar
Regimul de executare al pedepselor în regim de detenţie potrivit Codului penal este reglementat
de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal.
Nu ne oprim aici asupra acestor elemente, ce ţin mai degrabă de dreptul execuţional penal, iar
nu de dreptul penal, partea generală.
Vom face doar câteva precizări referitoare la o modalitatea de individualizare administrativă
legată de executarea într-un penitenciar - liberarea condiţionată.
73
4.1. Liberarea condiţionată
Liberarea condiţionată este o modalitate de individualizare administrativă a executării pedepsei

închisorii constând în executarea pedepsei în regim de libertate din momentul în care sunt îndeplinite
condiţiile legale.
Liberarea condiţionată are un caracter facultativ, ea fiind dispusă de către instanţa competentă a
locului unde se află penitenciarul în care se execută pedeapsa.
4.1.1. Condiţiile liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă (art. 99 C.pen.)
Pentru a se putea dispune liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă trebuie îndeplinite,
în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de
cazul când dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
Reglementarea din Codul penal diferă faţă de cea din Codul penal din 1969 sub două aspecte. În
primul rând, s-a introdus condiţia îndeplinirii obligaţiilor civile pentru acordarea liberării; în al doilea
rând, a fost înlăturată reglementarea specială a liberării în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de
60 de ani în cazul bărbaţilor, respectiv 55 de ani în cazul femeilor.
4.1.2. Condiţiile liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii (art. 100 C.pen.)
Pentru a se putea dispune liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii trebuie îndeplinite,
în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu
depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în
cazul închisorii mai mari de 10 ani;
La calcularea acestor fracţiuni de pedeapsă nu se ia în considerare doar timpul petrecut efectiv
în detenţie, ci şi perioada considerată ca executată în baza muncii prestate.
Pentru a nu se ajunge la executarea unei părţi foarte mici din pedeapsă, legiuitorul a stabilit
nişte fracţiuni care trebuiesc executate efectiv în penitenciar: fracţiunea este de 1/2 din pedeapsă atunci
când aceasta este mai mică de 10 ani şi de 2/3 din pedeapsă când aceasta depăşeşte 10 ani.
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de
cazul când dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
În cazul condamnaţilor care ajung la 60 de ani, aceştia pot fi liberaţi condiţionat după
executarea a 1/2 din pedeapsă atunci când aceasta este mai mică de 10 ani şi a 2/3 din pedeapsă când
aceasta depăşeşte 10 ani.
4.1.3. Efectele liberării condiţionate

Există două categorii de efecte: imediate şi definitive.
Efectul imediat constă în punerea în libertate a persoanei ce beneficiază de liberarea
condiţionată. Persoana va fi considerată în continuare ca aflându-se în executarea pedepsei, dar fără
privare de libertate. Pe durata termenului de încercare, se vor executa astfel pedepsele accesorii.
Termenul de supraveghere reprezintă diferenţa între pedeapsa aplicată şi pedeapsa executată efectiv
prin privare de libertate. În cazul liberării din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă termenul de
supraveghere este de 10 ani.
74
Codul penal actual modifică şi conţinutul obligaţiilor condamnatului pe durata termenului de
supraveghere.
Dacă potrivit Codului penal din 1969 liberatul nu avea decât obligaţia de a nu comite o
infracţiune, actualmente se prevede că dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de
2 ani sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere arătate în art. 101 alin.
(1) şi i se poate impune una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute în art. 101 alin. (2) C.pen.
Raportat la măsurile de supraveghere, acestea sunt aceleaşi din conţinutul instituţiei amânării
aplicării pedepsei, respectiv a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. Din nou, au acelaşi
regim: se vor aplica în mod obligatoriu şi în integralitatea lor.
Raportat la obligaţii, acestea se regăsesc în mare parte în conţinutul instituţiilor mai sus
amintite, sub aceeaşi titulatură de obligaţii, ce se pot impune în mod facultativ de către instanţă. În
acest caz, instanţa poate impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele
obligaţii:
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea
infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Art. 101 alin. (3) C.pen. prevede că obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c) - g) pot fi impuse în
măsura în care nu au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi. Aceasta deoarece pe durata liberării condiţionate, pedeapsa fiind considerată a fi în executare,
se vor executa, de asemenea, pedepsele accesorii. Or, în considerarea noului regim al pedepselor
accesorii, acestea vor avea acelaşi conţinut cu cea a pedepsei complementare a interzicerii unor
drepturi. Cu alte cuvinte, textul de lege evită astfel suprapunerea pe durata termenului liberării
condiţionate a interdicţiei exercitării unor drepturi, atât ca pedeapsă accesorie, cât şi ca obligaţie din
conţinutul liberării condiţionate.
În fine, alin. (5) al art. 101 C.pen. stipulează că măsurile de supraveghere şi obligaţiile
prevăzute în alin. (2) lit. a) şi lit. b) se execută din momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu
o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani. Obligaţiile prevăzute în alin.
(2) lit. c) - g) se execută pe toată durata termenului de supraveghere (evident, în măsura în care nu au
fost aplicate ca pedeapsă complementară).
Efectul definitiv se produce la expirarea termenului de încercare, adică la împlinirea duratei

pedepsei, şi constă în considerarea pedepsei ca executată.
După expirarea termenului de încercare începe să se execute pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi.
4.1.4. Revocarea liberării condiţionate

Conform art. 104 C.pen. revocarea liberării este obligatorie atunci când:
a) pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de
supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse;
b) după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a fost descoperită în
termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar
după expirarea acestui termen.
75
Revocarea pentru comiterea unei noi infracţiuni intervine dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii
♦ infracţiunea să fie săvârşită ulterior liberării condiţionate;
♦ infracţiunea să fie descoperită în termenul de supraveghere;
♦ pentru infracţiune să se pronunţe o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii. Nu are
importanţă dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă chiar după expirarea termenului de
supraveghere.
În caz de revocare datorată comiterii unei noi infracţiuni se va stabili o pedeapsă pentru noua
infracţiune, care se va contopi, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară
cu restul de pedeapsă (de la prima condamnare, pentru care a fost dispusă liberarea condiţionată).
4.1.5. Anularea liberării condiţionate

Codul penal aduce în materia instituţiei liberării condiţionate un element de noutate, şi anume,
posibilitatea anulării liberării condiţionate. O astfel de reglementare nu exista în cuprinsul Codului
penal din 1969, deşi instituţia era necesară în practica judiciară.
Conform art. 105 C.pen., pentru a se putea dispune anularea liberării condiţionate este necesar a
fi întrunite următoarele condiţii, în mod cumulativ:
♦ să se fi săvârşit anterior dispunerii liberării o altă infracţiune;
♦ infracţiunea să fie descoperită pe parcursul termenului de supraveghere;
♦ pentru infracţiunea nou-descoperită să se aplice pedeapsa închisorii. Nu are relevanţă dacă
hotărârea de condamnare rămâne definitivă după expirarea termenului de supraveghere.
Odată aceste condiţii îndeplinite, se va dispune anularea liberării condiţionate. În continuare, se
vor aplica, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate
intermediară.
Dacă în raport de pedeapsa rezultantă astfel obţinută sunt întrunite condiţiile din art. 99 sau art.
100 C.pen., instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a dispus liberarea, termenul de
supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.
Dacă, după anulare, se dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa
după executarea pedepsei închisorii.
E. Sumar
1. Renunţarea la aplicarea unei pedepse.
2. Amânarea aplicării pedepsei .
3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
4. Executarea pedepsei într-un penitenciar.
5. Liberarea condiţionată .
F. Chestionar
1. Identificaţi diferenţele între renunţarea la aplicarea unei pedepse şi amânarea aplicării
pedepsei.
2. Ce tratament sancţionator se aplică în cazul revocării suspendării sub supraveghere?
3. Identificaţi 4 diferenţe între suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi liberarea
condiţionată.
4. În ce situaţie se dispune liberarea condiţionată din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă?
5. Care este termenul de încercare în cazul liberării condiţionate?
76
- Capitolul VI -
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii

faptelor prevăzute de legea penală. Specie a noţiunii generale de sancţiuni de drept penal, măsurile de
siguranţă se deosebesc esenţial faţă de pedepse prin faptul că ele urmăresc nu atât sancţionarea
infractorului, cât prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi înlăturarea stării de pericol deja existente şi
care, cu siguranţă, ar apărea în cazul comiterii unor noi astfel de fapte reprobabile. Ulterior parcurgerii
acestui modul, studenţii vor putea recunoaşte măsurile de siguranţă, vor fi capabili să le diferenţieze de
alte măsuri cu care se pot confunda, respectiv vor fi cunoaşte regimul juridic al fiecărei măsuri de
siguranţă în parte.
Având în vedere specificul celor mai multe măsuri de siguranţă de a se aplica şi doar în cazul
comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, iar nu numai a unei infracţiuni, recomandă reluarea
conceptelor faptă prevăzută de legea penală versus infracţiune, precum şi recitirea cauzelor care
înlătură vinovăţia ca trăsătură generală a infracţiunii
Nr.
1. Măsurile de Noţiune. Definiţie. Categorii de măsurii

siguranţă
2. Obligarea la Definiţii. Condiţii de aplicare. Regim juridic. Sancţiuni în caz de
tratament medical. nerespectare
Internarea medicală
3. Interzicerea Definiţii. Condiţii de aplicare. Regim juridic. Sancţiuni în caz de
ocupării unei funcţii nerespectare.
sau exercitării unei
profesii
6. Confiscarea specială Definiţii. Condiţii de aplicare. Regim juridic
8. Confiscarea extinsă Definiţii. Condiţii de aplicare. Regim juridic
77
§ 1. Aspecte generale
Se dispun în scopul înlăturării unei stări de pericol, relevată de comiterea unei fapte prevăzute
de legea penală nejustificate, stare care ar putea conduce în viitor la comiterea altor asemenea fapte.
Sfera măsurilor de siguranţă s-a redus în Codul penal actual, în comparaţie cu reglementarea
anterioară, datorită faptului că unele dintre măsurile de siguranţă prevăzute anterior au fost transferate,
cu unele modificări, în categoria pedepselor complementare. Este vorba despre interzicerea de a se afla
în anumite localităţi, expulzarea şi interzicerea de a reveni în locuinţa familiei.
§ 2. Obligarea la tratament medical (art. 109 C.pen.)
Măsura se dispune dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul
cronic de alcool sau alte substanţe psihoactive, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol
pentru societate.
Măsura se dispune pe perioadă nedeterminată, până la însănătoşire, indiferent dacă s-a aplicat şi
o pedeapsă sau nu.
În caz de nerespectare, măsura se înlocuieşte cu internarea medicală.
În cuprinsul Codului penal actual nu mai este reluată dispoziţia privind dispunerea provizorie a
măsurii în cursul procesului, deoarece aceasta din urmă este o măsură procesuală şi îşi va găsi
reglementarea în Codul de procedură penală.
§ 3. Internarea medicală (art. 110 C.pen.)
Se dispune când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau
suferă de o boală infecto-contagioasă şi prezintă pericol pentru societate.
Este o măsură privativă de libertate şi se dispune de asemenea pe o perioadă nedeterminată,
până la însănătoşire. În cazul în care starea celui internat se ameliorează, ea poate fi înlocuită cu
obligarea la tratament medical.
Sustragerea de la executarea măsurii constituie infracţiune de sine-stătătoare – neexecutarea
sancţiunilor penale (art. 288 C.pen.).
§ 4. Interzicerea unei funcţii sau profesii (art. 111 C.pen.)
Reglementarea actuală nu diferă de reglementarea din Codul penal din 1969, măsura vizând
interdicţia exercitării unei funcţii, profesii, meserii sau alte ocupaţii şi se dispune datorită incapacităţii,
nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea acestora.
Spre deosebire de pedeapsa complementară cu conţinut similar, aici nu este vorba de o
exercitare abuzivă a funcţiei sau profesiei. În acest caz autorul o exercită cu bună-credinţă, dar este
inapt sau nepregătit pentru exercitarea ei şi din această cauză a comis o faptă tipică (spre exemplu, un
conducător auto are grave deficienţe de vedere şi astfel comite un accident rutier soldat cu moartea unei
persoane).
Măsura se dispune pe o perioadă nedeterminată, dar se poate revoca după cel puţin un an de la
dispunere, dacă au dispărut cauzele care au determinat aplicarea ei. Dacă cererea de revocare este
respinsă, o nouă cerere va putea fi formulată doar după trecerea a încă unui an.
78
Nerespectarea interdicţiei constituie infracţiune de sine-stătătoare – neexecutarea sancţiunilor
penale (art. 288 C.pen.).
§ 5. Confiscarea specială (art. 112 C.pen.)
Este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial, constând în confiscarea unor bunuri

determinate, aflate în legătură cu fapta penală comisă. Fac obiectul confiscării următoarele categorii de
bunuri:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;

Este vorba de bunuri care nu existau anterior comiterii faptei sau existau într-o altă formă. Spre
exemplu, moneda contrafăcută, băuturile alcoolice produse ilegal etc.
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei
infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut
scopul folosirii lor.
Pentru a se putea dispune confiscarea este necesar ca următoarele condiţii să fie îndeplinite:
♦ infracţiunea în cauză să aibă la bază un element intenţional;
♦ bunul să se afle în proprietatea infractorului la data comiterii faptei. Nu este necesar să fie ale
autorului, ele pot fi şi ale complicelui, care le-a pus la dispoziţia autorului. Dacă infractorul a înstrăinat
bunurile, acestea se vor confisca de la terţul dobânditor numai dacă acesta era de rea-credinţă. Dacă
terţul a fost de bună credinţă se va confisca de la infractor preţul bunului.
♦ bunul să fi fost folosit la comiterea infracţiunii - arma cu care a fost ucisă victima, imprimanta
cu care au fost confecţionate biletele contrafăcute etc.
♦ infracţiunea să nu fi fost săvârşită prin presă.
Măsura confiscării suferă şi o importantă restricţie, în domeniul infracţiunilor săvârşite prin
presă. În cazul libertăţii de exprimare, consacrate expres de art. 30 alin. (1) Constituţie şi art. 10 par. 1
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului există şi anumite limitări, prevăzute de art. 30 alin. (6)-(8)
din Constituţie, respectiv art. 10 par. 2, precum şi de unele norme penale. În cazul încălcării limitelor
prevăzute de lege, răspunderea civilă, contravenţională şi penală poate fi atrasă. Totuşi, aplicarea
măsurii confiscării bunurilor ce au folosit la săvârşirea acestor infracţiuni - evident mijloacele de suport
tehnic audio-vizual, transmitere a datelor sau de imprimare - ar reprezenta o atingere nejustificată a
dreptului la informaţie. Sancţionarea individului care a comis respectiva faptă - şi, de acum, chiar a
persoanei juridice, dacă sunt întrunite condiţiile legale - reprezintă o protecţie suficientă a intereselor
persoanei şi a societăţii în ansamblul său, nefiind necesară măsura de siguranţă a confiscării, ce pare
nejustificată şi oricum disproporţionată în aceste cazuri, din perspectiva bunurilor supuse confiscării.
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau
păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând
altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
Este o ipoteză de confiscare nouă, care nu are corespondent în reglementarea anterioară. Fac
obiectul confiscării pe acest temei, spre exemplu, vehiculele care au fost folosite la transportul
bunurilor provenite dintr-o infracţiune.
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
Se include în această categorie, spre exemplu, o sumă de bani dată unei persoane pentru a
comite un omor.
79
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
Este vorba despre bunuri care existau şi anterior comiterii faptei în aceeaşi formă dar care şi-au
schimbat situaţia de fapt (spre exemplu, bunurile sustrase). Aceste bunuri se confiscă numai în măsura
în care nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate. Dacă infractorul a fost obligat la o despăgubire
în favoarea părţii vătămate, se va confisca numai ceea ce excede plăţii făcute în favoarea acesteia.
Atunci când infractorul a înstrăinat bunurile unui cumpărător rămas neidentificat, se va confisca
suma încasată efectiv ca preţ şi nu valoarea de piaţă a bunului.
Dacă terţul cumpărător este identificat, se va confisca bunul sau suma de bani în funcţie de buna
sau reaua credinţă a acestuia.
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.

Este vorba de bunuri a căror deţinere nu este autorizată de lege, sau de bunuri deţinute în alte
condiţii decât cele autorizate (spre exemplu, arme, substanţe stupefiante, substanţe explozive).
Aşa cum se poate observa, Codul penal nu mai reia o ipoteză de confiscare introdusă în art. 118
C.pen. 1969 în urma modificării prin Legea nr.2 78/2006. Este vorba despre confiscarea bunurilor
produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la
comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Aceste bunuri intră însă oricum sub incidenţa textului
lit. b), fiind bunuri folosite sau destinate la a fi folosite la comiterea infracţiunii.
Limitarea confiscării în ipoteza existenţei unei disproporţii între valoarea bunurilor supuse
confiscării şi natura şi gravitatea faptei, este prevăzută în art. 112 alin. (2) C.pen., care prevede că în
acest caz se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau
care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Limitarea operează în privinţa bunurilor
prevăzute la lit. b), respectiv la ipoteza nou-introdusă la lit. c).
Rămân însă confiscabile în întregime bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală.
Potrivit art. 112 alin. (6) C.pen., se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din
exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor
prevăzute în alin. (1) lit. b) şi c).
În Codul penal actual nu mai există limitarea instituită prin Legea nr. 278/2006 în cuprinsul
Codului penal din 1969 privind posibilitatea instanţei de a nu dispune confiscarea bunurilor care fac
parte din mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei persoanei în cauză,
chiar dacă s-ar încadra în categoria de bunuri confiscabile. Actualmente, şi aceste bunuri – în măsura în
care sunt subsumate unei categorii sau alta – vor face obiectul confiscării.
§ 6. Confiscarea extinsă (art. 1121 C.pen.)
Recenta modificare a Codului penal prin Legea nr. 63/2012 a introdus şi în Codul penal,
anterior intrării sale în vigoare, o nouă măsură de siguranţă, în cadrul art. 112 1 C. pen., şi anume,
confiscarea extinsă. Fiind inclusă în categoria măsurilor de siguranţă, confiscarea extinsă trebuie să
satisfacă toate condiţiile generale de dispunere a unei asemenea măsuri, precum şi unele specifice,
reglementate în cadrul art. 1121 C. pen., pe care le vom analiza pe scurt în cele ce urmează.
80
a) Comiterea unei infracţiuni
Deşi potrivit art. 107 alin. (2) C. pen. pentru aplicarea unei măsuri de siguranţă în general este
suficient să se comită o faptă prevăzută de legea penală, în cazul confiscării extinse este necesar ca
fapta comisă să constituie infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare.
b) Existenţa unei stări de pericol

Ca orice măsură de siguranţă şi confiscarea extinsă este menită să înlăture o stare de pericol,
care ar putea conduce la comiterea de noi fapte prevăzute de legea penală. Lăsarea profiturilor obţinute
din săvârşirea de infracţiuni în posesia făptuitorilor reprezintă un îndemn la comiterea unor noi astfel
de fapte pe viitor, motiv pentru care se impune confiscarea acestora.
c) Natura infracţiunii săvârşite

Spre deosebire de confiscarea specială, confiscarea extinsă nu cunoaşte o aplicabilitate generală,
domeniul său de incidenţă fiind limitat la categoriile de infracţiuni şi condiţiile enumerate în art. 112 1
alin. (1) C. pen.
În determinarea sferei de aplicare a confiscării extinse, legiuitorul român a utilizat o tehnică
discutabilă, impunând trei condiţii cumulative. Astfel, trebuie verificat ca infracţiunea comisă să se
găsească în lista exhaustivă de la art. 1121 alin. (1) C. pen., mai apoi trebuie verificat dacă pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoarea de 5 ani sau mai mare, iar în final dacă
infracţiunea este susceptibilă să îi procure inculpatului un folos material.
d) Dobândirea de către condamnat a unor bunuri în valoare vădit mai mare decât veniturile sale licite
într-o perioadă de 5 ani înainte, şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data
emiterii actului de sesizare a instanţei
Confiscarea extinsă are ca obiectiv declarat deposedarea condamnatului de bunurile a căror
valoare excede nivelul veniturilor sale licite, dobândite în perioada luată în considerare. Câteva
precizări se impun în legătură cu sfera acestor bunuri.
În primul rând, vor fi avute în vedere toate bunurile mobile şi imobile obţinute în intervalul de
timp mai sus amintit.
În al doilea rând, în evaluarea masei bunurilor dobândite, nu vor fi avute în vedere bunurilor
produse sau dobândite prin comiterea infracţiunii pentru care s-a pronunţat condamnarea, bunuri pentru
care s-a dispus confiscarea specială sau, după caz, restituirea în favoarea părţii civile.
În al treilea rând, aşa cum arată art. 1121 alin. (3) C. pen., urmează a fi avută în vedere şi
valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terţ unui membru de familie,
persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori dintre
părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana
condamnată deţine controlul. Nu are importanţă dacă transferul s-a făcut cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit, însă atunci când transferul s-a făcut cu titlu oneros la categoria bunuri dobândite se va
contabiliza doar valoarea bunurilor respective, nu şi sumele sau bunurile primite în schimbul lor. De
asemenea, stabilirea valorii bunurilor se face prin raportare la momentul dobândirii acestora.
În al patrulea rând, raportându-ne la intervalul de timp menţionat în textul de lege, acesta face
referire la o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până
la data emiterii actului de sesizare a instanţei. Alegerea legiuitorului este una discutabilă, deoarece în
calculul termenului de 5 ani va intra inevitabil toată durata urmăririi penale, ce se finalizează prin
sesizarea instanţei. Cu alte cuvinte, se va include o perioadă (mai lungă sau mai scurtă), dar în care este
mai mult decât probabil că autorul nu va continua comiterea actelor de natura celor ce i-au atras
învinuirea şi, implicit, să mai obţină beneficii de pe urma lor.
În al cincilea rând, pentru a atrage incidenţa confiscării extinse, diferenţa dintre bunurile
dobândite în perioada de referinţă de 5 ani şi veniturile licite trebuie să fie una vădită. Legiuitorul a
81
preferat să nu folosească un termen foarte exact, lăsând astfel o anumită marjă de apreciere
judecătorului.
e) Convingerea instanţei că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor
prevăzute la alin. (1)
Ca o ultimă condiţie cumulativă, textul de lege instituie o prezumţie simplă de dobândire ilicită.
În consecinţa caracterului judecătoresc al prezumţiei, instanţa nu va putea să îşi fundamenteze
convingerea exclusiv în raport de comiterea infracţiunii şi respectiv de disproporţia între valoarea
bunurilor şi veniturile licite. Astfel, va trebui să se identifice elemente suplimentare în starea de fapt,
care să susţină convingerea că bunurile supuse confiscării provin din activităţi de aceeaşi natură,
elemente ce vor trebui să se găsească în considerentele hotărârii de condamnare.
Sub rezerva întrunirii în mod cumulativ a tuturor acestor condiţii, instanţa va dispune măsura
confiscării extinse, în raport de ceea ce excede nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate,
fără însă a putea depăşi valoarea bunurilor dobândite în intervalul de timp amintit.
E. Sumar
1. Noţiune
2. Obligarea la tratament medical
3. Internarea medicală
4. Interzicerea ocupării unei funcţii sau profesii
5. Confiscarea specială
6. Confiscarea extinsă
F. Chestionar
1. Când interzicerea unei funcţii sau profesii se dispune ca pedeapsă complementară şi când se
dispune ca măsură de siguranţă?
2. Care sunt măsurile de siguranţă a căror nerespectare poate constitui infracţiune de sine-
stătătoare?
3. Care sunt diferenţele între modul în care operează confiscarea raportat la bunurile care au fost
folosite, în orice mod, la comiterea infracţiunii şi, respectiv, bunurile produse, modificate sau
adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni?
4. Ce limitări cunoaşteţi în materia bunurilor supuse confiscării?
5. Care sunt condiţiile cumulative necesare pentru a se putea dispune măsura confiscării extinse?
82
- Capitolul VII -
MINORITATEA
Sub această denumire va fi prezentată situaţia minorului infractor, cu alte cuvinte a minorului
care a comis o infracţiune. După parcurgerea temeinică a materiei aferente acestui modul, studenţii vor
cunoaşte speciile de pedepse principale aplicabile minorului, posibilitatea aplicării pedepselor
accesorii, precum şi interdicţia de se aplica pedepse complementare. De asemenea, un accent deosebit
se va pune pe măsurile educative, o specie de sancţiuni penale aplicabile doar minorilor care au comis
infracţiuni. În fine, vor fi studiate efectele produse de hotărârile de condamnare pronunţate pentru fapte
comise în timpul minorităţii.
Sugerăm reluarea unor aspecte legate de materia pedepselor, dar şi a suspendării, pentru a
remarca distincţiile suspendării de drept comun faţă de cea aplicabilă în cazul minorilor, care va fi
prezentată din nou în acest context.
Nr.
1. Minoritatea. Definiţie. Stabilirea răspunderii penale în funcţie de vârstă şi de

existenţa discernământului. Prezumţii.
2. Măsurile educative Definiţie. Enumerare. Clasificare. Condiţii de aplicare. Sancţiuni în
neprivative de caz de nerespectare.
libertaet
3. Măsurile educative Condiţii de aplicare. Sancţiuni în caz de nerespectare.
privative de
libertaet
§ 1. Aspecte introductive
Conform art. 113 C.pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ, iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.
Reglementarea regimului sancţionator al minorităţii este una din materiile care au suferit cele
mai mari transformări în Codul penal actual.
83
Conform reglementării actuale, se renunţă complet la pedepse în cazul minorilor, instituindu-se
un sistem sancţionator bazat exclusiv pe măsuri educative.
Astfel, potrivit art. 114 C.pen., faţă de minorul care răspunde penal se ia de regulă o măsură
educativă neprivativă de libertate.
Faţă de minor se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a
cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau
mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
§ 2. Măsurile educative neprivative de libertate
Sunt sancţiuni de drept penal care se aplică minorilor care au comis o infracţiune a cărei gravitate
nu necesită privarea de libertate. Acestea sunt: stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea
la sfârşit de săptămână; asistarea zilnică.
2.1. Stagiul de formare civică

Potrivit art. 117 C.pen., stagiul de formare civică constă în obligaţia minorului de a participa la
un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la
care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la
comportamentul său viitor.
Programul trebuie ales pe cât posibil în raport de natura infracţiunii comise.
2.2. Supravegherea
Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul
programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de
probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea
desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de
îndreptare al acestuia.
Măsura se apropie de conţinutul măsurii educative a libertăţii supravegheate, prevăzută anterior
de art. 103 C.pen. 1969, având însă o durată mai redusă dar valenţe educative mai pronunţate prin
implicarea serviciului de probaţiune.
2.3. Consemnarea la sfârşit de săptămână

Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului de a nu
părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de
cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura
anumite activităţi impuse de instanţă.
2.4. Asistarea zilnică

Măsura educativă a asistării zilnice, dispusă pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni constă în
obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi
condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului.
Măsura se deosebeşte de supraveghere deoarece presupune o implicare activă în programul
zilnic al minorului, în vreme ce supravegherea nu presupune decât o monitorizare din exterior a
conduitei acestuia.
84
2.5. Obligaţii pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate
Trebuie menţionat că, potrivit art. 121 C.pen., pe durata executării oricăreia dintre măsurile
educative neprivative de libertate, instanţa poate impune minorului una sau mai multe dintre
următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de instanţă;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii
la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Obligaţiile de mai sus pot fi modificate, fie în sensul sporirii, fie în sensul diminuării condiţiilor
deja existente. Astfel, art. 122 alin. (1) C.pen. prevede că dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit
motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de
executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a
asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de îndreptare.
Alin. (2) stipulează că instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a
impus, când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
În fine, în cazul în care minorul nu execută măsura educativă în condiţiile impuse de instanţă, se
poate dispune fie prelungirea duratei măsurii, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, fie înlocuirea
măsurii cu o altă măsură mai severă, putându-se ajunge în final la o măsură privativă de libertate (art.
123 C.pen.).
§ 3. Măsurile educative privative de libertate
Noul Cod penal reglementează două măsuri educative privative de libertate: internarea într-un
centru educativ şi respectiv internarea într-un centru de detenţie.
3.1. Internarea într-un centru educativ (art. 124 C.pen.)

Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului, pe o
perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani, într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va
urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi
programe de reintegrare socială.
În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea
cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după
executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune:
a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării
neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;
b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Odată cu înlocuirea sau liberarea instanţa impune respectarea uneia sau mai multora dintre
obligaţiile prevăzute în art. 121 până la împlinirea duratei măsurii internării.
În măsura în care minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării
zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea
restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.
Instanţa poate dispune prelungirea duratei măsurii, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, sau o
poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie atunci când:
85
a) în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune
concurentă săvârşită anterior;
b) după înlocuirea cu asistarea zilnică persoana comite o nouă infracţiune înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani.
Dacă în cursul executării măsurii educative persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani,
are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare
a celorlalte persoane internate, instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un
penitenciar.
3.2. Internarea într-un centru de detenţie (art. 125 C.pen.)

Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie constă în internarea minorului într-o
instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma
programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare
profesională potrivit aptitudinilor sale.
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori
detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.
Această măsură nu are corespondent printre măsurile educative reglementate de Codul penal din
1969, ea fiind aplicabilă în ipotezele în care potrivit vechii reglementări s-ar fi aplicat pedepse privative
de libertate.
Regimul acestei măsuri este similar, sub aspectul înlocuirii, liberării sau prelungirii, cu cel
prevăzut pentru internarea în centrul educativ. Şi în acest caz instanţa poate dispune continuarea
executării măsurii într-un penitenciar după împlinirea vârstei de 18 ani atunci când în cursul executării
persoana are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi
reintegrare a celorlalte persoane internate.
§ 4. Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni în cazul minorului
Potrivit art. 129 C.pen., în caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se
stabileşte şi se ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, în condiţiile art. 114, ţinând seama de
criteriile generale de individualizare a sancţiunilor.
În cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat,
pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea
săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după care:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa;
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa
închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din durata măsurii educative
ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după majorat; Din
pedeapsa astfel obţinută se scade ceea ce s-a executat din momentul săvârşirii infracţiunii comise
după majorat până la data judecării. Pedeapsa astfel aplicată nu poate face obiectul amânării
aplicării pedepsei sau al suspendării executării sub supraveghere.
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este detenţiunea pe viaţă, se
execută numai această pedeapsă;
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura
educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege
pentru aceasta.
86
În cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multe infracţiuni concurente se aplică mai întâi
regulile referitoare la concursul de infracţiuni, după care se aplică regulile privind contopirea cu măsura
educativă.
§ 5. Cauzele de atenuare şi de agravare la minori
Potrivit art. 128 C.pen., în cazul unor infracţiuni comise în timpul minorităţii, cauzele de atenuare
şi de agravare vor fi valorificate de către instanţă în etapa alegerii măsurii educative, ele urmând a
produce efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă, odată alese.
Cu alte cuvinte, în lumina noii concepţii asupra sancţiunilor aplicabile minorilor, am observat că
în cazul acestora nu se mai pot aplica pedepse. În consecinţă, cauzele de atenuare şi de agravare nu vor
mai putea produce efectele clasice, pe care le produc în cazul pedepselor (scăderea sau majorarea
limitelor de pedeapsă). La minori, cauzele de atenuare şi de agravare vor fi luate în considerare de
instanţă pentru alegerea măsurii educative. Odată aleasă măsura, cauzele de atenuare sau agravare nu
vor putea conduce la modificarea duratei prevăzute de lege pentru măsura educativă în parte – efectul
lor va fi cantonat duratei legale.
Exemplu: un minor comite o tentativă la o infracţiune de furt calificat. Legea prevede pentru
infracţiunea comisă pedeapsa închisorii între 1 şi 5 ani, astfel că instanţa se va orienta spre o măsură
educativă neprivativă de libertate, potrivit art. 114 C.pen. În final, instanţa consideră că este necesar
aplicarea măsurii consemnării la sfârşit de săptămână. Art. 119 C.pen. prevede că această măsură se
poate dispune pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni. Cauzele de agravare sau de atenuare vor fi
luate în calcul pentru stabilirea duratei, dar intervalul în care instanţa va putea „individualiza” durata va
fi cel prevăzut de lege, şi anume, 4 – 12 săptămâni.
§ 6. Alte particularităţi ale regimului sancţionator al minorilor
În materia prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunilor comise de minori, art. 131
C.pen. păstrează regula consacrată de Codul penal din 1969, potrivit căreia termenele de prescripţie a
răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori.
În schimb, nemaiexistând pedepse aplicabile minorului, în materia prescripţiei executării
sancţiunilor apar reguli noi o dată cu intrarea în vigoare a Codului.
Astfel, potrivit art. 132 C.pen., măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un
termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate.
Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii
educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani.
La fel ca şi în vechea reglementare, infracţiunile comise în timpul minorităţii nu atrag
interdicţii, decăderi sau incapacităţi.
E. Sumar
1. Aspecte introductive.
2. Măsurile educative.
3. Particularităţi ale regimului minorilor.
87
F. Chestionar
1. Care este diferenţa între măsurile educative privative şi non-privative de libertate?

2. Enumeraţi 4 diferenţe între internarea într-un centru educativ respectiv într-un centru de
detenţie.
3. Ce durată are măsura internării intr-un centru educativ? Dar într-un centru de detenţie?
88
- Capitolul VIII -
PERSOANA JURIDICĂ. PEDEPSE. PRESCRIPŢIE. REABILITARE
Capitolul Persoana juridică. Pedepse. Prescripţie. Reabilitare are ca scop prezentarea tuturor
elementelor legate de subiectul persoana juridică, elemente ce nu au făcut obiectul materiei din sem. I.
Cu alte cuvinte, în cadrul acestui modul, studenţii vor fi familiarizaţi cu sistemul sancţionator
aplicabil persoanei juridice, mai exact cu pedepsele. De asemenea, vor fi supuse atenţiei modul de
executare a pedepselor, prescripţia, precum şi intervenţia reabilitării
Având în vedere că pedepsele aplicabile persoanei juridice se grefează în parte pe sistemul

sancţionator din cazul persoanei fizice, sugerăm reluarea capitolului privind pedepsele şi
individualizarea judiciară a pedepsei în principal.
Nr.
1. Pedeapsa principală Noţiune. Limite generale. Limite speciale.

2. Pedepse Definiţie. Clasificare. Condiţii. Limite.
complementare
3. Cauze de atenuare Incidenţa. Efecte. Efecte conjugate în caz de coexistenţă
şi cauze de agravare
4. Executarea Particularităţi
pedepselor
5. Prescripţia Definiţie. Clasificare. Condiţii. Limite. Efecte.
6. Reabilitare Definiţie. Condiţii. Limite. Efecte.
§ 1. Aspecte generale
În materia răspunderii penale a persoanei juridice, Codul penal actual păstrează în linii generale
reglementarea instituită de Codul penal din 1969, aşa cum a fost ea instituită prin Legea nr. 278/2006.
În materia sancţiunilor aplicabile, sunt aduse câteva elemente de noutate faţă de vechea
reglementare.
89
§ 2. Pedeapsa principală
La fel ca în cazul Codului penal din 1969, pedeapsa principală rămâne amenda.
Spre deosebire de vechea reglementare, actualmente se introduce şi în cazul persoanei juridice
sistemul zilelor-amendă.
Pentru a stabili limitele generale ale pedepsei amenzii, potrivit art. 137 C.pen., cuantumul
amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă
între 100 şi 5.000 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 600
de zile.
Limitele speciale ale pedepsei amenzii aplicabile persoanei juridice sunt determinate, ca în
cazul persoanei fizice, în funcţie de pedeapsa închisorii cu care amenda este prevăzută alternativ.
Astfel, art. 137 alin. (4) C.pen. prevede că limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse
între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa
amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau
alternativ cu pedeapsa amenzii;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani;
d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani;
e) 360 şi 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau
detenţiunea pe viaţă.
De asemenea, consecinţă a introducerii ca element de noutate a pedepsei amenzii care însoţeşte

pedeapsa închisorii în cazul persoanei fizice, o dispoziţie corespondentă există şi în ipoteza persoanei
juridice. În consecinţa imposibilităţii obiective de a aplica pedeapsa închisorii în cazul acestui subiect
de drept, art. 137 alin. (5) C.pen. prevede modul de soluţionare. Astfel, se arată că atunci când prin
infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale
zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăşi
maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial
obţinut sau urmărit.
§ 3. Pedepsele complementare
Potrivit art. 136 alin. (3) C.pen., pedepsele complementare sunt:

a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3
ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Se observă că noua reglementare păstrează în linii generale categoriile de pedepse
complementare consacrate de Codul penal din 1969, operând doar modificări sub duratei unora dintre
pedepse şi adăugând o pedeapsă nouă – plasarea sub supraveghere judiciară.
Potrivit art. 138 C.pen., aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune
atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările
în care a fost săvârşită, aceste pedepse sunt necesare. Aplicarea uneia sau mai multor pedepse
90
complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă, iar pedepsele complementare
prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b) - f) se pot aplica în mod cumulativ.
3.1. Dizolvarea juridică

Se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau
când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop, dacă în acest ultim caz pedeapsa prevăzută
de lege este închisoarea mai mare de 3 ani.
De asemenea, în caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare
prevăzute în art. art. 136 alin. (3) lit. b)-e), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
3.2. Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice

Constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în
realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei
complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. f) C.pen., instanţa dispune suspendarea activităţii sau
a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare,
dar nu mai mult de 3 luni. Dacă până la împlinirea acestui termen pedeapsa complementară nu a fost
pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice (art. 140 C.pen.).
Art. 141 prevede că dizolvarea şi suspendarea activităţii nu pot fi aplicate instituţiilor publice,
partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor
naţionale, constituite potrivit legii. Aceste dispoziţii se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară
activitatea în domeniul presei.
Faţă de reglementarea anterioară sunt de semnalat două modificări: în primul rând, se adaugă
instituţiile publice în această categorie, datorită extinderii incidenţei răspunderii penale în cazul acestor
instituţii prin limitarea imunităţii; în al doilea rând se circumscrie mai exact sfera minorităţilor ale căror
organizaţii nu pot face obiectul acestor sancţiuni, precizându-se că este vorba doar de minorităţi
naţionale.
3.3. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice

Această pedeapsă complementară constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele
de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea
căreia a fost săvârşită infracţiunea. Dispoziţiile acestea nu se aplică persoanelor juridice care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul presei.
3.4. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice

constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea
contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege. Interdicţia nu afectează derularea contractelor deja
adjudecate înainte de condamnare.
3.5. Plasarea sub supraveghere judiciară

Constă în desemnarea de către instanţă a unui administrator judiciar sau a unui mandatar
judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la unu la 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat
săvârşirea infracţiunii. Administratorul sau mandatarul judiciar nu se substituie organelor de conducere
statutare ale persoanei juridice, el având însă obligaţia de a sesiza instanţa atunci când constată că
persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni. În cazul
în care instanţa constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu suspendarea
activităţii sau a uneia dintre activităţi.
Nici plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul persoanelor juridice menţionate în
art. 141.
91
Aşa cum am precizat anterior, în raport de această instituţie suntem în prezenţa unei pedepse
complementare nou-introduse de Codul penal, neavând corespondent în reglementările anterioare.
3.6. Afişarea sau publicarea hotărârii definitive de condamnare

se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau difuzarea hotărârii
de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane.
§ 4. Atenuarea şi agravarea răspunderii penale
Conform art. 147 alin. (1) C.pen., în caz de concurs de infracţiuni, de pluralitate intermediară
sau de cauze de atenuare ori agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul
amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică.
După cum se observă, există o reglementare distinctă doar în cazul recidivei, dar aceasta a fost
tratată în secţiunea dedicată analizei tratamentului sancţionator de la recidivă.
Alin. (2) al art. 147 prevede că în caz de pluralitate de infracţiuni, pedepsele complementare de
natură diferită, cu excepţia dizolvării, sau cele de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, se cumulează,
iar dintre pedepsele complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut se aplică cea mai grea.
În fine, în caz de pluralitate de infracţiuni, măsurile de siguranţă luate conform art. 112 se
cumulează.
§ 5. Executarea pedepselor în cazul persoanei juridice
În cazul pedepsei principale, Codul penal, la fel ca şi reglementarea anterioară, nu prevede

posibilitatea suspendării executării pedepsei.
Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare.
Modul de executare efectivă a sancţiunilor, inclusiv în cazul persoanei juridice, este reglementat
în cuprinsul Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
§ 6. Prescripţia
6.1. Prescripţia răspunderii penale

Potrivit art. 148 C.pen., răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţiile
prevăzute de lege pentru persoana fizică.
Se renunţă, aşadar, la prevederea unor termene de prescripţie a răspunderii penale pentru
persoana juridică diferite de cele prevăzute pentru persoana fizică, soluţie firească dacă avem în vedere
că în principiu răspunderea penală a celor două categorii de subiecţi se angajează concomitent.
6.2. Prescripţia executării pedepsei

Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani.
Art. 149 alin. (2) C.pen. consacră şi posibilitatea stingerii prin prescripţie a executării
pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice, într-un termen de 3 ani, care curge de la data
la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.
92
§ 7. Reabilitarea persoanei juridice
În cazul persoanei juridice, potrivit art. 150 C. pen., reabilitarea are loc de drept dacă în decurs
de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată
sau considerată ca executată, persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.
După cum se observă, reglementarea reia textul din Codul penal 1969, nefiind niciun element
de noutate în acest domeniu.
Reabilitarea incidentă este doar cea de drept – soluţie ce decurge din faptul că doar pedeapsa
amenzii este incidentă în acest caz. Termenul de 3 ani curge fie de la data executării pedepsei amenzii,
fie de la data executării pedepselor complementare – momentul la care ne vom raporta în cazul în care
instanţa a dispus aplicarea şi a pedepsei amenzii şi a unor pedepse complementare va fi cel în care
ambele tipuri de pedepse (principale şi complementare) au fost executate sau considerate ca executate.
E. Sumar
1. Aspecte generale.
2. Pedepse. Pedeapsa amenzii. Pedepse complementare.
3. Executarea pedepselor.
4. Cauze de atenuare. Cauze de agravare.
5. Prescripţia.
6. Reabilitarea.
F. Chestionar
1. În funcţie de ce criterii se determină limitele speciale pedepsei amenzii în cazul persoanei
juridice?
2. Care sunt pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice?
3. Care sunt persoanele juridice care nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi
suspendată?
93
- Capitolul IX -
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
Capitolul Cauzele care înlătură răspunderea penală are ca scop prezentarea cauzelor care vor
avea ca efect înlăturarea răspunderii penale.
După parcurgerea acestui modul, studenţii vor trebui să cunoască fiecare categorie de cauze, să
facă distincţie între ele, precum şi condiţiile în care acestea intervin.
Având în vedere că aceste cauze intervin în funcţie de anumite condiţii, dintre care unele foarte
importante sunt gravitatea abstractă şi concretă a faptei comise sau forma de vinovăţie a faptei,
sugerăm reluarea capitolului privind pedepsele şi individualizarea judiciară a pedepsei în principal.
Nr.
1. Cauze care înlătură Noţiune. Clasificare.

răspunderea penală
2. Amnistia Definiţie. Clasificare. Condiţii. Limite. Efecte.
3. Prescripţia Definiţie. Clasificare. Condiţii. Limite. Efecte.
răspunderii penale
4. Lipsa plângerii Definiţie. Condiţii. Limite. Efecte.
prealabile
5. Împăcarea părţilor Definiţie. Condiţii. Limite. Efecte.
§ 1. Amnistia (art. 152 C.pen.)
1.1. Definiţie
Este actul de clemenţă al Parlamentului României prin care, din considerente de politică penală,
este înlăturată răspunderea penală, executarea pedepsei şi celelalte consecinţe ale condamnării pentru
infracţiuni comise până la data apariţiei legii de amnistie.
Reglementarea dată amnistiei de Codul penal este similară cu reglementarea anterioară.
94
1.2. Clasificare
1.2.1 După aria de cuprindere, de întindere

1. amnistie generală: când priveşte orice infracţiune indiferent de gravitate;
2. amnistie specială: când priveşte anumite infracţiuni, particularizate prin cuantumul pedepsei, natura
lor, ori calitatea infractorilor.
1.2.2. După condiţiile în care amnistia devine incidentă

1. amnistia necondiţionată (pură sau simplă): când incidenţa ei nu este subordonată îndeplinirii vreunei
condiţii speciale;
2. amnistia condiţionată: incidenţa acesteia este subordonată îndeplinirii anumitor condiţii.
1.2.3. După momentul în care intervine

1. amnistia antecondamnatorie: când intervine după săvârşirea infracţiunii, dar înainte de condamnarea
definitivă pentru aceasta;
2. amnistia postcondamnatorie: când intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
1.3. Efectele amnistiei
1.3.1. Efectele amnistiei antecondamnatorii

Amnistia are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârşită. Astfel, dacă nu a fost
declanşat procesul penal, acesta nu va mai fi pornit, iar dacă procesul a început deja, acesta va înceta în
momentul aplicării actului de amnistie. Există o excepţie în acest caz, atunci când procesul va continua
la cererea inculpatului pentru ca acesta să-şi poată dovedi nevinovăţia. Dacă la finalizarea procesului
inculpatul este găsit nevinovat instanţa va pronunţa o soluţie de achitare. În cazul în care se constată
vinovăţia inculpatului el nu va fi condamnat, făcându-se aplicarea prevederilor actului de amnistie.
1.3.2. Efectele amnistiei postcondamnatorie

Amnistia are ca efect încetarea executării pedepsei, precum şi înlăturarea tuturor consecinţelor
care decurg din condamnare. Aceasta înseamnă că respectiva condamnare nu se ia în considerare la
stabilirea stării de recidivă şi că nu va constitui un impediment la acordarea liberării condiţionate.
Efectele amnistiei postcondamnatorie se produc întotdeauna numai pentru viitor. Astfel,
amenda plătită până în momentul intervenirii actului de amnistie nu se va restitui, iar condamnatul nu
va primi despăgubiri pentru partea executată din pedeapsă.
1.4. Limitele amnistiei
1.4.1. Limita temporală

Prevederile actului de amnistie se aplică infracţiunilor săvârşite până la data indicată în
cuprinsul actului sau, în lipsa unei asemenea precizări, până la data intrării în vigoare a legii de
amnistie.
În legătură cu infracţiunile cu durată de consumare în timp ale căror acte sunt săvârşite în parte
înainte de intervenirea amnistiei şi în parte după intervenirea acesteia, atât doctrina cât şi jurisprudenţa
românească apreciază că amnistia poate produce efecte numai în măsura în care infracţiunea s-a epuizat
anterior adoptării actului de amnistie sau datei prevăzută pentru aplicabilitatea acestuia (cu excepţia
infracţiunii progresive, unde prezintă importanţa pentru a stabili momentul săvârșirii când s-a consumat
fapta).
95
1.4.2. Limita materială
Se referă la sfera infracţiunilor pentru care legea de amnistie poate fi aplicată. Această limită
poate fi determinată în funcţie de mai multe criterii:
♦ după natura infracţiunilor;
♦ după valoarea prejudiciului;
♦ după persoana sau vârsta condamnatului;
♦ după limita pedepsei.
1.4.3. Limita efectelor

Potrivit art. 152 alin. (2) C.pen., amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi
asupra drepturilor persoanei vătămate.
Codul penal actual nu a mai reluat limitarea privind efectele amnistiei cu privire la măsurile
educative, limitare prevăzută de art. 119 alin. (2) C.pen. 1969. Soluţia este corectă, întrucât măsurile
educative sunt sancţiuni principale, iar neaplicarea amnistiei în cazul lor ar conduce la crearea unei
situaţii mai grele pentru minor decât pentru major. De altfel, marea majoritate a actelor de amnistie din
trecut au prevăzut că amnistia se aplică şi măsurilor educative, legiuitorul derogând de-a lungul
timpului în mod constant de la prevederile art. 119 alin. (2) C.pen. 1969.
§ 2. Prescripţia răspunderii penale (art. 153 - 156 C.pen.)
2.1. Noţiune
Are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârşită.
De aceea se consideră că, în dreptul penal, prescripţia reprezintă o sancţiune la adresa pasivităţii
organelor judecătoreşti care au avut dreptul să-l tragă la răspundere pe infractor. Efectul prescripţiei
răspunderii penale este similar cu cel al amnistiei antecondamnatorii.
2.2. Termene de prescripţie

Termenele de prescripţie se determină în funcţie de natura şi durata sancţiunii prevăzute de lege
pentru fapta care se prescrie:
♦ dacă este o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 20 de ani, termenul
este de 15 ani;
♦ dacă este o pedeapsă cuprinsă între 10-20 ani, termenul este de 10 ani;
♦ dacă este o pedeapsă cu închisoarea până la un an sau amenda, termenul este de 3 ani.
Termenele reglementate de Codul actual sunt similare cu cele reglementate de Codul penal din
1969, cu o singură modificare, în sensul că pedepsele cuprinse între 15 şi 20 de ani se prescriu în 10 ani
şi nu în 15 ani ca în reglementarea anterioară.
Termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii (când are loc acţiunea
sau inacţiunea în cazul infracţiunilor formale, când se epuizează infracţiunea în cazul infracţiunilor cu
durată de executare). De dată recentă, prin decizia nr. 5/2019 pronunţată în soluţionarea unui recurs în
interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că: „Prin data săvârșirii infracţiunii şi,
implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul
infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos
96
necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului
folos necuvenit”.
Codul actual introduce două noi prevederi în materia momentului de la care începe să curgă
termenul de prescripţie, în art. 154 alin. (3) şi (4). Astfel:
► în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă
de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare
rezultatului definitiv produs.
Regula se justifică prin aceea că în cazul infracţiunii progresive agravarea urmării are loc fără o
nouă intervenţie a autorului, astfel încât termenul de prescripţie trebuie să curgă de la momentul
încetării acţiunii sau inacţiunii.
► în cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă de un minor, termenul
de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major.
Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să
curgă de la data decesului. O asemenea prevedere era necesară deoarece de cele mai multe ori minorii
victime ale acestor infracţiuni nu pot sesiza organele judiciare datorită presiunii psihice la care sunt
supuşi de către agresor.
2.3. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale

Art. 155 C.pen.: cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea
oricărui act de procedură în cauză.
Noua reglementare a renunţat astfel la limitarea impusă de Codul penal din 1969, potrivit căreia
doar actele care trebuiau comunicate învinuitului sau inculpatului puteau întrerupe cursul prescripţiei.
Fiind o sancţiune pentru pasivitatea organelor judiciare, prescripţia nu îşi găseşte locul atunci
când nu a existat o asemenea pasivitate, iar organele judiciare au efectuat acte de procedură în cauză,
indiferent de natura acestora.
De dată recentă, Curtea Constituţională (decizia nr. 297/2018) a sancţionat textul de la art. 155
C.pen., considerând că soluţia legislativă prin care îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”
întrerupe cursul prescripţiei este neconstituţională. În condiţiile în care în practica judiciară au fost
pronunţate soluţii divergente ulterior acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată în
vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de legate de cauzele de
întrerupere şi de existenţa prescripţiei speciale. La finalul lunii martie 2019 este aşteptată soluţia
instanţei supreme.
2.3. Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale

Potrivit art. 156 C.pen, cauzele de suspendare pot fi cauze de suspendare de drept sau de fapt.
Cauzele de suspendare de drept operează atunci când potrivit legii, există o cauză care
împiedică punerea în mişcare sau continuarea acţiunii penale (de exemplu, în cazul infracţiunilor care
intră sub incidenţa legii penale române în baza principiului realităţii, acţiunea penală se pune în mişcare
numai cu autorizarea procurorului general; până când intervine această autorizare, cursul prescripţiei
este suspendat). De asemenea se consideră suspendat cursul prescripţiei şi în caz de suspendarea
procesului penal pe motivul existenţei unei boli grave a învinuitului sau inculpatului.
Constituie cauze de suspendare de fapt, situaţiile când împrejurări de fapt neprevăzute
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, ca de exemplu, faptul
că localitatea în care s-a comis infracţiunea e izolată din cauza unor calamităţi naturale etc.
97
Diferenţa dintre întreruperea şi suspendarea prescripţiei: după întrerupere începe să curgă un
nou termen de la începutul său, iar în caz de suspendare cursul termenului continuă după dispariţia
cauzei de suspendare, luându-se în calcul şi perioada anterioară intervenirii suspendării.
2.4. Prescripţia specială

Pentru a evita o prescripţie perpetuă, legiuitorul a reglementat o prescripţie specială care are ca
efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta comisă indiferent de numărul întreruperilor dacă
termenul de prescripţie a fost depăşit cu încă o dată durata sa [art. 155 alin. (4) C.pen.
Relevanţa şi incidenţa instituţiei va fi clarificată odată ce instanţa supremă va pronunţa la
finalul lunii martie 2019 hotărârea preabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept legate de cauzele
de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
§ 3. Lipsa sau retragerea plângerii prealabile (art. 157 - 158 C.pen.)
3.1. Lipsa plângerii prealabile. Excepţii

De regulă, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Există totuşi şi excepţii, când
promovarea unor acţiuni este lăsată la latitudinea persoanei vătămate. Aceasta se face fie în
considerarea pericolului social redus al infracţiunii, fie datorită faptului că desfăşurarea procesului i-ar
putea cauza prejudicii morale părţii vătămate.
Atunci când legea prevede că acţiunea se pune în mişcare doar la plângerea prealabilă a părţii
vătămate, absenţa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Prin excepţie, acţiunea penală se poate
pune în mişcare şi din oficiu atunci când persoana vătămată e lipsită de capacitate de exerciţiu sau e o
persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Art. 157 C.pen. introduce o prevedere suplimentară în această materie.
Potrivit textului dacă persoana vătămată a decedat, sau în cazul persoanei juridice, aceasta a fost
lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea
penală poate fi pusă în mişcare din oficiu. Textul a fost introdus pentru a răspunde solicitărilor practicii
judiciare, care a recurs adeseori la o analogie pentru a permite angajarea răspunderii inculpatului, mai
ales în cazul infracţiunii de viol, atunci când victima a fost ucisă după consumarea faptei.
3.2. Solidaritatea activă şi pasivă

Introducerea plângerii prealabile e guvernată de principiul solidarităţii active şi pasive.
Principiul solidarităţii active desemnează faptul că atunci prin aceeaşi faptă s-a adus vătămare
mai multor persoane, va fi atrasă răspunderea penală a făptuitorului în raport de toate persoanele, chiar
dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre acestea.
Potrivit principiului solidarităţii pasive, atunci când fapta a fost comisă în participaţie este
suficientă introducerea de către victimă pentru unul singur dintre participanţi pentru a se antrena
răspunderea penală a tuturor participanţilor.
3.3. Retragerea plângerii

Are acelaşi efect ca şi lipsa acesteia, adică înlătură răspunderea penală. Pentru aceasta trebuie
îndeplinite mai multe condiţii:
1. retragerea plângerii trebuie făcută de persoana prevăzută de lege, adică de către persoana
vătămată sau de reprezentantul legal ori contractual al acesteia;
2. retragerea trebuie să fie explicită, adică să constea într-o declaraţie în faţa instanţei prin care
persoana vătămată arată că renunţă la acţiunea penală introdusă (retragerea poate fi făcută personal
sau prin persoane cu mandat special ori prin înscrisuri autentice).
3. retragerea plângerii să intervină înainte de rămânerea definitivă a hotărârii;
98
4. retragerea să fie totală.
Spre deosebire de introducerea plângerii prealabile, potrivit reglementării actuale, în materia

retragerii plângerii prealabile nu mai operează solidaritatea pasivă.
Astfel, conform art. 158 alin. (2) C.pen., retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea
penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă. În consecinţă, după intrarea în vigoare a
Codului penal, este posibilă retragerea plângerii prealabile şi în privinţa unuia sau mai multor
coinculpaţi, urmând să răspundă penal doar cei cu privire la care plângerea a fost menţinută.
O altă noutate introdusă prin prevederile art. 158 C.pen. priveşte ipoteza infracţiunilor pentru
care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar
acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în condiţiile legii, caz în care retragerea plângerii
produce efecte numai dacă este însuşită de procuror. Soluţia este firească dat fiind că procurorul este
cel care a exercitat acţiunea penală.
În cazul retragerii plângerii penale, inculpatul poate cere continuarea procesului pentru a-şi
dovedi nevinovăţia, la fel ca în cazul amnistiei antecondamnatorii.
§ 4. Împăcarea (art. 159 C.pen.)
4.1. Definiţie
Este un act bilateral prin care inculpatul şi persoana vătămată consimt să pună capăt
procesului, înlăturând răspunderea penală şi stingând acţiunea civilă.
Împăcarea produce efecte in personam, operând doar între părţile care s-au împăcat.
Principala modificare faţă de prevederile Codului penal din 1969 priveşte restrângerea
domeniului de incidenţă a împăcării.
Dacă în vechea reglementare împăcarea putea opera atât în cazul faptelor urmărite la plângere
prealabilă cât şi al celor urmărite din oficiu, potrivit art. 159 C.pen., împăcarea poate interveni numai în
cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod
expres.
În plus, pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să intervină până la citirea actului de
sesizare a instanţei .
4.2. Condiţii
Pentru a produce efecte, împăcarea părţilor trebuie să îndeplinească condiţiile:
1. să fie vorba despre o acţiune penală pusă în mişcare din oficiu;
De regulă este vorba despre infracţiuni care se urmăresc din oficiu, dar este posibilă împăcarea
şi în cazul infracţiunilor care se urmăresc la plângere prealabilă în măsura în care în concret acţiunea
penală s-a pus în mişcare din oficiu (de pildă, pentru că victima era o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu).
2. legea să prevadă expres împăcarea;
3. împăcarea să intervină până la citirea actului de sesizare;
4. împăcarea să se facă de către persoanele abilitate în acest sens.
De regulă, împăcarea intervine între inculpat şi persoana vătămată. Totuşi, în cazul persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de către reprezentanţii lor legali, iar în cazul
persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, împăcarea se face personal cu încuviinţarea
ocrotitorului legal.
Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, împăcarea nu înlătură doar răspunderea

penală, ci, conform art. 159 alin. (2) C.pen., stinge şi acţiunea civilă.
99
Dacă părţile s-au împăcat, ţinând cont că este vorba de un act bilateral, partea vătămată nu mai
poate cere continuarea procesului.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convenţional
ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a
săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat
la comiterea aceleiaşi fapte [art. 159 alin. (5) C.pen.).
În cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei juridice vătămate,
împăcarea produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.
E. Sumar
1. Amnistia.
2. Prescripţia răspunderii penale.
3. Lipsa sau retragerea plângerii prealabile.
4. Împăcarea părţilor.
F. Chestionar
1. Identificaţi 5 asemănări şi 5 deosebiri între amnistia antecondamnatorie şi prescripţia
răspunderii penale.
2. Prin ce se deosebeşte amnistia postcondamnatorie faţă de cea antecondamnatorie?
3. Există infracţiuni care sunt excluse din sfera de aplicare a prescripţiei?
4. Prin ce se deosebeşte retragerea plângerii faţă de împăcarea părţilor?
100
- Capitolul X -
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI
Capitolul Cauze care înlătură executarea pedepsei are ca obiectiv declarat prezentarea celor
două cauze care, conform legislaţiei în vigoare, conduc la înlăturarea executăriii pedepsei, şi anume:
prescripţia executării pedepsei şi graţierea.
Ulterior parcugerii acestui modul, studenţii vor fi cunoaşte condiţiile în care poate interveni
prescripţia executării pedepsei, termenele de prescripţie, cauzele de suspendare şi întrerupere a cursului
acesteia, precum şi efectele suspendării sau întreruperii termenului prescripţiei. De asemenea, vor fi
parcurse toate aspectele relevante legate de instituţia graţierii: clasificare, condiţii, efecte, distincţii.
Având în vedere că pedepsele aplicabile persoanei juridice se grefează în parte pe sistemul

sancţionator din cazul persoanei fizice, sugerăm reluarea capitolului privind pedepsele şi
individualizarea judiciară a pedepsei în principal.
Nr.
1. Prescripţia Noţiune. Termene. Condiţii. Suspendare. Întrerupere. Efecte.

executării pedepsei Efectele prescripţiei
2. Graţiere Definiţie. Condiţii. Limite. Distincţii. Efecte
§ 1. Graţierea (art. 160 C.pen.)
1.1. Definiţie şi clasificare

Este un act de clemenţă adoptat de către Parlament pe cale de lege sau de către şeful statului
prin decret care are ca efect înlăturarea executării unei pedepse, reducerea unei pedepse sau înlocuirea
acesteia cu o specie de pedeapsă mai uşoară.
a) După destinatarii ei, Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii distinge
între:
- graţiere colectivă: care vizează un număr determinat de persoane, determinat în funcţie de anumite
criterii;
- graţiere individuală: care vizează una sau mai multe persoane, nominalizate expres în decretul de
graţiere.
b) În funcţie de întinderea efectelor se poate distinge între:
- graţiere totală: când se înlătură în întregime executarea pedepsei;
- graţiere parţială: când produce efecte doar asupra unei părţi din pedeapsă.
c) După modul în care se produc efectele graţierii există:

- graţiere necondiţionată: efectele sale se produc definitiv şi irevocabil de la data aplicării actului de
graţiere;
- graţiere condiţionată: efectele definitive se vor produce doar la expirarea unui termen de încercare
stabilit prin actul de graţiere. Deşi Codul penal nu o menţionează în mod expres, graţierea condiţionată
este reglementată de Legea nr. 546/2002. Efectele definitive ale acesteia, respectiv considerarea ca
executată a pedepsei ori a unei părţi din pedeapsă, se produc la expirarea termenului de încercare. Acest
termen este stabilit prin fiecare lege în parte, dar, de regulă, el este de 3 ani.
1.2. Efectele graţierii

Indiferent de forma graţierii se vor produce aceleaşi efecte. Acestea pot fi: considerarea ca
executată a pedepsei în întregul său, considerarea ca executată a unei părţi din pedeapsă sau comutarea
pedepsei într-o specie mai uşoară (comutarea detenţiunii pe viaţă în pedeapsa cu închisoarea, sau
comutarea acesteia din urmă în pedeapsa cu amenda).
Dacă este vorba de o graţiere necondiţionată, aceste efecte se produc de la momentul aplicării
graţierii. Dacă intervine o graţiere condiţionată, efectele se produc la momentul expirării termenului de
încercare.
Caracteristic graţierii condiţionate este şi faptul că în cazul acesteia poate interveni revocarea ei.
Aceasta intervine atunci când condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune (uneori legiuitorul prevede că
orice infracţiune poate atrage revocarea, alteori limitează acest efect doar la infracţiunile intenţionate)
în termenul de încercare. În caz de revocare a graţierii condiţionate se aplică cumulul aritmetic,
pedeapsa graţiată adăugându-se la pedeapsa aplicată pentru infracţiunea care a atras revocarea graţierii.
Condamnările în privinţa cărora a intervenit graţierea pot fi luate în calculul stării de recidivă.
1.3. Limitele graţierii
1.3.1. Limita temporală

La fel ca amnistia, graţierea operează retroactiv cu privire la fapte săvârşite anterior adoptării
actului de graţiere. În schimb, spre deosebire de amnistie, chiar dacă intervine anterior condamnării,
graţierea va produce efecte doar după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În caz de
graţiere intervenită înainte de condamnare este obligatorie continuarea procesului penal până la
finalizarea acestuia şi abia apoi se va face aplicarea actului de graţiere.
Este important de precizat că doar graţierea acordată pe bază de lege de către Parlament poate
interveni anterior judecării definitive. Graţierea acordată de şeful statului prin decret prezidenţial
intervine întotdeauna după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
1.3.2. Limita materială

Se referă la sfera infracţiunilor la care se aplică graţierea. Această limitare este stabilită în
fiecare caz în parte prin legea de graţiere.
1.3.3. Limite care privesc efectele

Graţierea nu produce efecte asupra pedepselor complementare afară de cazul când prin actul de
graţiere se dispune astfel.
Spre deosebire de art. 120 C.pen. din 1969, care prevedea că graţierea nu are efecte asupra
măsurilor educative, art.160 alin. (2) C.pen. prevede că graţierea nu are efecte asupra măsurilor
educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere.
Noua reglementare restrânge astfel limitarea, punând-o în acord cu practica legislativă din
trecut, care a cunoscut numeroase acte de graţiere a căror aplicabilitate a fost extinsă şi în cazul
măsurilor educative, mai ales al celor privative de libertate.
Spre deosebire de Codul penal din 1969, noua reglementare prevede că graţierea nu are efecte
asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere, în afară de cazul în care se dispune
altfel prin actul de graţiere [art. 160 alin. (4) C.pen.]. Se instituie astfel o limitare suplimentară, criticabilă
după părerea noastră, în condiţiile în care suspendarea sub supraveghere implică numeroase obligaţii în
sarcina condamnatului, inclusiv prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii. De aceea, ar fi de
dorit ca actele de graţiere colectivă să depăşească această limită.
De asemenea, graţierea nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor
persoanei vătămate.
1.3.4. Limite specifice graţierii individuale

Legea nr. 546/2002 prevede unele limite suplimentare în cazul graţierii individuale.
Astfel, potrivit art. 9 din Lege, graţierea individuală se poate acorda doar pentru pedepse
privative de libertate. În plus faţă de toate celelalte limitări ce funcţionează în cazul graţierii colective,
acelaşi art. 9 din Lege prevede că nu pot fi graţiate pedepsele deja executate, pedepsele a căror
executare nu a început din cauza sustragerii condamnatului de la executare, condamnările cu
suspendarea executării pedepsei, pedepsele complementare şi cele accesorii.
§ 2. Prescripţia executării pedepsei (art. 161-164 C.pen.)
2.1. Efecte. Termene

Are ca efect considerarea ca executată a pedepsei după trecerea unui interval de timp prevăzut
de lege.
Astfel, prescripţia are ca efect doar considerarea ca executată a pedepsei. Toate celelalte
instituţii vor continua să îşi producă efectele, întocmai ca în cazul în care pedeapsa ar fi fost executată
în integralitatea ei, conform dreptului comun. De exemplu, sub rezerva întrunirii condiţiilor prevăzute
de lege, o pedeapsă stinsă ca efect al prescripţiei executării se va lua în considerare la starea de
recidivă.
Termenele de prescripţie, în acest caz, se determină în funcţie de natura pedepsei a cărei

executare se prescrie, ţinându-se cont de durata concret stabilită de instanţă a acestei pedepse. Astfel:
♦ dacă este o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 15 ani, termenul
este de 20 de ani;
♦ dacă este o pedeapsă cu închisoarea de până la 15 ani, termenul va fi format dintr-o perioadă
fixă de 5 ani la care se adaugă jumătate din pedeapsa aplicată, fără ca termenul să depăşească 15 ani;
♦ dacă este o pedeapsă cu amenda, termenul va fi de 3 ani;
Termenul de prescripţie a executării pedepsei curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare.
Noua reglementare păstrează aşadar termenele de prescripţie reglementate de Codul penal din
1969, aducând doar o serie de precizări privind momentul de la care aceste termene încep să curgă.
Astfel, potrivit art. 162 C.pen., în cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei,
suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie
începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.
În cazul revocării liberării condiţionate, pentru nerespectarea măsurilor de supraveghere şi a
obligaţiilor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas
definitivă şi se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat.
În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripţie curge de la
data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă şi se calculează în raport cu durata pedepsei
închisorii.
După cum se observă, textul nu face nicio referire la situaţia particulară a anulării renunţării la
aplicarea unei pedepse. În opinia noastră, suntem în prezenţa unei necorelări legislative. Astfel, în
varianta iniţială a Codului, nu exista posibilitatea anulării renunţării, ipoteză ce a fost introdusă doar
prin Legea nr. 187/2012. Or, textele de la prescripţie au rămas în forma iniţială, nefiind supuse vreunei
modificări prin Legea nr. 187/2012.
Pe perioada termenului de prescripţie a executării pedepsei operează pedepsele accesorii, iar

după expirarea acestui termen operează pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
2.2. Întreruperea termenului prescripţiei

Legiuitorul a reglementat în art. 163 C.pen. trei cauze de întrerupere:
- începerea executarea pedepsei;
- săvârşirea unei noi infracţiuni;
- înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii.
Această din urmă cauză de întrerupere este nou introdusă prin prevederile art. 163, ea
neexistând în reglementarea din Codul penal din 1969.
2.3. Suspendarea termenului prescripţiei

intervine atunci când există o dispoziţie legală ce împiedică, potrivit Codului de procedură
penală, punerea în executare sau continuarea executării pedepsei.
E. Sumar
2. Prescripţia executării pedepsei.
3. Graţierea. Graţierea colectivă. Graţierea individuală.
F. Chestionar
1. Care este diferenţa între graţierea individuală şi cea colectivă?
2. Enumeraţi 4 cazuri în care nu poate interveni graţierea individuală
3. Care sunt cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei executării pedepsei? Ce efecte produce
întreruperea cursului prescripţiei?
4. Care sunt cauzele de suspendare a cursului prescripţiei executării pedepsei? Ce efecte produce
întreruperea cursului prescripţiei?
- Capitolul XI -
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII.
REABILITAREA
Capitolul Cauzele care înlătură consecinţele condamnării. Reabilitarea are ca scop

prezentarea tuturor elementelor legate de instituţia reabilitării, singura cauză care înlătură toate
decăderile, interdicţiile şi incapacităţile ce pot rezulta din hotărârea de condamnare
Ulterior parcugerii prezentului modul, studenţii vor cunoaşte înţelesul noţiunii de
reabilitare, clasificarea instituţiei, condiţiile în care poate interveni, precum şi efectele produse.
Având în vedere că una dintre condiţiile reabilitării se leagă de pedeapsa aplicată, precum şi
de momentul executării sau considerării acesteia ca executată, sugerăm reluarea capitolului privind
pedepsele şi executarea acestora, respectiv a capitolului anterior privind cauzele care au ca efect
considerarea ca executată a pedepsei – prescripţia executării pedepsei şi graţierea. .
Nr.
1. Reabilitarea Noţiune. Definiţie. Clasificare. Efecte

2. Reabilitarea de Condiţii. Limite.
drept
3. Reabilitarea Condiţii. Limite. Anulare
judecătorească
§ 1. Definiţie şi modalităţi
Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă

din condamnare. Legiuitorul reglementează două feluri de reabilitare: de drept şi judecătorească.
§ 2. Reabilitarea de drept
Aceasta intervine în cazul persoanei fizice dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. persoana cu privire la care intervine reabilitarea a fost condamnată la pedeapsa închisorii de
cel mult 2 ani sau la pedeapsa amenzii.
2. condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune în termen de 3 ani de la executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei. Condamnatul poate beneficia de reabilitarea de drept şi
pentru condamnări succesive în măsura în care niciuna dintre infracţiuni nu a fost săvârşită în
termenul de reabilitare pentru condamnarea precedentă.
105
Codul penal actual extinde domeniul de incidenţă al reabilitării de drept, aceasta vizând
condamnările de până la 2 ani, spre deosebire de reglementarea anterioară, care limita incidenţa
reabilitării de drept la pedepsele de cel mult un an (art.134 C.pen. din 1969).
Reabilitarea de drept intervine prin simpla împlinire a termenului, nefiind necesar ca ea să
fie pronunţată de către instanţă. Condamnatul poate, eventual, solicita instanţei să constate
intervenirea reabilitării şi să dispună radierea condamnărilor din cazierul judiciar în măsura în care
acest lucru nu s-a făcut din oficiu.
În cazul persoanei juridice, potrivit art. 150 C.pen., reabilitarea are loc de drept dacă în
decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost
executată sau considerată ca executată, persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.
Reglementarea este similară cu cea anterioară.
§ 3. Reabilitarea judecătorească
Este acordată de către instanţă dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege:
1. s-a împlinit termenul de reabilitare prevăzut de art. 166 C.pen.

Acesta se calculează în raport de durata pedepsei executată sau considerată ca executată:
♦ 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte
5 ani;
♦ 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte
10 ani;
♦ 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei
detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
♦ 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă considerată executată ca
urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a liberării
condiţionate.
Se poate constata că actuala reglementare reduce semnificativ termenele de reabilitare
judecătorească. Într-adevăr, vechea reglementare (art. 135 C.pen. 1969) prevedea că la termenele de
4, 5 respectiv 7 ani se adaugă jumătate din durata pedepsei executate.
Termenul de reabilitare curge de la data când pedeapsa a fost executată sau considerată ca
executată. Dacă pedeapsa s-a executat integral în regim de detenţie, termenul de reabilitare curge de
la data punerii în libertate a condamnatului.
Atunci când condamnatul a fost liberat condiţionat, termenul de reabilitare curge de la
împlinirea duratei pedepsei, adică de la expirarea termenului de încercare a liberării condiţionate.
În cazul în care a intervenit graţierea totală, termenul curge de la data aplicării actului de
graţiere (această dată poate fi data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare atunci când legea
de graţiere a intervenit în cursul procesului, respectiv data intrării în vigoare a actului de graţiere
atunci când aceasta a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii). În caz de graţiere
condiţionată termenul de reabilitare curge tot de la data aplicării graţierii şi nu de la data împlinirii
termenului de încercare.
Când a intervenit prescripţia executării pedepsei, termenul de reabilitare curge de la data
împlinirii termenului de prescripţie.
În caz de condamnări succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport de pedeapsa
cu durata cea mai mare şi curge de la data executării sau considerării ca executată a ultimei pedepse.
106
2. să nu fi săvârşit o altă infracţiune în termenul de reabilitare.
3. inculpatul să fi achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile

stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut
posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri.
S-a considerat în practica judiciară că această condiţie nu e îndeplinită atunci când plata
despăgubirilor nu mai poate fi cerută de către partea civilă datorită intervenirii prescripţiei civile.
S-a renunţat la două dintre condiţiile prevăzute anterior de art. 137 C.pen. din 1969 – buna
conduită a inculpatului şi asigurarea existenţei prin mijloace oneste. Cele două condiţii nu se legau
nemijlocit de elemente relevante pentru înlăturarea decăderilor, interdicţiilor sau incapacităţilor
decurgând dintr-o hotărâre penală, iar prima dintre acestea prezenta un conţinut extrem de larg şi
imprecis.
Potrivit art. 170 C.pen., în caz de respingere a cererii de reabilitare, se poate face o altă
cerere în după un an, termen care se socoteşte de la data respingerii prin hotărâre definitivă a
precedentei cereri. Şi în acest caz, Codul penal actual conţine o reglementare mai favorabilă
condamnatului, întrucât potrivit vechilor dispoziţii nu se putea face o nouă cerere decât după un
termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după un termen de
2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani şi după un termen de un an în
celelalte cazuri; aceste termene se socotesc de la data respingerii cererii.
Dacă respingerea cererii de reabilitare a fost determinată de neîndeplinirea unor condiţii de
formă, o nouă cerere poate fi introdusă dispoziţiilor Codului de procedură penală.
În fine, conform art. 171 C.pen., există şi posibilitatea pentru instanţă de a anula reabilitarea.
Anularea este posibilă doar în ipoteza reabilitării judecătoreşti şi va interveni atunci când după
acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost
cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare.
E. Sumar
2. Reabilitatea de drept.
3. Reabilitarea judecătorească.
F. Chestionar
1. În ce condiţii intervine reabilitatea de drept?
2. În ce condiţii intervine reabilitarea judecătorească?
3. Care sunt principalele diferenţe între reabilitatea de drept şi cea judecătorească?
107
III. ANEXE
A. Bibliografia cursului
Antoniu, G., Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei, Bucureşti, 2004

Antoniu, G., Vinovăţia penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 2002
Antoniu, G., Participaţia penală. Studiu de drept comparat, RDP, nr. 3/2000;
Antoniu, G., Unele reflecţii asupra termenului de prescripţie, RDP, nr. 2/2003;
Basarab, M., Drept penal, partea generală, vol I-II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
Bogdan, S., Legitimă apărare. Caracterul atacului, R.D.P. nr.2/2002
C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007
Buzea, N.T., Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia „Sabin Solomon”, Alba Iulia, 1944
Chiriţă, R., Amnistia şi reabilitarea judecătorească, RDP, nr. 3/1998;
Chiriţă, R., Câteva consideraţii în legătură cu temeiul juridic al aplicării măsurilor de siguranţă,
Dreptul, nr. 1/1999;
Chiriţă, R., Tentativa la infracţiunile complexe praeterintenţionate, R.D.P., nr.1/2000
Daneş, Şt., Papadopol, V., Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003
Dongoroz, V., Drept penal, Ed. Tirajul, Bucureşti, 1939
Ecedi Stoisavlevici, C., Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul participaţiei anterioare, RDP, nr.
4/2003;
Ecedi Stoisavlevici, C.,, Confiscarea specială prin echivalent, RDP, nr. 4/2001;
Grigoraş, J., Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Mateuţ, Gh., Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
Mitrache, C., Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014
Niţu, D., Modificările aduse în materia confiscării de prevederile Legii nr. 278/2006, C.D.P. nr.3/2006
Papadopol V., Pavel D., Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Ed. Şansa, Şansa, 1992
Pavel, D. ,Legitima apărare şi starea de provocare, în Justiţia Nouă nr. 8/1965
Streteanu, F., Chiriţă, R., Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
Streteanu, F., Chiriţă, R., Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian, R.D.P.
nr.1/2000
Streteanu, F., Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
Streteanu, F., Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii nr. 278/2006, C.D.P. nr.3/2006.
Streteanu, F., Pluralitate de subiecţi pasivi. Unitate sau pluralitate de infracţiuni, RDP, nr. 2/1996;
Streteanu, F., Întreruperea rezoluţiei infracţionale unice. Criterii de determinare, RDP, nr. 4/1998.
B. Glosar
A
amendă – suma de bani pe care infractorul este condamnat să o plătească;
amnistie – cauză care înlătură răspunderea penală;
anulare (a suspendării) – sancţiune ce intervine dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o
infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea
definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de
încercare;
anulare (a reabilitării judecătoreşti) - sancţiune ce intervine când după acordarea ei s-a descoperit că
cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii
de reabilitare;
108
autor - persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală;
B
beţie (anume provocată în vederea comiterii faptei) – circumstanţă agravantă legală;
C
circumstanţe – împrejurări de fapt ce ţin de faptă, de persoana infractorului sau a victimei şi care pot
duce la atenuarea sau agravarea răspunderii penale;
criteriile generale de individualizare – criterii expres enumerate de Codul penal de care se ţine seama
la stabilirea şi aplicarea pedepselor;
coautori – participanţii care participă cu acte de executare la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală;
complice – persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, precum şi persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va
tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei
promisiunea nu este îndeplinită;
computarea (reţinerii şi a arestării preventive) – scăderea timpului reţinerii şi al arestării preventive
din durata pedepsei închisorii pronunţate;
confiscarea specială – măsură de siguranţă, constând în trecerea în patrimoniului statului a unor bunuri
sau sume de bani ce au legătură cu săvârşirea unor infracţiuni sau fapte prevăzute de legea penală;
concursul (de infracţiuni) – situaţia când o persoană comite două sau mai multe infracţiuni înainte de a
fi condamnată definitive pentru vreuna dintre ele;
D
decret de graţiere – decret adoptat de Preşedintele statului prin care poate interveni graţierea
individuală;
degradarea militară – pedeapsă complementară, ce constă în pierderea gradului şi a dreptului de a
purta uniformă;
E
expulzare – măsură de siguranţă ce se poate aplica cetăţeanului străin care a comis o infracţiune,
constând interzicerea rămânerii pe teritoriul ţării;
F
funcţionar public - orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a
fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care
se referă art. 145 Cod penal;
funcţionar – orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele
la care se referă art. 145 Cod penal;
G
graţiere – cauză de înlăturare a executării pedepsei ce are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a
executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară;
I
internarea într-un centru de reeducare - măsura educativă ce se ia în scopul reeducării minorului,
căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu
aptitudinile sale;
109
internarea într-un institut medical-educativ - măsura educativă ce se ia faţă de minorul care, din cauza
stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie ;
internarea medicală – măsură de siguranţă ce se poate dispune când făptuitorul este bolnav mintal ori
toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării
într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire;
interzicerea de a se afla în anumite localităţi - măsură de siguranţă ce se poate dispune când persoana
condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an a mai fost condamnată pentru alte infracţiuni,
dacă instanţa constată că prezenţa acesteia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte
localităţi constituie un pericol grav pentru societate, poate lua faţă de această persoană măsura
interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi anume determinate prin hotărârea de
condamnare ;
interzicerea unei funcţii sau profesii - măsură de siguranţă ce se poate dispune când făptuitorul a
săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea
unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupaţii, se poate lua măsura
interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupaţie ;
interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată – măsură de siguranţă ce se poate
dispune când persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte
acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice, săvârşite asupra membrilor familiei, dacă
instanţa constată că prezenţa acesteia în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi
membri ai familiei, poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuinţa
familiei, la cererea părţii vătămate.
Î
împăcarea părţilor - cauză aplicabilă în cazurile prevăzute de lege ce înlătură răspunderea penală şi
stinge şi acţiunea civilă;
L
libertatea supravegheată - măsura educativă ce constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un
an, sub supraveghere deosebită;
limitele răspunderii penale – limite ale vârstei în funcţie de care se stabileşte existenţa
discernământului în cazul făptuitorilor minori;
lipsa plângerii prealabile – cauză de înlăturare a răspunderii penale, aplicabilă în cazul infracţiunilor
pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri
prealabile de către persoana vătămată;
M
măsurile educative – sancţiuni de drept penal aplicabile doar minorului infractor;
mustrarea - măsura educativă ce constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei
săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se
totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i
se va aplica o pedeapsă.
N
normă penală - un model abstract al faptei sancţionabile, cu care urmează a fi ulterior comparate
faptele concrete, pentru a stabili dacă acestea pot fi sancţionate;
O
omogenitate (juridică) – presupune ca fiecare act material să îşi găsească un corespondent în structura
aceleiaşi norme de incriminare;
110
omogenitate (materială) - presupune ca fiecare act material să fie de aceeaşi natură (acte de violenţă,
acte de sustragere, acte de ameninţare etc.);
P
prescripţia răspunderii penale – cauză de înlăturare a răspunderii penale, constând în trecerea unui
interval de timp de la momentul săvârşirii infracţiunii;
prescripţia executării pedepsei – cauză de înlăturare a executării pedepsei, constând în trecerea unui
interval de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
prescripţia specială – cauză ce înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă
termenul de prescripţie al răspunderii penale prevăzut de lege este depăşit cu încă jumătate;
R
revocare (a suspendării condiţionate sau a suspendării sub supraveghere) – măsură ce se dispune dacă
în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a
pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen sau dacă până la expirarea
termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare;
reabilitare – cauză ce face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă
din condamnare.
S
suspendare condiţionată – modalitate de individualizare a executării pedepsei ce constă în lăsarea în
libertate a condamnatului pe o durată determinată, verificându-se astfel posibilităţile de reeducare ale
acestuia fără executarea pedepsei
suspendare a executării pedepsei sub supraveghere - modalitate de individualizare a executării
pedepsei ce constă în lăsarea în libertate a condamnatului pe o durată determinată, verificându-se astfel
posibilităţile de reeducare ale acestuia fără executarea pedepsei, sub rezerva respectării unor măsuri de
supraveghere prevăzute de lege şi a unor obligaţii impuse de instanţa de judecată;
T
termen de încercare (al suspendării condiţionate) – durata suspendării condiţionate a executării
pedepsei ce se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de
timp de 2 ani ;
termen de încercare (al suspendării executării pedepsei sub supraveghere) - durata suspendării
executării pedepsei sub supraveghere ce se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care
se adaugă un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani;
U
unitatea de infracţiune – desemnează situaţia în care activitatea desfăşurată de inculpat se încadrează
complet şi exact în tiparul unei norme de incriminare;
C. Alte informaţii relevante pentru curs
§1. Curs. Bibliografie

1. Prezentul suport de curs reprezintă doar o sinteză a unor noţiuni fundamentale, menite să
faciliteze un prim contact cu materia dreptului penal, partea generală. În niciun caz acest suport de curs
nu poate servi drept unică sursă de documentare în vederea prezentării la examen.
111
2. Prezentul suport de curs reprezintă prima versiune ce are în vedere noua legislaţie penală, în
vigoare de la 1 februarie 2014. În consecinţă, acesta este singurul suport valabil pentru pe parcursul
anului universitar 2013/2014. Din acest motiv, în vederea prezentării la întâlnirile tutoriale şi la
examene, este necesară parcurgerea acestui suport, iar nu a versiunilor iniţiale.
3. Alături de acest suport, studentul trebuie să cunoască conţinutul prevederilor legale aferente
materiei studiate din Codul penal (în vigoare de la 1 februarie 2014)
§2. Întâlnirile tutoriale

1. Activităţile tutoriale prevăzute în programa disciplinei nu au caracterul unor cursuri sau lecţii
de sinteză, astfel că, înainte de prezentarea la aceste activităţi, este necesară parcurgerea nu doar a
prezentului suport de curs, ci şi a bibliografiei aferente.
2. Un instrument de lucru indispensabil este Codul penal în vigoare de la 1 februarie 2014
Aceasta nu înseamnă că se impune memorarea numărului articolelor corespunzătoare materiei studiate.
Însă, pentru operativitate, este necesar ca, în cadrul activităţilor tutoriale prevăzute în programa
disciplinei, fiecare student să aibă un exemplar din Codul penal, actualizat, indiferent de formatul
acestuia.
3. Întâlnirile tutoriale vor fi coordonate de lect. univ. dr. Daniel NIŢU, împreună cu drd. Ioana
CURT.
4. Pentru o mai bună operativitate în cadrul întâlnirilor tutoriale, precizăm, de la bun început, că
ele vor fi în număr de două. În cadrul primeia se va studia materia aferentă primelor trei capitole,
urmând ca restul materiei să fie studiată în cadrul celei de-a doua întâlniri.
5. Rugăm studenţii să parcurgă din bibliografia indicată materia pentru fiecare întâlnire,
conform programării precizate. Scopul întâlnirilor este identificarea şi prezentarea aspectelor
controversate din materie, a ultimelor modificări legislative şi a practicii judiciare, respectiv
soluţionarea întrebărilor studenţilor, iar nu parcurgerea întregii materii, după modelul unui curs clasic.
§3. Examenul
1. Examenul va consta în 8 întrebări grilă cu 3 variante de răspuns, 3 întrebări teoretice şi un caz
practic. Timpul de lucru va fi de 45 de minute.
2. Întrebările grilă, subiectele teoretice şi problema practică (speţa) pe care le implică examenul
nu se limitează la informaţia furnizată aici, ele găsindu-şi adesea răspunsul numai în bibliografia
suplimentară.
3. Toate subiectele de la examen vor fi formulate doar conform legislaţiei în vigoare de la 1
februarie 2014. Nu se va formula niciun subiect conform legislaţiei anterioare.
D. Scurtă biografie a titularului de curs
Lect. univ. dr. Daniel Niţu

a) Studii:
♦ 2003 : Diplomă de absolvire a primului ciclu în Drept comparat, Facultatea
Internaţională de Drept Comparat, Strasbourg, Franţa;
♦ 2004 : Licenţă, Facultatea de Drept, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca;
♦ 2005 : Masterat - Ştiinţe Penale şi Criminalistică, Facultatea de Drept, Universitatea
„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca;
♦ 2010 : Alumni, Colegiul Noua Europă, sub coordonarea prof. univ. dr. Andrei Pleşu;
♦ 2012 : Doctorat, Drept penal, sub coordonarea prof. univ. dr. Gheorghiţă Mateuţ.
112
b) Alte studii, burse, granturi:
(1) noiembrie 2003, Cluj-Napoca : - obţinerea unui grant oferit de Consiliul Cercetării
Ştiinţifice Universitare din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, pe baza proiectului de cercetare
intitulat „Consimţământul victimei în dreptul penal”;
(2) mai 2005, Cluj-Napoca : - participarea în cadrul celui de-al VIII-lea
Simpozion Naţional de Criminalistică (Examinarea criminalistică şi metodologia investigării
infracţiunii);
(3) mai 2005, Siracusa, Italia : - bursă integrală oferită de Institutul
Internaţional de Studii Superioare în Ştiinţe Penale (ISISC) şi de Asociaţia Internaţională de Drept
Penal (AIDP) – curs de specializare în Drept penal internaţional: “Terrorism's New Wars and ICL’s
Responses”;
(4) ianuarie 2006, Bucureşti, România : - Grant de cercetare “Burse de cercetare ştiinţifică
pentru tineri doctoranzi”, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior,
2006-2007;
(5) iunie 2006, Siracusa, Italia : - bursă integrală oferită de Institutul Internaţional
de Studii Superioare în Ştiinţe Penale (ISISC) şi de Asociaţia Internaţională de Drept Penal (AIDP)
– curs de specializare în Drept penal internaţional: “Doctrinal Basis and Characteristics of the
International Criminal Law”;
(6) ianuarie 2007, Bucureşti, România : - prelungirea Grantului de cercetare “Burse de
cercetare ştiinţifică pentru tineri doctoranzi”, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din
Învăţământul Superior, 2007-2008;
(7) iunie 2007, Cluj-Napoca : - curs de specializare în Drept penal
european – “Judicial Cooperation in Criminal Matters: Introduction to EU Law and Practice”,
organizat de Europäische Rechtsakademie (ERA, Germania) şi de Departamentul de Luptă Anti-
Fraudă, România;
(8) oct.– nov. 2007, Siracusa, Italia : - bursă integrală oferită de Comisia
Europeană (proiectul AGIS), Facultatea de Drept din Palermo, Facultatea de Drept din Munchen,
Institutul Internaţional de Studii Superioare în Ştiinţe Penale (ISISC), Asociaţia Internaţională de
Drept Penal (AIDP) – curs de specializare în Drept penal european – “European Cooperation in
Penal Matters: Issues and Perspectives”;
(9) decembrie 2007, Bonn, Germania : - bursă integrală oferită de Bonn International
Model United Nations – curs de specializare în Drept internaţional – “Development as Freedom:
Promoting Equal Access to Opportunities and Resources”, secţiunea Curtea Internaţională de
Justiţie, tema Shared Responsibility in a Fragmented World;
(10) decembrie 2008, Bonn, Germania : - bursă integrală oferită de Bonn International
Model United Nations – desemnat preşedintele secţiunii Curtea Internaţională de Justiţie;
(11) septembrie-octombrie 2011 : - stagiu de cercetare, Max-Planck-Institut für
ausländisches und internationales Strafrecht, Freiburg, Germania;
(12) septembrie 2014 – septembrie 2015 : - titular grant POSDRU, Aplicarea principiului
non bis in idem între România şi statele membre Schengen;
(13) aprilie 2015 : - stagiu de cercetare, Max-Planck-Institut für
ausländisches und internationales Strafrecht, Freiburg, Germania;
c) Realizări:
♦ 2006 : - ocuparea locului 13 pe ţară în cadrul categoriei „Tineri
doctoranzi”, Comisia Ştiinţe Socio-Umane şi Economice;
113
♦ 2006, Siracusa, Italia : - locul I la Concursul de Procese Simulate;
♦ 2006, Siracusa, Italia : - premiul „Cele mai bune concluzii scrise” (împreună cu Serghei
Vasiliev, Federaţia Rusă) în cadrul Concursului de Procese Simulate, etapa preliminară scrisă;
♦ 2006 : - ales ca membru în colegiul de recenzori, revista Criminal Law
Forum, Springer Netherlands, Society for the Reform of Criminal Law, Vancouver, British
Columbia
♦ 2007 : - premiul „Cele mai bune concluzii scrise” (în cadrul Conferinţei
Bonn International Model United Nations);
♦ 2008. : - asistent universitar la disciplina Drept penal. Partea generală,
Facultatea de Drept, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca;
♦ 2008. : - membru în Colegiul de redacţie, revista „Curierul Judiciar”, Ed.
C.H. Beck România – responsabil rubrică „Drept internaţional penal”, titularul rubricii „Instanţe
penale internaţionale”, colaborator principal rubrica de „Drept penal”;
♦ 2008 : - membru al echipei de cercetare, câştigătoare a Programului
Cercetare Exploratorie, din cadrul CNCSIS, Bucureşti, cu proiectul intitulat „Sancţiunile penale -
mijloace eficace sau doar simple iluzii - în lupta împotriva traficului şi folosirii drogurilor,
substanţelor dopante şi precursorilor”;
♦ 2009 : - câştigător al programului NEC Fellowship 2010 - New
Europe College. Institute for Advanced Studies,.
d) Publicaţii (selectiv):
I. Cărţi
1. Drept penal. Partea Generală, vol. 2, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018 (în colaborare cu
Florin Streteanu)
2. Aspecte actuale de drept şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015 (în colaborare cu
Gheorghiţă Mateuţ şi Lucian Criste);
3. Drept penal. Partea Generală, vol. 1, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 (în colaborare cu
Florin Streteanu);
4. Imunitatea şefului de stat în dreptul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
5. Drept penal. Partea generală. Culegere de teste grilă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005 (în
colaborare cu Florin Streteanu).
II. Articole, studii, note critice

1. Confiscarea extinsă. Confiscarea specială. Confiscarea de la terţi, Caiete de Drept Penal, nr.
4/2017;
2. Unele consideraţii privind concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei, în C.
Mitrache, A.-R. Trandafir (coord.), In Honorem Nicolae Volonciu, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2017;
3. Timpul care nu mai are infinită răbdare sau vremea reformei Legii evaziunii fiscale, Tax
Magazine, nr. 4/2017 (în colaborare cu Cosmin Costaş);
4. Romania. Country profile on penalties in drug trafficking cases in Romania, în R. Kert, A.
Lehner, B. Hughes, O. Dalbinoë (coord.), Drug trafficking penalties across the European
Union: a survey of expert opinion, Technical report, European Monitoring Centre for Drugs
and Drug Addiction, 2017;
5. Non-custodial sanctions and measures. Principles and rules in the framework of EU legislation,
în A. Bernardi, A. Martufi (coord.), Prison overcrowding and alternatives to detention.
European sources and national legal systems, Jovene Edirore, Napoli, 2016;
114
6. Romania, în A. Bernardi, A. Martufi (coord.), Prison overcrowding and alternatives to
detention. European sources and national legal systems, Jovene Edirore, Napoli, 2016 (în
colaborare cu Florin Streteanu şi Ioana Curt);
7. CJUE. Cauza C-129/14, Zoran Spasic. Principiul ne bis in idem. Compatibilitatea art. 54 din
Convenţia Schengen cu art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
Curierul Judiciar, nr. 9/2015;
8. Brief Analsyis of the Fine Penalty Settlement in the New Romanian Penal Code, Journal of
Eastern-European Criminal Law, nr. 1/2015;
9. Noi valenţe ale principiului non bis in idem, volumul Secţiunii Penale a Conferinţei
Internaţionale Bienale a Facultăţii de Drept, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
10. Articolul 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
Neconstituţionalite. Efecte, Tax Magazine, nr. 5/2015;
11. Imputabilitatea şi cauzele de neimputabilitate în Codul penal, Analele Universităţii din
Bucureşti, Seria Drept, Supliment, 2014;
12. Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei. Incongruenţe în aplicarea practică,
Curierul Judiciar, nr. 3/2014;
13. Între dreptul constituţional şi dreptul penal – imunitatea prezidenţială, în Colectiv, Drept şi
drepturi - tradiţie şi modernitate. In honorem Ion Deleanu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013;
14. Natura juridică a imunităţii preşedintelui republicii, Revista de Drept Penal, nr. 4/2012;
15. Imunitatea preşedintelui României în dreptul penal, Dreptul, nr. 2/2012;
16. The Influence of the International Criminal Tribunal’s for the former Yugoslavia Case-law over
customary international criminal law, New Europe College Yearbook 2010, Bucharest, 2012;
17. Imunitatea şefului de stat în dreptul comparat – Europa şi Statele Unite ale Americii, Caiete de
Drept Penal, nr. 4/2011;
18. Unele consideraţii privind infracţiunea de hărţuire introdusă de noul Cod penal, Caiete de
19. Cazul Noriega. Traficul de droguri şi imunitatea şefului de stat?, Caiete de Drept Penal, nr.
1/2010;
20. Libertatea de exprimare şi libertatea presei versus buna desfăşurare a justiţiei (Tribunalul
Penal pentru fosta Iugoslavie, Camera Specială, decizia din 14 septembrie 2009 în cazul IT-02-
54-R77.5, cauza Florence Hartmann), Caiete de Drept Penal, nr. 4/2009;
21. Profanare de morminte în concurs real cu infracţiunea de omor atunci când inculpatul, prin
dezmembrarea, incendierea cadavrului, urmăreşte ascunderea faptei (Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, Secţiile Unite, decizia nr. 35 din 22 septembrie 2008), Caiete de Drept Penal, nr.
3/2009;
22. Stabilirea pedepsei ce determină calculul termenului de reabilitare judecătorească în ipoteza
pedepselor rezultante prin cumul juridic sau aritmetic - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite. Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2009, Curierul Judiciar, nr. 10/2009;
23. Eroare gravă de fapt care a condus la pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare. Depăşirea
limitelor legitimei apărări. Circumstanţă atenuantă legală. Legitimă apărare. Cauză care
înlătură caracterul penal al faptei. Distincţie (ICCJ, secţia penală, decizia nr. 686/2008),
Caiete de Drept Penal, nr. 1/2009;
24. O privire asupra infracţiunilor prevăzute de Statutul Curţii Penale Internaţionale, Caiete de
25. Consecinţele jurisprudenţei Pinochet asupra imunităţii şefului de stat, Caiete de Drept Penal,
nr. 4/2007;
26. Provocare. Puternică tulburare sau emoţie. Condiţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia
penală, decizia nr. 4028/2005), Caiete de Drept Penal, nr. 4/2007;
115
27. Ancheta procurorului în cazul Curţii Penale Internaţionale, Dreptul, nr. 10/2007;
28. Eroarea în concepţia lui Corpus Juris, Revista de Drept Penal, nr. 1/2007;
29. Viol. Decesul victimei. Lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate. Consecinţe (Curtea de Apel
Cluj, secţia penală, decizia nr. 342 din 9 decembrie 2004), Caiete de Drept Penal, nr. 4/2006;
30. Modificările aduse în materia confiscării de prevederile Legii nr. 278/2006, Caiete de Drept
Penal, nr. 3/2006;
31. Efectele erorii de fapt în cazul circumstanţelor atenuante legale, Caiete de Drept Penal, nr.
1/2006;
32. Distincţie între tăinuire şi favorizarea infractorului. Posibilitatea reţinerii ambelor infracţiuni
în concurs. Tipul concursului (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr.
4646 din 20 septembrie 2004), Caiete de Drept Penal, nr. 1/2006;
33. Profanare de cadavre. Latura subiectivă. Concurs real caracterizat (notă critică la Decizia nr.
907/2003 a CSJ, secţia penală), Pandectele Române, nr. 3/2005;
34. Fapte care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială. Forma ilicitului, Caiete de
35. Viol. Perversiuni sexuale. Înţelesul expresiei act sexual de orice natură, Caiete de Drept Penal,
nr. 1/2005 (în colaborare cu Florin Streteanu);
36. Teoria riscului în dreptul penal, Revista de Drept Penal, nr. 1/2005;
37. Perversiunea sexuală, corupţia sexuală şi incestul. Infracţiuni contra persoanei sau contra
moralei?, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Jurisprudentia, nr. 1-2/2004;
38. Unele delimitări privind infracţiunea de viol, Revista de Drept Penal, nr. 2/2004;
39. Eutanasia - o pantă aluneacoasă?, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Jurisprudentia, nr.
2/2003 (în colaborare cu Liviu Mureșan).
e) Limbi străine:
♦ engleză avansat;
♦ germană intermediar.
116
IV. TESTE
TEST 1
Rezolvaţi următoarele speţe, motivând soluţiile propuse:
1. A se afla la un ştrand din Cluj-Napoca, pe 22 august 2017, când l-a observat pe X, un vecin
de bloc din Turda despre care ştia că locuieşte singur. Gândindu-se că ar avea ocazia să sustragă nişte
bunuri din locuinţa acestuia, fără a risca să fie prins, A a aşteptat până când X a intrat în apă, apoi a luat
din geanta acestuia cheile de la casă. A părăsit imediat ştrandul, pornind spre Turda, iar ajuns la
apartamentul lui X, a intrat folosind cheile sustrase.
În timp ce se găsea într-o cameră, scotocind într-un dulap, în casă a intrat M, un prieten al lui X
căruia acesta îi lăsase o cheie de rezervă. Auzind zgomotul uşii, A a părăsit imobilul sărind pe fereastră,
profitând de faptul că apartamentul era la parter. A a reuşit să ia şi unele bunuri din apartament, însă a
fost observat de M.
O săptămână mai târziu, mergând printr-un parc, M l-a întâlnit pe A şi l-a recunoscut. Dorind să
îi dea o lecţie, M l-a prins pe acesta puternic de braţ şi a început să-l lovească cu pumnul în faţă,
strigându-i: „Te-am prins, hoţule!”. Fără a-şi pierde cumpătul, A a scos un cuţit şi l-a înjunghiat pe M
în zona pieptului, apoi a fugit. M a supravieţuit, iar A a fost reţinut două zile mai târziu.
Cu ocazia cercetărilor, s-a descoperit că A avea antecedente penale, sub forma unei pedepse de
1 an şi 3 luni închisoare, executată integral la data de 10 ianuarie 2017, pentru comiterea unei
infracţiuni de şantaj. S-a mai descoperit că faţă de M s-a dispus în 5 ianuarie 2017 amânarea aplicării
pedepsei de 1 an închisoare stabilite pentru o înşelăciune.
În octombrie 2017, A a fost trimis în judecată prin rechizitoriu pentru comiterea în concurs a
două infracţiuni de furt (pentru cheile, respectiv bunurile sustrase din apartamentul lui X) şi o tentativă
de omor. În acelaşi dosar, M a fost trimis în judecată pentru o infracţiune de lovire. Acesta solicită în
faţa instanţei reţinerea circumstanţei atenuante a provocării, întrucât A a furat bunuri din locuinţa
prietenului său.
1. Identificaţi motivat eventualele greşeli din rechizitoriu şi soluţionaţi motivat solicitarea lui M.
2. Arătaţi motivat ce va decide instanţa cu privire la A şi M, referindu-vă inclusiv la cauzele şi
circumstanţele de agravare şi atenuare incidente în speţă şi efectele acestora, în cazul fiecărui
inculpat.
Obs.: Omorul se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani; lovirea se pedepseşte cu pedeapsa
amenzii; furtul se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda.
2. La data de 12.03.2018, a rămas definitivă hotărârea prin care instanţa a dispus condamnarea
lui X, pentru săvârşirea unei infracţiuni de hărţuire împotriva fostei sale soţii (S), la o pedeapsă de 6
luni închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 2 ani (termen de
supraveghere).
X a ieşit a doua zi în oraş cu prietenii, însă după ce a consumat mult alcool, şi-a adus aminte de
tot stresul suferit de-a lungul procesului din cauza lui S. Tulburat, X s-a urcat la volanul maşinii
personale şi a pornit spre casa lui S, unde a aşteptat ca aceasta să se întoarcă de la serviciu. La scurt
timp, S a apărut, iar când aceasta se pregătea să traverseze strada spre casă, X a lovit-o cu maşina,
victima decedând pe loc.
La 11.06.2018, X a fost trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni de omor, cu
reţinerea circumstanţei agravante generale de săvârşire a faptei în stare de intoxicaţie voluntară cu
alcool, provocată în vederea comiterii infracţiunii, în concurs cu o infracţiune de conducere a unui
vehicul sub influenţa alcoolului (X a avut o îmbibaţie alcoolică peste limita legală la momentul
117
conducerii). În faţa instanţei, X a solicitat reţinerea stării de provocare pentru infracţiunea de omor,
arătând că a comis fapta din cauza tulburării cauzate de plângerea penală introdusă de S împotriva lui.
Prin hotărârea pronunţată în cauză, instanţa l-a condamnat pe X la 15 ani de închisoare pentru
infracţiunea de omor şi la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa
alcoolului. Totodată, instanţa a dispus măsura de siguranţă a interzicerii exercitării activităţii de a
conduce autovehicule pe drumurile publice.
1. Identificaţi motivat eventualele greşeli şi omisiuni din rechizitoriu şi din hotărârea instanţei.
Soluţionaţi motivat cererea lui X.
2. Identificaţi motivat formele de pluralitate de infracţiuni şi arătaţi motivat cum trebuia instanţa
să calculeze pedeapsa rezultantă.
Obs.: omorul: închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi; conducerea
unui vehicul sub influenţa alcoolului: închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
3. La data de 23.06.2016 inculpatul X a sustras, profitând de aglomera ția din tramvai, suma de
2000 lei din poșeta lui P V, bani cu care a achiziționat un telefon mobil. În seara aceleiași zile, X a
pătruns în curtea casei lui FP, fosta sa prietenă, pentru a vedea dacă aceasta se află în casă în compania
altui bărbat. Văzând prin geam că este singură, X a vrut să plece, dar în momentul în care a încercat să
sară gardul de scânduri pentru a ieși din curte, acesta s-a prăbușit sub greutatea lui, ocazie cu care FP a
sesizat prezența lui și a cerut intervenția poliției.
X a fost trimis în judecată pentru o infracțiune de furt comisă în dauna lui PV și o infracțiune de
violare de domiciliu comisă față de FP. PV s-a constituit parte civilă cu suma de 2000 lei (banii
sustrași), iar FP cu suma de 500 lei (reprezentând paguba suferită prin dărâmarea gardului), dar ulterior
FP a declarat că renunță la suma solicitată.
Prin hotărârea (H-1) pronunțată în cauză la data de 20.06.2017, instanța a stabilit pedeapsa
amenzii de 10.000 lei (100 zile-amendă x 100 lei fiecare) pentru infracțiunea de violare de domiciliu,
respectiv o pedeapsă de un an închisoare în cazul furtului. Instanța a contopit cele două pedepse,
aplicând pedeapsa cea mai grea (închisoarea de un an) la care a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă
pedeapsă (3333 lei). Instanța a mai dispus suspendarea sub supraveghere a pedeps ei închisorii pe un
termen de supraveghere de 2 ani și executarea părții din pedeapsa rezultantă constând în amendă. Prin
aceeași hotărâre, instanța a admis solicitarea lui PV și l -a obligat pe inculpat la plata sumei de 2000 lei
către aceasta, a respins cererea procurorului de a fi confiscat telefonul mobil achiziționat cu banii
sustrași și a dispus confiscarea specială a sumei de 500 lei (la care FP a renunțat în cursul procesului).
Ulterior, în termenul de supraveghere (la data de 06.12.2017) s-a constatat că inculpatul mai
fusese condamnat, printr-o hotărâre rămasă definitivă în 15.08.2009, la o pedeapsă de 2 ani închisoare,
pentru o infracțiune de lovire, pedeapsă care nu a fost însă pusă în executare, deoarece condamnatul s -a
sustras de la executare. Instanța sesizată în urma descoperirii acestei condamnări a constatat prin
hotărârea pronunțată (H-2) că pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată anterior pentru lovire s-a stins ca
efect al prescripției, fiind împlinit termenul de prescripție de 7 ani. În con secință, a respins cererea de
anulare a suspendării sub supraveghere, arătând că anularea suspendării se dispune atunci când
pedeapsa pentru infracțiunea nou-descoperită poate fi contopită sau cumulată cu pedeapsa ce a făcut
obiectul suspendării. Cum în speță prima pedeapsă nu mai este executabilă, fiind stinsă ca efect al
prescripției, ea nu ar putea fi contopită cu pedepsele care au făcut obiectul suspendării, astfel că
rezultanta aplicată inițial ar rămâne aceeași.
1. Identificați motivat greșelile comise de instanțe prin cele două hotărâri (H-1 și H-2);
2. Arătați motivat cum ar fi trebuit să procedeze instanța care a pronunțat H -2.
Obs.: Durata termenului de prescripție a executării pedepsei închisorii este de 5 ani plus durata
pedepsei; furtul se sancționează cu închisoare de la 1 la 5 ani; violarea de domiciliu se sancționează
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
118
TEST 2
Rezolvaţi următoarele speţe, motivând soluţiile propuse:
1. La 10.08.2016, X (21 ani) şi Y (17 ani) au decis să meargă în pădurea din aproprierea
localităţii de domiciliu să taie şi sustragă ilegal arbori, pentru a-i vinde. Ajunşi la faţa locului, aceştia au
început să consume băuturi alcoolice pentru a avea curaj şi au tăiat mai mulţi arbori, pe care i-au
încărcat într-o remorcă.
Apoi, au încercat să cupleze remorca la maşina de teren cu care veniseră, fiecare sprijinind-o
din câte o parte, însă maşina fiind parcată în pantă şi remorca prea încărcată, au scăpat remorca.
Aceasta a luat-o la vale, a intrat pe un drum forestier şi a lovit mortal un biciclist (B) care trecea pe
acolo. În timp ce X şi Y încercau să îl scoată de sub remorcă, a apărut M care făcea jogging în zonă.
Observând că M se pregăteşte să anunţe autorităţile, X a luat un lemn cu care l-a lovit de mai multe ori
în zona capului, până când M a decedat. În acest timp, Y îi spunea lui X să se mişte mai repede ca să nu
fie observaţi de cineva. Apoi, X a ascuns cadavrul în pădure şi cei doi au plecat, însă au fost
descoperiţi.
Instanţa i-a condamnat pe X şi pe Y în calitate de coautori la o infracţiune de furt de arbori
(participaţie improprie). Pentru uciderea din culpă a lui B, instanţa a reţinut că fiecare este autor
distinct; de asemenea, X a fost condamnat pentru comiterea unui omor faţă de M. Instanţa a aplicat în
cazul lui X pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a conduce autovehicule pe o
perioadă de 6 luni. În cazul ambilor inculpaţi, instanţa a reţinut circumstanţa agravantă a beţiei
preordinate pentru toate infracţiunile.
Identificaţi motivat greşelile instanţei, referindu-vă inclusiv la omisiunile instanţei.
Obs.: Nu vă referiţi la eventualele măsuri de siguranţă incidente.
2. La data de 10.03.2018, X a fost liberat condiţionat din executarea unei pedepse de 5 ani
aplicate pentru o infracţiune de tâlhărie (executarea pedepsei a început la data de 10.02.2014).
La data de 15.07.2018, X a aflat că în urmă cu 2 ani soţia sa l-a înşelat în repetate rânduri cu
vecinul lor, Y. Nervos, X şi-a dorit să se răzbune, dar fiindcă se afla în termenul de supraveghere, le-a
povestit în aceeaşi zi colegilor săi de lucru (Z şi T) cele întâmplate şi i-a rugat pe ei să îl bată pe Y. Z şi
T au acceptat propunerea, în schimbul unei sume de 200 de lei fiecare. Primind banii pe loc, cei doi au
pornit spre casa lui Y, conform indicaţiilor lui X.
Ajunşi la casa victimei şi constatând că Y nu este acasă, Z şi T au distrus mai multe obiecte din
locuinţă şi i-au scris mesaje obscene pe pereţi, gândindu-se că vor pierde banii dacă pleacă fără să facă
nimic. Când ieşeau pe uşă Z şi T au fost surprinşi de Y care, într-un atac de furie la vederea celor
întâmplate, l-a lovit cu o lampă în cap pe Z, acesta decedând pe loc. T a reuşit să scape şi a anunţat
poliţia.
X şi T au fost trimişi în judecată pentru comiterea unei infracţiuni de distrugere în concurs cu o
infracţiune de violare de domiciliu (X în calitate de instigator şi T în calitate de autor), cu reţinerea
circumstanţei agravante a comiterii faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Y a fost trimis în
judecată pentru comiterea unei infracţiuni de omor. În faţa instanţei, X şi T au solicitat reţinerea
circumstanţei atenuante a stării de provocare, însă procurorul a cerut respingerea cererii celor doi,
arătând că actul provocator a avut loc în urmă cu 2 ani. La rândul său, Y a solicitat reţinerea excesului
scuzabil de legitimă apărare.
1. Identificaţi eventualele greşeli / omisiuni din rechizitoriu şi soluţionaţi motivat susţinerile lui X,
T, Y şi ale procurorului din faţa instanţei.
2. Cunoscând că pentru infracţiunea de violare de domiciliu, instanţa se îndreaptă către
pedeapsa închisorii, arătaţi motivat ce va decide aceasta în continuare cu privire la X.
119
Obs. omorul: închisoare de la 10 la 20 de ani; distrugerea: închisoare de la unu la 5 ani sau amendă;
violarea de domiciliu: închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
3. Frustrat de refuzurile repetate ale colegei sale de serviciu (F) faţă de avansurile sale sexuale,
X s-a decis să se răzbune. Pentru aceasta, la data de 12.03.2018, X l-a contactat pe Y şi l-a convins să îl
ajute să sechestreze victima, urmând să o elibereze după câteva zile, după obţinerea unei recompense
de la părinţii ei. În realitate, X se hotărâse să violeze victima, iar mai apoi să o ucidă.
În seara zilei de 13.04.2018, Y a răpit-o pe F şi a dus-o într-o casă pusă la dispoziţie de X.
Acesta a venit la scurt timp şi a pregătit un amestec de droguri pe care l-a pus într-o sticlă de apă. X l-a
rugat pe Y să îi ofere apa lui F, fără a-i spune acestuia ce conţine apa. F şi-a pierdut cunoştinţa la scurt
timp după ce a consumat apa. Y, crezând că F doarme, a plecat să cumpere mâncare, rămânând X să
păzească victima.
Profitând de starea de inconştienţă a lui F, X a violat-o, de 3 ori în interval de o oră, după care a
înjunghiat-o în inimă, aceasta decedând pe loc. Întors în casă, Y a găsit-o pe F într-o baltă de sânge, iar
X i-a explicat că de fapt s-a folosit de el.
Cei doi au fost trimişi în judecată prin rechizitoriu pentru săvârşirea unei infracţiuni de lipsire
de libertate (X în calitate de instigator, Y în calitate de autor), iar X a fost trimis în judecată pentru
săvârşirea, în calitate de autor, a unei infracţiuni de viol (în formă continuată) şi a unei infracţiuni de
omor. În cazul infracţiunii de omor, prin rechizitoriu s-a cerut totodată reţinerea agravantei generale de
săvârşire a infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate.
1. Identificaţi motivat eventualele greşeli din rechizitoriu.
2. Arătaţi care sunt formele pluralităţii de infracţiuni şi cum se va calcula pedeapsa în cazul lui
X, cunoscând că la data de 13.01.2018 se împlinise termenul de supraveghere al suspendării
executării unei pedepse de 2 ani, aplicate pentru o infracţiune de vătămare corporală.
Obs.
Omorul: uciderea intenţionată a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani.
Lipsirea de libertate: lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea
de la unu la 7 ani.
Violul: raportul sexual săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa sau profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
120

Id Pen Gen Ii 2018 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Id Pen Gen Ii 2018 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Titular: lect. univ. dr. Daniel NIŢU

A. Date de identificare a cursului

Date de identificare a titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori

B. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Înscrierea în contractul de studii a cursului drept penal, partea generală II nu este

D. Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe nouă module (capitole) de învăţare, corespunzătore majorităţii

1. Capitolul I - Pluralitatea de infracţiuni

2. Capitolul II - Pluralitatea de făptuitori

3. Capitolul III - Pedepsele aplicabile persoanei fizice

4. Capitolul IV - Individualizarea judiciară a pedepselor

6. Capitolul VI - Măsurile de siguranţă

7. Capitolul VII - Minoritatea

8. Capitolul VIII – Persoana juridică. Pedepse. Prescripţie. Reabilitare

9. Capitolul IX – Cauzele care înlătură răspunderea penală

10. Capitolul X - Cauzele care înlătură executarea pedepsei

11. Capitolul XI - Cauzele care înlătură consecinţele condamnării

E. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

F. Materiale bibliografice obligatorii

1. Codul penal în vigoare din data de 1 februarie 2014;

G. Materiale bibliografice obligatorii

Luna Tema Termen Capitole Bibliografie

III. Sancţiunile de drept

IX. Cauzele care înlătură

I. Politica de evaluare şi notare

La această disciplină, examinarea constă în parcurgerea unei probe scrise, presupunând

DREPT PENAL, partea generală II

1. Termenul I al recidivei poate să constea într-o infracţiune: (0,5 pct.)

2. Intră în conţinutul pedepsei accesorii: (0,5 pct.)

3. Constituie act de complicitate pedepsibilă: (0,5 pct.)

4. Circumstanţa atenuantă a provocării: (0,5 pct.)

5. Constituie circumstanţe agravante legale: (0,5 pct.)

6. Constituie caz de revocare obligatorie a liberării condiţionate: (0,5 pct.)

8. Înlătură răspunderea penală:

9. Enumeraţi 2 asemănări şi 2 deosebiri între concursul de infracţiuni şi pluralitatea

10. Enumeraţi 2 deosebiri între complicitatea intelectuală şi complicitatea negativă.

11. Enumeraţi cazurile de revocare obligatorie a suspendării executării pedepsei sub

J. Elemente de deontologie academică

În conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul Facultăţii, se consideră fraudă

Studenţii afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale sunt invitaţi să contacteze

L. Strategii de studiu recomandate

Materia este structurată pe 11 module principale, divizate la rândul lor în 14 sub-module,

B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

C. Schema logică a modulului

1. Pluralitatea de Definiţie. Formele. Distincţii

D. Conţinutul informaţional detaliat

1.2. Formele pluralităţii de infracţiuni

2.2. Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni

b) săvârşirea de către infractor a două sau mai multe infracţiuni.

 momentul săvârşirii infracţiunii: acesta se determină în funcţie de natura infracţiunilor.

Această ultimă categorie, vom încerca să o explicăm cu o scurtă schiţă:

furt hotărârea definitivă de condamnare

2.3. Formele concursului de infracţiuni

Concursul real cunoaşte două modalităţi:

♦ concurs real cu conexitate etiologică, ce se caracterizează prin aceea că o infracţiune este

♦ concurs real cu conexitate consecvenţială sau consecvenţională, ce se caracterizează prin aceea

2.3.2. După natura infracţiunilor, se face distincţie între

2.4. Sancţionarea concursului de infracţiuni

2.4.1. Aspecte introductive

a) Sistemul cumulului aritmetic

c) Sistemul cumulului juridic

2.4.2. Sancţionarea în cazul persoanei fizice