SINGURATATEA

GHIOCELULUI
ISBN 978-973-0-19549-1.
VOLUM DE POEZIE DRAMATICĂ
De Eugenia Stancan

Gândurile mele toate,

În cuvinte-nveșmântate
Le aștern pe aceste foi,
Când departe sunt de voi.
 GÂNDURI

Lui Sorin

Mi-au plăcut întotdeauna

Vorbe calde și frumoase,
Dar viața mea, nebuna
Mi le-a pregătit hidoase!

Aș fi vrut să nu aud,
Și să cred că mi se pare.
Vorbe dezbrăcate, nud
Inima acum mă doare.

M-am purtat ca un copil

Am iertat și am uitat
Și în fiecare April
Iar viața am cântat.

Nu mai am nicio putere

Nu mai știu de ce trăiesc,
Oare pentru-a cui plăcere,
Pentru cine să muncesc?
 Tot ce am făcut în viață
A fost dedicat cuiva
Nu mai am nicio speranță,
Nu mai este „cineva” !
Nu mă mai întreabă nimeni
Eu aștept și e-n zadar
Poarta nu se mai deschide,
Nu-mi aduce nimeni dar.

Și pământul nu se crapă
Și putere n-am să țip,
Viața mi se pare stearpă
Și vârteju acesta-i timp.

De ce moartea l-a luat?

Ce-ar fi fost dacă trăia?
De ce nu m-a ascultat?
Ce spera și ce vroia?

Visez cu ochii deschiși,

Prea crud e destinul cu mine,
Că eu te-am avut doar pe tine,
Ce singură eu am rămas.
Nu pot să cuprind disperarea,
În vorbe nu pot s-o măsor,
Se face mai grea depărtarea,
Și mie de tine mi-e dor.

Azi e ceață și tai lemne

Și nu-i nimeni să mă-ntrebe
Ce-o mai fi când o fi frig
N-oi avea pe cin-să strig

Când vifornița păgână

Va ține o săptămână
Și zăpada o pune mare
Cin-va face o cărare?

Nu-mi mai trebuie cărare

Gândul meu fără hotare
Va zbura până la nori
Va pluti peste ninsori

De-aș fi fost o buruiană

M-aș fi înfășurat pe-o geană
De lumină a soarelui
Și-aș fi tot umblat haihui.
 Nu m-aș fi legat de-o casă,
De un neam și de o masă,
Și de-un vis și de-o speranță,
De-o fi leafă pentr-o zdreanță.

Ca s-ajung la bătrânețe
Să mă-ntrebe nora mea,
Ce-ai făcut la tinerețe?
Unde este averea ta?

Părinților

Ați plecat pe rând, v-ați dus

Voi părinți m-ați părăsit,
Mă îndrept către apus
Oare cine m-a iubit?

Mult prea singura-am rămas

Și mi-e frică, mi-e urât,
Inimă, mai dă-mi răgaz
Pot s-o iau de la-nceput?
 Am umblat ca-ntr-un vârtej
Am bătut la multe porți,
M-am uscat precum un vrej
Și sunt vie printre morți!

A FOST ÎN CASĂ CALD ȘI BINE

A fost în casă cald și bine,

Mese întinse, cămări pline,
Paturi curate pentru-odihnă,
Cărți de povești citite-n tihnă.

A fost un tată la copii,

Ce s-a zbătut printre stihii,
S-aducă tot, s-aducă mult,
Dar zbătătura i-a fost în vânt.

A vrut să facă tot in jur,

Comod și-ndestulat și pur,
Haine frumoase, hrană bună,
Și multă zbatere nebună.
El n-avea timp să se odihnească,
Dorea băieții să și-i crească,
Frumoși și sănătoși și buni,
Cu dragoste pentru bătrâni.

Zile și nopți am tot muncit,

Multă putere-am cheltuit,
El a murit, eu mai trăiesc,
Regret că ei mă părăsesc.

Nimeni nu mi-a ținut partea,

Tot ce-am clădit s-a dus în vânt,
Răsplata-i groaznicul cuvânt:
Singurătatea.

*
 NOSTALGIE

Mamei

De copil mă știu plângând

După mama, după tata.
După coșuri fumegând
Când vacanța era ”gata”.

O crenguță înflorită,
Cer senin și iarbă verde,
Făcea viața fericită,
Gând ce-n amintiri se pierde.

Mama m-a învățat să cânt,

Florile să le iubesc,
Nu știa că pe pământ,
Alte griji o să-ntâlnesc.

Privirea mea, nostalgică a rămas,

M-a zguduit viața de-ajuns.
Și acum, la cumpăna acestui ceas,
Lovită sunt de pragul cel de sus.

*
 AȘTEPTAREA

Citesc scrisorile de altădată,

Cu sănii, cu brăduți, cu Moș Crăciun,
Citesc scrisorile de altădată,
Mințindu-mă că mi le-ați scris acum.

Am obosit ducându-mă la poartă,

Poate-a sosit scrisoarea din oraș,
Vă aștept să mai veniți ca altă dată,
Dar nu se vede venind niciun poștaș.

Anul trecut, plângea cu mine și el,

Și poate mult mai mult vă aștepta,
Împodobise brad după cum știa și el,
Visând nepoțeii cum se vor juca.

V-a așteptat, dar ați venit târziu,

Și bucuria i se ofilea,
Acum stau singură aici și scriu,
Atunci afară parcă nu ningea.
Acum e în cutie Moș Gerilă,
Ghirlandele și beculețele la fel,
Nu m-am atins de ele, mi-a fost milă,
E amintire. Nu mai este el.
 La noi în casă a rămas pustiul,
S-a dus cu tot elanul ce-l aveam,
Cu flori și jale la-nchis sicriul,
Cum să trăiesc acum? Voi mai putea?

CUGETĂRI

O frunză purtată de vânt,

E omul prin viață trecând,
-
Singurătatea m-a urmărit,
De când în viață am pornit.
-
Gânduri bune și blânde am avut,
Prin viață plângând am trecut.
-
Ca pe-o insulă pustie am rămas,
Singurătatea nu mai are glas.
-
Te-ai dus și gândurile mele,
Te caută doar printre stele
-
 Din nou e toamnă,
În bucătărie miroase a gogoșari și castraveți,
Dar tu ești tristă inimă pustie,
Că nu mai ai pe cine să aștepți.
-
Singurătatea-i atât de grea,
Nu voi mai scăpa niciodată de ea,
Pe cine să caut, pe cine s-aștept?
Cine să-mi smulgă durerea din piept?

AM ADORMIT PLÂNGÂND

Am adormit plângând aseară,

Și nimeni nu m-a mângâiat,
Doar luna galbenă de ceară,
Privind spre mine s-a mirat.

E așa de greu să intru-n casă,

Pe nimeni să nu întâlnesc,
Nu pot să mă așez la masă,
Nu am cu cine să vorbesc.
 De-atunci mi-e viața vijelie,
Un haos fără de sfârșit,
Totul în jur anomalie,
Doar gândul meu nu s-a oprit.

Refac și reclădesc trecutul,

Fără puteri de-a-l învia,
În față stă mereu minutul,
Când ai plecat din viața mea.

Fugeai de ani și ani de zile,

Mereu erai prea ocupat,
Să rupi din calendare file,
În neant te-ai depărtat.

Ai presărat la orice pas,

Frumoase calde amintiri,
Aș vrea din nou să-mi dai un ceas,
Din mult prea rarele-ntâlniri.

*
 TE PORT ÎN GÂND

Te port în gând oriunde și oricând,

Nu pot să cred ca am rămas stingheră,
Că viitorul nu-i decât himeră,
Că nopțile mi le petrec plângând.

De ce-ai trecut prin viață alergând?

Și n-ai făcut popas pentru odihnă?
De ce nu ti-ai gustat mâncarea-n tihnă?
De ce sortit a fost să mor plângând?

N-ai vrut să te apleci s-asculți izvorul,

Nici mângâierile nu le-ai primit,
Ai fost de soartă astfel osândit,
Să scapi din mâini prea repede ulciorul.

Ai presărat pe cale trandafiri,

Dar adierile nu te-au mișcat,
Privirea-ți ca un cer înnourat,
Lăsata-n urmă dor și amintiri.

*
 MI-E DOR

pentru Florin și Liviu

Îmi sapă doru-n piept capcane,

Cu fiecare zi ce trece,
Îmi sapă doru-n piept capcane,
Și inima mi-e tot mai rece.

Din răsărit până-n amurg,

Cu fiecare zi ce trece,
Aștept și zilele se scurg,
Și cu ele viața trece.

Mi-e dor de zilele frumoase,

Când apăreați cu zâmbet cald,
Sunt amintiri azi dureroase,
De aceea-n lacrimi azi mă scald.

*
 CE-AM CĂUTAT ÎN LUME

Ce-am căutat în lume?

De ce m-am pregăit?
Ce-am căutat în lume?
La ce mi-a folosit?

Doar ochii s-au înfruptat,

Din culorile frumuseții,
Dar am plătit cu vârf și îndesat
Durerile vieții.

Și auzul mi-a fost încântat,

De minunatele cântece,
Dar preferam să fie surd altădat,
De la mama din pântece.

Ce mult mi-am dorit să fiu alintată,

Dar asta nu s-a întâmplat niciodată,
Ce răi au fost cei care au stat lângă mine,
Mereu am fost singură, și așa voi rămâne.

*
 BLESTEM

Să te scoli dimineața,
Și să n-ai nici un gând,
Să te culci seara,
Și să adormi plângând.
Să-ți rămână ușa-nchisă o zi!
De ce mai există verbul ”A Fi”?

SE LASĂ NOAPTEA

Se lasă noaptea neagră peste sat,

Și ploaia cerne picuri mici și reci,
Mi-e sufletul mereu însângerat,
E greu ca viața singur să-ti petreci.

Cu un buchet gingași mă împăcai,

C-o vorba bună mă făceai să iert,
Era viață. Încă mai sperai,
În viitorul de multe ori incert.
 În minte revăd pregătiri minunate,
Culorile florilor ce le-am primit,
Nicicând ele nu vor fi uitate,
Mulțumesc pentru ele, pentru gestul iubit.

Mă trezesc prea târziu? Prea devreme?

Doar cu sufletul meu și cu mine.
Așa mi-a fost scrisă soarta pe semne,
Puțini ani să fiu lângă tine.

VARA

E mijloc de vară,
Și zilele trec,
Se face iar seară,
Și gându-mi zevzec,
Se duce, se-ntoarce,
Tot umblă haihui,
Eu nu am pe nimeni,
Durerea să-i spui.
Se lasă-nserarea,
Cu ochi micșorați,
De lacrimi udați,
 Scurtez depărtarea.
Mi-s buzele arse,
De vorbe de dor,
Deloc nu-i ușor,
Să-nvingi disperarea.
Și viitoru-i o beznă deasă,
Mai negru ca noaptea fără sfârșit,
Mă simt? Exist? De ce am trăit?
Și asta să-mi fie cărarea aleasă?
Tot vară a fost la nunta noastră,
Tot vară a fost când ai plecat,
Pe drum de veci ne-mpăcat,
Cu soarta noastră.

FLORI

Se-apleacă florile când trec,

Miresmele mă-mbată,
Doar ele întreabă cum petrec,
Viața-mi zbuciumată.
 Răzor smălțat de mii culori,
Grădina mea iubită,
Să-mi dăruiești la moarte flori,
Și fi-voi fericită.

Iubesc și iarba care-o calc,

Privirea mi-o mângâie,
Un vis cu-n mândru catafalc,
Sicriu bătut în cuie.

Să presărați deasupra flori,

Mărunte și cochete,
Și-n moarte voi simți fiori,
Ca fetele brunete.

E TOAMNĂ

Prea repede a trecut sau mi se pare?

Și singură. De-acum putea-voi oare?
Să mai rezist cu gândurile mele,
Și cu priviri înălțate către stele.
 Mi-am dorit multe în viață
Și n-am realizat,
De-acum uitate-s toate.
La ele am renunțat.

Prea grea e suferința,

Sfârșită e dorința,
Prea mare e durerea,
Găsi-voi mângâierea?

E grea singurătatea,
Ori asta-i dreptatea?
Ce mult mi-aș fi dorit,
Un sprijin la sfârșit.

Liniștea nu mi-o găsesc niciodată,

Stingheră mereu și neajutorată,
Mă-nghite genuna în hăuri căscată,
Mi-e frică, mi-e frig. De toți sunt uitată.

*
 MAI BINE N-AUZEAM

Mai bine n-auzeam cuvinte dulci,

Și nici acorduri blânde de vioară,
Pe bolovani mai bine-i să te culci,
Și să nu vezi că-n jur e primăvară.

Ca o liană brațele-am întins,

Și-am tremurat când dorul m-a cuprins
Mai bine-aș fi fost ca gheața – rece,
Dacă știam că viața așa va trece.

Am așteptat cuvintele ca mierea,

Auzul să mi-l mângâie - dar fierea,
A curs ca ploaia peste capul meu,
De aceea am plâns mereu.

El, cântecul, m-a lecuit,

De când în viață am pornit,
Și nu pot renunța la ce-i frumos,
Chiar dacă toate merg pe dos.

*
 AȘTEPTAREA

Ce lungă-i așteptarea,
Și toate-s fără rost,
Se lasă înserarea,
Nimic nu-i cum a fost.

Trăiesc într-o poveste,

Prea greu de îndurat,
Nu vreau să cred că este,
Prezent și adevărat.

Privesc în jur cu teamă,

Prea liniște-i mereu,
Și nimeni nu mă cheamă,
Aceasta-s oare eu?

De ce v-ați dus cu toții,

De ce m-ați părăsit?
Și singură-mi plâng morții
Pe care i-am iubit.

*
 LINIȘTE

E-o liniște ce mă-nfioară,

Aș vrea să cânt și nu mai pot,
Mă sperii și de-un fulg ce zboară,
Și nici un sunet nu mai scot.

Ce multe daruri are viața,

Dar iată, nu le-am prețuit.
Aș vrea din nou să fiu în fața,
Unei cărări de vis iubit.

O cântece dragi ce-ați rămas,

În sufletul meu pe vecie,
Mă mângâie acum în ăst ceas,
Ecoul din copilărie.

În suflet grădini am de flori,

Pe care atât le-am iubit,
Cu blânde și calde culori,
Ce încă nu m-au părăsit.

*
 IARNA

E seară iar. Privesc spre ușă.

Sosește iarna, s-a înnoptat.
Viața nu e ca o mânușă,
S-o lași când nu ți-e de purtat.

Te-aștept mereu. Te-aștept pe tine.

Nu vreau să cred că ai plecat.
E seară iar și iarna vine,
Cui m-ai lăsat? Cui m-ai lăsat?

O viață-ntreagă am așteptat,
Să mi te-aducă acasă seara,
Cu gându-n vorbe însăilat,
Și vara, toamna, primăvara.

Băieții au plecat și ei la rosturile lor,

Eu am rămas un fulg în vânt,
Mai bine-ar fi să mor,
Ce părăsită sunt!

*
 SFÂTȘIT DE SĂPTĂMÂNĂ

Sfârșitul de săptămână-i obicei

Vă aștept aici pe toți, pe câte trei,
Pe el care-a plecat să nu mai vie,
Pe el care s-a dus în veșnicie,
Și pe voi doi, băieții mei iubiți,
Care-ați plecat și poate nu mai știți,
Cum v-așteptam cu dor ca să veniți
Și vă doream frumoși, înalți, cuminți.

Acum priviri pierdute către geam,

Chiar dacă pregătesc și vă aștept,
Cu dorul aprig astăzi stins în piept.
Din ce în ce mai rar vă arătați,
Nu mai sunteți copii – sunteți bărbați,
În valurile vieții înotați.
Distanțele sunt din ce în ce mai mari,
Eu vă doresc în viață să fiți tari!

*
 .TREC ZILELE

Nu știu când se face seară,

Nu știu când se face zi,
Vreme vine, vreme zboară.
Oare mâine ce va fi?

Totu-i alb, a nins din nou,

Și mi-e sufletul pustiu,
Casa e ca un cavou,
Ce-i cu mine nu mai știu.

Zile trec fără de rost,

Pentru care țel trăiesc,
Toate sunt precum au fost,
Doară eu mă mai jelesc.

Mă tot poartă gându-aiurea,

Când-nainte, când-napoi,
Tot frumoasă e pădurea,
Cu zăpadă multă-n văi.

Dar de cine să mă sprijin,

Și cu cine să vorbesc,
Zile trec și zile vin,
Viață, treci! Îmbătrânesc!
 A MAI TRECUT O ZI

A mai trecut o zi fără de rost,

Unde sunt toate cele câte au fost?
Privesc mirată orele cum trec,
Nu știu viața cum să mi-o petrec.

Atunci pe lume, toate-aveau tipic,

Eu aș fi vrut să mă opresc un pic,
Să-mi odihnesc și mâinile și capul,
Acum pustiu îmi hăuie conacul.

De ce atâta neorânduială,
În viață nu există o tocmeală,
Cântar să drămuiască în balans,
Și binele și răul într-un dans.

De ce nădejdii pornite spre mai bine,

Se depărtează tot mai mult de tine,
De ce te-nvăluie din rău mai rău,
Și rugăciunile nu au ecou.

Există o soartă scrisă sus în stele,

O călăuză drumurilor mele,
Și chiar de dorm, mergând sau de sunt trează,
O soartă viața pururi mi-o veghează.
V-AȚI DUS ÎN AMINTIRE

V-ați dus în amintire,

Trăiți doar în povești,
Mai ai vre-o tresărire?
De mine ti-amintești?

Prea repede ați plecat,

Plutiți departe-n stele,
Pe mine m-ați lăsat,
Singurătății mele.

De ce n-ați pregătit,
Cu vorbe de-alinare,
Sufletu-mi prigonit,
Pe veci de întristare.

TOATE TREC

Anii nu se vor întoarce,

Toate trec în ritmul dat,
Zile vin să tot încarce,
Firul vieții noastre dat.
 E precum balonul viața,
Minunat. Multicolor,
Nu știi când se rupe ața,
Zbori spre-al cerului covor.

Ca o barcă printre valuri,

Când e prinsă de furtună,
Depărtată între valuri,
Viață dulce, viață bună.

Nu știi cât o să trăiești,

Viața ce ți-e dată,
La sfârșit o prețuiești,
Tocmai când ți-e luată.

DEPARTE ÎN LUME

Departe de lume nu știu cum a fost,

O soartă nebună și fără de rost,
Ca o zână rea m-a privit mereu,
Am fugit de ea cum știu numai eu.
 Și ce nestemate s-au pierdut in van,
Ca fire de aur pe fund de ocean,
Ce vorbe frumoase și ce mângâieri,
N-au fost auzite nicicând nicăieri.

Dureri, uragane rău m-au bântuit,

Pârâuri de lacrimi m-au secătuit,
Prea reci ați fost cu mine și nu v-am trebuit.
Sunt singură acum, ce mult v-am iubit.

TRESAR CÂND SEARA VINE

Tresar când seara vine

Și-s singură în casă,
Și timpul care-o ține,
Perdeaua nopții lasă.

Singurătate rece
Ce te-ai legat de mine,
Ce greu o noapte trece,
Stând singură cu tine.
 Că te-ai legat prea sumbră,
Să nu mă părăsești,
Alături ca o umbră,
Mereu să mă-nsoțești.

Stând singură printre copii,

O viață am tot tânjit,
Și-am strâns în suflet, gânduri mii,
Ce nu le-am folosit.

Nimeni nu m-a ascultat,

Nimeni nu m-a înțeles,
Comori de gând s-au scuturat,
Ca florile pe șes.

TĂCERE

Nu-mi zice nimeni așează-te, mai stai,

Și spune-mi necazurile pe care le ai,
Și nici o privire nu mângâie lin,
Să aline necazul, să nu mai suspin.
Și nu-i nici o mână să mângâie blând,
Să alungi din cuget zănaticul gând,
Că după o viață trăită muncind,
Să n-ai o speranță nicăieri licărind.

PREA REPEDE M-AȚI PĂRĂSIT

Soțului și părinților

Poate mă vezi, poate m-auzi,

Și îmi veghezi singurătatea
Din neant acum poate mă lauzi
Și-mi prețuiești naivitatea.

Că ați plecat cu toți, v-ați dus

Și am rămas, stingheră
Pe drumul de veci, eu v-am condus
Și-mi pare viața o himeră.

Prea repede m-ați părăsit

Cu multe doruri am rămas
 Și pentru mine n-ați găsit
Decât arareori un ceas.

N-ați prețuit cât v-am iubit

Și cât de mult v-am adorat
Și după moarte v-am cinstit
Și-n van, in stele am căutat.

Nu-i nici un semn care s-arate

Că undeva mă prețuiți,
Voi toți v-ați dus așa departe
Si-mi sunteți pururi adorați.

E SEARĂ IAR

Sunt singură pe lume

Și nimeni nu mă cheamă,
Din nou se face seară,
Și-mi este iarăși teamă.

Stingheră ca si-aseară,
Când noaptea neagră vine,
Nu pot dormi și gândul,
Aleargă către tine.
 Te caut în trecutul,
Care-i mereu mai rece,
Prezentul, viitorul,
Pe lângă mine trece.

Degeaba este vară,

Și florile mă-nbie,
La trebile terestre,
Eu cat spre veșnicie.

ACUM

Când somnul pleoapele-mi închide,

Pun capul pe umărul tău,
Dar ziua când mi le deschide,
Din nou am doar păreri de rău.

Că nici în vis și nici aievea,

Tu niciodată nu mai vii,
Mă mir ce iute trece vremea,
Și nici scrisori nu ne mai scrii.
 O clipă ocrotitoare,
Mi-aș fi dorit să am acum,
Să mă aline când mă doare,
Acum pe acest sfârșit de drum.

Dar mi-a fost dată singurătatea,

Cu lacrimi multe și fierbinți,
Să plâng de-a pururi bunătatea,
Ce-o așteptam de la părinți.

ȘI DACĂ

Și dacă gândul meu stingher

Te caută pe tine,
Poate că de sus din cer,
Tu mă veghezi pe mine.

Trăiesc un vis fără sfârșit,

În pragul disperării,
De-atunci de când ne-am despărțit
Și toți m-au dat uitării.
 A fost o vară atât de rea,
De aspră și toridă,
Ca rana din inima mea,
Ce nu vrea să se închidă.

Ca în Sahara am respirat,
Și tot în jur pustiu,
Toate-n grădină s-au uscat,
Nimic nu mai e viu.

Nu, nici o vară n-a mai fost,

Așa de blestemată,
Iar eu stingheră fără rost,
Străină și uitată.

NU REGRETA

Nu regreta ce-ai făcut ieri,

Că toate merg spre nicăieri,
O soartă doar să ai e scris,
Și nu va fi frumos ca-n vis.
 Fi astăzi tot! Nu cugeta!
Mâine vei face altceva,
Prezentu-i tot p-acest pământ,
Speranța-i frunză dusă-n vânt.

De ce atunci să mai păstrezi,

De frică mai rău ai să pierzi,
Norocul tău e doar al tău,
Chiar dacă este bun sau rău.

Că ești curat ca lacrima,

Nu vrea să știe nimenea,
Te vede lumea doar la bine,
La greu ești singur tu cu tine.

Ce dacă bine le-ai făcut,

Când tu putere ai avut,
Acum la greu tot singur ești
Și nimănui nu-i trebuiești.

*
 O AMINTIRE

O amintire scumpă voi păstra,

Acelui cuib ce-a fost căsuța mea,
Grădina mea cu casa părintească,
Ce-mi deschidea, la piept să mă primească.

Ce minunat era să mă opresc,

Și nicăieri să nu mai rătăcesc,
Era frumos și cald. Era răcoare.
Vorbe frumoase, calme și alinare.

Nu voi mai întâlni asemenea,

Flori minunate ca-n grădina mea,
Boboci catifelați de trandafiri,
Maci roșii mângâiați lin de zefiri.

Și parfumata floare a nopții regină,

La care o grădină întreagă i se-nchină.
Și alte flori gingașe, având petale albe,
Cu cele roz sau mov, le împleteam în dalbe.

Ce fructe parfumate avea grădina atunci,

Cireșe, prune, piersici și mari caise dulci,
Un măr cu mere roșii puțin mai acrișoare,
Priveam cu nostalgie, eu toamna la plecare.
 La fel ca păsările plecam spre alte zări,
Pe bănci nesuferite, să-nvăț în depărtări,
Ce greu mai trecea timpul până venea vacanța,
Să vină iarăși tata. Parcă mă lua din Franța.

Eram copil, frigul din internat și masa

Făceau să am în minte părinții mei și casa.
Poate de-atunci de-acolo, de sus de la etaj,
M-am agățat de cer, privindu-l în extaz.

Chiar dacă eram închisă în internat mereu,

Am hoinărit cu gândul pe unde am vrut doar eu.
Prea multe vise poate mi-am făurit crezând,
Că fi-vor împlinite trăind pe-acest pământ.

Și se gătea natura ca pentru sărbătoare,

Și-acum în amintire, inima tot mă doare.

Că eu plecam de-acasă un pui însingurat,

Și ce n-aș fi dat Doamne, acasă să fi stat.

Aș fi dorit ca vara să nu aibă sfârșit,

Acolo lângă mama, mai mult să fi trăit,
Sa-mi fie dulce somnul, de dânsa ocrotit.
Era un vis iubit!
 Ce minunat era la noi acasă,
Când ne strângeam cu toții langă masă,
Să înveți să cânți, să desenezi, să coși,
De mult v-ați dus în neguri ani frumoși!

Cântă și mama, dar mai tare tata,

Ca să învețe cum să cânte fata,
Mai bine nu știam să cânt deloc,
Că poate nu simțeam atâta foc.

Ca-n paradis era în anii acei,

Când la urechi aveam cireși cercei,
Și toate erau limpezi și curate,
Eram crescută în spirit de dreptate.

Nu, nicăieri în lume n-a fost bine,

Ca-n casa noastră, că eram la mine,
Acolo mă odihneam și spuneam oricui,
Că miroase-n casă a gutui.

*
 PRIMA ZI DE ȘCOALÂ

M-am îmbrăcat și-s gata de plecare,

Începe școala! Zi de sărbătoare.
Dar nu m-așteaptă nimenea acuma,
Și nu-i nimeni să-mi întindă mâna.

Au fost mulți ani plini de emoții,

Acum veni sfârșitul – data sorții.
Că nu-mi aduce nimeni un buchet,
Și nici măcar un zâmbet mai discret.

Cu fiecare zi se rupe un fir,

Se pierde-n drum un trandafir,
Și eu pășesc stingheră pe-o cărare,
Din jur nu mă oprește vre-o chemare.

O fi sperat și mama ca și mine,

Și dânsa doar gândea să fie bine,
Așa vor face alții după noi,
Și-n drum vor căuta miresme-n foi.

*
 DIN NOU E TOAMNĂ

Din nou e toamnă si-aș fi vrut,

Să mă alinți, să mă-nsoțești,
Pe drumuri unde n-ai putut,
O zi măcar să-mi dăruiești.

Mi-ar fi plăcut să ne plimbăm,

Printr-o pădure amândoi,
Și urmele să le lăsăm,
Peste un covor de frunze moi.

Griji să nu ne mai apese,

De ce-a fost, de ce va fi,
Lăsând clipa să se verse,
Cu surprize zi de zi.

Îmi plac zilele cu ceață,

Să nu vadă nimenea,
Cum mă prind a tale brațe,
Să mă ducă undeva.

Să ne fi pierdut în lume,
Eu cu tine amândoi,
Să ne fi chemat pe nume,
Și să nu privim-napoi.
 O căsuță mititică,
Undeva să fi avut,
S-o îmbraci în foi de viță,
Să o luăm de la-nceput.

Ce puțin i-am cerut vieții,

Dar zgârcita nu mi-a dat,
Gândurile tinereții,
Toate, toate au plecat.

INIMĂ, INIMĂ, INIMIOARĂ

Inimă, inimă, inimioară,

Porți în tine o scumpă comoară,
Și această comoară e viața,
Și subțire precum este ața.

Inimă să mă porți ai putut,

De-atunci de când eu m-am născut,
Printre valuri de apă, prin foc,
Alergând dup-un pic de noroc.
 Ai fost bună și tare inimioară,
Dar el sufletu-ncepe să doară,
Și dorințele au cam încetat,
Nu mai am pentru ce să mă zbat.

Aripile încet mi s-au frânt,

Și privesc tot mai mult spre pământ.
Nu mai am pentru ce să mai zbor,
Va veni ceasul când am să mor.

M-am zbătut, am muncit, am cerșit,

Bucurii, împliniri am râvnit,
Peste tot am avut bariere,
Prea puțin din întreaga mea vrere.

N-am putut să-mplinesc ce-am dorit,

De-acum drumul e spre sfârșit,
Și privesc înapoi cu durere,
Inima nu mai are putere.

Mult prea multe dureri m-au lovit,

Bietul suflet mi l-au chinuit,
Tot speram să ajung la liman,
Și viața s-a scurs an de an.
 De copil am tânjit și n-aveam,
Vorbe bune. Nici azi nu le am.
N-am trăit cu bunici, cu povești,
Greu e printre străini să trăiești.

Când făcusem în viață un pas,

Și mai singură eu am rămas,
Tatăl meu a plecat către front,
Ani de zile a fost ca și mort.

Mama singură printre străini,

Sărăcie, necaz, mărăcini,
Și nici vorbă să spun ca acum:
-Tata-mi face orice poftă îi spun!

A urmat școala cu internatul,

Șorțulețul, ghiozdan, învățatul,
N-am țipat că vreau una sau alta,
Am tăcut că așa mi-a fost soarta.

N-a fost viața ca ziua senină,

Dar speram că mai bine o să vină.
Și cu cât mă îndrept spre sfârșit,
Văd ca aproape degeaba am trăit.
 Iar sunt singură ca întotdeauna,
Nu e nimeni să întindă mâna,
Și privirile mă ocolesc,
E păcat că în lume trăiesc.

RĂMAS-AM SINGURĂ

Mi-a fost viața numai renunțări,

M-am inhibat și chiar mi-a fost rușine,
Rămas-am singură doar eu cu mine,
Să rătăcesc pe dosnice cărări.

Un Făt-Frumos îmi zămislise visul,

Așa cum în povești îl întâlneam,
Pe drum spre liceu îl urmăream,
Un blond cu ochi albaștrii era insul.

Și ce de lacrimi însoțind suspine,

Ce închipuiri și ce de versuri scrise,
S-au dovedit a fi a mele vise,
Că Făt-Frumosul n-a venit la mine.
 Când peste ani a apărut în fine,
El, un brunet topograf timid,
În paradis mă închipuiam plutind,
Dar nenorocul s-a ținut de mine.

Mă îmbrățișase boala de plămâni,

Ne-a despărțit destin neomenos,
Și totu-a fost destul de dureros,
Dar viața a făcut din nou minuni.

O vorbă bună și o încurajare

Mi-a fost adusă de un alt băiat,
A fost din suflet sau s-o fi jucat?
Dar sufletului meu i-a dat putere.

El a fost soțul care s-a purtat…

Mai bine să nu fac apreciere,
A trebuit să am multă putere,
Să înghit ce viața lui mi-a dat.

N-am reușit să am o casă,

Cu ambianță cum se cere
Acum nu am nici o putere,
Veni sfârșitul, linia e trasă.
 Și îmi pare râu ca am trăit,
Că anii nu se pot întoarce,
Că n-am făcut ce puteam face,
Că iată, am îmbătrânit!

ÎNDEMN

Gândesc și scriu s-arăt că-s vie,

Vorbesc cu foaia de hârtie,
Nu pot să scriu pe cât gândesc,
Nu am cu cine să vorbesc.
O să ajung să țin o cretă,
Ca să scriu versuri pe manșetă,
Cu versurile trec în vis,
Dar dimineața uit ce-am scris.
Așa am trăit cu capu-n nori,
Si-am căutat pe cale flori,
Dar viața-i bine s-o trăiești,
Cu claritate să gândești.
Să vezi ce-i bine și ce-i rău,
Să nu renunți la drumul tău,
Să nu te bați cu mori de vânt,
Să fi cu talpa pe pământ,
 Din tot ce faci să-ti fie bine,
Să tragi folosul către tine.
Împacă-te cu toți ai tăi,
Fă-i buni, chiar dacă ei sunt răi.
Împacă-te întâi cu tine,
Și-n viață o să-ți fie bine.
Să fi unit cu toți ai tăi,
Să nu asculți de oameni răi.

AȘTEPT SĂ SE DESCHIDĂ UȘA

Aștept să se deschidă ușa

Și să intrați cu zâmbet cald,
În brațe cu-n pachet – păpușă,
Și împodobiți cu fulgi din-nalt.

V-am așteptat din totdeauna,

Și n-ați venit mereu cu flori,
Nu v-am întins de-a pururi mâna,
Și-n suflet am simțit fiori.
 Și bucuria mi-a fost mare,
Când pragul casei l-au pășit,
Ai mei veniți din depărtare,
Ai mei pe care i-am iubit.

Mama pășea la brațul tatei,

Întotdeauna ordonați.
Cu daruri dulci conforme datei,
Cu bucurie așteptați.

Bicu și Bica cu privirea

Știau să-nvăluie duios,
Rămasa numai amintirea,
Era atunci așa frumos!

Iar tu veneai cu zâmbet tandru,

Cu ochi sclipind ca licurici,
Cu mult bagaj intrat în cadru,
Parca acum ai fi aici.

Dar altă dată ca furtuna,

De-a pururi nemulțumit,
Mă părăsise ziua bună,
Ce greu erai de potolit.
Și poate am fost ca pâinea bună,
Și am iertat că ai greșit,
Dar altă dată am fost nebună,
Cu toate astea te-am iubit.

CE-AI AVUT MAMĂ CU MINE

Ce-ai avut mamă cu mine,

De nu mai ursit de bine.
Mi-ai sădit în suflet dor,
Dar de dor eu am să mor.

De ce m-ai lăsat străină,

Făr-o rază de lumină.
Așa rău te-ai supărat,
Că nici azi nu m-ai iertat.

Dar puteai să mă mângâi,

Vorbe bune doar să-mi spui.
Dacă nu mi-ai dat averi,
Să-mi fi dat măcar puteri.
 Să mă iei la sânul tău
Și să uiți ce-am făcut rău,
Să ajuți să-mi fie bine,
Și să mă iei lângă tine.

Vorba dulce mult aduce

Și mi-ar fi fost traiul dulce,
Să mă fi ajutat atunci,
Mi-ar fi fost zilele dulci.

Ce dacă el nu îți plăcea,

Tu erai mămica mea,
Să mă fie iertat pe mine,
Mi-ar fi fost cu mult mai bine.

*
PARCĂ-S PĂSĂRI CĂLĂTOARE

Parcă-s păsări călătoare

Gândurile mele,
Se tot duc în depărtare
Și mă iau cu ele.

Tot colindă obosite

Printre nori și stele,
Către zilele-nsorite
Mă tot poartă ele.

Dar se duc și iar se-ntorc

Către cuib – acasă,
Toate au al lor soroc,
Gândului nu-i pasă.

O să-ți lepezi penele

Gândurile – nebune
Colindând poienele,
După zile bune.

Eu de-acum am obosit
Mă mai lasă-n pace!
N-am ajuns la ce-am dorit,
Sorții n-ai ce-i face.
AMINTIRI DRAGI

Flori roșii de mac

Și albastre cicori,
În suflet îmi zac
Minunate comori.

Galbeni clopoței,
Pe lujere înalte
De lumânări,
Pe cărări umblate.

Cer albastru smalț

Soarele de aur,
Priveam cu nesăț
La natura faur.

Ca-n povești era

Vara minunată,
Iarba verde grea
Roua înmiresmată.

Și mergeam cu mama,
Ne plimbam pe glie,
Și trecut-am vama
Din copilărie.
 AM STRÂNS

Am strâns prea multe-n suflet

Și iată nu în cap
Și nopți și zile cuget
Și-mi fac dureri de cap.

Nu mai încap suspine,

Nu mai încap dureri
Și nu mă întreabă nimeni
Dacă mai am puteri.

Departe-i începutul, când în copilărie,

Nu ne mângâia tata,
Pleca-n cătănie
Și nu aducea Moșu, măcar o jucărie.

În martie mămica,
Un șnur ne împletea
Să fie de bun augur
O cruce ea punea.

Apoi în primăvară,
Cules-am albăstrele,
Strângeam în inimioară,
Comori de floricele.
 Cu ochii încrezători,
Eu am pornit în viață,
Dar n-am căpătat flori
Ci numai spini de gheață.

O UMBRĂ DE TRISTEȚE

O umbră de tristețe
M-a însoțit mereu,
De-atunci din tinerețe
Am mers pe drumul meu.

Zărit-am paradisul
Dar poarta s-a închis,
Și a rămas doar visul,
Am mers pe drumul scris.

Dar sufletul săracul,

N-a vrut să fie învins
Și viața a mers ca racul
Și cercul s-a închis.
 M-am îmbătat de glorii,
Citite-n multe cărți,
Țintit-am traiectorii
De vis cu eroi morți.

M-a ars și strălucirea

Palatelor din vis
Și vreau să uit menirea
Ce soarta mea a scris.

CE-I VIAȚA

Ce-i viața? Doar zădărnicie,

Plutirea unui puf de păpădie.
E firul mic cu rădăcina-n glie,
E zborul unei rândunici spre-nalt,
Un bulgăre ce cade pe asfalt.
O zbatere mereu spre împlinire,
O naștere cătând spre nemurire.
Zădărniciei doar că socotim
Că vom uita doar noi să îmbătrânim.
Și în loc să prețuim fie ce zi,
Că doar odată o vom întâlni,
Ne îngrădim de legi, ne facem răi,
 Dar timpul nu-l întoarcem înapoi.
Unii au noroc. Le merge numai bine.
Rămâi în urma lor, trec peste tine.
Așa e viața – luptă în zadar
Și undeva există un hotar,
În fața morții toți vom fi egali.

E NOAPTE

E noapte și iar tu te zbați în neștire,

Și cauți ca roua un strop de iubire,
Te sperie pustiul acestor pereți,
Ti-e gândul la zorii pe care-i aștepți.

Și somnul nu vine. E un haos nebun

Și eul refuză măcar un gând bun
Și mintea golită de toate în noapte,
În jur îți plutește doar singurătate.

De ce se repetă oare aceste nopți,

Pe care tot mai greu le suporți?
Aș vrea să am somn de ființă primară,
Să-mi închipui că aud p dulce vioară.
 E SEARĂ DE IARNĂ

E seară de iarnă și-i liniște grea,

Trecutul începe să aștearnă pe ecran viața mea.
O, câte steluțe, licurici mă privesc!
Am fost un magnet pe-un liman pământesc.
Puteam c-o privire ce e rău să opresc,
Și c-o alintare să le-arăt că-i iubesc.
Știam să descurc multe ițe încurcate,
Și să arăt drumul drept care duce departe.
Printr-un vers să fac mare iubirea de țară,
Pe cei răi să-i înghită mereu foc și pară.
Aduceam prin cuvinte susur lin de izvoare
Și cântam ciocârliei pe întinse ponoare

DOAMNA

Ați uitat-o pe doamna?

Ea nu v-a uitat!
V-a cuprins în viață
Și-n suflet curat,
Și e azi prea stingheră,
 Prea uitată a rămas
Să-i aduceți o floare,
Peste vremi la popas.

FRUNZA ȘI IARBA

Vorbesc cu frunza și cu iarba

Și vântul mătură cărarea,
Vorbesc cu frunza și cu iarba
Și în zadar e așteptarea.

Ce scurtă este viața Doamne,

Și ce puțin o prețuim,
Ne apucă dor de ea și foame,
În ceasul când ne despărțim.

Speram mereu că va fi bine,

Și cu buretele ștergeam,
Necazul ținut scai de mine,
Spre viitor mergând visam.
Dar precum nimeni nu se naște
Din voia lui, ci la-ntâmplare,
Sfârșitul zi de zi ne paște,
Chiar de nu stăm în așteptare.

Mă-nconjoară doar tăcerea

E grea viața la sfârșit,
De unde să mai iau puterea,
Să uit că toți m-au părăsit.

GÂNDURI ȘI ZBATERI

Vis șăgalnic, scump odor,

Poate mâine am să mor
Și nu te-am putut vedea
Împlinit în viața mea.

Am trăit cu capu-n nori,

Privind cârduri de cocori,
Mângâiatu-m-au cântări
Și miresmele de flori.
 Iarba verde la vedere,
Mi-a adus doar mângâiere
Nu m-am săturat nicicând,
Să privesc ce-i pe pământ.

Dar prea singură am rămas,

Ascult muzică-n ăst ceas,
Aș fi vrut să-mpart cu el,
Dorul spus în cântecel.

Viață, vis care te-ai dus,

Am ajuns lângă apus,
Nu știu ce mai e cu mine,
Cine să mă ajute? Cine?

Mă învârtesc ca un bolid,
Frică mi-e c-ajung la zid,
Numai am măcar dorințe,
Și trăiesc printre ființe.

Mă compar cu-n manechin,

Soartei nu pot să mă-nchin,
Ce să fac? Pe cine să cert?
Oare voi putea să iert?

*
 SUNT SUPĂRATĂ

Sunt supărată că au înflorit crinii,

Și n-ați venit măcar să îi vedeți,
Sunt supărată că mă știu vecinii,
Că-s singură între patru pereți.

Și-au înflorit pădure trandafirii,

Și nici măcar nu i-ați mai mirosit,
Bătut-au vânturi și adiau zefirii,
Când în spital, ăst trup s-a chinuit.

Nu-s vinovată că cerșesc iubire,

De la doi fi ce eu i-am zămislit,
Așa am fost făcută eu din fire,
Să pierd pe cei ce-n lume i-am iubit.

Și dacă inima nu vă îndeamnă,

Să mai veniți în prag de zile mari,
Să știți că mama voastră tot vă cheamă,
S-o ajutați când nervii-i sunt precari.

*
ARIPI DE-AȘ AVEA SĂ ZBOR

Aripi de-aș avea să zbor,

Să mă duc unde mi-e dor,
S-ating cerul și pământul,
Să mă înfrățesc cu vântul.

Să nu mai știe lumea rea,

Că trăiesc tot singurea,
Să văd muți, să văd câmpii,
Să văd ape străvezii.

Nu mă satur să privesc,
Raiu-acesta pământesc.
Dor de duc-am tot avut,
De când mă știu pe pământ.

Doar natura-i sora mea,

Că m-a știut mângâia,
Eu i-am spus durerile
I-am cântat cântările.
Ea m-a mângâiat cu flori,
Colorate-n mii culori,

*
 FII MEI

Fii mei or fi uitat,

Că doar eu i-am legănat,
Că speranțele de viață,
Le-am sădit în dimineață.

Ce bine era atunci,

Fiilor când erați prunci,
Mama vă tot mângâia
Și nu era singurea.

Orice greu ar fi avut,

O lua de la început,
Și privea spre viitor,
Cu speranță și mult dor.

Am muncit cum am putut,

Cât putere am avut,
Chiar de vreți sau de nu vreți,
Sunteți prețul unor vieți.

Viața mea și viața lui,

Și puterea dorului
Și nu vreau în schimb nimic.
Sunt cuvinte de bunic.
 Dar îmi este tare dor,
Și sfârșitul nu-i ușor,
Și la fel ca începutul,
Fiecare-si are rândul.

NU-ȚI E DOR

Nu-ți e mamă dor și dor?

Nu-ți e frică c-am să mor?
N-ai în lume lucruri sfinte?
Nu ai milă de-un părinte?

Stau în prag și tot aștept,

Inima se zbate-n piept,
Tot aștept și nu veniți,
Pe ce meleaguri trăiți?

De nu-i dor măcar obraz,

Mângâiere la necaz,
Să veniți și să plecați,
Pragul casei să-l călcați.
 Duminica în sărbători,
Chiar și brazdele cu flori,
Vă așteaptă să veniți,
Pe cărare să pășiți.

Să mă încurajați un pic,
Nu pierdeați mamă nimic,
Pentru mine nu mai sunt,
Bucurii p-acest pământ.

Toate-n jur mă fac să sufăr,

Lucruri adunate-n cufăr.
Pentru ce le-oi fi păstrat,
De ce le-oi fi adunat?

Lacrima

Sunt lacrimi grele ce le plângi

Și nu lucesc afară
Și-n veci n-o râde-un strop de cer
În unda lor amară.
 Așa fu lacrima dintâi
Ce nu putu să suie
În ochii mei ca-ntregii lumi
Durerea să și-o spuie

A stat o clipă tremurând

Pe culmea cea temută
De unde duce-un drum spre plâns
Și-un drum spre jale mută

Și-a curs n-apoi în noaptea ei

Săpând în piept cuibarul
Cerul sapă-n rama de sidef
Adânc mărgăritarul.

DRAGUL MEU

Pentru N.

Dragul meu cu ochii negri

Vin de mă cuprinde!
Vin, ca doar ființa-mi toată
Către tine tinde!
 Vin să stăm îmbrățișați
Că mi-e dor de tine
Și mi-s ochii-nlăcrimați
Și-adorm în suspine.

Dor mi-e de privirea ta

Vin, că mor de sete,
Vreau ca sărutarea ta
Iarăși să mă-nbete!

DE CE?

Te văd venind în gândul meu

Sunt singură și-mi este greu
Tu vii mereu, dar nu te-așezi
Eu te privesc, tu nu mă vezi.

E toamnă iar și nostalgii

Plutesc spre zările-argintii
Și gândul meu e plin de dor
O Doamne, nu-i deloc ușor!
 De ce n-am sprijin brațul tău?
Ca să pot merge când mi-e greu,
Prin frunza galbenă să-not
Sau iarna-n albul ei omăt?

De ce, de ce și iar de ce?

Dar cine să-mi răspundă?
Ce?

ADUN ÎN INIMĂ NECAZURI

Adun în inimă necazuri

Mai multe decât bucurii
Stârnesc în jurul lor talazuri
Ai mei iubiți și dragi copii.

De ce sunt răi, iubite Doamne

Și nu-mi aduc doar bucurii
Și-mi amintesc mereu de palme
Ce le-au primit la nebunii?
 Așa creșteau atunci copiii
Și poate și eu am greșit,
Dar i-am iubit. Ai mei sunt fii
Și-ntotdeauna i-am dorit!

Bunica-i accepta așa

Ca să-i atragă către dânsa,
Dar știu că totuși îi certa
De ei la mine se plângea!

Și nimeni nu m-a lăudat

Nici mama, tata, nici bărbatul
Și nimeni nu m-a respectat
Și singură-am purtat oftatul.

Așa ca ei n-am auzit

Pe nimeni să mă ocrotească
Și-n lume azi s-au rătăcit
Și n-au știut să mă iubească.

Pe nimeni n-am, decât pe ei

Și îi aștept să mă aline
Ei și cu mine suntem trei
Dar niciodată nu e bine.
 Când vei cădea, tu ține minte
Că nu e nimeni să te strige
Și nimeni nu va-ntinde o mână
Spre tine ca să te ridice

Bunica așa i-a educat

I-a despărțit cu rea voință
De mine s-au îndepărtat
Și au rămas fără credință

Unul e blând, dar vorba ceea

De zgâriat, zgârie rău,
Altul e dur. Eu caut cheia
Să îi adun în jurul meu.

Aș vrea să fie blânzi și buni

Să se-nțeleagă doar ca frații
Și să-mpletească în cununi
Gânduri și fapte cum fac alții

Puii mamei, pui și pui

Am rămas a nimănui
Cui să spun că nu mai pot
Că sunt singură de tot?
Unde-o fi binele spre care am râvnit,
Unde-i repaosul meu liniștit?
Iată-am ajuns să privesc în decor
Tot singură sunt și deloc nu-i ușor.

E TOAMNĂ IAR

Foșnește vântu-n frunze lin

Asemenea unui suspin
E toamnă iar!
Tot singură visez mereu
Așa am fost, așa sunt eu
E toamnă iar!
Tristețea este sora mea
Și nu voi mai scăpa de ea
E toamnă iar!
Eu n-am un sprijin pe pământ
M-asemeni cu o frunză-n vânt.
Muri-voi chiar?
Au cine mă va căuta
Atunci când eu mă voi muta
 E toamnă iar!
Și alte toamne vor veni
Atunci când eu nu voi mai fi
E toamnă iar!

E GREU

E greu când nu poți să-ți aduni

Nici gândurile-acasă,
Se duc mereu spre oameni buni
Dar nimănui nu-i pasă,
Nu știu de ce mi-e greu mai tare
Când este zi de sărbătoare,
Atunci când toți se strâng acasă
Și bucuria-i mare.

La mine rar mai deschid poarta

Și nu vin ca să stea,
Au treburi și-mi ascund privirea,
Să nu citească-n ea
Că-i tare grea povara vieții
Trăită prin străini,
Ce simt, cum plâng știu doar pereții
 Copiii-s flori cu spini
Frumoși cum numai trandafirii
Te-ncântă și te-atrag duioși
Te mângâie precum zefirii
Dar când înțeapă-s dureroși
Și nici nu curge sânge afara
Îl strângi în suflet și te-omoară!

DE UNDE SĂ TE-ADUC ACUM?

De unde să te-aduc acum?

Când vine toamna iar
Privesc pierdută-n zări de fum
Sunt eu aceasta chiar?

De ce rămas-am părăsită
Și fără nici un rost,
În lumea asta rătăcită
Mai rău decât am fost?
 Am căutat cărări ascunse
Crezând c-am să găsesc
Minuni doar pentru mine aduse
În raiul pământesc

Arunc în jur priviri absente

Nimic nu mai doresc
Simt doar dureri prezente
Degeaba rătăcesc

Realitatea n-o înțeleg

Plutesc mereu în haos
Nu știu ce fac și unde merg
Mă sperii de repaus!

AȘTEPT MEREU

Ce mai aștept nu știu nici eu

Mi-e tare greu
Acesta este drumul meu
Stingheră-am fost și am rămas
De la-nceput din primul ceas
Așa sunt eu!
 Acum când iarna bate-n geam
Regret din nou că nu mai am
Cui să-i deschid
Că nu mai vine nimeni
Că e pustie casa mea
Și ușa-i zid.
Va trebui să stau inchisă
Nopți lungi și zile – soarta-i scrisă
De sacre legi
Ce dacă sufletul se zbate
Și înalță rugi că nu mai poate
Naturii-ntregi.
Ce să mă fac și cui să-i spui
Că am rămas a nimănui
O, dă-mi putere Doamne bune
Să uit că-s singură pe lume.

NINGE FRUMOS

Ninge frumos. E iarnă iar.

Albul imaculat și pur
Din nou mă desparte clar
De viața celora din jur.
 Fac pasi de dans fără să vreau
După al muzicii îndemn
Nu știu de-i bine să mă iau
După al auzului cherem

De ce-ai sădit în mine mama,

Comori ascunse la vedere?
E visul vechi ce se destramă
Fără să am o măngăiere.

VĂ VĂD MEREU

În gândul meu
Vă văd mereu
Frumoși și tineri și voinici
Imi place să vă știu așa.
Dar ați crescut, nu sunteți mici
Spre alte culmi veți îndrepta
Și idealuri și viața.
Tot cred mereu că defilați
Într-un șirag de Feți-Frumoși
Că pe un covor de flori călcați
Că vă privesc mulți ochi duioși
Iar voi cântați în uniforme de soldați
 Ce să mă fac? Așa sunt eu!
Plutesc mereu în jurul meu
Doar amintiri cu chipuri dragi
O, Doamne daca mă iubești
Vreau doua inimi să unești
Pe doi copii ai mei ce-i știi
Ca două flori – și pe nurori.

BATE VÂNTUL

Bate vântul iar și ninge

La mine n-are cine să strige
N-are cine să mă cheme
Gândurile le strâng gheme.

Și sunt grele și mă doare

Că e iarnă cu ninsoare
Și eu sunt străină cuc
Și n-am unde să mă duc.

C-ai mei sunt plecați departe

Fiecare-n altă parte
Și nu stiu cum să mă-npart
Și cărarea cui s-o cat.
 Casa noastră cald bordei
Nu mai are acum temei
E pustie și mi-e frică
Unde să plec la o adică?

De ce-oi fi fost blestemată?

Să rămân înstrăinată
Să aștept mereu la poartă
Poate, poate s-o-ndura
Să mai vie cineva .

AM JINDUIT

Am jinduit e drept, după dantele

După mătăsuri și după inele
Și după titluri ce le puteam face
Cu-a mele forțe, nu prin ”x” mijloace.

Dar am călcat pe o cărare mică

Pentru că alții imi sădiră frică
Și conștiință doar pentru dreptate
Fără să știu că-n lume-i strâmbătate!
 M-am mulțumit doar cu priviri duioase
Și cu cuvinte-n gânduri mincinoase
Și am privit doar cerul și pământul
Și jalea mea a auzit-o vântul.

M-am mulțumit să am un pat de frunze

Și ornamente păsări, fluturi, gâze,
Dar n-am acum măcar un mic bordei
Să ningă peste el floarea de tei.

Si nici o vorbă care să aline

Să-mi spuna cineva că va fi bine.
Nu-i o privire să mă încălzească
Și nici o inimă să mă iubească.

ȘI UN CÂINE AȘTEAPTĂ SĂ ÎL MÂNGÂI

Și un câine așteaptă să îl mângâi

Să îi spui o vorbă bună
Dar eu durerea cui să-i spun
Tu soarta mea nebună?
 Din zi în zi mi-e tot mai dor
Și-i vai și-amar de mine
De ce am trăit? De ce să mor?
Și nimeni nu mai vine!

Ca un copil ce-i părăsit

Aș vrea să mă cuprindă
Și să-mi șoptească un glas iubit
Și masa s-o întindă.

O floare să-mi aducă-n dar

Și-o vorbă minunată
Eu pacea sufletului vreau,
Dar uite, nu mi-e dată!

TRIMITE MAMA PE NOR

Trimite mama pe nor

Mult fierbintele ei dor
Să vă mângâie, să stea
Pașii unde v-ar purta.
A trecut mult timp de când
N-ați venit, pragul trecând
Eu sunt tare singurea
În această lume rea.

Mi se pare câteodată
C-am rămas aici uitată
Că e calea tare lungă
Doar gândul poate s-ajungă.

Nu știu de ce mi-a fost scris

Să pierd totul ca-ntrun vis
Să mă zbat fără de rost
Și să tot întreb: Ce-a fost?

GATA!

Gata! Greu m-am lămurit

Voi trăi, de n-am murit!
Ce dacă am crezut că am
O familie în ăst neam?
Și am așteptat mereu.
Să m-ajuți când mi-e greu
Și că ei s-au întrecut
Să-mi arate că n-au vrut
Să m-ajute să trăiesc
Ce dacă îi mai iubesc?
Singură-am rămas și gata!
Nu e mama, nu e tata
Nu sunt frați și nici surori
Tocmai bine. Poți să mori!
Ce dacă-am crezut că pot
Să educ câte-un nepot
Și nici chip n-a fost să fie
Și-am rămas în pustnicie
Dar o fi vre-un Dumnezeu
Să m-ajute când mi-e greu.

AM UȘILE DESCHISE

Am ușile deschise
Nu vreau să le închid
Trăiesc mereu în vise
Dar ochii îi deschid.
 Vreau să vă aducă dorul
Acasă peste prag
La matcă, ca izvorul
La cuibul nostru drag.

În goană-au trecut anii

Sperând în împliniri
S-au scuturat castanii
Trăiesc cu amintiri.

UNII AU NOROC CU CARU’

Unii au noroc cu caru’

Numai eu am cu paharu’
Așa am fost sortită eu
De sus, de la Dumnezeu.

Drumul mi-a fost însemnat

Tot cu spini însămânțat
Și pe drumul vieții mele
M-am uitat mai mult la stele.
 Nori au fost și m-au plouat
Iarba unde am călcat
Soarele m-a dogorât
Și din suflet am iubit.

M-m îmbolnăvit de dor

Și de dor eu am să mor
Vorbe bune-am așteptat
Nimenea nu mi le-a dat.

Am trecut pe lângă bine

Răul s-a legat de mine
N-am vrut bani, n-am vrut avere
Am cerșit doar mângâiere.

Am vrut cer și soare

Iarbă verde, crengi în floare
Gânduri bune-am dăruit
Nimănui n-am trebuit.

*
 BLESTEM

Să va ducă Dumnezeu
Acolo unde am fost eu
Peste tot am tot cerșit
Vorbe bune n-am găsit.

Am umblat și-am căutat

Și nimenea nu mi-a dat
Mângâiere am cerșit
Nicăieri nu am găsit!

MAMĂ, SPUNE-MI O POVESTE!

Mamă, spune-mi o poveste!

Vreau s-adorm, sa uit
Toate gândurile aceste
Care mi-au venit.

Spune-mi mamă vorbe bune

Vreau s-adorm de tot!
Cântă viforul pe strune
Mamă, nu mai pot!
 Am gustat și miere-n viață
Dar mai mult venin
Ursitoare precupeață
Eu mereu suspin!

N-are cine să mă-npace

Să-mi aline dorul
Peste tot sunt spini și ace
Unde-i ”zburătorul”?

E TRIST CÂND NIMENI NU MAI VINE

E trist când nimeni nu mai vine

Chiar dacă este așteptat
Când ai rămas doar tu cu tine
Și vezi ce mult te-ai înșelat.

Că ți-ai dorit o bătrânețe

Cu liniște și cu nepoți
Dar vai, ei nu au ce să-nvețe!
Ce-ai fi dorit să dai, nu poți.
 Că te-au uitat de-acum și fii
Ce să mai zicem de nurori?
Își văd de-a lor gospodării
Nu mai sunt frați și surori.

Trec zile-n rând pustii și reci

Și nopți când bate vântu-n geam
Nu-ntreabă nimeni cum petreci
O frunză-n vânt, ruptă de ram.

UN LABIRINT

Un labirint fără ieșire

Mi-a fost viața ce-am trăit
Speranța presărată-n fire
C-am să găsesc ce mi-am dorit.

Umblat-am pe cărări pe care

Nu merge orice pământean
De-aceea-a fost durerea mare
Și tot s-a risipit în van.
M-am risipit spre ceru-albastru
Și m-a hrănit balsam de flori
M-a mângâiat sclipiri de astre
Și muzica mi-a dat fiori.

Potecile le-am vrut tivite

De flori de câmp îmbietoare
Privirile mi-au fost umbrite
De macii roșii din cărare.

M-a ars mereu un dor nebun

De vorbe blânde și curate
Pe care n-am cui să le spun
De nimeni n-au fost așteptate!

Auzul mi-a fost pângărit

De vorbe crude –ofensatoare
Și nimănui n-am trebuit
Am capu-n nori. Vai de picioare!

La cap de drum întotdeauna

Raza speranței s-a ascuns
Oare speranța e minciuna?
Miracolul de neajuns?

*
VOR ÎNFLORI CURÂND BUJORII

Vor înflori curând bujorii

Frumoși, la fel cum sunt feciorii
Și minunate margarete
Gingașe, albe și cochete.

Mireasma lor va duce-o vântul

Va parfuma întreg pământul
Natura va zâmbi la soare
Și vor veni din nou cocoare.

Dac-aș putea și eu să zbor

Să am alături un cocor
Sub aripi să mă ocrotească
Și-n viață să mă însoțească.

SOACRA MEA

Soacrea mea în tinerețe

A trăit tot cu tristețe
Singurică așteptând
Un bărbat mereu plecând.
 Apoi eu la tinerețe
Ce mai viață cu tristețe
Omul meu mereu plecat
Eu în prag l-am așteptat.

Au venit apoi băieții

S-au dus anii tinereții
Au plecat, eu am rămas
Și pereții nu au glas.

O UMBRĂ A TRECUT

O umbră a trecut pe lângă geam

Am deschis ușa s-o primesc în casă
Dar ea plecase, dispărând fricoasă.

O fi fost mama ori o fi fost tata

Venind să vadă ce-i mai face fata,
O fi fost mama soacră sau bărbatul
Ca să audă ce vorbește satul.
 Parcă nici n-au fost vre-odată
Și mi-e dor să-i am
Mamă bună, dragă tată
Eu pe nimeni n-am.

Păreri, fantome în singurătate

Gânduri răzlețe căutând spre moarte
Eu nu vă pot aduce înapoi
Așa că voi veni și eu la voi.

MURIM CUM TRĂIM

Murim cum trăim

În ritmul mai lent sau mai viu,
Ne-așteaptă același sicriu
Așa cum în viață alergăm,
Sau leneși de-abia ne mișcăm,
Așa cum iubim de profund,
Așa cum ne naștem,
Pe rând.

*
 DE CE-AȚI PLECAT?

De ce-ați plecat, maicuța mea departe?

Leac pentru dor nu-i scris în nici o carte
De ce ați plecat și m-ați lăsat străină?
Voi m-ați făcut! Eu nu am nicio vină!
E toamnă iar, e așa frumoasă luna
Cad frunze iar și eu visez într-una
E prea pustiu și nu știu ce-i cu mine
Nu-mi fac probleme zilele de mâine
Ce-o fi, o fi! Dar prea pustie-i casa
De ce trăiesc? De ce să mai pun masa?

UN COPIL E DULCE

Un copil e dulce
Îl ocrotești la sân
Îi cânți ca să se culce
Atunci nu ești bătrân!
 Ani de zile îl îngrijești
Ca să crească mare
Și ești mândru și-l iubești
E precum o floare!

Îl îmbraci că e frumos
Te-ngrijești de hrană
După ani când ești ghebos
Uită că-i ești mamă.

Tu în fiecare seară
I-ai făcut căldură-n casă
Și n-a trecut nici o vară
Fără marea cea frumoasă.

Ai spălat că ți-a fost drag

De-a fost noapte, de-a fost zi
Și l-ai așteptat în prag
Tot sperând că va veni.

Dar acuma ești zgârcită

Că nu dai tot ce-ai muncit
Poate mintea-i zăpăcită
Că-nprejur tot a pierdut.
Așa cum v-am dus de mână
Când erați voi mititei
Poate aștept și eu, bătrână
Ajutor: baieții mei

DACĂ N-AR FI CĂRȚILE

Dacă n-ar fi cărțile

Doamne, ce m-aș face?
Dacă n-ar fi florile
Cine m-ar întoarce?

De n-ar fi albastru-cerul
Stelele și luna
Ar fi viforul și gerul
Eu aș plânge-ntruna.

Frică mi-e să uit trecutul

Care-i dus departe
Viitor, necunoscutul
Scris o fi în vre-o carte?
 Viața mea se aseamănă
Cu mersul pe sârmă
Are umbra geamănă
Și nimic în urmă.

BATE CEASUL TIC-TAC LIN

Bate ceasul tic-tac lin

Fie noapte, fie zi
Timpii morți sau cei ce vin
La ce oare-or folosi?

Amintirile ca-n filme

Parcă ieri s-au petrecut
Întâmplări, povești intime
Ce departe-au dispărut.

Totu-a fost ca un vârtej

Care acum s-a oprit
Alergare în manej
Numa’ eu am obosit.
 Mă-nbătam de bucurii
Nu oboseam muncind mereu
Fericită-ntre copii
Și uitând de mine, eu.

Nu știam c-acest vârtej

În curând se va opri
De-o bătrână-acum în bej
Nimeni nu-și va aminti.

Telefonul, mut mereu

Nu mă-nteabă ce mai fac
Nopți și zile trec mai greu
Eu trăiesc, sau mă prefac?

V-AȚI PRINS DE MÂNĂ CÂTE DOI

V-ați prins de mână câte doi

V-ați scuturat ca de-un gunoi
De lume fața mi-am ascuns
Zile și nopți eu am tot plâns.
 Și-au trecut zile, săptămâni
Și multe, multe luni
Trecut-au anotimpuri, ani
Și sunt zgârcită, că n-am bani.

Și zboară gândul meu nebun

Mai repede ca un lăstun
Când toamna vine printre nori
Mă pierd în cârduri de cocori.

O vrăbiuță dac-aș fi
În geam la voi aș ciocăni
Să puneți firmituri pe geam
Că-n lume doar pe voi vă am.

Aștept o vorbă de la voi

În zilele cu vânt și ploi
Și cu zăpezi cu iarna grea
Cu arșiță de vară rea.

Și-mi vine-așa mereu să plâng

Când poamele din pomi le strâng
Când înflorește-o viorea
Când uscă frunzele bruma.
 Degeaba florile-nfloresc
Și păsările ciripesc
Și crengi se clatină ușor
Că mie tot mereu mi-e dor.

PENTRU DANI

Privim în trecut
Cu ochii mirați
Gingașa copilărie.
De vreme nici unul
Nu suntem iertați
Ceasornicul timpului știe
Pășim peste praguri
Din urmă mânați
Și vremea pecetea și-o scrie
Ne bat uragane
De valuri purtați
Speranța în suflet e vie
Miracolul vieții
Ne poartă pe toți
Viața la fel ne îmbie.
 SOLII NEGRI

Îmi bat în poartă solii negri

Să vadă cât mai am de stat
Și nimeni nu mă poate-ntoarce
Din drumul care mi-a fost dat.

Din nou e toamnă și mi-e dor

De tot ce-n viață am visat
De bunătatea sfinților
Și calmul toamnei parfumat.

Aș vrea să strâng la piept natura

Cu frunze galbene și flori
Să mătur iarăși bătătura
Să zbor cu cârdul de cocori.

Ce mi-am dorit? Ce mai aștept?

Noian de gânduri strâng la piept
Mamă natură te-am iubit
De la-nceput pân’ la sfârșit!

*
 MEDITAȚIE

Sclipește roua-n iarba verde

Parfum de flori mă-nbată iar
Privirea-mi în abis se pierde
Mă rătăcesc, nimic nu-i clar.

Mă bate vântul și mă-ndoaie

Sunt singură și-mi este dor
Mă răcorește-un strop de ploaie
Și caut umbra unui nor.

Aș vrea să stau pe iarba rece

Cu frunze să mă-nfașor
Și vuietul din piept să sece
Să nu mai știu ce-nseamnă dor!

TRĂIEȘTE CLIPA!

Trăiește clipa, nu privi-napoi

Și ia din viață tot ce ți se-oferă
Că viitorul poate fi himeră
Și vremea nu se-ntoarce înapoi.
 Te bucură de dulcea înserare
De luna plină ce pe cer apare
De stele sclipitoare de pe cer
Sunt aurii, dar pân’ la ziuă pier.

Închină-te la răsărit de soare

Mângâie florile de pe cărare
Te oglindește-n roua frunzelor
Că toate-s vii, dar până-n seara mor.

Fii radios cu toți ce te-ntâlnesc

Sunt oameni ca și tine – iubesc
Cu blândă privire
Câștigi fericire.

PENTRU FLORIN

Se-nchide cercul vieții

Cel rotund
O zi n-ai depășit
Pe acest pământ.
 Cad fulgi pufosi
Pe recile sicrie
Câmpia-mbracă
Haină argintie.

Cuțitul înghețat
Al iernii reci
Doboară vieți
Pe scurtele poteci.

În labirintul de cărări
Al vieții
Te-ai prins în lațul
Mincinos al morții.

Să urci pe scara
Razelor de lună
În cor de îngeri
Domnul să te pună.

Să ai în jur
Întinderi de verdeață
Și mii de flori
Să îți apară-n față.
 Suflete blând
Cu melancolici ochi
Cu trup plăpând
Ca trestia te-ai frânt.

Să te-nsoțească
Gândurile mele
Spre galaxiile
Înaltelor stele.

Mama ta, cea plină de dor

RUGĂ

Fă Doamne Bunule dreptate

În lumea plină de păcate,
Nu le mai da la cei bogați,
Ei uită c-au în lume frați.
Nu le mai rotunji averea,
Nu le mai da doar lor puterea,
Cei ce-au muncit nu au averi,
Și nu vor mai avea puteri,
Să mai muncească,
Nici pentru ei la bătrâneți s-agonisească
Ei cei săraci au dat la frați,
Au îngrijit copii și tați,
Acum când singuri au ajuns,
Viața lor e la apus.
Degeaba știu că ei au dat,
Degeaba viața au ratat.
Norocul nu ține cu ei,
Norocul este-al celor grei.
Grei de-averi, grei de puteri,
De kilograme, scutieri,
Au vile, mașini și tractoare,
El cel sărac nimic nu are.
Iar Ție-ti cere îndurare,
O să i-o dai?
O vrea aici, pe acest plai!

VINE IARNA

Vine iarna, iarnă grea,

Nu mai vine nimeni,
Nici s-aducă, nici să-ntrebe,
Nici s-aprindă-n vatră lemne.
 Să te-ntrebe ce mănânci,
Și să-ti spună când te culci:
Noapte bună!
Mai trăiești mamă nebună?
Nu mai aștepta-n zadar,
Vorbe bune – dulce dar.
Ce dacă ai crescut copii,
Te-ai zbătut în datorii,
Să le fie bine lor,
Ce contează că ți-e dor!
Darul se măsoară-n bani,
Nu în munca ta de ani,
Nu în nopți pierdute-n baie,
Nici în pâinea din copaie,
Nici în zile de odihnă,
Nici atunci nu aveai tihnă.
Nopțile făceam pachete,
Lustruiam pantofi și ghete.
Lunea când plecam la școală,
Mă țineam de gard – sfârșeală.
Că doar nimeni nu zicea:
Tu cât timp vei mai putea?
Să ai gospodărie și servici,
Grădină, vie, păsări, soț, bunici,
Copii la școli pe la oraș,
Și ședințe - mintenaș.
 Fără vre-o planificare,
Pe deasupra reciclare.
Adunări în zi de Paști,
Și serbări – n-ai timp să caști.
Miel și drob, fazan, salate,
Pește, curcan - să le faci toate.
Iepuri și cârnați, pastramă,
Cești, pahare – mare dramă,
Pui și rațe și plăcinte,
Nu mai eu știu Doamne Sfinte!
Rufe bine apretate,
Parfumate și călcate
Și dacă mai ai putere,
Curățenie – la vedere.
Și acum au uitat tot,
Da, acum când nu mai pot!

VUIESC STIHIILE-N VĂZDUH

Vuiesc stihiile-n văzduh,

Și-arată iarna fața,
Plutește-n cer răul duh,
Al relei babe Cloanța.
 Pustiu și frig și-negurat,
E totul în natură,
Și vai de omu-nsingurat,
Stingher, fără căldură.

Căldura vorbelor ar vrea,

La suflet să-i ajungă,
Să poată ninge iarna grea,
Cu noaptea ei cea lungă.

Dar cui să-i pese că undeva,

O inimă bolnavă,
Așteaptă-n van ca cineva,
Sosind fără zăbavă.

S-aducă un zâmbet ofilit,

Dar vezi – poștașul n-a venit,
Și zilele au tot zburat,
Degeaba ea a așteptat.

*
 LA ANIVERSARE

Noroc și bine să ai de ajuns,

Să urci pe scara vieții tot mai sus,
Să fi încrezător în tot ce faci,
Tot răul în picioare tu să-l calci!

Să ai doar primăveri senine,

Și dimineți de soare pline,
Tot ce dorești să se-mplinească,
Norocul să te însoțească!

TĂCEREA GREA

Ca lespedea-i tăcerea grea,

Când intră noaptea-n casa mea,
Și singură privesc pereții,
Închisă-n închisoarea vieții.

Gândul nebun se chinuiește,

Zădărnicia-l învârtește,
Se rupe-n mine orice stăruință,
Ce gol imens! Ce suferință!
 Voi mai putea să judec mult?
Ce va ieși din ăst pământ?
O, dulce briză, mângâiere,
Cât va dura a mea putere?

PESTE COVOR DE VIORELE

Peste covor de viorele,

Presară Dochia fulgi de stele,
Zambile cu miresme grele,
Le mișcă-n vălurele.

Aș vrea să fie doar un joc,

Și Dochia fără de cojoc,
Să se-nfioare de noroc,
Sub raza soarelui de foc.

Dansează fulgii-n dansuri largi,

Lucesc pe frunzele de fagi,
Pornesc pe potecuțe dragi,
Luând poveștile-n desagi.
 Zăpada mieilor de duce,
E primăvară la răscruce,
Și apa-n streșini cântă dulce,
Mi-e dor și nu știu unde m-oi duce.

CÂNTEC

Singură prin ploi și vânt,

Singurică pe pământ,
Singură printre zăpezi,
Prin grădini cu frunze verzi.

Mii de păsări de-ar cânta,

Tot stingheră m-ar afla,
Mii de flori în jur de sunt,
Singură sunt pe pământ.

Roi de fluturi de-ar zbura,

Împrejur nu-i nimeni,
Toată lumea de-ar hori,
Eu tot singură voi fi.
 Ceru-albastru și senin,
Pentru inimă e chin,
Mai bine ploaie și nor,
Ca să-mi fie mai ușor.

Eu mă legăn fără vânt,

Bocetul la mine-i cânt.
Știe numai inima,
Ce sărată-i lacrima.

MARTE

Puternice Marte, zeu al războilului,

Arșița focului, mâlul noroiului,
Focul și apa, antagonistele,
Zilele vesele, zilele tristele.

Gânduri senine de vise pline,

Gânduri ciudate și încurcate,
Cine să le aleagă în al meu cuget,
Cum să încapă în bietul suflet?
 Blândă și bună îmi este firea,
Răzbunătoare, mândră iubirea,
O vorbă bună e o minune,
Și doctor mare e cel ce o spune.

Ca uraganul transformă firea,

Vorba otrăvită omoară iubirea,
E greu balastrul făcut de ele,
Părțile bune, părțile rele.

Ce schimbătoare făptură tu ești,

Ființă născută în zodia pești,
Contradictorie și încrezătoare,
Le dai pe toate pe un zâmbet si-o floare.

CĂND E ZI DE SĂRBĂTOARE

Când e zi de sărbătoare
Inima mai rău mă doare,
Suferă de-o boală grea,
Se adună zi de zi,
Și mereu mai greu va fi.
Se duc ierni și primăveri,
 Toamne dulci și calde veri.
Toate vin cu bucurii
Și cu doruri de copii,
Cu speranțe c-or veni,
Vorbe bune mi-or șopti.
Cu regrete că n-au fost,
Că mă zbat fără de rost.
Când copilul este mic
Și nu știe de nimic,
Mama are grija lui,
Numai bine puiului!
Dar când puiul a crescut,
Nu mai știe ce-ai făcut.
Și te uiți cu ochii-n zare
Și-l găsești pe vre-o cărare.

CINE-N BRAȚE TE-A LUAT

Cine-n brațe te-a luat?

Cine pașii ți-a purtat?
Cine-a plâns când te-a durut?
Cine mare te-a făcut?
Cine s-a bucurat de tine
 Când în viață ți-a fost bine?
Cine-a dat cât a avut
Și a făcut tot ce-a putut?
Ai uitat copilul meu,
Eu sunt singură mereu.
Și te-am învățat să scrii,
Dacă aici nu poți să vii.
Vorbele de la copii,
Țin și loc de doctorii.

AȘA GÂNDEȘTE O FOSTĂ

ÎNVĂȚĂTOARE

Ce bucuroși suntem când trece noaptea,

Și că începe iar o nouă zi,
Fără să știm că mergem spre cetatea
De unde înapoi n-am mai privi.

Și toate vor rămâne așa în fire

Căci nimic nu vom lua cu noi,
Pământului lăsa-vom moștenire
Tot ce-am muncit, iar noi pleca-vom goi.
De ce să nu-nvățăm atunci de mici
Că toate-n lume n-au nici o valoare,
De ce să strângem ca niște furnici,
Când viața prețuiește cât o floare.

De ce atâta chin cu începutul,

La fiecare-n viață pași mărunți,
Dacă la bătrânețe vezi trecutul,
Doar ca escaladarea unor munți.

De ce să nu lăsăm pe fiecare,
Să-și manifeste a lui porniri de voie,
Mai bine să-nvețe reguli de purtare,
Căci de știință nu au toți nevoie.

Așa gândește o învățătoare

Ce ani întregi s-a chinuit mereu,
Ca să priceapă acum la pensionare
Că drumul ei a fost nespus de greu.

Șomer mai bine poți dormi,

Nu dai la nimeni socoteală,
Banii ti-i dă, oricâți or fi,
Doar pensia – nu-i vre-o scofală.

*
MĂCUȚĂ, BUNĂ MAMĂ

Măicuță, bună mamă

De ce m-ai blestemat
Să fiu stingheră-n lume
Atunci când ai plecat.

De ce nu ți-a fost milă

C-am fost copilul tău,
De ce atâta silă?
Va știi doar Dumnezeu.

Mi-ai spus c-ai luat perdele,

Să fi cu nora-n ton,
Dar numai casei mele,
Purtat-ai ghinion.

Ce mult mi-aș fi dorit,

Să am și eu perdele,
Să am geam împodobit
Și să privesc la stele.

Nu ți-a plăcut măicuță

Să mă împodobești.
Am fost o sărăcuță,
Ce chin ca să mă crești.
 Nu cred c-am fost urâtă
Și nici înceată-n minte,
Am fost numai crescută
Să fiu copil cuminte.

Cu ce m-am ales mamă,

Dacă te-am ascultat,
Viața mi-a fost dramă
Și mult am regretat.

IDEALU-I O PAIAȚĂ

Idealu-i o paiață,
Viața e un carnaval,
E subțire ca o ață,
Și atârnă vertical.

Ce dacă tu urci pe trepte,

Chiar daca ai vrea să zbori,
Alții au doar linii drepte,
Le parcurg în ascensor.
 Unii au noroc cu caru’
Și toate le ajung ușor,
Numai tu ai cu paharul,
Și speranța ta e nor.

De aceea ține minte,

Mergi și nu privi-napoi,
Daca i-a căzut un dinte
Urmează să îi cadă doi.

Ia din viață ce-ti oferă,

Nu gândi că e păcat,
Viitoru-i o himeră
Crezi că-l prinzi dar a plecat.

Timpul e ca tăvălugul,
Rămâi gol ca după jaf,
După el apare plugul,
Și te amestecă în praf.

Toți purtat-am măști în viață,

Unii au râs și alții au plâns,
Fiecare a fost paiață,
Dar p-același drum s-au dus.

*
 A 40-a ANIVERSARE

Mai eram și eu ca tine,

Trecut-au anii, acum văd bine,
Ce speriată am fost atunci,
Trepte suite peste stânci.

Suna în urechi prea dur și sinistru,

Ca de la Dunăre la Nistru,
O carte am primit în dar,
De la director, om cu har.

Și când mi-a dat-o era trist,

În ochi cu lacrimi, pesimist,
Erau ani mulți? Erau puțini?
Destui! Și pentru ei suspin.

Vor trece ani poate mai buni,

Vom lăcrima pentru străbuni,
Și roata s-o învârti mereu,
Chiar de-o fi poate mai greu.

Mereu vom crede optimiști,

Că alții vor trăii mai triști,
Că nouă ne va fi ușor,
Că nu ne vom păli de dor.
 Dar fiecare are un drum,
Poate mai bun decât acum.
Vom pune semne de mirare,
Atunci când inima ne doare.

Așa e viața, așa a fost,

Și tânguirea n-are rost,
Mereu vom crede că la noi,
Nu vor veni griji și nevoi.