CÂND ȘI CUM A APĂRUT LIMBA ROMÂNĂ?

Limba latină
În puținele ore de istorie a limbii române predate la școală se învață că limba română provine
din latină. Nu se prea explică însă cum s-au petrecut lucrurile. Despre modul cum a ajuns latina în
Dacia se știu mai multe de la orele de istorie: în urma războaielor dintre Decebal și Traian, Dacia a
fost cucerită, în anul 106 d.H., și a fost transformată în provincie romană. Imperiul Roman era, la
acea vreme, un stat unitar, în care limba latină servea drept mijloc de comunicare între toți locuitorii
Imperiului.
Latina s-a instalat și în noua provincie, odată cu administrația și cu armata romană. La fel ca
în celelalte provincii cucerite, într-o primă fază, dacii au fost siliți de nevoile practice ale vieții să
adopte latina ca limbă secundară, folosind- o în relațiile lor cu administrația, cu armata și cu
coloniștii romani.
Se știe din scrierile latinești că în Gallia, de exemplu, cei care au adoptat la început limba
latină au fost nobilii și comercianții. Primii și-au trimis copiii la școli romane pentru că numai astfel
puteau promova în magistratura Imperiului. Comercianții aveau și ei interes să o învețe, fiindcă latina
era limba comerțului din întregul Imperiu.
În a doua fază, latina a devenit mijlocul de comunicare principal; vechile populații și-au abandonat
limba maternă, a cărei sferă de utilizare s-a restrâns din ce în ce mai mult (mai era folosită, probabil,
ca limbă de conversație în familie). Acest proces de adoptare a limbii latine și de părăsire a limbii
materne se numește romanizare și a avut loc în toate regiunile cucerite de romani. Latina introdusă în
Dacia, vorbită de locuitorii acestei provincii, s-a modificat, cum s-a întâmplat și în celelalte provincii
romane; după destrămarea Imperiului (secolul 4), latina s-a dezvoltat în varietăți ce devin, cu timpul,
limbile romanice.
Timp de câteva secole a avut loc o evoluție lentă, care a făcut ca latina să sufere schimbări așa
de mari încât în secolul 8 se poate vorbi de apariția limbii române, în urma unui proces îndelungat de
transformare a limbii latine. Elementele care dovedesc că în toate provinciile romane se dezvoltă
limbi noi (fapte fonetice, forme gramaticale sau cuvinte diferite de cele din latina clasică) apar în
textele latinești din Occident încă din secolul 6, ele fiind mai numeroase în tot cursul secolului 7 și la
începutul secolului 8: latina din aceste texte nu mai este latină, dar nu este încă nici limbă romanică
(română, franceză, italiană, spaniolă).
Într-o excelentă lucrare, Latina dunăreană, I. Fischer a arătat că postularea unei faze
romanice, de tranziție între latină și limbile romanice individualizate, are un echivalent în logică,
citând în acest sens forma dată celebrului tip de raționament antic numit sorit de filozoful grec
Chrysippos: care e momentul când firele de nisip devin prin acumulare o grămadă de nisip?
Pentru a determina momentul când acumularea cantitativă a firelor de nisip devine o nouă calitate,
grămada, filozoful stoic propune o perioadă de „repaus”, de abținere de la o afirmație; după acest
„repaus”, se poate constata neîndoielnic apariția „grămezii”. Or, perioada de „repaus” între limba
latină și fiecare dintre limbile romanice individualizate corespunde fazei latinei romanice din fiecare
provincie.
Singura limbă de civilizație până în secolul XII
Primul care a observat că s-a petrecut ceva cu latina a fost împăratul Carol cel Mare (768-
814), inițiatorul „Reformei carolingiene” care promova „salvarea” latinei scrise prin întoarcerea la
normele latinei clasice. El a adus din Anglia un călugăr savant, Alcuin, pentru a preda latina la
mânăstirea Saint-Martinde-Tours. Împreună cu alți călugări învățați din Irlanda, Anglia și Italia, care
știau latinește, a realizat o „purificare” a limbii latine scrise, religioase și administrative, eliminând
haosul fonetic și gramatical care cuprinsese limba scrisă sub influența practicării ei orale. Pentru
acest demers a luat ca model latina literară, operele autorilor creștini cultivați și tratatele de gramatică
ale Antichității.
Această limbă, cunoscută sub numele de latina medievală, a constituit în Evul Mediu limba
bisericii, a administrației și a culturii, singura limbă de civilizație până în secolul 12. Din aceeași
epocă avem o altă dovadă, de data aceasta directă, că latina vorbită ce stă la baza limbilor romanice
se deosebea de latina clasică. În 813, Conciliul de la Tours recomandă, în scopul sporirii
accesibilității, traducerea predicilor din latină în rustica Romana lingua.
 Textul este deosebit de clar în ceea ce privește motivația: quo facilius cuncti possint
intellegere quae dicuntur „ca să înțeleagă cu toții mai ușor ce se spune”. După 30 de ani, la 14
februarie 842, este redactat textul Jurămintele de la Strasbourg (Les Serments de Strasbourg), cel mai
vechi document de limbă romanică păstrat până astăzi.
Substratul romanic
Am prezentat pe larg cum au apărut limbile romanice, deci și româna, evocând fapte mai
puțin cunoscute cititorului român. Precizez astfel că, de fapt, primele cuvinte româna le are de la
mama ei, latina. Într-un episod următor o să arăt tot ce este esențial pentru istoria primelor cuvinte
românești, cele moștenite de la limba-mamă: câte cuvinte avem din latină, legătura dintre istoria
românilor și limba lor, evoluția în română a cuvintelor moștenite, dispariția unor cuvinte latinești,
urme ale unor cuvinte latinești dispărute etc.
Spre deosebire de alte studii consacrate istoriei lexicului românesc moștenit din latină, în
încercarea mea de a face cât mai clară această istorie, voi compara, ori de câte ori va fi posibil, cele
petrecute în română cu situația din celelalte limbi romanice-surori. Pentru a satisface curiozitatea
unor eventuali cititori, spun de pe acum că româna a moștenit din latină aproximativ 2.000 de
cuvinte-bază (în numărul acesta nu sunt incluse cuvintele derivate); același număr de cuvinte s-a
păstrat în fiecare dintre limbile romanice.
Unele dintre aceste cuvinte (500) au fost moștenite în toate limbile romanice, sunt
panromanice; altele s-au conservat numai în una sau în unele dintre limbile romanice. Am arătat mai
sus cum s-a produs romanizarea lingvistică, cum vechile populații și-au abandonat limba în favoarea
latinei. Adaug acum că limbile vechilor populații au lăsat urme în lexicul latinei din diversele
provincii ale Imperiului. Este firesc ca băștinașii daci romanizați să fi denumit, vorbind latinește, prin
cuvinte din limba lor unele noțiuni pentru care, din diverse motive, nu aveau la îndemână cuvinte
latinești.
Termeni referitori la flora și fauna regiunii sau la forme de relief de mici dimensiuni, precum
și termeni speciali din domeniul unei profesiuni importante la daci, păstoritul, acestea erau cuvintele
cele mai potrivite spre a fi adoptate de lexicul latinei dunărene. Istoria acestora este deosebit de
interesantă, mai ales dacă se compară cu situația cuvintelor similare din celelalte limbi romanice.
Toate sunt cuprinse sub denumirea de substrat romanic. Istoria lor este tulburătoare, pentru că
limbile preromane nu sunt cunoscute direct, spus altfel, nu avem texte dace, celtice, iberice. Spre a fi
detectate se folosesc metode speciale. Și pentru ca lucrurile să fie și mai provocatoare, semnalez că
latinii, popor indo-european venit în Europa cu 6 milenii în urmă, au o serie de cuvinte
(vinum,oleum „ulei”, rosa „trandafir”) care nu se pot explica decât printr-un substrat mediteraneean.
Și despre istoria lor sunt multe de spus.
Latina „îmbogățită”
Înainte de a deveni limba română, latina din Dacia s-a îmbogățit și cu unele cuvinte vechi
grecești. Este vorba de cuvinte specifice latinei dunărene, transmise apoi limbii române, inexistente
în celelalte limbi romanice. Dacă în Occidentul romanic vechea influență greacă s-a produs prin
intermediul grecilor stabiliți pe litoralul mediteraneean (grecii n-au pătruns în interiorul
continentului), în latinitatea orientală, care a fost învecinată direct cu o zonă elenofonă compactă, au
pătruns cuvinte care prin formă arată că sunt împrumuturi populare, transmise pe cale orală.
Dintre termenii proveniți în latina dunăreană din greacă (cu etimologie sigură sau cu un înalt
grad de probabilitate), transmiși limbii române, amintesc pe:
a amăgi, broatec „brotac”, cir „terci”, jur (din locuțiuni adverbiale ca în jur), martur, a
măcina, mesteacăn, mic, papură, proaspăt, putină, stup, stur „țurțure”.
Până la „apariția” limbii române (secolul 8), diverse populații migratoare au trecut prin
provinciile dunărene ale fostului Imperiu Roman. De pildă, vizigoții, popor vechi germanic, sunt
amintiți în unele manuale școlare, împreună cu regele lor Atanaric, ca fiind cei care și-au îngropat
celebrul tezaur Cloșca cu puii de aur (Tezaurul de la Pietroasele) la venirea hunilor (375 d.H.). Tot
despre ei se relatează că au avut un episcop numit Wulfila (Ulfila), care a tradus aici prima Biblie
într-o limbă germanică. Limba română nu are însă niciun cuvânt care să fie unanim acceptat ca vechi
germanic. Despre elementele vechi slave, care constituie superstratul limbii române, tot într-un
episod viitor.
 Când vorbim despre viața cuvintelor românești trebuie să începem cu... începutul:am arătat în
episodul precedent că limba română continuă latina, limba-mamă. Este un adevăr pe care nu mă
sfiesc să-l repet ori de câte ori voi avea prilejul s-o fac.
Am precizat, în diferite ocazii, că româna nu se deosebește de celelalte limbi romanice surori, în
sensul că toate provin în urma diversificării și evoluției neîntrerupte a limbii latine vorbite, așa-
numita latină vulgară sau populară. Lingviștii au interpretat diferit această denumire convențională,
care desemnează o realitate complexă.
Ce era, de fapt, latina vulgară?
Latina vulgară se opunea latinei literare (clasice) prin diverse abateri de la normă. Abaterile
respective cunoșteau grade diferite, în raport cu nivelul de cultură al vorbitorilor. Existau unele, nu
puține, care erau tolerate (sau chiar consfințite prin uzul limbii vorbite) de majoritatea populației și,
așadar, erau răspândite pe întregul teritoriu al Imperiului Roman.
Se poate considera că latina vorbită era o limbă comună de civilizație, mijlocul de comunicare
orală între locuitorii statului roman. Ea era relativ unitară, așa cum o dovedește limba inscripțiilor de
pe întregul teritoriu al Imperiului Roman. Am spus relativ unitară fiindcă elementele de variație
locală sunt mult mai puțin numeroase decât cele de unitate și se reflectă în foarte mică măsură în
sursele scrise anterioare secolului 7.
Latina vulgară nu avea un sistem sau o normă autonomă. Ea este cunoscută numai prin texte
care conțin abateri de la limba literară, așanumitele vulgarisme. Astfel de abateri apar în inscripții
provenind, de obicei, de la vorbitori cu puțină știință de carte, mai rar în scrisori și acte consemnate
pe papirus sau pe tăblițe cerate. Există și texte de o întindere mai mare, care provin însă dintr-o epocă
mai târzie.
Acestea sunt tratate de medicină umană și veterinară (Marcellus Empiricus, De medicamentis,
din secolul 5, sau Mulomedicina Chironis din secolul 4 - mulomedicina „tratarea catârilor, medicină
veterinară”), cărți de bucate (așa-zisul Apicius, De re coquinaria, din secolul 4, care conține
numeroase rețete culinare, sau Anthimus, De observatione ciborum, din secolul 6, un tratat de
dietetică), cărți de agricultură (Palladius, în secolul 5).
Uneori, astfel de abateri apar și în cărți cu pretenții literare: la poetul Commodianus (secolul
3), la istoricii Gregorius din Tours (părintele istoriei Franței), Iordanes (istoric got din secolul 6), la
autoarea descrierii unei călătorii la locurile sfinte, Itinerarium Egeriae sau Peregranatio
Aetheriae(secolele 4-5).
Cel mai cunoscut text literar cu multe „vulgarisme” voite este Cena Trimalchionis, un
fragment din romanul Satyricon al scriitorului Petronius (secolul 1): Trimalchio, un libert bogat de
origine orientală, oferă o masă copioasă semenilor săi, la care vorbitorii, oameni cu o cultură
rudimentară, foloseau limbajul cotidian, satirizat de Petronius. De reținut că multe „vulgarisme” apar
intenționat și în traducerile Bibliei, pentru ca textul să fie înțeles de un public care folosea limba
cotidiană (Vulgata, secolele 4-5, este numele dat unei traduceri complete a Bibliei, datorată lui
Hieronymus).
Faptele de limbă vorbită apar și în scrierile doctrinare creștine, cunoscutele Predici ale
Sfântului Augustin, din secolul 5. Observațiile și recomandările gramaticilor latini
(celebrul Appendix Probi, din secolul 3, conține o listă de abateri de la regulile fonetice și
gramaticale ale latinei clasice, pe care autorul le combate arătând forma corectă, recomandabilă, a
cuvintelor, de ex. vetulus non veclus), precum și remarcile unor scriitori atenți la faptele lingvistice
(Cicero, Quintilian) completează informațiile despre latina vulgară. În sfârșit, latina vulgară este
uneori reconstruită pornind de la comparația limbilor romanice, care o continuă.
Un astfel de cuvânt moștenit de toate limbile romanice, neatestat în latină, a fost reconstituit
sub forma *oblitare „a uita”, pentru că există fr. oublier, rom. a uita, sp. olvidar; în latina clasică era
un verb deponent, oblivisci, care nu s-a transmis în nicio limbă romanică. La fel, în loc de pluere „a
ploua”, forma clasică, s-a reconstituit o formă *plovere.
În sfârșit, uneori s-a reconstituit sensul pe care îl avea un cuvânt în latina vulgară: focus, care
înseamnă „vatră” în limba clasică, trebuie să fi avut în latina vulgară sensul de „foc”, fiindcă în toate
limbile romanice continuatorii lui focus înseamnă „foc”. Focus „foc”, termen mai concret, a înlocuit
cuvântul clasic ignis. Ca o curiozitate semnalez că, dintre toate limbile romanice, numai în română s-
au păstrat urme ale lui ignis, și anume derivatul neatestat în latină *ignitia devenit miață „febră,
fierbințeală”, cuvânt învechit și dialectal (există și în arom. ñiață).
 Cea mai bună caracterizare a ceea ce s-a întâmplat cu vocabularul latinei vulgare a fost dată
de lingvistul francez A. Ernout:
„Se constată mai ales o simplificare, al cărei rezultat este dispariția arhaismelor și a
anomaliilor în favoarea formelor regulate, adesea de origine familiară și vulgară. Se constată, de
asemenea, o tendință de reducere a numărului de sinonime, a formelor de prisos și de ștergere a
nuanțelor de sens; în felul acesta, sărăcirea vocabularului este evidentă, lexicul pierde în precizie
ceea ce câștigă în ușurință [de exprimare]”.
Astfel, de exemplu, termenii clasici genu „genunche” sau auris „ureche” au fost înlocuiți cu
diminutivele genuculum, respectiv auricula, transmise tuturor limbilor romanice. De asemenea,
cuvinte ca os „gură”, edere „a mânca”, care aparțineau stilului înalt al latinei clasice, sunt înlocuite
cu cuvinte mai expresive, ca bucca, gula, respectiv comedere, manducare, transmise limbilor
romanice (rom. bucă, gură, a mânca; fr. bouche, gueule, manger).
Câte cuvinte am moștenit din latină?
Este o întrebare care mi-a fost pusă de multe ori. Răspunsul meu a fost mereu același: nu știm
exact, dar pot spune că este vorba cu aproximație de 2 000 de cuvinte. Sper că nu peste mult timp
vom da la tipar o lucrare colectivă pe această temă, cu informații mai complete. Calculul este acum și
va fi aproximativ, din diverse motive. Există cuvinte despre care putem spune cu certitudine că
provin din latină, dar altele despre care nu avem siguranța că sunt moștenite din limba-mamă, latina.
Știm sigur că un număr de cuvinte provin din latină. Pentru a elimina orice umbră de îndoială
în stabilirea originii unor cuvinte, lingviștii țin seama de două criterii fundamentale: concordanța
fonetică și concordanța semantică. Spus pe înțelesul tuturor, concordanță fonetică înseamnă că
trebuie să existe o concordanță între forma cuvântului românesc și cea a cuvântului latinesc presupus
a sta la baza sa.
În unele cazuri, de felul cuvântului crud, lucrurile sunt evidente, dacă vedem că în latină
exista crudus. În alte cazuri, un neinițiat în istoria limbii române ar spune că există nepotriviri.
Lingviștii însă au observat că aceste nepotriviri se repetă în mai multe situații, ceea ce le-a permis să
stabilească o serie de reguli de transformări fonetice (= ale sunetelor), pe care le-au numit chiar legi
fonetice.
Fiind legi, ele nu pot fi ignorate, nu te poți „juca” cu ele. O astfel de lege este transformarea
lui l intervocalic din latină în r în română (lat. solem > rom. soare, lat. mola > rom. moară). De aceea
putem spune că (a) săruta este moștenit din lat. salutare, iar (a) saluta este un împrumut din latină,
făcut după ce legea fonetică și-a încetat activitatea.
Concordanța semantică (sau de înțeles) presupune o identitate sau o relație justificabilă între
sensurile celor două cuvinte: cel latinesc și cel românesc. În marea lor majoritate, cuvintele transmise
din latină limbilor romanice au același sens de bază ca în latină: facere „a face”, ridere „a râde”;
dar anima „suflet” și-a schimbat sensul în română ajungând la „inimă” (celelalte limbi romanice
păstrează sensul primitiv).
Când demonstrația care explică evoluția de sens de la latină la română nu este convingătoare,
etimologia nu este acceptată, deci nu avem un cuvânt ce poate fi considerat sigur moștenit din latină.
În lista de circa 2.000 de cuvinte-bază (în calcul nu intră derivatele) sunt incluse nu numai cuvintele
din limba română literară actuală (apă, om, cap, iarnă, a plânge etc.), ci și cele păstrate azi doar în
graiurile daco-române (ai ,,usturoi” allium, lard ,,slănină” lar(i)dum) sau în dialectele sud-dunărene
(arom. fauă ,,linte” faba, arom., megl. tumbă ,,mormânt” tumba).
La acestea se adaugă unele care existau în limba veche
(a deșidera desiderare, rost ,,gură” rostrum păstrat azi numai în expresia pe de rost).
Există, în plus, câteva bune zeci de cuvinte despre care știm sigur că sunt moștenite din latină,
fără să putem însă preciza din ce cuvânt provin. Astfel sunt cumpăt, a frământa, a
lepăda, sprânceană ș. a.
În sfârșit, există cuvinte moștenite de română numai sub forma unor derivate formate cu
ajutorul sufixului -uș(ă) de origine traco-dacă: auș ,,moș” < lat. avus + -uș, cătușă ,,pisică” în sec. 18
< lat.cattus + - ușă, mătușă < lat. amita + -ușă, păpușă < lat. pappus + -ușă. Nu știm sigur dacă la lista
cuvintelor prezentate mai pot fi adăugate și altele.
a) Există cuvinte pe care unii lingviști, printre care mă aflu și eu, le consideră moștenite din latină, în
timp ce alții cred, nu totdeauna pe baza unei demonstrații riguroase, că ar fi împrumuturi din latină.
Am arătat mai sus că datorită legilor fonetice putem preciza că săruta este moștenit, iarsaluta este
împrumut din latină. În alte cazuri însă, de felul lui prat ,,fâneață”, rută ,,plantă numită și virnanț”
sau viperă nu putem ști dacă sunt moștenite sau împrumutate, fiindcă rezultatul românesc dacă
termenul ar fi fost moștenit este identic cu forma unor împrumuturi ulterioare din latină (consoanele
surde intervocalice nu se sonorizează în română, așa cum se întâmplă în limbile romanice
occidentale). În aceste cazuri se aduce ca argument apariția cuvântului în vechile texte românești, în
care nu există împrumuturi din latină, ci numai cuvinte moștenite.
b) O altă categorie cuprinde cuvintele care au fost explicate ca moștenite din latină, dar evident cu
demonstrații neconvingătoare și, de aceea, au fost puse de unii cercetători pe seama unor influențe
străine. Numărul acestora este de câteva sute; așa sunt cumătru, mortăciune, talpă.
c) Este ... sigur că nu știm care cuvinte au fost moștenite, dar au dispărut în primele secole ale
existenței limbii române. Situația este mai tulburătoare dacă observăm că unele cuvinte s-au păstrat
în toate limbile romanice, cu excepția românei. I. Fischer a dat o listă cu 200 de astfel de termeni. În
unele cazuri se pot invoca explicații de natură istorică, interesante și pentru cititorii acestei reviste
(felul de trai al românilor, departe de mare, ar explica absența unor cuvinte din terminologia
navigației ca ancora, portus, puppis „pupa”, ballaena, ostreum „scoică”, velum „velă”; termenii
actuali ancoră, port, pupa, balenă, velă sunt împrumuturi ulterioare). Mai greu de precizat este de ce
româna nu are urme ale unor termeni latinești, moșteniți de toate limbile romanice, de felul
lui amare „a iubi”, avarus „zgârcit”, centum „sută”, errare „a
greși”, hortus „grădină”, latro„hoț”, nudus „gol”, pavor „frică”, pauper „sărac” etc. Ce vorbe
foloseau românii, înainte de a împrumuta cuvintele slave sau grecești?

Am arătat în numărul precedent că româna, la fel ca celelalte limbi romanice, a moștenit din
latină aproximativ 2000 de cuvinte-bază. Dacă ținem seama de felul cum s-au transmis aceste cuvinte
diverselor limbi romanice, constatăm că aproximativ 500, adică o pătrime, au fost moștenite de toate
limbile romanice. Sunt cuvintele panromanice. Este vorba de cuvinte ce denumesc noțiuni
importante, fundamentale, care erau folosite în mod curent în Antichitate de majoritatea, dacă nu de
totalitatea, vorbitorilor limbii latine. Acest fond lexical permitea tuturor locuitorilor Imperiului să se
înțeleagă, să abordeze problemele esențiale ale vieții cotidiene. Cu alte cuvinte, acest fond lexical
reprezintă elementul de unitate între limbile romanice.
Cuvintele panromanice
Majoritatea termenilor panromanici fac parte din vocabularul curent: unelte gramaticale (de,
în, nici, pe, spre), pronume (eu, tu, el, noi, nostru); adjective (bun, cald, drept, dulce, larg, lung) și
adverbe (mai, când, ieri, mâine, nu, unde), numeralele de la unu la zece și mie, verbe cu valori
multiple și generale (a avea, a fi, a sta).
Cele mai multe cuvinte panromanice sunt substantive referitoare la om (auzi, cap, deget,
dinte, dormi, lacrimă, limbă, mână), la familie (fiu, frate, noră, părinte, socru, văduv), la
îmbrăcăminte, podoabe (cămașă, coase, curea, fașă, pieptene, veșmânt), la alimentație (cină, coace,
crud, făină, must, pâine, sare, seu, vin), la locuință (casă, curte, fereastră, masă, perete, poartă); sunt
panromanici termeni relativi la: cer și atmosferă (cer, lună, nea, stea, vânt), timp (an, iarnă, mai,
noapte, timp, zi), pământ (apă, argint, aur, câmp, creastă, fier, lac, mare, marmură, munte, piatră, râu,
sare, țară „pământ”, undă, val, vale), floră (arbore, cânepă, fân, floare, frasin, ghindă, grâu, iarbă,
iederă, ienupăr, in, lemn, linte, mei, mesteacăn, nucă, pai, piersic, pin, soc, spic, tei, ulm, urzică),
faună (arici, asin, bou, cal, capră, cerb, corb, corn, furnică, iepure, lup, mierlă, muscă, ou, pană,
pădure, păun, pește, porc, purice, șarpe, taur, urs, vacă, vier, vierme, viespe), trei nume de culori (alb,
negru, verde).
Însușirile realității exterioare și perceperea lor de către om sunt denumite prin termeni
panromanici ca aspru, cald, foc, fum, greu, întreg, jos, macru, mărunt, măsura, miez, moare, nou,
parte, părea, plin, sec, tăciune, acțiuni cu caracter general: ajuta, coperi, face, frânge, întinde, lega,
muia, roade, tăia, unge; transport: car, căpăstru, duce, muta, roată, trage; agricultură, morărit,
viticultură: ara, cerne, culege, furcă, moară, vie; creșterea vitelor, agricultură: ceară, fân, jug, miere,
mulge, păstor; armată: arc, armă, învinge, prăda, săgeată; acțiuni artizanale: cheie, foale, fus, iță, mai,
nod, oală, par, sac, toarce, ramă, țese,urzi, vas; cultura: carte „scrisoare”, cânta, coardă, joc, scrie,
suna; societatea (inclusiv viața religioasă): ajuna, cumpăra, domn, înger, jude, lege, oaspe, păcat,
Paști, preț, vecin, vinde, v. rom. zeu (cf. Dumnezeu).
 Am exemplificat această categorie cu mai multe cuvinte pentru a arăta că este vorba de
cuvinte importante, frecvente în vorbirea noastră de toate zilele. Ele au fost însă frecvente și
cunoscute în tot cursul istoriei limbilor romanice, fapt ce implică păstrarea lor până astăzi în toate
aceste limbi. Unele dintre cuvintele panromanice nu mai sunt însă folosite azi decât în graiurile
românești (ai„usturoi”, lard „slănină”) sau în dialectele sud-dunărene
(arom. căstâñ „castan”, fauă „linte”, mur„zid”, marț „martie”, mes „lună”, tumbă „mormânt”).
... și excepția românei
În aceeași ordine de idei, semnalez faptul că 200 de cuvinte s-au păstrat în toate limbile
romanice cu excepția românei. Categoria respectivă a fost semnalată de S. Pușcariu în discursul de
recepție la Academia Română (1920) intitulat Locul limbii române între limbile romanice și ulterior
(1964) analizată în profunzime de I. Fischer. Cum se explică situația din română? Există două cauze:
una lingvistică și alta, mai bine zis altele, de natură externă.
Dacă analizăm ce există în română în locul cuvintelor păstrate în toate limbile romanice, dar
absente în română constatăm că în unele cazuri cuvintele uzuale au fost înlocuite prin propriile lor
derivate latine, tendință specifică ansamblului Romaniei adică teritoriului în care se vorbesc limbile
romanice. Este știut că diminutivele auricula, genuculum au luat locul, în latina vulgară, vechilor
cuvinte auris „ureche”, genu „genunchi”. Diminutivele stau la baza formelor romanice
(rom. ureche,genunchi).
Latinei dunărene, care stă la baza limbii române, îi sunt specifice o serie de astfel de cazuri
concrete, între care unele exemple de diminutive care au luat locul unor cuvinte vechi:
lat.musculus devenit în română mușchi a preluat și sensul cuvântului latin
nederivat muscus „mușchi” (plantă), lat. picula > păcură a înlocuit pe lat. pix „smoală”. În astfel de
cazuri, pierderea unor cuvinte latinești nu separă structural româna de celelalte idiomuri romanice, ci
numai punctual, în realizarea diferită a acelorași tendințe.
Au existat și unele cazuri determinate de cauze externe, de natură socioeconomică (părăsirea,
temporară sau prelungită, a unor îndeletniciri, absența unei organizații religioase comparabile cu cea
din Occident, dispariția la un moment dat a învățământului latin etc.) care au acționat mai profund
asupra componenței unor terminologii.
Navigația, de exemplu, nu mai este reprezentată în română decât prin luntre din lat. lunter, animalele
acvatice, numai prin denumirea generică pește din lat. piscis, toate celelalte cuvinte, în primul rând
terminologia marinărească, dispărând
(ancora „ancoră”, navis „corabie”, portus „port”,ostreum „stridie”, puppis „pupă”, velum „velă” sunt
cuvinte păstrate în toate limbile romanice cu excepția românei).
La fel stau lucrurile și cu unii termeni din lexicul creștin: se păstrează cuvintele fundamentale
(lat.crucem > cruce, lat. paganus > rom. păgân, lat. legem > rom. lege, lat. credentia > rom. credință),
dar dispar cei care denumesc mai ales organizarea bisericească (abbas „stareț”, monachus„călugăr”,
ambii panromanici; de precizat că monah vine la noi din slavonă).
Au dispărut numele unor obiecte de lux, ale obiectelor de civilizație, în condițiile rusticizării vieții
din Dacia (lat. purpura – termenul românesc purpură este împrumutat în secolul 19 din latină,
termenul curent era înainte de acest împrumut porfiră luat din greacă -, lat. lampas „lampă”, lat.
lima „pilă”).
Majoritatea acestor cuvinte panromanice cu excepția românei sunt termeni tehnici ai
diverselor profesiuni: marină, armată (hasta „suliță”, lancea), comerț: (alumen „alaun”, saeta „păr
țepos”) sau termeni de civilizație (ars, lectus „pat”, littera), absența lor din română reflectând
schimbarea îndeletnicirilor, precum și întreruperea contactului cu lumea occidentală.
Izolarea de Imperiu a făcut ca o serie de cuvinte din limbajul curent transmise celorlalte limbi
romanice să fie înlocuite prin sinonime vulgare sau familiare (pater / tata) sau să fie compensate prin
perifraze (negare / a spune (că) nu, nullus / niciun (ul).
Nu există totdeauna explicații pentru dispariția unor cuvinte latinești din română. Probabil că
în condițiile izolării latinei dunărene de restul României, tendința de sărăcire și de simplificare
observată pe tot teritoriul României să fi fost mai profundă aici, ceea ce a putut duce la eliminarea
mai rapidă a elementelor literare din vocabularul latin. De exemplu, două cuvinte ce denumeau
noțiunea de „mare” transmise tuturor limbilor romanice (amplus și grandis) sunt eliminate, la fel ca
termenul clasic magnus, dispărut din toate limbile romanice. Se pare că mare provine din lat. mas,
maris „mascul”, evoluția fie de origine expresivă (posibilă echivalare a ideii de virilitate cu cea de
mărime sau ca folosire inițială a adjectivului în limbajul crescătorilor de animale), fie datorită
paronimiei cu un cuvânt din limba traco-dacă.
În sfârșit, româna nu are termenul general romanic deoarece el este o inovație petrecută mai târziu în
latină; datorită ruperii legăturii cu Occidentul, inovația nu a ajuns în Dacia. Astfel sunt sapere „a ști”
sau infans „copil”, pentru care româna păstrează termenul vechi latinesc scire devenit ști, pe care
celelalte limbi romanice nu l-au moștenit, sau îl are pe copil, probabil din substrat, și pe prunc,
cuvânt cu etimologie mult discutată.

În primele episoade am arătat câte cuvinte a moștenit româna din latină. Pentru a sublinia
specificul acestui vocabular, l-am discutat din perspectivă romanică. Am constatat că 500 din cele
2.000 de cuvinte moștenite la noi au fost păstrate în toate cele nouă limbi romanice, așa-numitele
cuvinte panromanice, că pe cele mai multe le găsim în română și în alte (2 – 7) limbi romanice și că
aproximativ 100 există numai în română.
În sfârșit, am amintit și faptul că multe cuvinte nu s-au păstrat în română. Dintre acestea, circa 200
sunt moștenite de toate limbile romanice cu excepția românei. În concluzie: am prezentat problemele
lexicului românesc moștenit din latină dintr-o perspectivă istorică în care au fost puse pe același plan
cuvinte cu valoare diferită în ansamblul limbilor romanice: alături de cuvinte cu o largă răspândire,
care se caracterizează printr-o mare bogăție semantică și familie numeroasă am luat în discuție
cuvinte păstrate numai în anumite variante diacronice (cuvinte vechi sau învechite), geografice
(cuvinte dialectale) sau diastratice (păstrate numai în anumite terminologii). În acest episod mă ocup
de valoarea elementelor latinești moștenite la nivelul limbii române actuale.
Frecvența cuvintelor moștenite
Importanța frecvenței ca factor component al valorii cuvintelor a fost subliniată pentru prima
dată de B.P. Hasdeu (foto jos) prin teoria circulației cuvintelor. Hasdeu a arătat că valoarea cuvintelor
stă în „circulația”, frecvența lor, mai exact în apariția lor în lanțul vorbirii. Cuvinte întrebuințate
zilnic (și cu valori multiple) sunt, așa cum spunea mitropolitul Simion Ștefan în prefața la Noul
Testament de la Bălgrad din 1648, ca banii. În termenii actuali ai economiei de piață, ele sunt ca
valuta forte, care are putere de circulație mai mare.
Se știe că teoria lui Hasdeu a fost un răspuns la cei ce căutau să facă o statistică „mecanică”
pe baza dicționarului etimologic al lui A. Cihac pentru a arăta că numărul cuvintelor împrumutate de
română este mai mare decât al cuvintelor moștenite din latină.
Cuvintele cu o întrebuințare zilnică multiplă sunt ,,banii buni” ai limbii, ele formează ,,stocul
de aur care ridică valuta” (S. Pușcariu). Ele sunt, în cele mai multe cazuri, moștenite din latină. S.
Pușcariu a reluat teoria lui B.P. Hasdeu în cunoscuta sa carte Limba română. vol. I. Privire
generală (1940; ed. II 1994), care a fost și este ,,biblia” lecturilor mele (am citit-o de cel puțin șase
ori, la vârste diferite, de fiecare dată găsind alte idei din gândirea celui mai mare lingvist român din
toate timpurile). Iată câteva dintre exemplele oferite în această carte. A consultat volumul Balade și
idile al lui G. Coșbuc și, pe o pagină deschisă la întâmplare, dintre cele 117 cuvinte existente, 102,
deci 88 % erau de proveniență latină.
O situație identică a întâlnit pe o pagină din Legendele sau basmele românilor ale lui P.
Ispirescu (din 363 de cuvinte numai 30, deci 9% erau străine). Chiar în Poveștile lui I. Creangă se
păstrează aceeași proporție (din 233 de termeni numai 18, adică 8% nu sunt latinești). S. Pușcariu a
făcut un sondaj similar și pentru franceză la o pagină din Le crime de Sylvester Bonnard a lui
Anatole France unde, pe un text de factură în parte diferită, a găsit același raport între elementul latin
moștenit și împrumuturi.
Cea mai tulburătoare constatare a fost făcută de D. Mazilu care a analizat cele 98 de strofe ale
capodoperei eminesciene Luceafărul. Din cele 1907 cuvinte ale acestei poezii, 1658 sunt de origine
latină, deci 88,60%; 13 strofe au numai cuvinte moștenite din latină, iar în strofele care conțin
momentul culminant al poemului proporția este de 95%.
Experiențe similare au făcut și alții: B.P. Hasdeu a publicat două poezii populare, Th.
Capidan, o poezie aromână, S. Pușcariu un fragment de 120 de cuvinte din Palia de la Orăștie 1582,
în care toate cuvintele erau moștenite din latină.
Lexic fundamental
Frecvența sau/și statistica lingvistică nu este suficientă pentru a detașa un inventar de cuvinte
importante în vocabularul unei limbi pentru că rezultatele statistice pot fi diferite în funcție de natura
corpusurilor utilizate. În lingvistica românească, începând din a doua jumătate a secolului trecut s-au
propus diverse criterii pentru detașarea unui inventar de cuvinte importante în vocabularul românesc.
O primă încercare de acest fel a făcut fostul meu profesor Al. Graur în Încercare asupra
fondului principal lexical al limbii române (1954), unde, folosind trei criterii de selecție, vechimea,
bogăția semantică și puterea de derivare, a stabilit un inventar de 1419 elemente. Între acestea a
identificat trei categorii: nucleul –964 cuvinte în care 645 de termeni, adică 66%, sunt moșteniți din
latină.
Mai recent (1988), într-o lucrare colectivă pe care am inițiat-o și coordonat-o la Institutul de
Lingvistică, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, am aplicat principiile stabilite de Al.
Graur la ansamblul limbilor romanice, supunând investigației vocabularul lor de bază actual. Este
vorba de circa 2500 de cuvinte pentru fiecare limbă (spre deosebire de lucrarea fostului meu
profesor, în această cercetare am ținut seama și de criteriul frecvenței).
Am constatat că termenii latinești moșteniți sunt importanți și în celelalte limbi romanice, în
sensul că sunt mai frecvenți, au o bogată încărcătură semantică și au multe derivate, deci ocupă
o poziție centrală în structura lexicului romanic.
În română, la fel ca în celelalte opt limbi romanice (sardă, italiană, retoromână, franceză,
occitană, catalană, spaniolă, portugheză) termenii moșteniți din latină ocupă rangul I. 146 de cuvinte
selectate în toate vocabularele reprezentative sunt latinești.
Câteva exemple (dau etimonul latinesc): aqua, arbor, auricula, barba, battuere, bene, bonus,
caballus, camisa, campus, capra, caput, carnis, cocere, cognoscere, cooperire, cornu, costa, culus,
currere. Cele 146 cuvinte panromanice reprezintă elementul de unitate între limbile romanice la
nivelul vocabularului și în același timp partea cea mai importantă.
În încheiere, semnalez că există cuvinte moștenite de toate limbile romanice, deci cuvinte
care au fost cunoscute în toată istoria limbilor romanice din Antichitate până astăzi, care n-au fost
selectate în niciun vocabular reprezentativ romanic. Lista lor cuprinde 23 de elemente, cele mai
multe fiind nume de plante (carpinus, fraxinum, hedera, iuniperus, laurus, menta, salvia, sambucus).
Au fost și sunt cuvinte care aparțin părții de lexic numite de obicei vocabular disponibil: sunt
cunoscute, dar nefolosite curent, deci nu au frecvență mare, nu au sensuri numeroase și nici nu
constituie baze pentru derivate. Din aceste cauze n-au fost selectate în niciun vocabular reprezentativ.

Informațiile date despre cuvintele moștenite din latină ar fi incomplete dacă nu am observa că
termenii moșteniți în română prezintă uneori deosebiri semantice, de înțeles, față de latina clasică.
Nu este vorba de modificări ale sensului care ar fi avut loc numai în română (există și acestea!), ci de
fapte care s-au produs în latina vulgară, deci ilustrează schimbările spectaculoase suficiente de
vocabularul latinei clasice în trecerea lui spre limbile romanice.
Evoluții semantice romanice
Perspectiva romanică din care abordez toată moștenirea latinească o voi urma și de această
dată. Evident că cea mai mare parte a lexicului moștenit păstrează sensul din latină: funcțiile corpului
omenesc, aspectul exterior al corpului, principalele băuturi, metalele, apele, cerealele, unele plante
necultivate nu și-au schimbat sensul.
Într-o teză de doctorat consacrată modificărilor semantice ale lexicului moștenit de română
din latină, C. Mujdei a înregistrat 291 cazuri, adică circa 15% din totalul cuvintelor moștenite. Din
perspectivă romanică, 37 sunt evoluții generale romanice presupuse a fi avut loc în latina vulgară,
unele fiind înregistrate chiar la unii scriitori latini.
Astfel caballus, utilizat în operele scriitorilor clasici, au sensul de „cal de puțin preț,
mârțoagă” apare încă la Horațiu, Juvenal și cu sensul general de „cal” existent în toate limbile
romanice (cf. rom. cal); caballus cu noul sens a înlocuit pe equus, vechiul termen latinesc pentru
„cal”; s-a păstrat femininul equua numai în română și sardă (română iapă, sard. ebba).
Un caz interesant este cel al lui paganus; la început însemna locuitor al unui pagus „sat” dar
în epoca creștină ajunge să însemne „păgân”. Evoluția semantică a fost explicată în mai multe feluri.
Una pornește de la sensul de „civil”, pe care-l avea paganus în vorbirea soldaților și care, prin
secolele I–III d. Hr., a intrat în limba comună: cum creștinii erau milites (Christi) „soldați ai lui
Cristos”, necreștinii au fost numiți păgâni, adică „civili”, în opoziție cu „soldații lui Cristos”.
 Există și o altă explicație, care pornește de la civitas dei „comunitate creștină” (cetatea sau
orașul lui Dumnezeu): lui civitas „oraș” i se spunea pagus „sat” și, prin urmare creștinii erau
„cetățeni ai lui Dumnezeu”, în timp ce necreștinii erau „săteni, locuitori ai unui pagus”.
În sfârșit sensul „idolatru” al lui paganus a fost explicat și ca o evoluție care a pornit din
epoca lui Constantin cel Mare, împăratul roman care în secolul al IV-lea a oficializat creștinismul.
Atunci cei care nu vroiau să accepte creștinismul au căutat adăpost prin sate, pentru a scăpa de
influența noii religii, care triumfase în orașe (Du Cange, unul din cei mai mari erudiți ai secolului al
XVII-lea). Este posibil ca toate aceste explicații să fie adevărate, în raport cu diferite momente ale
pătrunderii creștinismului în Imperiul Roman.
Verbul currere „a fugi”, în latina clasică, începe să capete și sensul „a curge” la Ovidiu și
Virgiliu, sens existent astăzi în retoromană, italiană, vechea franceză și în română curge, în timp ce în
celelalte limbi romanice se păstrează cu sensul inițial „a fugi”.
Ultimul exemplu arată că în unele cazuri noul sens din română se regăsește numai parțial în
celelalte limbi romanice, așa cum este cazul și altor cuvinte: albastru vine din lat. albaster „alb” are
în dialectele italienești meridionale sensul „alb și negru”; afla < lat. afflare are în latina clasică numai
sensul „a sufla, a inspira”, dar o serie de limbi romanice, printre care și româna, prezintă sensul „a
găsi”.
Datorită răspândirii acestui nou sens în mai multe idiomuri romanice, trebuie să presupunem
că el a apărut încă în latina vulgară (evoluția respectivă este atestată în glose din secolul al XI-
lea); carrus „car” a căpătat în latina vulgară și sensul de „Ursa”, constelație cerească (Carul-Mare,
Carul-Mic), el existând și în spaniolă, portugheză, franceză și în dialecte italienești; orbus „care e
lipsit (de ceva), orfan” și-a schimbat sensul în „lipsit de vedere, orb”, așa cum arată româna,
retoromana, italiana, vechea franceză; noul sens apare în secolul al IIlea la Apuleius. Fenomenul s-a
produs pornind de la expresia (orbus) oculis „lipsit de vedere”, adjectiv ce a preluat sensul întregii
expresii și, de aceea,orbus a ajuns să însemne „lipsit de vedere”. Vechiul termen clasic pentru
„orb”, caecus s-a păstrat în limbile ibero-romanice.
Același fenomen apare în alte cazuri: armăsar în română vine din lat. admissarius, la origine
adjectiv, din (equus) admissarius. Mai aproape de zilele noastre, din pătlăgea roșie sau pătlăgea
vânătă, curente în copilăria mea, au rămas doar adjectivele roșie, respectiv vânătă, pe care le folosim
curent.
Evoluții semantice românești
Există în română o serie de evoluții semantice necunoscute în celelalte limbi romanice, care
sunt inovații românești. Câteva exemple vor ilustra varietatea acestor cazuri. Albastru < lat.
*albaster„alb” are în dialectele meridionale italienești sensul de „albicios”; bărbat < lat. barbatus „om
cu barbă” are sensul „om, soț” numai în română, celelalte limbi romanice păstrează sensul originar.
Evoluția sensului din română a fost explicată fie ca o evoluție ce își are originea în latină (cf.
lat.barbatis id est viris), fie ca urmare a unui calc semantic, adică a copierii sensului după un cuvânt
din substratul traco-dac; inimă vine din lat. anima „suflet, suflare”, păstrat în toate limbile romanice
cu acest sens; sensul din română apare într-o glosă de la Toledo: animus „inimă”. Vechiul sens
„suflet” există în derivatul inimos „care pune la suflet” și în expresii ca om fără inimă, nu-ți face
inimă rea.
Este greu de explicat de ce lat. talis „astfel, de acest fel” a devenit numai în
română tare „puternic”.Tânăr continuă lat. tener „fraged, gingaș”; cuvântul latinesc s-a păstrat cu
acest sens în limbile romanice occidentale (cf. fr. tendre), sensul etimologic se păstrează și în tinir din
aromână. Dezvoltarea semantică de la „fraged, gingaș” la sensul actual s-a putut produce pe teren
românesc, paralel cu restrângerea folosirii lui june (cf. junii Brașovului), alt termen latinesc (provine
din lat.iuvenis, păstrat mai bine în limbile romanice occidentale – fr. jeune, sp. joven, it. giovane).
Sensuri noi față de etimoanele latinești prezintă și unele cuvinte transmise exclusiv limbii
române (evident că în astfel de cazuri nu se poate face o comparație romanică): ospăț <
lat. hospitium„ospitalitate”, cu o evoluție de sens ușor de explicat.
În cazul lui mas, maris „mascul” devenit mare, adjectiv, evoluția semantică a fost explicată în diverse
feluri: G. Bonfante, pornind de la celelalte limbi romanice, explică sensul de „mare cantitate” ca o
dezvoltare romanică; alte explicații: posibilă echivalare a ideii de virilitate cu cea de mărime (I.
Fischer) sau folosirea inițială a adjectivului în limbajul crescătorilor de animale (I.A. Candrea – O.
Densusianu). S-a propus și o evoluție datorită paronimiei cu un cuvânt din substrat.
 O serie de evoluții semantice din română au fost explicate prin rusticizarea vieții în Dacia
după părăsirea provinciei de către armatele romane. V. Pârvan a explicat evoluția
lat. pavimentum„pavaj, mozaic” la sensul română pământ prin faptul că populația orășenească a fost
obligată, în urma distrugerii vieții urbane, să trăiască în așezări neamenajate după modelul roman și a
aplicat terminologia orășenească la aceste realități rustice. Din cauză că pavimentum a căpătat sensul
de „pământ”, lat. terra și-a restrâns sensul la cel de „țară” (în aromână și
meglenoromână țarăînseamnă atât „țară” cât și „pământ, argilă”).
Condițiile istorico-sociale din regiunile unde s-a vorbit limba română au fost invocate adesea
pentru apariția unor sensuri noi în română. Astfel este pădure „loc acoperit cu arbori” <
lat. paludem„mlaștină” explicat încă de B.P. Hasdeu prin faptul că regiunile inundabile ale Dunării
erau acoperite cu codri deși.
Lat. pons „pod” devenit punte în română în opoziție cu celelalte limbi romanice, care
păstrează sensul originar de pod (cf. fr. pont, sp. puente), a fost explicat de S. Pușcariu prin faptul că
în munții în care trăiau strămoșii românilor nu curgeau ape mari, peste care să se construiască poduri,
ci pâraie sălbatice pe care le treceau pe câte un copac răsturnat de pe un țărm pe altul (=puntea).
Când au început să se construiască poduri mai solide, românii au luat termenul slav pod.
Am văzut că nu toate evoluțiile semantice ale cuvintelor moștenite sunt ușor de explicat. Lucrurile se
complică, pentru unii, în cazul când sensul din română există și în unele limbi învecinate. Astfel,
cuvântul lege care are în română sensul „religie” a fost considerat de mulți lingviști un calc semantic,
adică o copiere a sensului în traducerile cărților sfinte din slavonă, unde zakonq însemna „lege” și
„religie”. Aceștia nu au observat că acest sens există în texte latinești târzii și într-o serie de limbi
romanice (v. fr. la crestiene lei, la paienne lei, sp. ley „religie, credință, fidelitate”).
În aceeași situație este limbă cu sensul de „neam, popor”, din limba veche, considerat de
obicei calc semantic după vechiul sl. jazykq, deși el există și în vechea italiană. Chestiunea de mai
sus a fost discutată și pentru alte limbi romanice. E. Coșeriu a prezentat o serie de cuvinte spaniole
care prezentau inovații semantice; explicate până la el ca sensuri calchiate după arabă. Coșeriu le
explică prin evoluții interne romanice fiindcă le-a găsit în alte limbi romanice influențate de arabă.