EXPERIMENTELE PROPRIU-ZISE

Metodele experimentale sunt considerate ca fiind cele mai eficiente moduri de a

determina cauzalitatea. Experimentele permit inferenţe cauzale care sunt esenţiale pentru
descoperirea mecanismele ce determină comportamentele. Informaţia negativă despre animale
necunoscute îi determină pe copii să fie evitanţi în faţa acestora sau comportamentele obsesiv-
compulsive pot fi provocate prin manipularea dispoziţiei şi instrucţiunilor sarcinii ar fi câteva
exemple de experimente propriu-zise. Modalitatea de deducere a cauzalităţii constă în
compararea a două situaţii controlate: una în care cauza este prezentă şi cealaltă în care cauza este
absentă (Field & Hole, 2003). Aceste situaţii trebuie să fie identice sub toate aspectele cu
excepţia prezenţei/absenţei cauzei. Aceasta reprezintă baza metodei experimentale. Cel mai
simplu experiment implică două condiţii: una în care cauza propusă este prezentă (grupul
experimental) şi cealaltă în care cauza este absentă (grupul de control). În acest caz, se măsoară
efectul prezis şi cauza este realmente cea care determină o diferenţă între grupuri, referitor la
rezultatul măsurat.
În experimente cercetătorii manipulează o variabilă independentă, compară condiţiile şi
exercită un grad de control ridicat. Un experiment propriu-zis conduce la un rezultat clar privind
cauza unui eveniment. Experimentele propriu-zise presupun trei caracteristici importante
(Marzyk, DeMatteo & Festinger, 2005):
1. Este implementat un anumit tip de intervenţie/tratament;
2. Experimentatorul are un grad de control ridicat asupra alegerii designului,
condiţiilor experimentale, sarcinii participanţilor, manipulării sistematice ale variabilelor
independente şi alegerii variabilelor dependente; are capacitatea de a împărţi participanţii
aleatoriu în condiţiile experimentale (aceasta fiind caracteristica definitorie a experimentului
propriu-zis.
3. Realizează o comparaţie adecvată. Experimentatorul exercită control asupra unei
situaţii pentru a evalua eficienţa tratamentului. În cele mai simple situaţii experimentale, unul
dintre grupuri reprezintă bază pentru comparaţie (grup de control) iar celălalt este grupul care a
primit tratamentul (grup experimental).
Când aceste condiţii specifice sunt întâlnite, orice diferenţă care apare la nivelul variabilei
dependente pot fi logic atribuită diferenţelor existente între nivelurile variabilei independente.

DESIGN-URI EXPERIMENTALE PROPRIU-ZISE

La fel ca şi planurile cvasi-experimentale şi cele experimentale propriu-zise conţin o
variabilă independentă manipulată. În plus în experimentele propriu-zise participanţii sunt
1
distribuiţi aleatoriu în grupurile experimentale şi de control. Distribuirea aleatorie a
participanţilor în grupuri elimină influenţelor tuturor caracteristicilor înaintea introducerii
variabilei independente. Eliminarea acestor influenţe reprezintă o condiţie necesară pentru a
obţine dovezi convingătoare cu privire la diferenţele cauzate de variabila independentă la nivelul
variabilei dependente. Pentru ca această cauzalitate să fie demonstrată, toate celelalte influenţe
produse de mediu sau alte variabile care apar pe parcursul studiului trebuie să fie eliminate.
Din motive etice, adesea nu este posibil ca grupul de control să nu primească deloc
tratament, în aceste condiţii va fi dificil să decidem ce grup de comparaţie ar fi cel mai bine să
folosim. Pentru experimentele propriu-zise, considerăm că cea mai bună opţiune ar fi grupul de
controlul al tratamentului. Folosirea efectul placebo sau a grupului fără tratament poate fi
problematică în situaţiile în care participanţii sunt pacienţi cu probleme de sănătate. Nu este etic
ca ei să nu primească tratament deloc sau să primească tratament placebo. Din acest motiv, de
obicei aceşti pacienţi primesc un tratament standard sau tipic.
Atunci când este etic si posibil, adăugarea unui al treilea nivel (sau mai multe) în studiile
experimentale atunci când două intervenţii diferite sunt comparate, va face ca rezultatele să fie
uşor de interpretat. Un studiu poate compara două programe de îmbunătăţire, dar dacă
participanţii au fost distribuişi aleatoriu în două grupuri rezultatele vor fi greu de interpretat dacă
studiul nu include un grup de control (fără tratament). În acest caz, studiul poate doar compara
care din programe a funcţionat cel mai bine, dar nu va fi posibil să evalueze dacă programele au
fost mai bune decât lipsa acestuia.

În general, distribuţia aleatorie sau adevăratele experimente pot fi realizate utilizând unul
dintre cele trei tipuri de design: grupuri aleatorii cu design post-test sau pretest-posttest; grupe
perechi şi complexe.

Design-uri cu grupuri distribuite aleatoriu post-test sau pretest-posttest

În forma lor cea mai simplă, experimentele propriu-zise conţin două grupuri (care
corespund celor două niveluri ale variabilei independente). Aceste design-uri pot conţine mai
multe niveluri ale unei variabile independente. Obiectivul principal design-ului de acest tip este
de a demonstra cauzalitatea: de a determina dacă o intervenţie specifică (variabila independentă)
cauzează un efect.
De exemplu, un cercetător care studiază renunţarea la fumat poate distribui la
întâmplare fumătorii fie în grupul experimental (ce vor primi un medicament nou), fie în grupul
de control (de comparaţie). Mai multe tipuri de grupuri de control pot fi folosite în acest planuri.
Grupul de comparaţie utilizat depinde de ipotezele de cercetare şi de factorii pe care cercetătorul
2
vrea să îi analizeze. De exemplu, dacă cercetătorul, doreşte să afle dacă intervenţia este mai
eficientă decât lipsa tratamentului, poate alege să utilizeze unele forme de placebo ca grup de
control. Condiţia de grup placebo poate implica o aparentă intervenţie utilă, dar care nu are efecte
demonstrabile (cum ar fi pilulele de zahăr). Acest lucru ar controla efectele care ar putea să apară
în grupul experimental ca rezultat al intervenţiei experimentale. Dacă cercetătorul vrea să ştie
dacă intervenţia are rezultate mai bune decât un tratament standard, acesta va alege intervenţia
standard ca grup de comparaţie. Există două tipuri de bază de design-uri 2-grupuri aleatorii: post
test şi pre test-post test.

Planurile cu grupe aleatorii post-test

Diagrama acestor planuri este următoarea:

R E: X O
R C: ~X O

Aceste design presupune distribuirea aleatorie a participanţilor fie în grupul cu intervenţie

fie în grupul de control. Apoi grupul de intervenţie primeşte intervenţia selectată, în timp ce
grupul de control primeşte o intervenţie diferită sau nici un tratament sau
tratamentul/curriculumul obişnuit. Dacă sunt folosite doar două intervenţii diferite, planul ar
putea fi numit designul cu un grup de comparare supus doar post-testului. La finalul perioadei de
intervenţie, ambele grupuri sunt măsurate folosind aceleaşi tipuri de instrumente (variabila
dependentă) relevante pentru studiu.
Pentru a înţelege mai bine acest tip de plan vom face referire la exemplu în care se analiza
efectul metodei de învăţare bazata pe înţelegere asupra notelor la algebră. Studenţii înscrişi la
cursul de algebră au fost distribuiţi aleatoriu în una dintre cele două clase. Una dintre clase a fost
aleasă aleatoriu pentru condiţia bazată pe înţelegere şi cealaltă clasă pentru metoda tradiţionala de
învăţare. La sfârşitul celor 15 săptămâni, ambele clase au fost testate pentru atitudinea pentru
matematică.
Punctul cheie al acestui design constă în distribuirea aleatorie a participanţilor în grupe.
Dacă participanţii sunt distribuiţi aleatoriu în una dintre clase, atunci acestea sunt în mod esenţial
echivalente anterior intervenţiei tuturor variabilelor relevante, incluzând pe cele demografice şi
variabila dependentă. Dacă vor apărea diferenţe în măsurarea variabilei dependente după
intervenţie, se poate presupune că diferenţele sunt datorate intervenţiei şi nu caracteristicilor
participanţilor.

3
 Distribuirea aleatorie a participanţilor în grupuri întotdeauna produce grupurile
echivalente? Cu cel puţin 30 de participanţi în fiecare grup sau cu un grup de participanţi
omogeni, investigatorul poate fi încrezător ca distribuirea aleatorie produce grupuri echivalente.
Cu un număr mai mic în fiecare grup sau cu participanţi eterogeni, mai puţină încredere putem
avea că distribuirea aleatorie poate furniza grupuri echivalente.

Designul cu grupe aleatorii pretest – post-test

Schema acestui designul este:

R E: O1 X O2
R C: O1 ~X O2

Succesiunea operaţiilor acestui plan sunt după cum urmează. Mai întâi, participanţii sunt
distribuiţi aleatoriu în grupe. Apoi, fiecare grup este pretestat cu privire la nivelul variabilei
dependente. Grupul de intervenţie primeşte intervenţia; grupul de control primeşte tratamentul
tradiţional. Din motive etice, participanţii din grupul de control pot abandona studiul sau să nu
depună efort pentru a avea rezultate bune în timpul posttestării. De obicei, grupul de control
primeşte un tratament, mai ales atunci când participanţii au probleme sau atunci când timpul
dintre pretestare şi posttestare este prea mare. După perioada de intervenţie, ambele grupuri sunt
măsurate din nou in ceea priveşte variabila dependenta (posttestare).
Acesta este cel mai comun design experimental aleatoriu (Schellenberg, 2004). Atunci
când tratamentul este comparat cu un grup de control, de două ori în timp - de obicei pretest si
post-test - se foloseşte acest design. Vorbim despre un experiment propriu-zis deoarece
participanţii sunt distribuiţi aleatoriu într-un grup înaintea măsurării iniţiale (pretestare). Motivul
folosirii acestui design comparativ cu planul cu un grup de control supus doar post-testului este
acela de a verifica echivalenţa grupurilor înainte de intervenţie. Apare problema folosirii
pretestării – aceasta ar putea influenţa participanţii în ceea priveşte scopul studiului şi astfel să le
influenţeze răspunsurile. Investigatorul trebuie să cântărească avantajele unei pretestări – de a
obţine cât mai multe informaţii despre echivalenţa grupurilor şi dezavantajele unei pretestări – de
apariţie a unei posibile influenţe a posttestării. Pentru exemplu precedent, variabila dependentă a
fost scala de atitudine faţă de matematică, care însă ar putea avertiza studenţii asupra a ceea ce se
aşteaptă de la intervenţie. Acest design ar putea fi o alegere bună dacă variabila dependentă
vizează modificarea performanţei.
Adesea, decizia privind alegerea unui tip de design experimental este făcută prin
raportarea la mărimea grupului. Dacă fiecare grup are cel puţin 30 de participanţi după
4
distribuirea aleatorie, cercetătorul poate să folosească planul cu un grup de control supus doar
posttestării, deoarece cu acest număr de participanţi conceptul de aleatoriu funcţionează bine şi
grupurile sunt echivalente. Dacă fiecare grup are doar 10 participanţi sau participanţii sunt
eterogeni, atunci designul cu grup de control pretest - post-test ar fi mai bun deoarece este posibil
ca distribuirea aleatorie să nu ducă la grupuri echivalente.

Distribuţia aleatorie a participanţilor în grupe poate fi verificată. Scopul acestui proces

este de a stabili dacă repartizarea aleatorie a dus la formarea de grupuri neechivalente. Pentru
verificarea distribuţiei aleatorii cercetătorii compară grupele în ce priveşte o serie de variabile.
Acestea includ de obicei variabile demografice, cum ar fi vârsta, sexul, nivelul de educaţie şi dar
alte variabile care pot fi evaluate sau sunt disponibile înainte de intervenţie. Foarte important este
faptul că verificarea distribuţiei aleatorii ar trebui să vizeze diferenţe între grupuri care au
legătură cu măsurarea variabilelor dependente, deoarece aceste variabile au impact asupra
rezultatelor. În general, aceste verificări implică utilizarea unor analize statistice care examinează
diferenţele între grupuri. Dacă sunt găsite diferenţe pe anumite variabile, cercetătorul trebuie să
determine dacă acestea corelează cu rezultatele. Variabilele care corelează cu variabila
dependentă ar trebui să fie controlate în analizele finale.
Design-urile cu două grupuri experimentale sunt de obicei folosite pentru a determina
dacă o nouă procedură (sau variabilă independentă) cauzează un efect. Cercetătorii folosesc
adesea acest tip de design în primele etape de validare ale unei intervenţii empirice, când aceştia
examinează eficacitatea intervenţiei. Acest lucru se poate face prin compararea grupului cu
tratament cu un singur grup (o intervenţie standard sau un grup placebo). În cazul în care studiul
indică faptul că tratamentul este eficace, cercetătorul ar putea să testeze ipoteze mai specifice ale
tratamentului – cum ar fi examinarea eficacităţii tratamentului pe alte populaţii, compararea cu
alte tipuri de tratament sau examinarea acestuia în asociere cu alte intervenţii. Testarea acestei
ipoteze ar putea necesita utilizarea şi a altor metode.

Un adevărat design experimental este acela în care participanţii sunt aleatoriu distribuiţi în
grupul experimental şi cel de control. Deşi distribuirea aleatorie este descrisă, de obicei, utilizând
metode precum aruncarea zarurilor, aruncarea unei monede sau extragerea unui număr, cele mai
noi studii se bazează pe utilizarea unui tabel de numere care simplifică procesul de distribuţie a
participanţilor. Un cercetător care analizează eficienţa unui anume tratament doreşte să fie sigur
că grupul experimental nu diferă de grupul de control la începutul studiului. Deşi cercetătorul
poate încerca să obţină grupuri echivalente în ceea ce priveşte o serie de variabile, nu este posibil
întotdeauna ca grupurile să fie identice. Sunt multe diferenţe individuale ce rămân necontrolate şi
5
care ar putea influenţa rezultatele studiului. Cercetătorul poate cu uşurinţă să echivaleze două
grupuri în baza unor caracteristici precum vârsta, gen sau statut socio-economic cu credinţa că
aceste variabile pot avea un impact asupra rezultatelor tratamentului. Deşi randomizarea face
grupurile asemănătoare, acestea pot încă să difere în funcţie de alte variabile la fel de importante
însă nemăsurate, precum nivelul de inteligenţă, gradul de motivaţie ori tratamente anterioare
testului. Faptul că grupurile diferă în cazul unor variabile necunoscute şi nemăsurate reduce
substanţial capacitatea cercetătorului de a atribui schimbările apărute la nivelul variabilelor
dependente ca datorându-se variabilelor independente. Randomizarea, totuşi, distribuie echivalent
diferenţele individuale în grupuri astfel că acestea pot să difere sistematic doar într-un singur caz:
dacă intervenţia a avut loc pe parcursul studiului.

Designul experimental cu grupe echivalente

În aceste planuri de cercetare participanţii sunt echivalenţi în funcţie de anumite
caracteristici înainte de introducerea variabilei independente. Caracteristica folosită pentru
echivalare trebuie să fie raportată la variabila dependentă, altfel echivalenţa este o pierdere de
timp. Etapele cele mai importante ale designului sunt următoarele. Mai întâi, investigatorul
măsoară toţi participanţii în ceea ce priveşte câteva caracteristici (variabile) care par a fi
relaţionate cu variabila dependentă. De exemplu, inteligenţa poate fi legată de variabila
dependentă – acumularea de cunoştinţe în şcoală. Dacă variabila independentă are două nivele,
investigatorul împarte toţi participanţii in perechi de participanţi pe baza scorurilor de la testele
de inteligenta (dacă ar fi 3 nivele, participanţii ar fi fost împărţiţi in triade). Ideea este de a avea
perechi de elevi cu cele mai apropiate scoruri la variabila inteligenţă. De exemplu, dacă sunt 6
participanţi cu un scor de inteligenta (IQ) de 122, 110, 99, 102, 113 si 120, se pot forma 3
perechi: 122 cu 120, 113 cu 110 si 102 cu 99. După formarea perechilor, investigatorul distribuie
aleatoriu câte un membru din fiecare pereche în fiecare dintre grupuri. Cheia în designul
experimental cu grupe perechi este aceea de a face ca cei doi participanţi să fie identici (cel puţin
cu privire la caracteristica ce interesează). Acest design este ilustrat astfel:

MR E: X O
MR C: ~X O

Design-ul Solomon cu patru grupuri

O metoda în tratarea efectului posibil al pretestului în cadrul metodei experimentale
constă în a include un grup de intervenţie si de control care primeşte pretestarea şi un grup de

6
intervenţie si unul de control care nu primeşte pretestarea. Acest design poate fi reprezentat
astfel:

R E1: O1 X O2
R E2: X O2
R C1: O1 ~X O2
R C2: ~X O2

Operaţiunile cele mai importante ale acestui design sunt următoarele. Mai întâi,
participanţii sunt distribuiţi aleatoriu un unul din cele 4 grupuri diferite. Apoi, două dintre grupuri
(E1 şi C1) sunt măsurate cu variabila dependentă (pretestare). Celelalte doua grupuri (E2 şi C2)
nu primesc pretestarea. Apoi două grupuri (E1 şi E2) primesc intervenţia. Un grup care primeşte
intervenţia a fost pretestat (E1), iar celălalt grup care primeşte intervenţia nu a fost pretestat (E2).
De asemenea, două grupuri nu primesc intervenţia: unul care a fost pretestat (C1) si unul care nu
a fost pretestat (C2). Aşadar, designul Solomon cu 4 grupuri permite ca investigatorul să testeze
efectele unei pretestări prin testarea efectelor intervenţiei. Totuşi, pentru a determina efectele
pretestării asupra posttestării, investigatorul trebuie să dubleze numărul de participanţi, lucru care
nu merita efortul şi costul in majoritatea situaţiilor, din acest motiv acest plan este foarte rar
folosit.

Designul experimental aleatoriu cu grupe perechi

Acest design cu două nivele si poate fi arătat astfel:
Condiţia 1 Test Conditia2 Test
R Ordinea 1 X O1 ~X O2
R Ordinea 2 ~X O1 X O2

Participanţii sunt distribuiţi aleatoriu in condiţia ce conţine Ordinea 1 (care primeşte mai
întâi condiţia experimentală şi apoi condiţia de control) sau în condiţia Ordinea 2 (care primeşte
mai întâi condiţia de control şi apoi experimentală). Aceasta abordare este considerata
experimentala dacă participanţii sunt numiţi aleatoriu in condiţiile Ordinea 1 sau Ordinea 2. Dacă
ordinea nu este determinată aleatoriu, metoda este cvasi-experimentală. Acest tip de design este
frecvent folosit în studiile în care participanţii sunt rugaţi să evalueze diete, exerciţii sau
evenimente similare, presupuse pe baza cercetărilor anterioare, că nu produc efecte de
contaminare. Punctul forte al acestui design este faptul că participanţii acţionează ca fiind propria
modalitate de control, ceea ce reduce variaţia de eroare. Acest design are probleme dacă apar
7
efecte produse de condiţiile experimentale. Apare problema transferului asimetric al efectelor -
impactul unei ordini (de exemplu, tratamentul tradiţional înainte de tratamentul nou) este mai
mare decât impactul celelalte ordini (întâi tratamentul nou si apoi cel tradiţional).
Să presupunem un experiment în care autorii analizează dacă participanţii îşi vor aminti
mai uşor feţele vesele comparativ cu feţele triste. Autorii au folosit trei condiţii experimentale -
trei seturi de fotografii: feţe zâmbitoare (A), triste (B) şi neutre (C). Fiecare set a fost subiecţilor o
singură dată. Sarcina participanţilor a fost să recunoască feţele prezentate anterior dintre set de
fotografii prezentate ulterior. Variabila dependentă a fost numărul de fotografii recunoscute.
Pentru a nu apărea efectul ordinii de prezentare a fotografiilor autorii au utilizat tehnica
contrabalansării – au fost utilizate ordini ale condiţiilor de tratament, fiecare ordine fiind
prezentată de acelaşi număr de ori. Au existat şase ordinii de prezentare a seturilor de fotografii
(ABC, BCA, CAB, BAC, CBA, ACB).
Putem realiza o varietate de planuri cu măsurări repetate, principul de bază rămânând
acelaşi - fiecare subiect participă la toate condiţiile experimentului. Vom compara
comportamentul aceloraşi subiecţi în condiţii diferite. Dacă variabila independentă are efect este
mult mai probabil să îl găsim dacă utilizăm un design experimental cu grupe perechi. În planurile
cu grupe independente efectele variabilei independente pot fi mascate de diferenţe dintre grupe
provocate de variabile parazite. Comparaţiile între subiecţi sunt mult mai precise, în planurile cu
grupe perechi. Dacă apar comportamente diferite în condiţii diferite de tratament, este mult mai
probabil ca aceste diferenţe să aibă legătură cu manipularea experimentală. În planul cu
eşantioane independente manipulăm variabila independentă utilizând subiecţi diferiţi pentru
diferitele condiţii experimentale. Din această cauză este posibil ca utilizarea controlului prin
randomizarea variabilelor parazite să contamineze variabila independentă. În planurile cu grupe
perechi avem un control mai bun asupra variabilelor parazite deoarece aceeaşi indivizi participă
la toate condiţiile experimentale. Prin compararea răspunsurilor din diferitele condiţii se elimină
eroarea produsă de diferenţele dintre subiecţi. Răspunsurile aceloraşi subiecţi sunt mai stabile de
la o măsurare la alta. Dacă răspunsurile se modifică de-a lungul condiţiilor experimentale, aceste
schimbări sunt cauzate în mai mare măsură de variabila independentă.

Planuri complexe
Cele mai multe rezultatele ale cercetării sunt susceptibile să aibă mai multe cauze care
interacţionează cu altele, într-o varietate de moduri care nu pot fi identificate prin utilizarea de
design-uri experimentale formate din două grupuri.
Experimentele care implica o singură variabila independentă, nu sunt cel mai frecvent tip
de experiment in domeniul cercetării psihologice contemporane. Cercetătorii folosesc, deseori
8
design-uri complexe, în care două sau mai multe variabile independente sunt studiate simultan
într-un singur experiment. Un experiment cu un design complex are prin definiţie mai mult de o
variabila independentă. Fiecare variabila independent dintr-un design complex trebuie să fie
implementată folosindu-se ori de un design de grupuri independente ori unul cu grupe perechi.
Când un design complex are în acelaşi timp o variabilă ce presupune grupuri independente şi una
ce grupe perechi aceste este numit design mixt.
Cel mai simplu design complex este 2x2 - două variabile independente fiecare cu câte
două nivele. Numărul de condiţii diferite într-un design complex poate fi determinat prin
multiplicarea nivelelor pentru fiecare variabila independentă (2x2=4). Un design complex mai
eficient şi mai puternic poate fi creat prin includerea mai multor nivele ale variabilei
independente sau prin includerea a mai multor variabile independente într-un design
Design-urile complexe sunt recunoscute prin specificarea numărului de nivele a fiecărei
variabile independente dintr-un experiment. Planul 2X2 identifică cel mai simplu design
complex. Conceptual, există un număr nelimitat de design-uri complexe, deoarece poate fi studiat
orice număr de variabile şi fiecare variabilă independentă poate avea orice număr de nivele.
Practic este neobişnuit să întâlneşti experimente care implică mai mult de 4 sau 5 variabile
independente. Design-ul complex poate fi determinat prin multiplicarea numărului nivelelor
variabilelor independente. Întru-un design 3x3 există doua variabile independente cu trei nivele
fiecare, deci sunt nouă condiţii. Într-un design 3x4x2 sunt 3 variabile independente cu 3,4, 2
nivele, deci 24 de condiţii.
Avantajul primar al tuturor design-urilor complexe este oportunitatea de a demonstra
interacţiunile dintre variabilele independente. Designul 2x2 reprezintă punctul de plecare când
vine vorba de atingerea potenţialului design-urilor complexe. Design-urile complexe pot fi
extinse dincolo de design-ul 2x2 folosind două moduri: se pot adăuga nivele pentru una sau
ambele variabile independente pana la o limita nespecificata (cum ar fi 3x2, 3x3, 4x2, 4x3) sau se
adăuga a treia sau a patra variabilă independentă (2x2x2, 3x3x3, 2x2x4, 2x3x3x2).

Design-ul factorial
Avantajul principal al design-ului factorial este acela că permite examinarea empirică a
efectelor mai multor variabile independente, atât individual cât şi în combinaţie, asupra variabile
dependente, cum este descris în schema de mai jos. Design-ul factorial ne permite să examinăm
toate combinaţiile posibile de factori în studiu:
R – X1 – Y1 – O
R – X1 – Y2 – O
R – X2 – Y1 – O
9
 R – X2 – Y2 – O
Pentru a demonstra utilitatea acestui design, vom lua în considerare o situaţie în care un
cercetător este interesat de modul în care atât doza de tratament (4 vs. 8 sesiuni) cât şi stabilirea
tratamentului (domiciliul clientului vs. clinică) influenţează eficienţa unei anumite intervenţii.
Deşi cercetătorul ar putea efectua, separat, cu două studii randomizate cu două grupe, acest lucru
nu ar furniza informaţii cu privire la posibila intervenţie dintre dozele diferite de tratament.
Cercetătorul ar putea să testeze ipoteza conform căreia dozele mai mari de tratament furnizate
într-o clinică ar duce la obţinerea celor mai bune rezultate. Pentru a examina cel mai bine această
ipoteză, cercetătorul ar putea apela la un design factorial. Acest exemplu este un design factorial
2 X 2 deoarece fiecare dintre cele două variabile are două niveluri, aşa cum este ilustrat mai jos:

Doza
Mică (4 săpt.) Mare (8 săpt.)
Domiciliu
Locaţia
Clinică

Un studiu cu două variabile independente în care o variabilă independentă a avut 3

niveluri şi cealaltă două niveluri vorbim de un design factorial de tipul 2X3. În mod similar, un
studiu cu două variabile independente, fiecare cu trei niveluri ar putea fi considerat un design
factorial de tip 3X3. Deşi un studiu poate avea orice număr de variabile independente,
suplimentarea variabilelor care se adaugă în design-ul factorial creşte exponenţial numărul de
grupuri. În cazul în care un design factorial este de tip 2X2 va avea 4 grupuri, dacă este de tip
2X2 X3, design-ul va avea 12 grupuri.
Design-ul factorial are multe caracteristici importante. În primul rând, permite examinarea
simultană a mai multor variabile independente. Acest lucru poate fi şi o critică, deoarece cele mai
multe, dacă nu chiar toate, comportamentele umane sunt determinate de mai mult de o variabilă.
Un al doilea punct forte este eficienţa design-ului factorial deoarece ne permite testarea mai
multor ipoteze într-un singur studiu, poate fi mai economică utilizarea unui design factorial decât
să se realizeze mai multe studii individuale, atât în ceea ce priveşte numărul de participanţi cât şi
în ce priveşte efortul depus de cercetător. În sfârşit, şi poate cel mai important, design-ul factorial
ne permite să privim interacţiunile dintre variabilele independente. Cum comportamentul uman
este influenţat de mai mult de o variabilă, este posibil ca acesta să fie influenţat de o combinaţie
de variabile. Prin, urmare este esenţială examinarea interacţiunii pentru a descrie mai exact
relaţiile de cauzalitate (Raz & Ravizza, 1998).

Planuri factoriale cu grupe perechi

10
 Se presupune că un cercetător este interesat să măsoare timpul necesar pentru identificarea
diferitelor expresii faciale. Cercetătorul decide să arate subiecţilor imagini ale oamenilor care
exprimă diferite expresii cum ar fi furia, frica, fericirea, tristeţea şi să măsoare cât de repede
oamenii recunosc aceste imagini. Deoarece studiile anterioare sugerează că subiecţii de gen
feminin exprimă mai bine emoţiile faciale, cercetătorul a prezentat atât figuri feminine cât şi
masculine. În acest caz autorul a manipulat şi genul persoanei din imagini. Planul experimental
folosit a fost un plan factorial cu eşantioane perechi de tipul 4x2. Studiul conţine două variabile
independente care presupun grupe perechi (sau comparare intra-grup). Prima variabilă - tipul
expresiilor faciale - are patru niveluri, cea de a doua variabilă are două niveluri. Variabila
dependentă este reprezentată de viteza de recunoaştere a figurilor. Subiecţii vor vedea şi vor
identifica feţe diferite: un bărbat şi o femeie exprimând fiecare dintre cele patru expresii. Este
uşor de văzut că acest plan experimental va necesita mai puţini subiecţi comparativ cu planul
factorial cu eşantioane independente. Prezentăm mai jos matricea acestui design.

Tipul expresiilor faciale

Frică Furie Fericire Tristeţe
Genul persoanei ţintă Masculin
Feminin

Planuri de cercetare mixte

Este posibil să utilizăm un design experimental care combină un factor care presupune
grupe perechi (cum ar fi cele patru tipuri de expresii) cu un factor care presupune grupe
independente (cum ar fi genul sau vârsta persoanei ţintă). Aceste planuri experimentale care
combină factori ce presupun eşantioane perechi şi independente se numesc planuri mixte. Cel mai
simplu plan de aceste tip este cel care implică două variabile independente care au fiecare câte
două niveluri. O variabilă independentă necesită două grupe diferite de subiecţi pentru fiecare
nivel de variaţie. Cealaltă variabilă presupune ca toţi participanţii să treacă prin toate nivelurile de
variaţie ale variabilei independente. În acest design participanţii sunt distribuiţi aleatoriu în două
grupe în funcţie de nivelurile variabilei independente cu eşantioane independente. Apoi, toţi
subiecţii trec prin toate condiţiile experimentale presupuse de variabila independentă cu
eşantioane perechi.
Într-un studiu autorii au testat dacă emoţiile influenţează modul în care oamenii percept
lucrurile. Pentru a induce starea de fericire sau tristeţe cercetătorii au folosit diferite piese
muzicale. Ulterior participanţii au primit serii de litere cu sarcina de a identifica dacă acestea
formează sau nu cuvinte cu sens. Şase dintre cuvinte aveau legătură cu starea de fericire (de
exemplu, armonie, bucurie) iar şase aveau legătură cu starea de tristeţe (cum ar fi disperare,
11
regret sau durere). Rezultatele au indicat că emoţiile au influenţat percepţiile. Participanţii fericiţi
au identificat mai repede cuvintele care au avut legătură cu fericirea comparativ cu persoanele
cărora li s-a indus starea de tristeţe. Persoanele triste au identificat mai repede cuvintele care au
avut legătură cu starea de tristeţe comparativ cu persoanele cărora li s-a indus starea de fericire.
Planul experimental folosit a fost un design de tipul 2x2 mixt, cu o variabilă independentă care
presupune grupe independente (stare afectivă) şi o variabilă independentă care presupune
eşantioane perechi (tipul cuvintelor prezentate).

Tipul cuvintelor prezentate

Au legătură cu starea de fericire Au legătură cu starea de tristeţe
Fericire
Stare afectivă
Tristeţe

Subiecţii au fost împărţiţi în grupe în funcţie de variabila independentă tipul de stare

afectivă (tristeţe sau bucurie), apoi toţi subiecţii au primit cuvintele (care au avut legătură cu
tristeţea şi care au avut legătură cu starea de fericire) şi le-au identificat ca fiind sau nu cu sens.
Aceste design-uri sunt frecvente în psihologie.

Sunt importante experimentele pentru dezvoltarea teoriilor în psihologia clinică?

Metodele experimentale permit deducţii (inferenţe) cauzale, care sunt importante pentru
dezvoltarea unor teorii puternice. Calea cea mai bună pentru deducerea relaţiilor cauzale, şi prin
urmare calea cea mai bună pentru a construi teorii, este de a manipula cauzele presupuse ale
efectului.
În psihologie experimentele au permis înţelegerea diferitor comportamente. De exemplu,
este deja cunoscut faptul că stările de anxietate sunt legate de modul în care un individ
procesează informaţia, mai ales cea care are legătură cu ameninţarea şi pericolul. Orientarea
persoanelor anxioase spre stimulii ameninţători (Eysenk, 1997; Mogg & Bradley, 1998) şi
procesarea informaţiei ce are legătură cu ameninţarea par să menţină starea anxioasă. Două
proceduri au fost folosite: Stroop şi proba de atenţie în sarcină. În procedura Stroop,
participanţilor le erau prezentate cuvinte individuale scrise cu cerneală colorată. Câteva dintre
aceste cuvinte erau ameninţător-relevante (de exemplu, moarte) şi altele erau neutre emoţional
(de exemplu, covor). Participanţii trebuiau să indice numele culorii cernelii cât mai rapid posibil.
Cele mai multe studii Stroop indică faptul că indivizii anxioşi numesc mai greu culoarea
12
cuvântului relevant ameninţător decât cei non-anxioşi, sugerând că atenţia lor a fost deviată spre
procesarea cuvântului ameninţător mai mult decât spre culoarea lui. În proba de atenţie în sarcină,
participanţilor le erau prezentate cuvinte ameninţătoare şi cuvinte neutre în diferite locaţii ale
ecranului computerului. Un stimul apare în locaţia ocupată formal de unul dintre cuvinte şi
participantul trebuie să detecteze această localizare cât mai repede posibil. Participanţii cu
niveluri ridicate ale anxietăţii detectau mai rapid localizarea stimulului poziţionat în locul ocupat
de cuvântul ameninţător – sugerând că atenţia lor a fost orientată preponderent spre cuvântul
ameninţător.
Aceste studii experimentale sugerează faptul că există o legătură între anxietate şi modul
de procesare a informaţiei ameninţătoare, dar nu au indicat direcţia relaţionării pentru că cele mai
multe studii au folosit design-uri comparative (au comparat participanţii anxioşi cu cei non-
anxioşi), în care nici o variabilă nu a fost manipulată experimental. Aşadar, anxietatea cauzează
procesarea părtinitoare a informaţiei sau este procesarea părtinitoare a informaţiei sursa
anxietăţii? Calea descoperirii fără ambiguitate a direcţiei acestei relaţionări este de a manipula fie
anxietatea, fie modul de procesare a informaţiei şi să vedem efectul acestor manipulări asupra
celeilalte variabile. Studiile recente, care au indus experimental procesarea preferenţială a
informaţiei la persoane sănătoase, au arătat că aceste preferinţe pentru ameninţare pot avea un
efect cauzal. Deoarece studiile despre relaţiile dintre stările de anxietate şi procesarea informaţiei
au folosit aceste metode experimentale stricte, ele au permis dezvoltarea teoriilor cu privire la
influenţa anxietăţii asupra procesării informaţiei, a achiziţiei şi menţinerii anxietăţii patologice.

Construcţia teoriilor în funcţie de date corelate – o cale seducătoare dar hazardată

O alternativă modestă ce poate conduce la un experiment bine controlat este aceea de a
investiga dacă presupusa cauză este într-adevăr relaţionată cu presupusul efect, folosind un
design corelaţional. Dacă se obţine o corelaţie semnificativă între măsurătorile cauzei presupuse
şi efect, atunci aceasta dovedeşte că este consistentă cu teoria – dar acest lucru nu înseamnă că se
confirmă sau infirmă teoria.
Studiile corelaţionale sunt recomandate din următoarele considerente:
1. Accesul la populaţiile ţintă este deseori restricţionat şi dificil de obţinut;
2. Sunt probleme etice importante în cercetarea în care participanţii sunt persoane care
prezintă probleme de sănătate, mai ales dacă cercetarea poate să le agraveze simptomele,
3. Dacă indivizii sunt în terapie sau tratament, este dificilă interpretarea rezultatelor
studiilor particulare.
Datorită acestor factori trebuie să folosim o metodă mai puţin invazivă – studiile
corelaţionale care utilizează chestionare şi scale putând fi recomandate. Astfel de studii sunt doar
13
un prim pas în confirmarea existenţei relaţiilor dintre variabile, natura acestor relaţii trebuind să
fie ulterior continuată de folosirea metodei experimentale.
Davey (2003) a descris cel puţin două probleme ale construcţiei teoriei, în circumstanţele
în care relaţiile dintre cauzele presupuse şi efecte nu au fost în întregime verificate experimental,
ci s-au bazat pe date ale studiilor corelaţionale. De exemplu, cercetarea privind rolul dezgustului
în psihopatologie a proliferat şi studiile au demonstrat că dezgustul este un factor cauzal
semnificativ în fobia faţă de animale, tulburarea obsesiv-compulsive, fobia de sânge, tulburări
alimentare. Majoritatea cercetărilor au fost corelaţionale. Designul multor studii corelaţionale
despre dezgust poate produce probe inexacte şi eronate care pot sta la baza teoriilor rolului
dezgustului. Cele câteva studii experimentale din literatură au eşuat în a aduce probe
convingătoare că dezgustul este o cauză agravantă (precipitată) sau funcţională. Multe studii au
eşuat în folosirea design-urilor complete şi echilibrate, în care predictorul dezgust-relevant
psihopatologic era comparat cu un dezgust suspect-irelevant psihopatologic. Deoarece dezgustul
şi anxietatea sunt emoţii foarte apropiate, studiile care nu includ dezgustul irelevant ca şi condiţie
de control nu au furnizat predictori diferenţiali care să poată exclude implicarea anxietăţii ca
variabilă mediatoare. Când studiile au inclus dezgustul irelevant patologic, câteva au dezvăluit
relaţii semnificative între dezgust şi psihopatologii care nu au fost prezise.
Multe studii nu au luat în calcul trăsătura sau stadiul anxietăţii. Astfel, studiile nu pot să
determine dacă relaţia dintre dezgust şi psihopatologie este independentă de nivelurile anxietăţii.
Niveluri ridicate de dezgust pot fi o consecinţă a nivelurilor crescute de anxietate sau a altor
emoţii negative şi putem exclude posibilitatea ca dezgustul în sine să nu aibă un rol cauzal în
psihopatologie. În al doilea rând, multe teoretizări în psihologia clinică au fost descoperite
utilizând constructe derivate din experienţa clinică. Aceste constructe au validitate prin faptul că
experienţele clinice, în general, au caracteristicile unei populaţii clinice particulare. Practica
uzuală este de a descoperi un instrument de măsurare a acestor constructe şi ulterior de a
identifica modul în care constructul este în legătură cu simptomele clinice, de obicei folosind o
metodă corelaţională.

Experimente de laborator versus naturale

Determinarea cauzalităţii nu este întotdeauna uşoară. Atunci când un investigator
părăseşte spaţiul laboratorului pentru a face experimente în medii specifice, cum ar fi spitale,
şcoli şi organizaţii, apar o serie de probleme. Sunt multe motive pentru care cercetătorii
realizează experimente în medii specifice. Printre acestea se află testarea valabilităţii externe a
descoperirilor din laborator. Căutăm să aflăm dacă efectul unui tratament observat în laborator
funcţionează într-un mod similar în alt mediu. Există şi motive practice pentru realizarea
14
experimentelor de teren. Acestea poate fi asociate încercărilor de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă
şi muncă ale oamenilor. De exemplu, şcolile pot experimenta schimbarea programului de prânz, a
programului after-school sau a celui curricular. O companie poate experimenta noi design-uri de
producţie sau noi metode de livrare a beneficiilor către angajaţi. Dacă un tratament este eficient,
atunci putem lua decizii importante privind continuarea tratamentului, cheltuirea altor bani,
investirea de timp şi efort sau schimbarea situaţiei actuale pe baza cunoaşterii rezultatelor.
Psihologii conduc cercetări în viaţa reală, dincolo de spaţiul controlat al laboratorului. Când
acest lucru se întâmplă, cele mai frecvente dificultăţile apar sunt următoarele:
 participanţii nu sunt distribuiţi aleatoriu în condiţiile experimentale;
 manipularea variabilei independente nu este controlată;
 condiţiile experimentale nu reprezintă întotdeauna niveluri diferite ale variabilei
independente;
 lipsa grupurilor de control, comparaţii inter-grup puţine;
 lipsa oportunităţii de a realiza debriefing-ul;
 legătura cauză-efect sensibilă; predictibilitatea este pierdută;
Cercetarea în lumea reală este complicată şi greu de realizat. Dacă distribuirea aleatorie nu
este posibilă, alte modalităţi de control pot fi efectuate. Dacă un grup ideal de control nu poate fi
folosit sau nu este disponibil, poate că un grup similar de oameni îl pot substitui.

15