ARGUMENT.............................................................................................................................

2
1.1 Aspecte definitorii...........................................................................................................2
1.2 Clasificarea verbelor.......................................................................................................5
CATEGORII GRAMATICALE SPECIFICE........................................................................7
1.Diateza.................................................................................................................................7
1.1 Diateza activa..............................................................................................................7
1.2. Diateza reflexivă............................................................................................................12
1.3.Diateza pasivă............................................................................................................19
2. Modul...............................................................................................................................27
2.1.Consideratii preliminare..........................................................................................27
2.2 Moduri Personale/Predicative.................................................................................27
2.2.1 Modul Indicativ..................................................................................................27
2.2.3 Modul condiţional (optativ)..............................................................................29
2.2.4 Modul prezumtiv................................................................................................30
2.2.5 Modul Imperative..............................................................................................31
2.3 Modurile Nepersonale/Nepredicative......................................................................31
3. Timpul..................................................................................................................................40
3.1 Consideraţii Preliminare..........................................................................................40
3.2 Mod Indicativ............................................................................................................41
3.2.1 Prezent.................................................................................................................41
3.2.2 Imperfect.............................................................................................................41
3.2.3 Perfectul .............................................................................................................42
3.2.4.Mai mult ca perfectul.........................................................................................42
3.3. Viitorul......................................................................................................................42
3.4 Mod Conjunctiv........................................................................................................43
3.4.1 Prezent.................................................................................................................43
3.4.2 Perfect.................................................................................................................46
3.5 Conditional-Optativ..................................................................................................47
3.6 Imperativ...................................................................................................................49
4. Ortografia verbului.............................................................................................................49
CONCLUZII...........................................................................................................................50
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................52

1
 ARGUMENT

1.1 Aspecte definitorii

Verbul este partea nominală de vorbire care exprimă, sub formă de proces, acțiunea,
starea, existența obiectelor și fenomenelor și care intră în anumite relații cu celelalte părți de
vorbire, relații exprimate în anumite categorii gramaticale specifice.
Verbul este o parte de vorbire flexibilă: merg, mergi, merge am etc.
Cele mai multe verbe exprimă acţiuni ale obiectelor: Ileana scrie. Calul fuge. Tractorul
ară.
Celelalte verbe pot arăta:”
- stări ale obiectelor: Omul stă (şade) la umbră; în apropiere este (se află, există) un
crâng;
- posesia unui obiect de către alt obiect: Maria are o minge;
- necesitatea unui obiect sau a unei acţiuni: îmi trebuie un caiet; Trebuie să scriu;
- posibilitatea de a face o acţiune: Pot să-l ridic;
- voinţa sau dorinţa unei persoane de a obţine un obiect sau de a face o acţiune:
Vreau (doresc) o floare. Vreau (doresc) să vizitez muzeul.”1
Fiecare acţiune, stare etc. are un nume care se exprimă printr-o formă verbală
nepersonală, numită infinitiv. Infinitivul se deosebeşte de celelalte forme verbale prin
terminaţia vocalică şi prin prepoziţia a: a lucr/a, a ved/ea, a pun/e, a priv/i, a cobor/î etc.
Când vrem să numim un verb, ne folosim de forma infinitivului: „verbul apune“.
Locuţiuni verbale – „Acţiunile şi stările pot fi exprimate şi prin locuţiuni verbale
(grupuri cuvinte între care se află neapărat un verb şi care îndeplinesc împreună rolul verb).” 2
Cele mai multe locuţiuni verbale se pot înlocui cu un verb: a băga de seamă = a observa; a o
lua la fugă = a fugi; a da năvală = a năvăli; a sta de veghe = a veghea.
„Verbul care intră în componenţa locuţiunii verbale are rolul gramatical preciza persoană,
timpul şi modul acţiunii, iar celălalt cuvânt (substantiv, ac etc.) dă de obicei sensul
locuţiunii”.3
Verbe predicative şi verbe nepredicative

1
Guţu- Romalo, Valeria, Limbă şi literatură I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989,p.167.
2
Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997,p.152.
3
Dimitriu, Corneliu, Obersvaţii în legătură cu diateza reflexivă şi verbele pronominale în limba română
contemporană, AUI, XI, 1965,p.184.

2
 I. Verbele care au un înţeles de sine stătător sunt predicative, adică pot spune singure
ceva despre subiect, pot exprima singure predicatul, atunci când sunt la un mod personal.
De exemplu: „Sus, pe bolta adâncă, stelele au pălit; în haosul albastru, luceafărul
sclipeşte tainic, strălucitor.” (Em. Gârleanu, Singuraticii.)
Verbele care nu au un înţeles de sine stătător sunt nepredicative, pentru că ele pot
spune singure ceva despre subiect, ci numai împreună cu alte cuvinte.
De exemplu, în textul:4
A fost un tânăr împărat - De la mişei a smuls averea...
Cei ţări au zis: „A fost mişel!
Ne-a prigonit prea multă vreme” (G. Coşbuc, Ex ossibus ultor)

„În prima propoziţie A fost un tânăr împărat, verbul a fost este predicativ, pentru că
are un înţeles de sine stătător (a existat), pe când în propoziţia A fost sel! verbul a fost nu are
înţeles de sine stătător, deci nu poate exprima singur predicatul. Despre tânărul împărat se
spune că a fost mişel”5.
„În afară de verbul a fi, mai sunt şi alte verbe care pot fi folosite şi ca verbe
predicative: a deveni, a ajunge, a ieşi, a se face, a părea şi altele. Verbele a ajunge şi a ieşi,
când sunt folosite ca nepredicative, au sensul a deveni se aşează predicatul împreună cu altă
parte de vorbire: Peste un an va ajunge (sau ieşi) inginer. Verbul a face nereflexiv este
predicativ, dar ca reflexiv nu are intodeauna înţeles de sine stătător: S-a făcut galben ca ceară
= a devenit galben. A ea, nereflexiv, este nepredicativ (Acesta pare mai bun), dar ca reflexiv
personal este predicativ (Se pare/ că a înţeles)”6.
Caracterul tranzitiv şi intranzitiv al verbelor
I. Verbele care pot avea un complement obiect direct sunt tranzitive, iar ( care nu pot
avea un complement obiect direct sunt intranzitive.
Caracterul tranzitiv al unui verb nu se apreciază numai după prezenţi propoziţie a
complementului obiect direct, ci după posibilitatea verbului avea un complement obiect direct
în propoziţia dată

4
Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ediţia a IlI-a, Ed.Humanitas, Bucureşti, 2001,p.102.
5
Creţu - Toderiţă, Ecaterina, Unităţi, raporturi şi funcţii sintactice în limba română, Casa Editorială „Demiurg”,
Iaşi, 2004,p.167.
6
Dimitriu, Corneliu, Compendiu de gramatică românească modernă clasică, Casa Editorială „Demiurg”, , Iaşi
2004,p.215.

3
 „Unele verbe intranzitive pot fi uşor recunoscute după ceea ce exprimă. Acele verbe
de mişcare (a veni, a pleca, a merge etc.) şi cele care exprimă o stare sta, a şedea, a exista)
sunt intranzitive, pentru că ele nu exprimă acţiuni care să exercite asupra unui obiect”.7
II. „Unele verbe intranzitive sunt folosite şi ca tranzitive, iar unele verbe tranzitive
sunt folosite şi ca intranzitive. Când un verb îşi schimbă caracterul intranzitiv sau tranzitiv, el
îşi schimbă în general şi sensul lexical sau cel puţin capătă o altă nuanţă de sens. Deci nu te
grăbi să apreciezi caracterul tranzitiv sau intranzitiv al verbului după sensul lui general, ci
cercetează sensul verbului în context”8.
Diateza este categoria gramaticală verbală care are rolul de a prezenta din diferite
perspective raportul stabilit între acţiunea verbală şi cei doi poli ai acesteia: subiectul şi
obiectul acţiunii. În limba română, diateza reprezintă o categorie constituită prin opoziţia
următorilor trei termeni: diateza activă, diateza pasivă şi diateza impersonală.
În planul conţinutului, pentru construcţiile alcătuite de verbe la cele trei diateze este
caracteristic faptul că, în general, ele reprezintă o descriere a aceluiaşi eveniment.
Ceea ce le deosebeşte este însă gradul diferit al importanţei pe care vorbitorul o acordă
fie unuia dintre cei doi participanţi (subiectul sau obiectul), fie acţiunii înseşi:
a) Diateza activă se foloseşte în construcţii care descriu situaţia din punctul de vedere al
subiectului acţiunii: Columb a descoperit America;
b) Diateza pasivă se foloseşte în construcţii care descriu situaţia din punctul de vedere al
obiectului acţiunii: America a fost descoperită de Columb;
c) Diateza reflexiv se foloseşte în construcţii care descriu situaţia din perspectiva
procesului: În 1492 se descoperă America.
Astfel, în fiecare dintre cele trei tipuri de construcţii este pus în centrul atenţiei unul
dintre elementele evenimentului descris: autorul acţiunii (în construcţiile active), obiectul
acţiunii (în construcţiile pasive, acţiunea însăşi (în construcţiile impersonale).
Modul este categoria gramaticală a verbului care exprimă atitudinea vorbitorului faţă
de acţiune, adică felul cum vede el această acţiune. În limba română există următoarele
moduri: indicativ (lucrează), conjunctiv (să lucreze), condiţional-optativ (ar lucra), prezumtiv
(va fi lucrând) şi imperativ (lucrează!).

7
Câmpeanu, E., Funcţiunea sintactică a pronumelui reflexiv, CL, 1960, fasc. 1-2, p.88.
8
Constantnescu- Dobridor, Gheorghe, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Ed. Albatros, Bucureşti,
1980,p.178.

4
 Timpul este categoria gramaticală care se constituie dintr-un sistem de forme verbale,
al căror suport comun este raportarea acţiunii la momentul vorbirii. Între acţiunea exprimată
de verb şi momentul vorbirii, luat ca punct de reper, se pot stabili următoarele raporturi:
a) anterioritate – este exprimat prin timpul trecut (am lucrat – ieri);
b) simultaneitate – este exprimat prin timpul prezent (lucrez – acum);
c) posterioritate – este exprimat prin timpul viitor (voi lucra – mâine).
Numărul formelor temporale este însă diferit pentru fiecare dintre cele cinci moduri
verbale. Astfel, în limba română există şapte timpuri la indicativ ( prezent, imperfect, perfect
compus, perfect simplu, mai-mult-ca-perfect, viitor şi viitor anterior) şi câte două timpuri la
modurile conjunctiv (prezent și perfect), condiţional-optativ (prezent și perfect) şi prezumtiv
(prezent și perfect).
Categoria persoanei la verb este constituită, ca şi la pronume, dintr-un sistem de trei
termeni la numărul singular şi alţi trei, la plural.
Persoana şi numărul se marchează, în structura timpurilor verbale simple, cu ajutorul
desinenţelor personale, iar la cele compuse, de regulă, prin formele verbului auxiliar: a) timp
verbal simplu: sg. – lucrez (1), lucrezi (2), lucrează (3), pl. – lucrăm (1), lucraţi (2), lucrează
(3); b) timp verbal compus: sg. – am lucrat (1), ai lucrat (2), a lucrat (3), pl. – am lucrat (1), aţi
lucrat (2), au lucrat (3).
Unicul mod personal la care nu se actualizează sistemul gramatical al persoanei din
cauze semantice este imperativul, care are forme doar pentru persoana a 2-a.
Categoria genului este caracteristică, în primul rând, participiului, precum şi tuturor
timpurilor verbale formate cu ajutorul participiului, deci categoria genului apare doar la
diateza pasivă.
Desinenţa participiului exprimă totodată şi numărul: am fost lăudat (m.) / lăudată (f.),
ai fost lăudat (m.) / lăudată (f.), a fost lăudat (m.) / lăudată (f.), am fost lăudaţi (m.) / lăudate
(f.), aţi fost lăudaţi (m.) / lăudate (f.), au fost lăudaţi (m.) / lăudate (f.).

1.2 Clasificarea verbelor

Fiind o parte de vorbire flexibilă, verbul se clasifică după următoarele criterii :

A. După relaţia verb + complement direct sunt :
a. tranzitive
b. intranzitive

5
a. Sunt tranzitive toate verbele care la diateza activă au sau pot avea complement direct
sau completivă directă.
Ex : Citeşte o carte.
Îl văd pe Vasile.
A întrebat ce facem.
Formulele tranzitivităţii verbelor ar putea fi următoarele :
· pentru verbe care au un complement direct nume de obiecte, care răspund la întrebarea
ce; cineva + verb + ceva :
Ex: Popescu vede ceva.
· pentru verbe când au complemente directe nume de persoane, care răspund la
întrebarea pe cine; cineva + verb +pe cineva : Ex : Popescu îl ajută pe Ionescu.
„De regulă, un verb tranzitiv are un singur complement direct (complementul direct
multiplu trebuie considerat unul singur: Citeşte cărţi, reviste şi ziare ; La fel şi complementul
direct dublat : Eu o văd pe Alină)”9.
„Există şi verbe care pot să aibă două complemente directe : unul al persoanei şi unul
al obiectului”10. Aceste verbe sunt : a anunţa, a învăţa, a ruga, a sfătui, a asculta, a întreba, a
examina, denumite, din această cauză, şi verbe dublu tranzitive :
Ex: El îl anuţă pe Radu ceva, în care pe Radu este complementul direct dublat al
persoanei, iar ceva al obiectului.
b. Prin opoziţie, verbele intranzitive sunt verbele care nu pot avea complement direct,
dar pot avea alte tipuri de complemente. Au această calitate în special verbele de mişcare : a
alerga, a fugi, a ieşi, a intra, a merge, a umbla, dar şi altele din alte categorii : verbe copulative
: a plăcea, a trebui, a se întâmpla.
B. După capacitatea lor de a forma predicatul :
a. Predicative
b. Nepredicative
a. Verbele predicative sunt verbele care la modurile personale formează singure
predicatul verbal al propoziţiei :
Ex : Merge la gară. ; Urcă la etaj.
b. Verbele nepredicative sunt verbele care nu formează singure predicatul unei propoziţii.
Verbele nepredicative, la rândul lor, sunt de două feluri :
9
Constantnescu- Dobridor, Gheorghe, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Ed. Albatros,
Bucureşti,1980,p.214.
10
Coşeriu, Eugenio, Teoria limbajului şi lingivstica generală, Ed. a III-a, Biblioteca Romanica Hispanica, Ed.
Gredos, Madrid,retipărită în 1989,p.142.

6
a. auxiliare, când intră în alcătuirea formelor verbale compuse ;
b. copulative, când intră în alcătuirea predicatului nominal.
Verbele auxiliare sunt : a fi, a avea şi a vrea. Aceste verbe intră în structura formelor
verbale compuse.

CATEGORII GRAMATICALE SPECIFICE

1.Diateza

1.1 Diateza activa

În accepţia Gramaticii Academiei1, diateza activă arată că acţiunea este făcută de

subiectul gramatical. Aceeaşi definiţie este împărtăşită şi de Mioara Avram 2 şi de alţi
specialişti3 care fac totuşi distincţia dintre subiectul gramatical şi subiectul logic: diateza
activă arată coincidenţa dintre autorul acţiunii (subiectul logic) şi subiectul gramatical
(acţiunea este îndeplinită de subiectul gramatical).
În tradiţia gramaticii5 se susţine că diateza activă este forma de bază a paradigmei
marii majorităţi a verbelor şi este nemarcată cu morfeme specifice şi constituie, în descriere,
baza opoziţiei, semnificând că unitatea aflată în poziţia subiect este activă, deci se referă la
agentul sau destinatorul procesului enunţat. Orice apariţie a mărcii se, plasează verbul din
sistemul diatezei active în cea reflexivă sau în cea pasivă, încadrându-l în ordinea de flexiune
a acestora, iar despre verbe ca a se cuveni, a i se năzări, a se avânta, a se burzului, a se lăfăi,
a se zice etc, se susţine că sunt reflexive nonpersonale sau reflexive pronominale. Părerea
aceasta nu mai este acceptată astăzi de majoritatea specialiştilor, prezenţa flectivului se fiind
posibilă la orice diateză, inclusiv cea activă.
În accepţia mai nouă a specialiştilor, sintagma6 în spaţiul căreia se poate dezvolta
diateza activă este constituită din doi sau trei termeni, toţi autonomi sub aspect lexical şi toţi
dezvoltând funţii sintactice. Sunt alcătuite din doi termeni, necesari ş suficienţi, sintagmele
1
Gram. Acad., 1963, p. 208
2
Avram, Gramatica, susţine că diateza activă arată că acţiunea este săvârşită de subiectul gramatical „atunci
când există un asemenea subiect, deci la verbe personale, situaţie în care se încadrează formal şi verbe ca a
îndura, a pătimi, a suferi, a suporta”; „verbele impersonale care nu au sens pasiv sunt incluse în mod
convenţional în diateza activă: a ninge, a se însera”, p.203
3
Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române. Morfologia, Bucureşti, Editura Atos, 2000 [=
Brâncuş, Gramatica] de asemenea susţin că „în mod convenţional sunt incluse la diateza activă şi verbele
impersonale cu subiect vid, ca de pildă: ninge, plouă, se întunecă”, p. 83
5
Iordan- Robu, LRC, p.465
6
Irimia, Gramatica, susţine că „structura sintagmei în spaţiul căreia se dezvoltă opoziţia de diateză este în
funcţie de prezenţa/absenţa morfemelor specifice; numărul termenilor necesari/suficienţi pentru realizarea
sensului de diateză; extinderea acordului în număr, persoană, gen la termenii sintagmei”, p.199

7
generate de verbe intranzitive, caracterizate printr-un singur „gol” în planul lor semantic, o
singură valenţă sintactică (S. Stati), satisfăcută prin asumarea funcţiei de subiect de către un
nume/pronume sau o propoziţie.
Diateza activă | („acţiunea e săvârşită de subiectul gramatical”)
a) Diateza activă „propriu-zisă” (verbul e neînsoţit de pronume reflexiv):
• Profesorul explică lecţia. • Elevul scrie temele.
• Copilul aleargă prin curte. • Afară ninge cu fulgi mari.
• îmi place11 / să fac ordine. / • Mă deranjează fumul de ţigară.
• Trebuie1 / să-z facă plăcere.2 / • Ne bucură performanţele tale.
• îi ajut pe copiii mei. • îi telefonez Corinei.
• El este foarte serios. • Nistor părea mulţumit.
• Alexandru zz^-a ajutat foarte mult.

La diateza activă, subiectul logic şi cel gramatical coincid:

• Mama pregăteşte masa. • Elevul scrie temele.
Aici intră verbele active, verbele „meteo” (a ploua, a se lumina ş.a.), verbele de mişcare,
verbele impersonale, verbele copulative, verbele tranzitive (o parte), verbele din structura
locuţiunilor verbale, precum şi verbele personale şi impersonale, tranzitive sau intranzitive şi
verbele dublu tranzitive.

b) Diateza activă pronominală este de două feluri:

1) cu pronume reflexiv în D.;
2) cu pronume reflexiv în Ac.
a) Atribut pronominal în D. posesiv:
• Eu îmi fac ceaiul cu zaharină. (a-şi face) (ceaiul meu)
• El îşi repară ceasul, (a-şi repara) (ceasul său)
(Vezi şi Funcţiile sintactice ale pronumelui reflexiv / Cap. Pronumele)
b) Complement indirect:
• El îşi repară un ceas, (a-şi repara) (cui? lui)
• Eu îmi fac un ceai cu zaharină. (a-şi face) (cui? mie)

2) Pronumele reflexiv în Ac. din componenţa verbelor la diateza activă pronominală

are numai funcţie de complement direct:
• Eu mă spăl şi cu apă rece. • Tu te ştergi cu prosopul verde.

11
Pronumele reflexiv în D. din componenţa verbelor la diateza activă pronominală are două funcţii: atribut
pronominal în D. posesiv şi complement indirect.

8
 • El se îmbracă repede. • Ea se încalţă cu pantofii grena.
• Noi ne descălţăm când venim la tine.
• Voi vă bărbieriţi repede. • Ele se rujează prea strident.
Verbele din exemplele de mai sus {a se spăla, a se şterge, a se
bărbieri ş.a.) nu sunt la diateza reflexivă şi deci nu trebuie să nu se confunde cu caracterul
reflexiv al unui verb care este reflexiv „absolut” - a se întâmpla, a se cădea, a se însera, a se
balona, a se bucura, a se odihni, a se baza, a se înnopta etc. - deoarece a se spăla poate
apărea şi sub forma a spăla, pe când în cazul lui a se întâmpla, a se balona, a se înnopta
formele fără se sunt aberante.
Există specialişti care includ în predicat şi formele pronumelor
reflexive în D. / Ac. ale verbelor la diateza activă pronominală (a se spăla, a-şi repara ş.a.),
considerându-le chiar la diateza reflexivă. După opinia mea, se pot include pronumele în
predicat, dar diateza este activă pronominală.

1.2. Diateza reflexivă

Diateza reflexivă e aseamănă cu cea pasivă în privinţa frecvenţei (care este foarte
redusă) şi a verbelor la care poate apărea: dacă majoritatea verbelor româneşti pot avea
diateza de bază, adică diateza activă, diateza reflexivă, la fel cu cea pasivă, este posibilă la un
număr mai mic de verbe, acelea care la diateza activă pot avea cel puţin două valenţe
obligatorii, una pentru numele-subiect şi alta pentru numele-complement direct/intern.
Diateza reflexivă11 se realizează în trei termeni: verbul considerat unitar, numele-
subiect şi numele-complement direct de tip special. Aceşti trei termeni ai reflexivului au
echivalenţă semantico-sintactică/funcţională cu termenii raportului activ numai de la verbele
care, compatibile semantic cu reflexivitatea au obligatoriu şi nume-subiect şi minimum un
nume-complement direct/intern.
Notă. Ca şi la pasiv (vezi supraIV.2), şi la reflexiv este necesară sublinierea
compatibilităţii semantice cu reflexivizarea, întrucât un verb ca a durea are
condiţia formală pentru diateza reflexivă, dar nu poate apărea la diateza
reflexivă pentru că este incompatibil semantic cu reflexivitatea.
Potrivit concepţiei lui C. Dimitriu12, au compatibilitate semantică cu reflexivitatea mai
ales verbele ce privesc persoana fizică umană, pentru că aceasta poate fi dedublată lingvistic
11
Dimitriu, Compendiu, p 328
12
Dimitriu, Tratat 1, p. 512

9
într-un nume-subiect activ şi un pronume-complement de tip special pasiv (de felul a se spăla,
a se pieptăna, a se ruja, a se îmbrăca, a se încălţa, a se descălţa etc.)
De asemenea, pot deveni compatibile semantic cu reflexivitatea şi verbe ce exprimă
acţiuni ce vizează orice activitate a persoanei umane (verbe ca: a se abona, a se reabilita, a
se recuza, a se droga, a se acoperi, a se apăra etc.)
La raportul gramatical reflexiv numele-subiect activ şi numele-complement direct de
tip special trimit la o singură persoană reală (A) care apare dedublată gramatical într-un
nume în nominativ:
Maria (A)
cunoaşte
se=(A)
După cum explică C. Dimitriu, prin trecerea de la activ la reflexiv se consumă de către
complementul direct de tip special se, valenţa obligatorie pentru complementul direct «
persoană ».
Exemplu:
Ion nu-l întreabă pe Mihai ce fac vecinii (verbul nu întreabă are două complemente
directe: îl… pe Mihai; ce fac vecinii)
Ion nu se întreabă ce fac vecinii (verbul nu se întreabă are numai o determinare
completivă directă, propoziţia ce fac vecinii)
Valenţa pentru cea de-a doua determinare completivă este consumată de se.
În legătură cu exprimarea/neexprimarea celor trei termeni care există obligatoriu,
numai subiectul poate fi neexprimat: fata se piaptănă şi (ea, fata) se rujează.
În ceea ce priveşte forma categorială a diatezei reflexive, forma neaccentuată a
pronumelui reflexiv în acuzativ- complement direct de tip special- care există şi este
întotdeauna exprimată- constituie marca diatezei reflexive prin opoziţie cu mărcile celorlalte
diateze, împreună cu zero discontinuu (prin raportare la diateza pasivă, acesta din urmă se
opune complementului de agent: se scarpină Ø – Ø scărpinându-se.
Condiţia esenţială pentru identificarea diatezei reflexive este asocierea formei
(pronumele reflexiv neaccentuat în acuzativ) cu conţinutul, fapt ce se recunoaşte prin
posibilitatea virtuală de dublare a formei neaccentuate a pronumelui reflexiv în acuzativ prin
forma accentuată a aceluiaşi pronume, posibilitate ce nu există la celelalte diateze: compară
omul se îmbracă > (virtual) omul se îmbracă (pe sine) cu omul se hotărăşte>*omul se
hotărăşte (pe sine), poeziile se recită >*poeziile se recită (pe sine), ei se căsătoresc (pe sine),
se face frig >*se face frig (pe sine).

10
 După cum afirmă D. Irimia13 în plan semantic, verbele la diateza reflexivă se
caracterizează prin trăsătura +reflexivitate, implicând, în interiorul relaţiei verb (predicat) ↔
nume (subiect), coexistenţa, în sfera subiectului, a trăsăturilor +activ şi +pasiv, în raport
semantic cu un acelaşi, „obiect” în realitatea extralingvistică: „obiectul” exprimat prin
substantivul (pronumele) subiect face acţiunea exprimată prin verbul predicat (Maria
recunoaşte) şi suferă tot el aceeaşi acţiune (…recunoaşte pe sine): Maria recunoaşte pe sine
→ Maria se recunoaşte (pe sine). Acţiunea pleacă de la subiect şi se întoarce la subiect
(Maria/ea→ pe ea/ pe sine).
În cadrul categoriei gramaticale a diatezei, diateza reflexivă suscită cele mai vii
dispute, determinate, pe de o parte de diferenţe în utilizarea criteriilor de definire, pe de altă
parte, de funcţiile variate ale cliticului reflexiv, fapt ce determină, „subcategorizările”
reflexivului (obiectiv, pasiv, eventiv etc.)
Având în vedere complexitatea problemei, nu ne propunem, în lucrarea noastră, un
demers exhaustiv, ci reliefarea unor aspecte discutabile.
Notă. Cliticul reflexiv14 este o clasă de forme neaccentuate de pronume reflexiv
prezentă în limba română nu numai pe lângă suportul verbal (se gândeşte, îşi
dă seama), ci şi pe lângă substantive (plânsu-şi) sau prepoziţii (asupră-şi). La
raportul gramatical reflexiv15, aceeaşi persoană reală, la singular sau plural se
dedublează gramatical într-un nume în nominativ-subiect, care în realitate
este activ, executând acţiunea şi un nume/pronume reflexiv neaccentuat în
acuzativ, complement direct de tip special, care, în realitate, suferă acţiunea
(ex: El se spală). Fiind unul dintre termenii opozabili ai diatezei, indică
reflexivul, în raport cu activul- coreferenţialitatea cu doi participanţi la acţiune
(agentul şi pacientul sau actualizarea Ion se laudă) fie agentul şi beneficiarul
(Ion îşi impune).
Reinterpretarea într-un cadru teoretic mai larg a reflexivului, privit diacronic dar şi
sincronic, reflectă o dihotomie în demersul cercetării: unii lingvişti concep reflexivul în afara
opoziţiilor, singura condiţie fiind prezenţa flectivului (pronumele reflexiv în acuzativ), şi
concluzionează că aparţin reflexivului toate verbele însoţite de reflexiv.
Alţi lingvişti16 identifică reflexivul pornind de la conţinut categorial justificând apariţia
cu valoare deosebită a mărcii reflexive.

13
Irimia, Gramatica, p.203
14
DŞL, s.v.
15
Dimitriu, Tratat 1, p.449
16
Dimitriu, Tratat 1, p. 492

11
 Forma diatezei, (interpretată inconvenabil ca aspect exterior al verbului diferit de la o
diateză la alta), trebuie înţeleasă ca o anumită marcă prezentă în structura morfologică a
verbului când raportul gramatical este acelaşi. În acest context pronumele mă, te, se
reprezentând aceeaşi persoană gramaticală cu subiectul (în construcţii de tipul mă spăl, te
speli) sunt considerate complemente directe de tip special, adică mărci ale diatezei reflexive,
esenţiale şi pentru intenţia comunicării, ca mărci ale categoriilor gramaticale de persoană şi
număr la verb.
Dacă diateza poate fi concepută în afara opoziţiilor, singura condiţie fiind prezenţa
fiind prezenţa cliticului reflexiv, atunci- susţin unii cercetători 17- aparţin reflexivului toate
verbele însoţite de pronume reflexiv- clitic reflexiv sau anaforă reflexivă 18, acceptându-se,
deci, criteriul formal pentru delimitarea diatezei.
Notă. Anafora reflexivă este un component lipsit de referinţă proprie, care cere
obligatoriu concurenţa unei surse referenţiale, prin legare, cu antecedentul
nominal (în categoria ei guvernantă). De exemplu, în fraza Profesorul crede că
elevii nu se ajută destul (unul pe altul, reciproc) se este anaforă fiind legat de
nominalul referenţial elevii în limitele aceleaşi propoziţii. (În limba română,
limba ce se caracterizează prin dublarea obiectului, reflexivul leagă trei
termeni: subiectul―cliticul reflexiv―obiectul direct/indirect. Ex: Ion se laudă
pe sine./ Ion îşi impune sieşi.).
Adoptându-se criteriul formal- însoţirea verbului de pronumele reflexiv- se subliniază
totodată (în Gram. Acad., 1963, p. 209) că diateza reflexivă, din punctul de vedere al sensului,
nu este o categorie omogenă, subcategoriile sale se deosebesc între ele în aşa măsură, încât
nu pot fi reduse la o definiţie unitară, valabilă pentru toate, propunându-se ca valori ale
reflexivului.
La reflexivul dinamic acţiunea este făcută cu participarea intensă din partea subiectului
sau cu un interes special. Această categorie este proprie atât verbelor reflexive cu acuzativul
cât şi celor cu dativul a se teme, a se ruga, a-şi bate joc ( „Mă gândesc dacă n-ar fi fost mai
bine să înştiinţăm pe Măria-sa”, Sadoveanu):
· verbe reflexive (cu subdiviziunile reflexiv dinamic (se gândeşte, îşi
închipuie19), la care pronumele neînlocuibil este marcă a reflexivului la

17
Gram. Acad., 1963, în cadrul diatezei reflexive, intră numai verbele însoţite de pronume reflexive care nu pot
fi înlocuite cu pronume personale sau cu substantive în acelaşi caz […] căci pronumele reflexiv îndeplineşte
rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive, p. 209
18
DŞL, s.v.
19
Iordan- Robu, LRC, p. 467

12
 acţiune) şi reflexiv impersonal (se pare), verbe la care reflexivul are valoare de
marcă, neinteresând autorul acţiunii. Reflexivizarea, în opinia Gramaticii
Academiei, se intersectează cu valoarea activă la verbele numite active
construite cu complemente exprimate prin pronume reflexive, , cu valorile
obiective, reciproce şi posesive care nu ar aparţine diatezei reflexive întrucât
pronumele reflexiv poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un
substantiv în acelaşi caz cu el;
· verbe active pronominale (verbe active însoţite de complemente exprimate
prin pronume reflexiv în datic sau în acuzativ) cu subdiviziunile:
· verbe pronominale obiective (pronumele poate fi în acuzativ şi atunci
subiectul face acţiunea şi tot el o suferă: m-am îmbrăcat);
· verbe pronominale reciproce- acţiunea e făcută în acelaşi timp de două
sau mai multe subiecte, fiecare suferind efectele acţiunii făcute de
celălalt (celelalte): se ceartă;
· Verbe pronominale posesive (subiectul e posesorul obiectului,
reflexivul fiind în dativ): îşi dădu pălăria jos;
· Verbe eventive(subiectul se transpune în altă stare decât cea iniţială): se
îngraşă;
Această teorie este neconvenabilă, întrucât nu respectă principiul consecvenţei în
utilizarea criteriilor de delimitare se porneşte de la criteriul formal (verbe însoţite de pronume
reflexiv), recurgându-se pe parcurs, la criteriul semantic- cine face acţiunea, cine o suferă) şi
al raportului gramatical (subiect-acţiune-obiect).
Inconsecvenţa se menţine şi la nivelul terminologiei (subiectul face acţiunea şi tot el
suferă efectele), confundându-se planul entităţilor (entitate-subiect, din planul referentului) cu
planul lingvistic nume-subiect din planul lingvistic; entitate-obiect, din planul ontic, cu nume-
obiect (dedublare a numelui subiect), în planul lingvistic.
Diateza reflexivă („subiectul face acţiunea şi tot el o suportă”) cuprinde verbe care au
caracter reflexiv obligatoriu, însoţite de pronumele reflexiv în Ac .fără funcţie sintactică.
a) Verbe reflexive cu caracter reflexiv obligatoriu sunt:
1) verbele care nu pot exista fără se:
• ase întâmpla, a se cuveni, a se cădea, a se zvoni ş.a.
• a se bucura, a se odihni, a se balona, a se baza ş.a.
• a se înnopta, a se însera, a se înnegura ş.a.;

13
 > Este aberant să spunem:
• *Eu U bucur pe X. • *Eu U înnoptez. • *Eu U bazez.
2) verbele care, dacă au se, înseamnă ceva, iar dacă n-au se, înseamnă altceva, deci au
nevoie de se pentru a avea un anumit sens lexical.
Disociaţi: |
• a uita - a se uita • a afla - a se afla
• a juca - a s e juca • a găsi - a s e găsi
• a simţi - a se simţi • a reflecta - a s e reflecta
• a chema - a se chema • a califica - a s e califica
• a îndrepta - a s e îndrepta (spre) • a deprecia - a s e deprecia ş.a.

3) verbele reflexive ca formă şi pasive ca înţeles:

• se deschid - sunt deschise (de către...)
• se culeg - sunt culese
• se construiesc - sunt construite

b)Verbe reflexive cu caracter reflexiv „împrumutat”, care au fost, la început, verbe active
tranzitive şi, din raţiuni lexico-gramaticale, au devenit reflexive impersonale, sunt:
• se ştie, se aude, se vede, se crede, se poate, se observă, se înţelege ş.a.

Disociaţi:
• ştie - se ştie că; • crede - se crede că; • vede - se vede că
• spune - se spune că; • aude - se aude că; • zice - se zice că
> Verbele reflexive reciproce nu sunt verbe reflexive „absolute”, ci sunt verbe la diateza
activă pronominală, cu pronume reflexiv în Ac. sau D.:
• a se certa •a se ajuta • a-şiîmpărtăşi
• a se insulta •a se înţelege • a-şidedica
• a se jigni •a se sprijini • a-şi dărui
• a se bate •a se iubi • a-şi destăinui
• Uneori, vecinii se mai ceartă. • Copiii mei se înţeleg de minune.
> Verbele se pot recunoaşte uşor, în marea lor majoritate, dacă sunt la diateza activă
pronominală sau la diateza reflexivă, în felul următor: se îndepărtează se şi, dacă sensul
verbului este acelaşi (a se spăla - a spăla, a-şi cumpăra - a cumpăra), înseamnă că verbul
este la diateza activă pronominală', dacă verbul nu are se şi înseamnă altceva (a se uita - a
uita) sau e aberant (a se întâmpla - a întâmpla), înseamnă că verbul e la diateza reflexivă,

14
cu pronume reflexiv în Ac.
> Pronumele se de la diateza reflexivă nu are funcţie, dar este marca diatezei reflexive
cu pronume reflexiv în Ac. şi ajută la formarea diatezei reflexive a verbului respectiv.
De asemenea, pronumele reflexive /wâ, te, ne, vă de la verbele reflexive reprezintă
marca diatezei reflexive:
• mă bazez; mă bucur; te odihneşti; te uiţi;
• ne bazăm; vă bucuraţi; ne odihnim; vă uitaţi;
Pronumele reflexiv al verbelor de la diateza activă pronominală nu este şi marcă a
diatezei reflexive (pentru că aceste verbe nu sunt reflexive), dar au funcţie de complement
direct, deci sunt verbe active pronominale cu pronume reflexiv în Ac.:
• mă spăl: te ştergi; se îmbracă;
| • ne descăltăm: vă rujaţi; se bărbieresc:
c) Verbe sau locuţiuni verbale de la diateza reflexivă cu pronume reflexiv în D. care au
caracter reflexiv „absolut” sunt:
• a-şi imagina; • a-şi închipui; a-şi aduce aminte; • a-şi da seama; • a-şi lua rămas bun; •
a-şi lua la revedere; • a-şi lua adio; • a-şi bate joc ş.a.

Pronumele reflexive în D. din componenţa acestor verbe n-au funcţie sintactică, dar
reprezintă marca diatezei reflexive cu pronume reflexiv în D. şi ajută la formarea diatezei
reflexive a acestor verbe:
Şi verbele, şi locuţiunile verbale de mai sus sunt reflexive „absolute”, deoarece nu există
fără îmi, îţi, îşi, ne, vă, îşi; spre deosebire de verbele de la diateza activă pronominală cu
pronume reflexiv în D., care nu schimbă sensul lexical al verbului, ci doar pe cel gramatical:
a-şi spăla - a spăla; a-şi cumpăra - a cumpăra; a-şi repara - a repara ş.a.
Iînvăţarea diatezelor este o problemă dificilă şi pentru vorbitorii străini care învaţă limba
română, dar, în cele din urmă, şi ei înţeleg că verbul a spăla, de exemplu, poate lua diferite
sensuri lexico-gramaticale:
• Eu spăl paharele. (a spăla)
• Eu // spăl pe copil (a-l spăla)
• Eu îi spăl copilului hăinuţele. (a-i spăla)
• Eu mă spăl şi cu apă rece. (ase spăla I)
Eu îmi spăl hainele, (a-şi spăla)

15
 1.3.Diateza pasivă

În accepţia tradiţională a gramaticii 1, diateza pasivă arată că subiectul gramatical

suferă acţiunea, iar autorul, când este exprimat, e redat prin complementul de agent:
„Drumurile sunt păzite de soldaţi
şi oamenii calcă uşor ca pisicile” (Z. Stancu, Desculţ)

În cadrul diatezei pasive, subiectul suferă acţiunea fără a o face el însuşi2, de ex:
Cartea fusese aşezată în raft. Diateză pasivă au numai verbele tranzitive. Ea se formează cu
verbul a fi în calitate de auxiliar, iar modurile şi timpurile lui a fi sunt şi modurile şi timpurile
verbelor la diateza pasivă. La pasiv trebuie în general precizat care e autorul3, de ex: poarta a
fost deschisă de vânt, deoarece se poate crede că deschisă e un participiu cu valoare
adjectivală, în acest caz verbul fiind activ, exprimând o stare.
Diateza pasivă4 arată că acţiunea (îndeplinită de un autor neprecizat sau redat printr-un
complement de agent) este suferită de subiectul gramatical. Există, deci, o neconcordanţă
între subiectul logic şi subiectul gramatical.
Diateza pasivă presupune o permutare de roluri5: complementul direct (al verbului
activ) devine subiect gramatical (în construcţia pasivă), iar subiectul (logic şi gramatical) de la
diateza activă devine complement de agent al verbului la diateza pasivă. Astfel verbul la
diateza pasivă îşi pierde tranzitivitatea.
În limba română diateza pasivă se dezvolta în spaţiul a două tipuri de structuri
sintagmatice:
· cu auxiliarul a fi, ca marcă specifică (pasivul perifrastic6)
· cu pronumele reflexiv se (pasiv reflexiv7)
Pasivul cu auxiliarul a fi, numit uneori pasiv analitic8, nu se confundă cu (cea)laltă
diateză, dar poate fi confundat adesea cu un predicat nominal alcătuit din verbul copulativ a fi
şi un participiu cu valoare adjectivală, distincţia făcându-se in plan semantic (ex: Individul
acela este (cam) limitat şi Durata discuţiei a fost limitată) şi cu ajutorul contextului, în primul

1
Gram. Acad., 1963, p.209
2
Ion Coteanu, Gramatică.Stilistică.Compoziţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică 1990 [= Coteanu, Gramatică], p.
88
3
Graur, Gramatica azi, p.116
4
Brâncuş, Gramatica, p. 85
5
Idem, p. 86
6
Brâncuş, Gramatica, p.85
7
cf. Avram, Gramatica, Brâncuş, Gramatica, Gram.Acad., 1963
8
Avram, Gramatica, p. 203

16
rând prin prezenţa sau posibilitatea apariţiei unui complement de agent: Durata discuţiei a
fost limitată (de către organizatori). Confuzia cu un predicat nominal este mai frecventă la
pasivul cu a fi al verbelor momentane. De aceea pentru asemenea verbe (a deschide, a găsi, a
închide, a opri, a rupe) se preferă folosirea reflexivului pasiv.
Pasivul cu a fi dă impresia că exprimă o stare ca rezultat al unei acţiuni anterioare:
Planul este îndeplinit (de toate unităţile) şi Planul se îndeplineşte.
O restricţie gramaticală specifică pasivului cu a fi este relativa sa incompatibilitate cu
un subiect la singular exprimat printr-un substantiv nearticulat situaţie în care se preferă
pasivul reflexiv: se spune Nu se bea cafea pe nemâncate şi nu Nu este băută cafea.
În concepţia mai nouă a specialiştilor9, sintagma cu auxiliarul a fi este alcătuită din
patru termeni, reprezentând trei unităţi lexicale autonome, dezvoltând trei funcţii sintactice:
nume(pronume)-subiect- auxiliarul a fi variabil + tema de participiu a verbului (totdeauna
verb tranzitiv), realizând împreună funcţia de predicat-nume(pronume)-complement de agent.
Sintagma cu pronumele reflexiv se este alcătuită din trei termeni:
substantiv(pronume)-subiect gramatical-pronumele morfem se împreună cu verbul realizând
funcţia de predicat. Exemplu : Porţile se închid.
Gramatica Academiei10 menţionează diferenţele dintre pasivul cu a fi şi pasivul
reflexiv:
· cele două tipuri de pasiv lasă de obicei în umbră autorul acţiunii (activul atrage
atenţia asupra subiectului);
· la verbele cu caracter momentan, reflexivul pasiv arată că acţiunea se face în
momentul vorbirii: târgul de carte se deschide (astăzi), iar pasivul cu a fi
exprimă o acţiune durativă: târgul de carte este deschis (toată luna).

Ion Coteanu11 specifică deosebirile de înţeles dintre diateza activă şi cea pasivă. Între
o construcţie cu verbul la diateza activă şi una cu verbul la diateza pasivă nu sunt mari
deosebiri de înţeles. Propoziţiile : Vântul a deschis poarta şi Poarta a fost deschisă de vânt
comunică acelaşi fapt. Dar prima pune în lumină subiectul care face acţiunea, pe când a doua
pune în lumină rezultatul, subliniind consecinţa pentru subiect a acţiunii întreprinse de
altcineva sau de altceva. Dintr-o asemenea deosebire decurge şi utilizarea diatezei pasive în
locul celei active, mai ales în situaţiile în care :

9
Irimia, Gramatica, p. 201
10
Gram. Acad., 1963, p.209
11
Coteanu, Gramatica, p. 88

17
 · cel ce face lucrarea este necunoscut, nu poate să fie precizat sau nu dorim să-l
precizăm; ex: Cartea este scrisă frumos (este scrisă de cineva, dar nu ştim, nu
vrem sau nu este nevoie să o spunem);
· se consideră mai important pentru comunicare starea subiectului: Fratele meu
a fost internat în spital;
· ajută la realizarea unei variaţii a felului în care se combină ideile, de ex: Ion
Creangă a scris „Amintiri din copilărie”. Este o carte frumos scrisă (în loc de:
El a scris-o frumos).
În ceea ce priveşte frecvenţa diatezei pasive, atât Gramatica Academiei, cât şi Mioara
Avram susţin că pasivul cu a fi este livresc, folosit mai ales în limba literară contemporană,
bucurându-se de o răspândire mai mare, în timp ce pasivul reflexiv este popular.
În concepţia mai nouă a gramaticilor12, diateza pasivă este tratată şi în plan semantic,
unde verbul la diateza pasivă se caracterizează prin trăsătura +pasivitate, în înţeles sintactic,
preluată de la subiectul gramatical: „obiectul” exprimat prin substantivul (pronumele)- subiect
suportă, „suferă” acţiunea (ex: Copacii au fost tăiaţi de Mihai) sau este chiar rezultatul
acţiunii verbului (ex: Copacii au fost desenaţi de Mihai).
Tot în interpretarea semantică, subiectul şi complementul de agent, care satisfac cele
două valenţe libere ale verbului tranzitiv, descriu două limite distincte ale acţiunii verbale,
corespunzând la două „obiecte” diferite din planul referenţial:

A―„obiectul” pasiv→ subiect gramatical; B- „obiectul” activ→ complement de agent.

Astfel, raportul sintactic de la baza diatezei pasive este:

Subiect gramatical―Verb- predicat―Complement (de agent), fiind expresia inversată,
prin interpretarea lingvistică a locutorului.
Sintagma cu auxiliarul a fi13 se dezvoltă pe baza temei de participiu a verbului; sensul
temporal de „perfect” al temei de participiu trece în sensul de „pasiv”, opoziţia de timp fiind
asigurată de verbul auxiliar. Ex: El laudă- El este lăudat.
Sintagma cu auxiliarul se se dezvoltă pe baza structurii verbului de la diateza activă,
pe fondul inversării poziţiilor sintactice de subiect şi complement.
Ex: Directorii au semnat cererea.
Cererea s-a semnat de directori.
12
Irimia, Gramatica, p. 201
13
Idem, p. 202

18
 (subiect) (complement direct/de agent)
Astfel, se observă că în planul expresiei, în paradigma termenilor corelativi ai
diatezei, diateza pasivă este termenul marcat, la ambele niveluri (prezenţa morfemului14
specific, acordul în persoană şi număr al termenilor sintagmei).

Diateza pasivă are o frecvenţă foarte redusă în comparaţie cu cea activă şi poate
apărea la un număr redus de verbe, şi anume la acelea care la diateza activă au minimum două
valenţe obligatorii, una consumabilă de numele-subiect şi alta de numele-complement
direct/intern şi care sunt compatibile semantic cu pasivizarea (de exemplu verbul a bate, cu
două valenţe obligatorii la activ, acceptă semantic pasivizarea, spre deosebire de verbul a
durea, de asemenea cu două valenţe obligatorii la activ, care nu poate fi pasivizat din motive
semantice).
Raportul gramatical pasiv15 se realizează obligatoriu în trei termeni, pe lângă verbul-
predicat-insuficient, cu cel puţin două valenţe obligatorii- fiind necesar să existe, exprimate
sau rezultând din context, atât un nume-subiect care să sufere acţiunea verbului-predicat, cât
şi un nume-complement de agent, care să execute acţiunea verbului-predicat.
Din punct de vedere semantico-sintactic, aceste trei elemente ale raportului pasiv sunt
echivalente cu cele trei elemente ale raportului activ de la verbele cu două valenţe obligatorii
consumabile de un nume-subiect şi de un nume-complement direct/intern, la ambele raporturi
existând şi un element activ, executant al acţiunii (care la raportul activ este numele-subiect
iar la pasiv este numele-complement de agent) şi un element pasiv, pacient al acţiunii (care la
raportul activ este numele-complement direct/intern, iar la pasiv este numele-subiect):
Exemplu:
Maria a scris o poezie.
Tatăl ceartă copilul.
(nume-subiect activ) (nume-complement pasiv)
Poezia a fost scrisă de Maria.
Copilul este certat de tată.
(numele-subiect pasiv) (nume-complement de agent activ)

Dintre cele trei elemente ale raportului gramatical pasiv nu reprezintă marcă a
pasivului numele-subiect, întrucât acesta apare şi la alte diateze, şi verbul-predicat considerat
14
Dobridor, MDTL, morfemul, cf. fr. morphème, gr. morphe „formă”, gramatical este morfemul care ajută la
evidenţierea unei categorii gramaticale, s.v.
15
Dimitriu, Compendiu, p. 322

19
unitar întrucât acest verb are diateză şi lui i se adaugă cuvintele-flectiv prin care se marchează
raportul gramatical pasiv.
Celelalte două elemente se constituie în mărci- discontinui, în opoziţie cu mărcile
discontinui ale celorlalte diateze:
· forma neaccentuată a pronumelui reflexiv este marcă secundară (pentru că
poate apărea şi la alte diateze);
· complementul de agent, neexprimat sau exprimat este marcă principală.
Reţinem că raportul pasiv indică un nume-subiect pasiv oglindire a faptului că
persoana reală pe care o reprezintă suferă acţiunea executată de un alt nume în acuzativ,
obiect (ex: marea este văzută de bătrân)
Raportul pasiv18 este marcat prin cuvinte-flectiv cu realizare concretă (auxiliarul a fi şi
complementul de agent discontinui intre acestea, verbul auxiliar se constituie, datorită
omonimiei posibile cu copulativul a fi, în construcţie cu un participiu adjectiv- în marcă
secundară, în vreme ce complementul de agent, indispensabil construcţiei pasive se constituie
în marcă principală).
Numai verbele active tranzitive pot avea diateză pasivă:
• Medicul l-a. operat pe tata.
• Tata a fost operat de un medic bun.
De asemenea, pentru a verifica tranzitivitatea unui verb activ, treceţi-1 la diateza
pasivă şi, dacă are formă logico-gramaticală înseamnă că e tranzitivi
• ajută - este ajutat de; scrie - este scrisă de
• seamănă - este semănată de; face - este făcută de ş.a.m.d. iar, dacă nu are
sens logic înseamnă că este intranzitivi
• mizează - *este mizată de; contează - *e contată de
• se bizuie - *e bizuită de; pariază - *e variată de
Diatezele depind multe alte probleme: sublinierea predicatelor, funcţia dată
pronumelor sau recunoaşterea faptului că n-au funcţie (se cuvine, se înserează ş.a.),
tranzitivitatea ş.a.

Tranzitivitatea depinde de diateza verbului, dar şi de sensul lexico-gramatical al

acestuia, voi încerca să vă explic tranzitivitatea din punctul de vedere al diatezelor:

1. Verbele la diateza activă şi activă pronominală cu pronume reflexiv în D. sunt

tranzitive, în general:
18
Dubois, DL, apud. Ioniţă, TIM, p. 163

20
 • a mânca, a învăţa, a auzi, a vedea ş.a.
• a-/ ajuta, a-/ respecta, a-/ aştepta ş.a.
• a4 oferi, a-i spune, a-/ cumpăra, a-i trimite ş.a.
• a-şi cumpăra, a -şi repara, a-şi spăla, a-şi lua ş.a.
Fac excepţie:
a) verbele de mişcare: a merge, a fugi, a intra, a ieşi ş.a.
b) verbele „meteo”: a ninge, a ploua, a burniţa ş.a.
c) verbele care exprimă starea: a sta, a şedea, a dormi ş.a.
d) verbele care exprimă existenţa: a fi, a exista, a trăi, a coexista ş.a.
e) verbele eventive: a îmbătrâni, a înverzi, a înflori ş.a.
f) verbele impersonale: trebuie, pare, urmează, rămâne, reiese ş.a.
g) locuţiunile verbale impersonale: a-i trece prin cap, a-i face plăcere,
a-i trece prin gând ş.a.
h) locuţiunile verbale personale: a da telefon, a sta de pază, a sta de
veghe, a face faţă, a lua parte ş.a.

Diateza pasivă („subiectul gramatical suferă acţiunea realizată

• Copilul e spălat de mine. (a fi spălat)
• Cu „Ariei”, se spală de minune ! (a se spăla II)
de obiectul devenit agent”) nu pune probleme deosebite:
• Pacientul a fost operat de un bun specialist.
• Temele sunt scrise de elevi.
Diateza pasivă se construieşte numai cu verbul auxiliar a fi, la orice mod şi timp, urmat
de participiul verbului variabil, acordat:
• Bolnavul este operat. • Bolnavii sunt operaţi.
• Bolnava este operată. • Bolnavele sunt operate.
La diateza pasivă, mai există şi verbe construite prin forma reflexivă a verbului, verbele
fiind pasive ca înţeles şi reflexive ca formă:
• Se construiesc blocurile de către zidari. • Se culeg roadele.
Blocurile sunt construite de către zidari.
Nu uitaţi nici verbele şi expresiile verbale impersonale de la diateza pasivă, cu verbul a fi
auxiliar impersonal, care sunt elemente regente ale SB:
• A fost hotărât1 / şa se mărească pensiile.2 / ia nota zece la examen.2 /
• I-a fost sortit1 / sa

21
2. Modul

2.1.Consideratii preliminare

Categoria modului verbal înglobează totalitatea opoziţiilor care caracterizează raportul

dintre proces şi realitate. In discuţia generală despre această categorie, am arătat că româna a
gramaticalizat în forme morfologice cinci modalităţi ale procesului, raportate la opoziţiile de
timp, număr şi persoană, şi patru modalităţi nonpersonale. Prima grupă de palori modale
cuprinde indicativul, conjunctivul, condiţionalul, imperativul Şi prezumtivul,
caracterizate prin funcţia comună a predicativităţii: verbul care se realizează în formele
acestor moduri reprezintă poziţia predicat verbal al propoziţiei sau element copulativ al
12
predicativului nominal. Această funcţionalitate sintactică este trăsătura care distinge
modurile personale de cele non- personale, ceea ce înseamnă că modurile personale sunt şi
predicative.
Grupa modurilor nonpersonale cuprinde infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul,
considerate drept forme nominale ale verbului; ele nu exprimă explicit numărul, persoana şi
timpul prin morfemele specifice acestor categorii (participiul variabil după gen, număr, caz
este, de fapt, adjectiv), intră în componenţa timpurilor compuse ale modurilor personale, nu
pot funcţiona ca predicate, adică sunt nonpredicative ; unele dintre ele intră în componenţa
sintagmatică a unor tipuri de predicate, în care însă funcţionalitatea predicativă este asigurată
de alt verb la un mod personal; ca elemente regente, admit relaţiile sintactice proprii verbului.
Faptul că paradigma conjunctivului perfect nu prezintă opoziţii desinenţiale de
persoană, că gerunziul şi infinitivul (scurt) pot fi însoţite de pronume care exprimă persoana,
că în paradigmele temporale ale diatezei pasive participiul prezintă şi opoziţii de număr
(eventual, de gen) nu schimbă aspectul general al problemei în ceea ce priveşte gruparea
valorilor modale în cele două categorii, deşi, cum se va vedea mai departe, există situaţii în
care gerunziul şi infinitivul pot fi considerate predicative.

2.2 Moduri Personale/Predicative

2.2.1 Modul Indicativ

12
Pană-Dindelegan Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Ed. Humanitas
Educaţional, Bucureşti, 2003,p.185.

22
 Indicativul este singurul mod personal ale cărui forme semnifică procese reale văzute ca
atare de locutor şi care realizează poziţia predicat în enunţul asertiv (declarativ) sau
interogativ (pozitiv sau negativ). Cu aceste valori, verbele la modul indicativ funcţionează atât
în propoziţii independente şi principale, cat şi în subordonate.
Dintre modurile personale, indicativul prezintă cele mai variate opoziţii temporale, având
şi flexiunea cea mai bogată : patru valori ale trecutului, două ale viitorului şi una pentru
prezent, realizate ca opoziţii, precum si alte nuanţe temporale realizate contextual. Formal,
modul indicativ se opune conjunctivului şi condiţionalului prin faptul că este tema nemarcată
a opoziţiei modale, iar imperativului, prin intonaţie şi prin opoziţiile de persoană, deoarece
acesta din urmă nu are decât forme pentru pers. a II-a. Folosită cu intonaţia specifică în
propoziţii principale, forma de indicativ prezent pers. a II-a a numeroase verbe capătă
valoarea imperativului: te duci acasă, spui ce te-am învăţat şi te înapoiezi imediat. în
propoziţii subordonate condiţionale introduse prin dacă (şi de cu sens de dacă) şi în regentele
lor, unele forme ale indicativului, mai ales ale imperfectului, se folosesc în locul
condiţionalului, deoarece exprimă procese posibile, condiţionate sau ireale : dacă tăceai,
filozof te numeai.13

2.2. Modul Conjunctiv

Modul conjunctiv, denumit în unele gramatici subjonctiv, semnifică, in general, o acţiune

posibilă : formele conjunctivului prezent se referă la o acţiune posibilă, realizabilă, iar conj
unitivul perfect, la o acţiune ireală (care ar fi fost posibilă în trecut). Prezenţa conjuncţiei să ca
marcă a conjunctivului, care este însă şi una dintre conjuncţiile subordonatoare plurivalorice
folosite în numeroase raporturi de subordonare, asigură formelor acestui mod - mai ales
prezentului - o frecvenţă foarte mare în româna contemporană, frecvenţă accentuată şi de
tendinţa de a se înlocui infinitivul prin conjunctiv, mai ales în limba vorbită. Perfectul
conjunctivului, construcţie mai complexă şi invariabilă, nu exprimă opoziţiile de număr şi
persoană, decât dacă intră în sintagmă cu un pronume, şi este mai rar folosit.
Numeroasele variante în care se poate realiza valoarea (posibilitate), sensul fundamental
al conjunctivului, determină o multitudine de valori, mai ales când apare în contextul unor
propoziţii independente sau principale ; astfel, poate semnifica (deliberarea, surprinderea,

13
Pop, Gheorghe, Morfologia limbii române. Structuri şi sistem. Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
1998,p.195.

23
entuziasmul, îndemnul, sfatul, neîncrederea, îndoiala, presupunerea, protestul, indignarea) ; în
felul acesta, conjunctivul realizează şi valori ale altor moduri, cum sunt condiţionalul şi
prezumtivul şi, uneori, imperativul.
PREZENT

să cânt Să văd Să fac Să am Să hotărăsc Să fiu

să cânţi Să vezi Să faci Să ai Să hotărăşti ! Să fii
să cânte Să vadă Să facă Să aibă Să hotărască Să fie
Să cântăm Să vedem Să facem Să avem Să hotărâm Să fim
Să cântaţi Să vedeţi Să faceţi Să aveţi Să hotărâţi Să fiţi
Să cânte Să vadă Să facă Să aibă Să hotărască Să fie

PERFECT

Să fi cântat Să fi văzut Să fi făcut Să fi avut Să fi hotărât Să fi fost

să fi cântat Să fi făcut Să fi hotărât
Să fi cântat Să fi făcut Să fi hotărât
Să fi cântat Să fi făcut Să fi hotărât
Să fi cântat Să fi făcut Să fi hotărât
Să fi cântat Să fi făcut Să fi hotărât

2.2.3 Modul condiţional (optativ)

Ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin modul condiţional este o categorie unitară ca
formă, marcată prin auxiliarul aş, semnificând, în general, posibilitatea procesului enunţat.
Această realitate poate duce la concluzia că ar fi vorba de mai multe moduri verbale :
condiţional propriu-zis, optativ, potenţial şi ireal, de unde şi tendinţa lingviştilor de a găsi o
denumire care să corespundă mai bine conţinutului atât de complex sau de a-l defini mai
cuprinzător14.
GLR studiază, sub denumirea de condiţional-optativ, trei valori distincte : condiţionalul,
optativul, potenţialul, ca şi cum ar fi trei moduri diferite, iar autorii lucrării SMLRC 15
consideră că ar fi poate mai adecvată denumirea de potenţial în locul termenului curent de
condiţional-optativ. Dacă mai adăugăm la cele de mai sus şi valoarea de prezumtiv pe care o
14
Constantinescu Dobridor, Gh., Morfologia limbii române, Ed. Vox, Bucureşti, 1996,p.78.
15
Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române
contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967,p.221.

24
are uneori perfectul condiţionalului, se conturează marea complexitate a acestui mod. Ceea ce
caracterizează realizarea diferitelor valori ale condiţionalului este distribuţia lui contextuală,
care influenţează asupra semnificaţiei lui mai mult decât asupra altor moduri. Astfel, ca mod
al condiţiei ipotetice, ireale, condiţionalul semnifică în regentă o acţiune a cărei realizare
depinde de o condiţie exprimată în subordonată ca neîndeplinită
Folosirea condiţionalului atât în regentă, cat şi în subordonatele ei condiţionale este felul
obişnuit de realizare a corespondenţei timpurilor, dar valoarea celor două verbe corespondente
nu este aceeaşi: numai verbele din unităţile regente ale relaţiei au valoarea condiţională ireală,
adică semnifică procese condiţionate, în timp ce verbele din subordonatele acestor regente
exprimă posibilitatea.
Prezenţa conjuncţiilor condiţionale (dacă, de etc.) şi a intonaţiei specifice pot constitui
elementele valorii sintactice condiţionale, chiar dacă verbele sunt la alte moduri şi timpuri.
Datorită acestui fapt, verbul la modul condiţional poate apărea fie numai în regentă, fie
numai în subordonată, corelat cu un timp al indicativului sau ai conjunctivului,mai ales cu
imperfectul: el s-ar fi bucurat să-l vadă dus din sat; dacă plecam la timp, aş fi ajuns.
Relaţia condiţională se realizează chiar dacă în cele două unităţi nu apare deloc
condiţionalul, ci imperfectul indicativului, prezentul, viitorul etc.
PREZENT

Aş cânta Aş vedea Aş face Aş avea Aş hotărî Aş fi

Ai cânta Ai vedea Ai face Ai avea Ai hotărî Ai fi
Ar cânta Ar vedea Ar face Ar avea Ar hotărî Ar fi
Am cânta Am vedea Am face Am avea Am hotărî Am fi
Aţi cânta Aţi vedea Aţi face Aţi avea Aţi hotărî Aţi fi
Ar cânta Ar vedea Ar face Ar avea Ar hotărî Ar fi

PERFECT

Aş fi cântat Aş fi văzut Aş fi făcut Aş fi avut Aş fi hotărât Aş fi fost

Ai fi cântat Ai fi văzut Ai fi făcut Ai fi avut Ai fi hotărît Ai fi fost
Ar fi cântat Ar fi văzut Ar fi făcut Ar fi avut Ar fi hotărît Ar fi fost
Am fi cântat Am fi văzut Am fi făcut Am fi avut Am fi hotărît Am fi fost
Aţi fi cântat Aţi fi văzut Aţi fi făcut Aţi fi avut Aţi fi hotărât Aţi fi fost
Ar fi cântat Ar fi văzut Ar fi făcut Ar fi avut Ar fi hotărât Ar fi fost

2.2.4 Modul prezumtiv

25
 Prezumtivul se caracterizează din punct de vedere morfologic prin prezenţa în
paradigma formei lui de prezent a gerunziului verbului, precedată de forma de viitor, de
condiţional prezent sau de forma invariabilă de conjunctiv a verbului a fi: va (o, a) fi, a fi, să
fi, folosite ca morfeme mobile care permit inserţiunea unor adverbe modale de tipul mai;
forma de perfect, omonimă cu viitorul anterior, cu condiţionalul perfect sau cu conjunctivul
perfect, are valori de prezumtiv numai în anumite contexte sintactice specifice, în care topica
şi intonaţia au un rol hotărâtor, ca şi în cazul unor valori ale condiţionalului.
Marea varietate a formelor prezumtivului constituie motivul pentru care unii
specialişti îi contestă statutul de mod şi îl socotesc un tip de conjugare perifrastică,
asemănătoare celei din gramatica limbii latine .
Aceste forme se grupează totuşi într-o categorie modală unitară nu numai după
criteriul semnificaţiei gramaticale, ci şi pentru că formele prezumtivului prezent funcţionează
ca atare, indiferent de contextul sintactic ; celelalte forme pe care le-am menţionat, la care se
adaugă şi unele forme de viitor (variante numite populare) sau de conjunctiv prezent ale unor
verbe, au valori de prezumtiv numai în anumite contexte specifice.
Aria de distribuţie a prezumtivului este propoziţia independentă sau principală
dubitativă; în propoziţii subordonate, folosirea prezumtivului este condiţionată de verbe de
16
declaraţie : - îţi zice lumea „Niculăiţă Minciună“ ? I - Mi-o fi zicând.; S-a pomenit
Niculăiţă, feciorul Gropescului, ăla de-i zice ,,Niculăiţă Minciună, că l-ar fi găsit el în
dreptul Căminarului, că l-ar fi dus la tactul jandarmeriei şi /- ar fi dat pe mina şefului.; Şi
apoi de ce bănuieşti numaidecât ... că între domnul Pasacopol şi Otilia ar fi vreo legătură?;
Să -/ fi arestat şi el să fi spus că a fost sfătuit de Lucian să plece? ;i Dumitru Cătie, dă la
Caracal.

2.2.5 Modul Imperativ

Aspect afirmativ sau negativ

Negaţia în limba română se exprimă lejer, cu ajutorul semiadverbului fără funcţie
sintactică nu sau n-: nu plec, n-am plecat ş.a.m.d.
*acest mod se conjugă numai la persoana a II a sg, pl

Tu cântă! Vezi! Fă! ai hotărăşte ! fii

Voi cântaţi! Vedeţi! Faceţi! aveţi hotărîţi fiţi
16
Iliescu. Ada, Gramatica practică a limbii române actuale. Ed. Corint, Bucureşti, 2006,p.143.

26
 * forma negativă: tu nu cânta! Voi nu cântaţi!

2.3 Modurile Nepersonale/Nepredicative

1. MODUL INFINITIV

PREZENT
A cânta A vedea A face A avea A hotărî A fi

PERFECT

A fi cântat A fi văzut A fi făcut A fi avut A fi hotărît A fi fost

2. MODUL GERUNZIU

cântând văzând făcând având hotărînd fiind

3. MODUL PARTICIPIU

Sg. cântat (ă) Văzut (ă) Făcut (ă) Avut (ă) Hotărît (ă) Fost (ă)
Pl.cântaţi (e) Văzuţi (e) Făcuţi (e) Avuţi (e) Hotărîţi (e) Foşti , foste

4. MODUL SUPIN

De cântat De văzut De făcut De avut De hotărît -

3. Timpul

3.1 Consideraţii Preliminare

Complexitatea acestei categorii rezultă atât din numărul mare de mărci temporale, al
căror inventar depăşeşte cu mult numărul morfemelor oricărei categorii verbale (persoană,

27
număr, mod, diateză), cât şi din îmbinarea valorii temporale cu una aspectuală, care se
transmite prin aceleaşi mărci, sincretismul mărcilor „mascând", de fapt, categoria aspectului.
Distingem, totuşi, numai la timpul prezent, un aspect momentan (bate, sare) şi unul
durativ (citeşte, lucrează). SMLRC, punând problema în termeni asemănători, consideră
valoarea aspectuală secundară, deoarece nu s-ar manifesta niciodată la prezent, ci numai la
variantele trecutului: chiar dacă la prezent conţinutul semantic al verbului şi contextul pot
trimite la procesul produs în momentul vorbirii sau la un proces iterativ de tipul copilul sare
gardul, copilul sare coarda, opoziţia nu este considerată aspectuală17.
După criteriul raportării procesului la un moment al vorbirii sau la un alt moment
anterior sau posterior, cu alte cuvinte, după modul în care raportul dintre proces şi momentul
vorbirii se face imediat (direct) sau mediat (indirect), timpurile se clasifică în absolute,
corespunzătoare raportării directe, şi de relaţie, corespunzătoare raportării mediate de
momentul realizării altui proces. Timpul prezent al tuturor modurilor, viitorul şi perfectul sunt
absolute; celelalte timpuri verbale sunt de relaţie. Sunt posibile interferenţe între timpurile
absolute şi cele de relaţie, unele putând fi folosite cu valoarea celorlalte.
După criteriul structurii morfemice, timpurile se clasifică în simple, care au sufixe
temporale aglutinate după radical, şi compuse, care au afixele temporale în stânga radicalului
şi neaglutinate cu acesta. între morfemul mobil şi radical, se pot insera unele adverbe care au
o funcţie sintactică greu de definit : cam, chiar, doar, mai, tot, şi. Opoziţiile valorice temporale
variază de la mod la mod : indicativul are şapte valori temporale, imperativul una,
prezumtivul, conjunctivul şi condiţional-optativul câte două.

3.2 Mod Indicativ

3.2.1 Prezent

Timpul prezent se realizează în mod diferit. Din punct de vedere semantic, poate
exprima fie o acţiune simultană cu momentul vorbirii, fie una ulterioară sau anterioară
momentului vorbirii sau o acţiune atemporală. De exemplu, în el citeşte lecţia, procesul este
simultan cu momentul vorbirii, dar are un moment anterior şi este durativ, deci continuă şi
după momentul vorbirii; în citesc mâine lecţia, procesul este evident ulterior momentului
vorbirii, proiectat ca atare prin mâine, iar în triunghiul are trei laturi sau iarna ninge şi
îngheaţă, prezentul semnifică procese permanente. La celelalte moduri prezentul este
17
Pană-Dindelegan. op.cit.,p.194.

28
posterior momentului vorbirii, cu excepţia prezumtivului prezent, care seamănă cu indicativul
prezent, dar are în plus semul (-f- Dubitativ).

3.2.2 Imperfect

Este un timp de aspect imperfectiv, referindu-se la procese anterioare momentului

vorbirii şi neterminate, în opoziţie cu perfectul. Valoarea imperfectului este procesul
nonînchis (neterminat), cu diferite nuanţe, dintre care specifică este cea durativă (scria o
scrisoare, mînca încet). Poate avea şi valoare iterativă18 : sărea coarda, ne spălam în fiecare
zi.

3.2.3 Perfectul

Se opune tuturor formelor trecutului prin structură şi sens. Perfectul simplu şi

perfectul compus sunt pe de oparte sinonime, ambele semnificând procese terminate, %dar se
disting tranşant ca distribuţie. Distribuţia poate fi geografică şi, din acest punct de vedere,
perfectul simplu aparţine graiurilor olteneşti, sau poate fi determinată de opoziţia limbă
vorbită vs limbă scrisă, prima caracterizându-se prin folosirea perfectului compus, iar a doua,
prin folosirea ambelor timpuri.

3.2.4.Mai mult ca perfectul

Se referă la procese anterioare momentului vorbirii, care s-au încheiat înaintea altui
proces trecut. Este un timp nonautonom, faţă de celelalte timpuri ale trecutului.

3.3. Viitorul

Se realizează în două forme temporale : viitorul (numit şi I) şi viitorul anterior (sau

viitorul al II-lea). Viitorul plasează procesul într-un moment posterior momentului vorbirii, în
timp ce viitorul anterior îl situează într-un moment posterior momentului vorbirii, dar anterior
altui proces viitor. Semantic, viitorul se referă la procese viitoare, cu aspect imperfectiv, iar
viitorul anterior este un trecut proiectat în viitor, fiind perfectiv.

18
Dimitriu, Corneliu,op.cit.,p.126.

29
 Viitorul I cunoaşte, în limba română, mai multe realizări:19 voi citi, menţionată ca
formă obişnuită şi are să citească, o să citească, oi citi, mult mai folosite, calificate însă drept
forme „populare" sau „familiare".
Pe lângă valorile menţionate, viitorul poate fi folosit cu intonaţia imperativului, putând
semnifica dispoziţii, ordine, porunci.

3.4 Mod Conjunctiv

3.4.1 Prezent

Prezentul modului indicativ este timpul cu structura cea mai complexă, deoarece în
această paradigmă se întâlneşte cea mai mare varietate în realizarea atât a diferenţelor de
număr şi persoană, cât şi în realizarea sufixului de timp.
Formele personale cele mai stabile la care se realizează sufixul temporal de prezent
sunt pers. IV, V şi II în contrast cu celelalte forme care prezintă şi sufixul O.
Ordinea convenţională în care vom distinge sufixul temporal de prezent va fi V, FV, I,
II, III; pers. VI este omonimă fie cu pers. I, fie cu a III-a ; nu vom menţiona decât persoanele
la care se realizează alomorful sufixai ca atare : cântaţi, cântăm, cânt 0. (Pentru simplificarea
expunerii, nu vom mai menţiona decât în cazuri speciale realizările asilabice [j, e, w] ca
elemente ale unor diftongi sau [i] (-$' final), ci le vom nota prin literele corespunzătoare
fonemelor.)
La verbele de conjugarea I, sufixul temporal de prezent se realizează prin următoarele
alomorfe :20
(a) -a-, -ă-, -0, la verbele cu infinitivul în -e precedat de consoană : a aduna, a
aproba, a băga, a căra, a cânta, a judeca, a aşeza, a boteza, a cuteza, a necheza ;
(b) - ia, - ie, -0, la verbele cu infinitivul în diftongul [ja] : a apropia, a mângâia, a
tăia, a încuia, a încleia, a înmuia;
(c) -a-, -e -, -ez -, -eaz-, la verbele cu sufixul infinitival ([e]) precedat de
consoanele [k, g, 3, z]; a împerechea, a îngenunchea, a înmănunchea, a întortochea, a
veghea; a angaja, a amenaja, a bandaja, a etaja, a leza;
(d) - ia, -ie-, -iez-, -iaz-, la verbele cu diftongul [ja] după vocala -i- a rădăcinii (-i-
asilabic nu apare în scriere) sau după vocalele -a-, -ă-, -e - : a aprecia, a concedia, a disocia,

19
Mihuţ, Lizica, Ghidau, Rodica.,op,cit.,p.161.
20
Iliescu. Ada, op.cit.,p.174.

30
a expedia, a invidia, a negocia, a plagia, a premia, a rarefia, a sublinia, a vicia, a remaia, a
împăia, a scânteia;
(a) -fl-, -ă-, -ez-, -eaz-, la verbele cu infinitivul în sufixul ([w])«, (\ye))ă (-u-
asilabic nu apare în scriere), precedat în radical de -u- : a atenua, dilua, evalua, evolua,
insinua;
(b) ([w ))a, ([w]J«, -0,1a verbele care la infinitiv au sufixul -a realizat ca diftong
cu [w] : a continua, a lua;
(c) -a-, -ă-, -ez-, -eaz-, la verbele cu sufixul verbal -iza : a ateriza, a avertiza, a
aviza, a bagateliza, a poetiza, a simpatiza şi la verbele de tipul a lucra;
(d) -a-, -ă-, -ez-, -eaz-, la verbul a crea.
(2) Constatăm că opoziţia sufixală a paradigmelor verbale de prezent clasează
verbele de conjugarea I în mai multe subclase în funcţie de contextul în care se află la infinitiv
sufixul modal -a.
(3) în funcţie de apariţia sufixului -ez, -eaz- (cu toate variantele lui contextuale), în
paradigma unora dintre verbe la singular putem stabili două subtipuri mari de paradigme ale
prezentului: verbe care funcţionează cu acest sufix (specific conjugării I şi numai formelor de
singular) şi verbe fără acest sufix. Este interesant de observat că verbe care au la infinitiv
sufixul -ez, de tipul a bureza (var. a lui bura), a necheza, a boteza etc., pe care le-am
menţionat în seria de realizări (a), formează prezentul fără sufixul -ez, cu excepţia lui a leza.
Verbele de conjugarea a Il-a realizează sufixul de prezent într-o singură formă
caracteristică atât celor care au sufixul de infinitiv realizat în contextul unei consoane
nepalatale (de tipul a apărea, a vedea etc.), cât şi celor care îl realizează în contextul silabei
-nea (mînea). Sufixul caracteristic conjugării a II-a este -e -, -0 : a cădea, a încăpea, a părea,
a plăcea, a scădea, a şedea, a tăcea, a vedea, a zăcea; a mînea, a rămânea (var. a lui a
rămâne).
(4) La conjugarea a IlI-a, contextul este, de asemenea, unul singur, caracteristic
tuturor verbelor din această clasă, iar sufixul este -e -, -0 : a coace, a înfige, a distinge, a
exclude, a bate, a pune, a începe, a trece, a ajunge, a împinge, a alege, a culege.
(5) La conjugarea a IV-a în -i, sufixele temporale de prezent se realizează în
următoarele forme :
(a) -i-, - 0 : a fugi, a sui, a veni, a contribui, a stărui, a ronţăi, a (se) bâlbâi, etc;
(b) -i-, -esc -, -est-: a înflori, a luci, a răpi, a goni, a albi, a gândi, a ochi, a răni;
(c) -i-, - iese, -iest- ([-jesk, -jejt-]) : a hăi, a grăi, a alcătui, a construi, a dărui; a
(se) sfii, a prii, a pustii; a dăinui;

31
 (d) sufixul, la verbul a şti (şti -0 -u, sti-<z> -i, şti-<2 -\_))e, şti- 0-m, şti- 2-ţi, şti- 0
-u), realizează o situaţie unică.
(6) La conjugarea a IV-a în -î, sufixul temporal de prezent se realizează în două
forme :
(a) -î-, -0 : a coborî, doborî, omorî, a vârî;
(b) -î-, -ăsc, -ăst-: a amărî, a chiorî, a hotărî, a izvorî, a oţărî, a pârî, a scociorî, a
tăbărî, a zăvori.
La conjugarea a IV-a remarcăm, ca şi la conjugarea I, că unele verbe realizează un
sufix de prezent, la pers. I, a Il-a, a IlI-a, a Vl-a, de forma -esc,- eşti (cu variantele
menţionate), iar altele/ară acest sufix. în interiorul celor două categorii de verbe de conjugarea
I şi a IV-a cu sufix temporal la singular, adică între verbele cu sufix şi fără sufix, există situaţii
în care se realizează variante la acelaşi verb : înclei-încleiez, cheltui-cheltuiesc etc., ceea ce
influenţează şi paradigma unor verbe neologice.
Existenţa ambelor forme în paradigma acelor verbe reprezintă o situaţie evolutivă în
adoptarea unei forme sau a alteia : conotă-conotează, denotă-denotează, emană-emanează
înseamnă-însemnează; formele sufixate par mai învechite decât cele fără sufix, dar se poate
presupune şi tendinţa unei diferenţieri semantice (ca în cazul lui denota: denotă = „înseamnă",
pe când denotează nu poate fi selectat într-un asemenea context).
Imperfectul are cea mai simplă structură, prezentând la toate conjugările un sufix unic
-a, realizat în câteva contexte:21
(1) Verbele de conjugarea I realizează imperfectul cu sufixul -a- în următoarele
contexte :
(a) -(i, e) a(-), la toate verbele care au la infinitiv sufixul modal precedat de o
consoană : a aproba, a cânta, a judeca, a angaja, a bandaja, a aşeza, a boteza, a cuteza, a
lucra, a veghea, a îngenunchea, a înmănunchea;
(b) -[j]a, [e]a la verbele cu sufixul -a precedat de -i- sau -a-: a apropia, a mângâia,
a tăia, a încuia, a remaia, a scânteia;
(c) -[wjaf-j, ia verbele cu sufixul -a precedat de -u-: a lua, a ploua, a continua, a
atenua, a insinua, a evolua, a dilua;
(d) -ea-, la verbele a da, şi a sta (dar şi dam, stăm).
(2) La conjugarea a Il-a, imperfectul realizează sufixul -ea(-) la toate verbele : a
avea, a vedea, a apărea, a cădea, a încăpea, a părea, a plăcea, a şedea, a tăcea, a vedea.
(3) La conjugarea a IlI-a, sufixul se realizează în următoarele contexte :
21
Constantnescu- Dobridor, Gheorghe, op.cit.,p.123.

32
 (a) -ea(-), la verbele care au sufixul de infinitiv precedat de o consoană
nonpalatală : a crede, a vinde, a pune, a pierde, a prinde;
(b) -(e)a(-), la verbele care au sufixul de infinitiv precedat de consoană palatală [c,
g] : a face, a merge, a coace, a frânge, a frige, a alege, a culege, a drege ;
(c) -ja(-): a scrie.
(4) La verbele de conjugarea a IV-a în -i, apar următoarele forme :
(a) -ea: a (se) feri, a stăpâni, a veni, a înflori, a gândi, a pedepsi, a sări, a zări;
(b) -ia(-) [ja] : a şti, a voi, a contribui, a ronţăi, a grăi, a (se) bâlbâi, a sâcâi, a se
sfii, a prii, a pustii;
(c) -a(-): a ferici, a poci, a cotcodăci, a fugi, a luci, a ciomăgi.
(5) Verbele de conjugarea a IV-a în -î realizează sufixul de imperfect într-un singur
mod : -a: a urî, a coborî, a doborî, a se oţărî, zădărî, a vârî.

3.4.2 Perfect

Perfectul simplu este marcat de un sufix mai variat şi important mai ales în derivarea
altor timpuri şi moduri. El este tema mai mult ca perfectului şi a participiului.
(1) La verbele de conjugarea I, sufixele de perfect simplu sunt următoarele 22:
(a) -#(-), -<£(-) : a cânta, a lucra, a scăpa, a spăla, a îmbrăca, a păstra, a crea.
(b) -([w])a, -([w])ă (-u asilabic nu apare grafic la toate verbele) : a continua, a
ploua, a lua;
(c) -([j])a-, ([j])e (-i asilabic nu apare grafic la toate verbele) : a apropia, a
mângâia, a despuia, a încheia, a speria;
(a) -a, -e: a veghea, a înmănunchea, a îngenunchea;
(b) -u: a da şi a sta (dădui, statui dar şi detei, stetei).
(1) La verbele de conjugarea a Il-a, sufixul de perfect simplu este -u(-) : a avea, a
bea, a cădea, a şedea, a vedea, a tăcea, a zăcea, a plăcea, a vrea.
(2) La verbele de conjugarea a IlI-a, perfectul simplu este marcat de următoarele
sufixe :
(a) -u- : a bate, a face, a pricepe, a începe, a aşterne, a crede, a creşte, a
cunoaşte;
(b) -se-: a alege, a duce, a frânge, a frige, a duce, a admite, a purcede.
(3) Verbele de conjugarea a IV-a în -i au sufixele :

22
Avram, Mioara, op.cit.,p.232.

33
 (a) -i-: a iubi, a pieri, a suferi, a contribui, a veni;
(b) -u-: a şti, a fi (varianta fu)
(c) - se: a fi (varianta fuse).
(4) Verbele de conjugarea a IV-a în -î au sufixul -î: a coborî, a doborî, a urî, a
izvorî, a scociorî, a zăvorî.
Mai mult ca perfectul are un singur sufix temporal pentru toate tipurile de conjugări şi
la toate persoanele23 : - se, care se adaugă la tema echivalentă cu a perfectului simplu. Prin
urmare, în structura mai mult ca perfectului, sufixul este analizabil în două unităţi
morfematice.
Timpurile compuse cu afix mobil au structura canonică afix (sau afixe) mobil + radical
verbal invariabil în întreaga paradigmă. Se deosebesc de formele sintetice atât prin mobilitatea
afixului, cât şi prin poziţia lui. Formele cu afix mobil sunt caracterizate prin posibilitatea de
disociere a segmentului morfemic de radicalul verbal prin adverbele de evaluare modală
amintite (cam, mai, prea, şi, tot) şi, în unele cazuri, prin repoziţionarea elementelor
segmentului morfemic din care rezultă formele inverse şi emfatice : dusu-te-ai, vedea-te-aş,
venit-am, ruga-vom.

3.5 Conditional-Optativ

In general, morfemul mobil, purtătorul întregii informaţii gramaticale, este neomisibil,

aşa cum este şi firesc, dar este posibil ca unele forme să apară fără marca specifică, morfemul
temporal 0 simplificând realizarea lor. Este situaţia conjunctivului prezent, care poate apărea
fără conjuncţia să (dar piară oamenii cu toţi).
(1) Prezentul conjunctivului şi al condiţional-optativului au marca temporală de
prezent 0, în opoziţie cu perfectul, marcat prin morfemul auxiliar fi.
(2) Prezentul prezumtivului este marcat de forma de gerunziu, fiind singura
realizare a formelor compuse verbale în structura căreia figurează acest mod, în opoziţie cu
perfectul prezumtiv marcat de participiu.
Punctul de inserţie a morfemelor modale se află înaintea radicalului verbal la prezentul
condiţional-optativului şi conjunctivului: aş mai citi, aş şi citi, aş tot citi, aş cam citi, aş prea
citi sau să mai citesc, să şi citesc, să cam citesc, să tot citesc; prezumtivul are punctul de
disociere înaintea auxiliarului fi: voi mai fi citind, aş mai fi citind, să mai fi citind. Putem

23
Guţu- Romalo, Valeria, op.cit.,p.213.

34
remarca folosirea diferită a morfemelor de evaluare modală ; prezentul prezumtivului poate fi
disociat numai de adverbul mai.
Structurile emfatice din paradigma formelor compuse de prezent se pot realiza numai
la condiţional-optativ 24: vedea-m-aş(-ai.-ar), vedea-te-aş (-ai,-ar), vedea-s-ar, vedea-ne-aş (-
ai, -ar), vedea-v-aş (-m-ar).
Formele de conjunctiv şi de prezumtiv prezent nu admit permutări faţă de structura
canonică.
(3) Perfectul compus are structura am (ai, a, am, aţi, au) participiul invariabil al
verbului. Morfemul temporal este a avea, actualizat nonpredicativ auxiliar, cu paradigmă
simplificată şi specializată numai pentru acest timp, fiind reprezentat prin unităţi analizabile,
desinenţe de număr şi persoană. Punctul de disociere se află înaintea radicalului verbal: am
mai cântat, am şi cântat, am tot cântat, am cam cântat. Formele inverse posibile sunt de tipul25:
văzut- am, vâzut-ai, văzut-o, văzut-aţi, văzut-au; văzutu-m-am, văzutu-te-ai, văzutu-s-a,
văzutu-ne-am, văzutu-v-aţi, văzutu-s-au.
(4) Perfectul conjunctivului şi al condiţional-optativului sunt marcate de afixul
mobil fi invariabil şi neanalizabil. Punctul de disociere cu adverbele de evaluare modală este
înaintea afixului fi (sau după el) : (aş) să mai fi citit, (aş) să tot fi citit, (aş) să cam fi citit, să
tot fi citit. Disocierea cu şi, prea nu se realizează ; cu şi numai din motive fonologice :
combinaţia şi fi are ca rezultat un amalgam mai greu de distins şi, în plus, neobişnuit în limba
română.
(5) Perfectul prezumtivului, omonim cu viitorul anterior, condiţional - optativul
perfect şi conjunctivul perfect, este marcat, în opoziţie cu prezentul, prin participiul invariabil
care apare în paradigmele menţionate. Punctul de disociere este, de asemenea, înainte de fi,
iar permutările sunt cele specifice structurii proprii corespunzătoare.
(6) La viitorul I, afixul mobil prefixat este auxiliarul voi, vei, va, vom, veţi, vor,
asociat cu o secvenţă de morfeme de infinitiv. Categoriile timp, persoană şi număr sunt
asociate elementului mobil. Deosebim în structura auxiliarului un element stabil reflectivele -
om, -eţi, -or. Şi în sintagma primară de viitor avem posibilităţi de disociere prin elemente
adverbiale care pot disocia perfectul compus (vor mai cânta, vei cam ezita etc.). în limba
vorbită, în stilul familiar şi popular, auxiliarul îşi pierde elementul consonantic, răminînd
numai cu elementul mobil, marcă de persoană şi număr — om merge, oi merge, or merge, a
merge; sunt permise şi inserţiuni adverbiale. Semnificaţia viitorului se realizează şi prin alte

24
Câmpeanu, E., op.cit.,p.190.
25
Coşeriu, Eugenio, op.cit.,p.232.

35
forme, cum ar fi cea omonimă cu prezentul conjunctiv sau cea omofonă cu infinitivul (mold. a
citi = va citi). Forma cea mai uzitată de viitor are structura am, ai, o + prezentul
conjunctivului : o(am) să lucrez, o(ai) să lucrezi, o să lucreze, o (avem) să lucrăm, o (aveţi) să
lucraţi, o (au) să lucreze, în care verbul a avea este semiauxiliar. Forma de viitor cu auxiliarul
a voi este livrescă faţă de forma cu semiauxiliar, calificată, eronat, drept populară. în forma cu
o (o să merg), se reduce la minimum elementul auxiliar.

3.6 Imperativ

Imperativul ocupă un loc special, deoarece nu are opoziţii temporale ; în schimb,

formele lui corespund unor forme de indicativ prezent. Labilitatea relativă care există între
formele temporale şi faptul că ele au şi o semantică aspectuală, pe lângă nuanţele semantice
foarte subtile pe care le pot avea, constituie şi o bază de folosire emfatică. Există timpuri care
totdeauna implică şi un aspect emfatic, cum sunt viitorul II sau prezentul şi perfectul
prezumtivului.
7° Constatăm, deci, că timpurile verbale se pot clasa după criterii formale (în forme
simple şi compuse), după criterii semantice (în timpuri absolute şi timpuri relative) şi după
criterii stilistice, care ţin de context.

4. Ortografia verbului

1. Verbele: a părea, a tăcea, a cădea, sunt de conjugarea a II- a:26folosirea lor la

conjugarea a IlI-a este incorectă (a pare, a tace, a cade).
2. Verbele: a rămâne, a umple de conjugarea a Ill-a, sunt folosite, în mod greşit, la
conjugarea a II-a (a rămânea, a umplea).
3. Verbele de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în -î, se scriu şi se pronunţă corect
astfel: (eu) hotărăsc, (tu) hotărăşti, (el) hotărăşte, (noi) hotărâm, (voi) hotărâţi, (ei) hotărăsc.
La conjunctiv prezent este corectă forma: (el, ei) să hotărască. Au fost introduse, în
DOOM2, forme verbale noi la modul indicativ: (eu) continui, enumăr; (el) defalcă, se
descotoşmănează, exhibă, ...
De asemenea, au fost introduse variante verbale libere:27
- pentru modul infinitiv: cementa / cimenta (dinţii), datora / datori, decofeiniza /
decafeiniza, incarna / încarna, încorpora / incorpore, ...

26
Constantnescu- Dobridor, Gheorghe, op.cit.,p.265.
27
Avram, Mioara, op.cit.,p.241.

36
 - pentru modul indicativ: anticipează / anticipă, biciuieşte / biciuie, biruieşte / biruie,
cheltuieşte / cheltuie, inventează / inventă, învie / înviază, mânuieşte / mânuie, reanimă /
reanimează,...
4. Verbele neologice, de conjugarea I, care se termină în -a după e, u (perpetua, crea,
diminua, agrea etc.) formează persoana a III-a singular şi plural la prezentul indicativ cu
sufixul -ează nu -ază sau -iază, iar gerunziul cu -ând, nu cu -ind.
(eu) creez, agreez, diminuez.
(el, ei) creează, agreează, diminuează, creând, agreând, recreând.

5. Verbul "a fi" are la modul imperativ următoarele forme:28

Excepţie: a pustii, a se sfii (nu pustii!, nu te sfii!)

6. Verbele "a da" şi "a sta" au la conjunctiv, prezent, persoana a IiI-a formele: "să dea",
"să stea".
7. Verbul "a usca" are la indicativ prezent formele: usuc, usuci, usucă, uscam, uscaţi,
usucă.
8. Când verbele la modul gerunziu se rostesc cu pronume personale neaccentuate
(exceptându-1 pe "o"), primesc la sfârşit vocala "u": văzându-i, legându-1.

CONCLUZII

Verbul este cuvântul care arată starea, lucrarea sau suferinţa unui obiect şi totodată
atribue obiectului ) conţinutul noţiunii pe care o exprimă. Altfel spus, verbul ne arată că un
obiect se află într’o stare oarecare (doarme, se odihneşte, etc.), face ceva (merge, vorbeşte,
etc.) sau sufere (este bătut, pedepsit, etc.).

28
Constantnescu- Dobridor, Gheorghe, op.cit.,p.178.

37
 In noţiunea unui verb distingem două părţi: a) una materială, anume atributul
adjectival, care, dacă-i singur, se exprimă prin participiul prezent (scriind, fumând, etc.); 6)
alta formală, aceea care leagă acest atribut de subiect şi care, izolată, este exprimată în mod
obişnuit prin verbul a fi ). Când zicem el scrie, el citeşte, etc., înţelegem el este scriind, el este
citind, etc. Cele două părţi sunt în aşa chip legate, în cât tema verbului conţine elementul
material, adică însemnarea propriu zisă, iar terminaţiile flexionare reprezintă elementul
formal, adică raporturile de tot felul, pe care le vom vedea mai încolo.
Nu toate formele verbale cuprind în ele ambele elemente, adică înţelesul verbului şi
atribuirea acestui înţeles subiectului. Există două forme cărora Ie lipseşte ultimul element,
căci exprimă numai însemnarea propriu zisă, fără să spună totodată cine-i cauza acţiunii
respective. Aceste două forme sunt participiul, care arată înţelesul verbului ca un adjectiv, şi
infinitivul, care-1 arată ca un substantiv. Mai scurt, participiul este forma adjectivală, iar
infinitivul forma substantivală a verbului.
Din cauză că infinitivul exprimă conţinutul verbului în chipul cel mai general şi mai
nehotărît, fără nicio legătură cu alte cuvinte, ne servim de el când vrem să spunem cum se
chiamă o stare, o lucrare, etc. Ceea ce fac eu în momentul de faţă se numeşte a scrie (sau a
citi, a vorbi, etc.). Aşa se explică de ce infinitivul devine în mod automat substantiv. Iar
participiu], pentrucă exprimă înţelesul verbului considerat ca o însuşire, ajunge tot atât de uşor
adjectiv. Amănunte se vor vedea mai departe.
Prin natura lor, toate verbele sunt cuvinte materiale exprimă, adică, noţiuni materiale
(ca şi substantivele, de pildă). Unele din ele, pe lângă înţelesul material, au căpătat cu vremea
şi unul formal, au ajuns, adică, să poată funcţiona şi ca simple forme gramaticale. Astfel a fi,
cu sensul de ‘a exista’ (de pildă: este Dumnezeul; sunt mulţi oameni săraci), este un cuvânt
propriu zis, material, cum am spus chiar acum; devine însă un cuvânt formal, o pură formă,
când împreună cu alt cuvânt alcătueşte predicatul unei propoziţii (de ex. : omul este muritor;
casa este mare, etc.).
In acest din urmă caz, a fi nu mai poartă numele de verb, ci pe acela de c o p u 1 ă,
fiindcă predicatul propoziţiei respective este adjectivul sau substantivul, nu verbul (şi nici
amândouă împreună), care face acelaşi serviciu ca o prepoziţie sau conjuncţie oarecare, adică
leagă subiectul de predicat. Un astfel de verb se cheamă abstract, celelalte, printre ele şi a fi,
cu însemnarea de ‘a exista’, se numesc concrete.
Altă împărţire se face din punctul de vedere al chipului cum se exercită acţiunea
exprimată de verb. Avem verbe subiective, când acţiunfea se mărgineşte la subiect, şi verbe
obiective, când înţelesul cere, pentru completare, să se refere încă la un obiect (afară de

38
subiectul propoziţiei). Cele subiective exprimă sau o stare a subiectului (şed, dorm, mă
odihnesc) sau o acţiune care, prin firea ei, nu poate trece asupra unui obiect (merg, sar, alerg).
Cele obiective arată acţiuni care pornesc dela subiect şi se referă la un obiect
oarecare ; ele cer un obiect, adică un cuvânt care să servească de obiect*) în propoziţie, la
cazul dativ, acuzativ sau prepoziţional, precum: mulţumesc prietenului; citesc o carte; mă
gândesc la ceva, etc.
Când obiectul stă la dativ, verbul este i n t r ansi t i v, iar când obiectul stă la acuzativ,
verbul se chiamă transitiv (fiindcă acţiunea lui trece asupra unui obiect care serveşte drept
ţintă a acţiunii şi îi sufere efectul). Intransitive sunt toate verbele subiective, întru cât n’au
niciun fel de obiect pe lângă ele, apoi, dintre verbele obiective, cele care cer un obiect la dativ
sau la cazul cu prepoziţie. Transitive sunt verbele obiective cu obiectul la acuzativ . Nu-i
nevoie ca obiectul să fie numai decât exprimat. Ajunge ca verbul respectiv să poată primi un
obiect la acuzativ, pentru ca el să fie transitiv. Aşa dar în exemple ca văd bine, scrie frumos,
etc., verbele sunt transitive, deşi n’au un obiect la acuzativ după ele, fiindcă putem spune văd
bine casa, scrie frumos tema, etc. Tot transitiv este, adică rămâne, şi verbul care poate avea şi
un obiect la dativ pe lângă cel dela acuzativ : împrumut bani prietenului.

39
 BIBLIOGRAFIE

1. Academia Romana, Gramatica de Bază a Limbii Române - ediţia a II-a, Editura.

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2016.
2. Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura. Humanitas, Bucureşti 1997.
3. Bărbuţa, loan, et aL. Gramatica uzuală a limbii române, Editura. Literă, Bucureşti,
2000
4. Bejan, Dumitru, Gramatica Limbii Române. Compendiu, Editura. Echinox, Cluj,
1995.
5. Brâncuşi, Grigore, Saramandu. Manuela, Gramatica Limbii Române. Editura. Credis,
Bucureşti, 2001.
6. Câmpeanu, E., Funcţiunea sintactică a pronumelui reflexiv, CL, 1960, fâşc. 1-2.
7. Constantinescu Dobridor, Gh., Morfologia limbii române, Editura. Vox, Bucureşti,
1996.
8. Constantnescu- Dobridor, Gheorghe, Mic dicţionar de terminologie lingvistică,
Editura. Albatros, Bucureşti, 1980.
9. Coşeriu, Eugenio, Teoria limbajului şi lingivstica generală, Editura. A III-a,
Biblioteca Romanică Hispanica, Editura. Gredos, Madrid, retipărită în 1989.
10. Creţu - Toderiţă, Ecaterina, Unităţi, raporturi şi funcţii sintactice în limba română,
Casa Editorială „Demiurg”, Iaşi, 2004.
11. Dimitriu, C., Compediu de Gramatică românească modernă, clasică. Editura.
Junimea, Iaşi, 2004.
12. Dimitriu, C., Gramatica Limbii Române explicată. Morfologia, Editura. Junimea, Iaşi,
1979
13. Dimitriu, Corneliu, Obersvaţii în legătură cu diateza reflexivă şi verbele pronominale
în limba română contemporană, AUI, XI, 1965.
14. Goga, Mircea, Gramatica Limbii Române. Editura. Niculcscu, Bucureşti, 2007
15. Guţu- Romalo, Valeria, Limbă şi literatură I, Editura. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1989.
16. Guţu Romalo, Valeria, Morfologie structurală a limbii române (substantive. Adjective,
verb). Editura. Academici RSR, Bucureşti, 1968
17. Iliescu. Ada, Gramatica practică a limbii române actuale. Editura. Corint, Bucureşti,
2006
18. Iordan, Iorgu, Robu. Yladimir. Limba română contemporană, Editura. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978.
19. Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a
limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
20. Irimia, Dumitru, Gramatica Limbii Române, Editura. Polirom, Iaşi, 1997.
21. Lacob, Niculina, Morfologia Limbii Române. Partea a II-a, Editura. Universităţii
„Ştefan cel Marc”, Succcava, 2006.
22. Mihuţ, Lizica, Ghidau, Rodica. Limba română. Norme şi grile, Editura. Multimedia,
Arad, 1998.
23. Mihuţ, Lizica, Limba română contemporană. Morfologia. Sinteze. Editura.
Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 1995.
24. Neamţu, G.G., Teoria şi practica analizei gramaticale, Editura. Excelsior, Cluj, 1999.
25. Pană-Dindelegan Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi
interpretări, Editura. Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003

40
26. Pop, Gheorghe, Morfologia limbii române. Structuri şi sistem. Editura. Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1998.

41