MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ȘTEFAN CEL MARE”

CATEDRA DE ȘTIINȚE MANAGERIALE ȘI SOCIO-UMANE

REFERAT
COMUNICAREA VERBALA ÎN ACTIVITATEA PROFISONALĂ

La disciplina Managemtul comunicării profesionale

A efectuat Croitoru Vctoria

A verificat O. Osadcii
Plutonul 109

CHIȘINĂU 2019

1
 CUPRINS
Introducere

1. Funcţiile şi caracteristicele comunicării verbale

2. Formele şi principiile unei înţelegeri eficiente a comunicării verbale

Concluzie
Bibliografie

2
 INTRODUCERE

Comunicarea a însoţit omul pe parcursul întregii sale existente şi evoluţii, în toate genurile
de activităţi în care a fost implicat. Comunicarea cu scop persuasiv, de convingere, este cea
care marchează începutul practicilor de marketing, cu mulţi ani înainte de primele
manifestări ale marketingului modern. Comunicarea între oameni este o comunicare de date,
semnale, semnificaţii şi înţelesuri, iar la baza acestui proces complex se află una sau mai
multe forme de limbaj, apte să situeze omul într-o lume simbolică. Comunicarea între oameni
a constituit şi constituie încă obiectul de studiu al mai multor ştiinţe, având o importantă
relativ superioară cercetării celorlalte sfere ale comportamentului uman.
Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimbul de
informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială dată, procesele de
comunicare întemeindu-se pe anumite fenomene de interacţiune şu fiind determinate de
acestea. 1
Comunicarea – acţiunea de a comunica şi rezultatul ei 2 - constituie o necesitate şi o
activitate sociala. Cauza care a dus la apariţia comunicării a fost necesitatea de a comunica
între oameni ca persoane sau grupuri sociale, când se aflau la depărtare unii de alţii. Cauza
care a determinat apoi dezvoltarea comunicării a fost necesitatea de a comunica între oameni
şi organizaţiile lor, în condiţiile dezvoltării relaţiilor sociale. Formele de comunicare apar şi
se dezvolta odată cu mijlocul principal de comunicare între oameni, care este limba sau
limbajul, în care doua forme de întrebuinţare: orală şi scrisă.
În funcţie de natura simbolurilor utilizate, după modul de transmitere comunicarea poate
fi:
- comunicare verbala, aceasta presupunând utilizarea limbajului ca forma de exprimare;
- comunicare nonverbala, ce presupune utilizarea unor simboluri nonverbale, exprimate
prin manifestări ale corpului: gesturi, mimică, accent, intonaţie, interjecţii etc.
Comunicarea verbală se bazează pe cuvântul vorbit sau cuvântul scris. El foloseşte o
limbă şi un limbaj comun sprijinindu-se pe funcţia semiotică.

1
Abric Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii şi metode. Polirom, Iaşi 2002, pag.15.
2
DEX al limbii române. Ed.II-a, Univers, Bucureşti, 1998, p.205.

3
 1. Funcţiile şi caracteristicele comunicării verbale
Comunicarea verbală este forma cea mai avansată de comunicare umana, depinzând de o
similaritate de limbaj între emiţător şi receptor. Ea se sprijină pe folosirea cuvântului în
comunicare.
Comunicarea verbală reprezintă o fereastră a noastră, a eu-lui, are un rol primordial fiind
folosită în viata de zi cu zi dar şi în relaţiile interumane din cadrul unei organizaţii, trebuie
tratată ca o parte integrantă a responsabilităţii fiecărei persoane faţă de cei din jur.
Există mai multe funcţii ale comunicării verbale, iar printre acestea se număra:
- Înţelegere şi cunoaştere (o mai bună cunoaştere atât de sine cât şi cunoaşterea
celorlalţi).
- Dezvoltarea unor relaţionări consistente cu ceilalţi (avem nevoie de relaţii
prin care să împărtăşim celorlalţi realitatea noastră).
- Influenta şi persuasiunea comunicării (ii putem influenţa pe ceilalţi să ia
parte la activitatea noastră de a atinge anumite scopuri).
Caracteristicile comunicării verbale sunt “stilul” cât şi “limbajul”.
a) Stilul - cercetătorul Martin Joos a distins un număr de cinci trepte ale comunicării
orale, ce constituie toţi atâţia paşi ai îndepărtării acesteia de rigorile exprimării scrise:
- stilul ce caracterizează formele de comunicare necooperativă - emiţătorul nu-şi cunoaşte
receptorul (emisiuni transmise la radio sau la televizor care nu sunt interactive);
- stilul formal corespunde adresării către un auditoriu numeros – se percep reacţiile
auditoriului insa limbajul este formal şi coerent;
- stilul consultativ este cel al discuţiilor cu caracter de afaceri, de negociere – participarea
interlocutorului este activă însa nu mai poate fii vorbă de un plan detaliat al comunicării, ci
numai de informaţia de bază îmbogăţita pe parcurs.
- stilul ocazional e specific conversaţiilor libere între cunoştinţe, amici - a dispărut
chiar şi baza informaţionala minimă pe care trebuia să se construiască dialogul (Participanţii
trec fără restricţii de la un subiect la altul, intr-o maniera neglijentă);
- stilul intim specific prietenilor foarte buni, persoanelor îndrăgostite ori relaţiei
părinţi-copii, se caracterizează prin recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept

4
obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci oferă informaţii despre stările şi trăirile intime
ale subiectului.
Principiile stilului comunicării verbale sunt:
Claritatea – cuvintele trebuie sa fie bine alese, exacte şi potrivite cu ideile pe
care le exprima, sa fie logic înlănţuite pentru a putea fi interese încă odată, de asemenea se
va avea grija sa fie evitate cuvintele sau expresii cu mai multe înţelesuri, neologismele,
regionalismele, claritatea stilului este asigurata când se folosesc propoziţii şi fraze scurte.
Simplitatea şi naturaleţea – acest principiu consta într-o exprimare directa,
fireasca şi lipsita de exagerări.
Corectitudinea – o exprimare corecta constă în respectarea regulilor
gramaticale.
Politeţea şi demnitatea – stilul comunicării trebuie să aibă în vedere un ton şi
mod deosebit de exprimare, cuviincios, respectuos şi demn, iar în cazul unor nemulţumiri
apărute în discuţie trebuie să predomine politeţea, buna cuviinţă şi demnitatea.
b) Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit
în comunicarea interumana. El a şi fost definit de aceea ca fiind "un vehicul ce transportă
intenţii, atitudini”. 3
Limbajul este şi un tip aparte de conduită a individului, şi anume, de conduită verbală, ce
implică activităţi diverse (vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinerea mesajelor sonore,
reproducerea sau traducerea lor). De asemenea, conduita verbală se subsumează unei familii
mai vaste de conduite şi anume conduitelor simbolice (desen, gesturi, scris, diverse alte
coduri).
Limbajul poate fi determinat ca fiind un sistem de comunicare prin semnale, în cadrul unei
limbi sau în afara ei. Filozoful KARL POPPER 4 a identificat trei categorii de limbaje, după
criteriul funcţiei:
Limbaje inferioare (folosite şi în lumea animala), având funcţia de
semnalizare, de autoexpresie ;
Limbaje superioare, exclusiv umane, capabile de descriere şi argumentare.
Limbaje mixte.

3
Slama-Cazacu Tatiana, Stratageme comunicaţionale şi manipularea. Polirom, Iaşi 2000, p.31.
4
Karl Popper: Logica cercetării,Editura ştiinţifică,Bucureşti,1981.

5
 Limbajul, ca facultate inerentă şi specifică speciei umane, constituie tocmai expresia şi
realizarea conduitelor verbale. Studiul limbajului presupune investigarea unor probleme cum
ar fi: perceperea limbajului, înţelegerea discursului, memorizarea frazelor şi a textelor,
achiziţia şi producerea limbajului.
Psihologii au început studiul limbajului cu investigarea relaţiei dintre fenomenele externe
ale producerii şi perceperii sunetelor, şi procesul intern al gândirii (Wundt). Buhler, criticând
poziţia lui Wundt, explica limbajul prin referire doar la evenimentele externe, decât prin
invocarea obscurelor "procese mentale", poziţie care se va radicaliza în behaviorism. Watson,
Kantor etc. s-au centrat pe studiul determinanţilor funcţionali ai comportamentului verbal.
Contribuţii remarcabile la studiul limbajului au adus reprezentanţii şcolii constructiviste
(Wallon, Vigotski, Luria, Piaget) preocupaţi de investigarea achiziţiei limbajului, implicit de
socializarea copiilor.
Ca urmare, comunicarea este calea prin care subordonaţii pot fi motivaţi şi li se poate
influenta comportamentul şi atitudinea. Tot prin comunicare se poate asigura curgerea liberă
a informaţiei adică informaţia corectă şi utilă ajunge la locul potrivit în momentul potrivit
pentru că eforturile tuturor să se coordoneze între ele.

6
 2. Formele şi principiile unei înţelegeri eficiente a comunicării verbale

Comunicarea verbala se poate realiza sub mai multe forme:

 Expunerea - este forma de discurs în care cel care vorbeşte îşi transmite opiniile cu
privire la un subiect.
 Prelegerea - este situaţia comunicativă în care publicul care asista la aceasta, a avut
posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente anterioare angajării acestui tip de
comunicare.
 Relatarea - o forma de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, o
prezentare a unor stări de fapt, a unor acţiuni fără implicarea celui care participă, e ferita de
subiectivism.
 Discursul - forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasa a monologului, care
presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite,
care exprima un moment sau o situaţie crucială în evoluţia domeniului respectiv.
 Dezbaterea – este situaţia comunicativă în care se realizează o analiza amănunţita, o
deliberare (o discuţie largă asupra unei probleme de interes general pentru a o clarifica).
 Dizertaţia - expunere în care se tratează o problemă în mod ştiinţific pe baza
argumentelor şi datelor dobândite prin studiu.
 Colocviul - este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită
idee, pe baza unei discuţii, asupra unui anumit subiect.
 Pledoaria - este asemănătoare ca forma şi funcţie discursivă cu alocuţiunea,
diferenţiindu-se de aceasta prin aceea ca prezintă şi susţine un punct de vedere propriu.
 Dialogul - comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi, fiecare
fiind pe rând emiţător şi receptor, toţi participanţii fiind consideraţi egali.
 Interviul - forma rigida a dialogului, în care rolurile de emitent şi receptor nu se
schimbă; este folosit ca metodă de obţinere a informaţiilor, în presă.
 Alocuţiunea - reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor, o cuvântare
ocazională, având ca scop ilustrarea unui punct de vedere, nu depăşeşte 10 minute. Ea are o

7
încărcătură afectiva mare având o structură simplă – importanţa evenimentului, impresii,
sentimente, urări, felicitări.
 Toastul – o urare foarte scurta, ocazională cu o mare încărcătura afectivă şi care nu
depăşeşte dezacorduri, pauze).

Principiile pentru creşterea eficienţei comunicării verbale:

1. Orice individ trebuie sa fie pregătit atât pentru rolul de emiţător cât şi pentru cel de
receptor, adică emiţătorul are în vedere:
pregătirea atentă a mesajului;
folosirea unei tonalităţi adecvate a vocii;
practicarea unui debit adecvat de 5 – 6 silabe / secunda, cu interval de
separaţie de 0,5 secunde intre cuvintele cheie;
verificarea înţelegerii mesajului.
Pregătirea receptorului consta în faptul:
să cunoască ce doreşte emiţătorul de la el;
să identifice părţile utile din mesaj pe care sa le retina;
sa cunoască credibilitatea emiţătorului.
2. Orice receptor trebuie sa se autoeduce pentru a putea “asculta activ”ceea ce înseamnă:
* crearea unei stări de spirit favorabila ascultării;
* participarea la discuţie;
* concentrarea atenţiei asupra esenţialului;
* ascultare inteligentă în sensul acordării atenţiei asupra pronunţiei tembrului vocii,
gesturilor.
3. Purtarea prietenoasa. 5
De obicei oamenii când vin în contact cu alţii iau o figura serioasă, oficială care provoacă
o impresie rece. Sunt rezervaţi în discuţie de aceea este greu să comunici cu ei.
Oamenii care zâmbesc de la prima întâlnire şi se poartă atât de prietenos încât discuţia se
desfăşoară de la sine.
Reţetele unei comunicări eficiente poate fi zâmbet, ton prietenesc, ascultare atentă, privit
în ochii interlocutorului.
“Un surâs nu costă nimic, dar înfăptuieşte mult” – spune un proverb chinezesc.

5
Dinu, M., Comunicarea – repere fundamentale, Ed.Algos, 2000.

8
 ÎNCHEIERE
Comunicarea prin intermediul limbajului constă într-o succesiune de cuvinte prin care
căutăm să suscităm anumite idei şi raţionamente la auditor. Putem să convocăm fapte,
evenimente sau să descriem obiecte, persoane, situaţii. 6 Karl Popper disocia doua funţii ale
comunicării: una fiind descriptivă, referitoare la obiecte şi fenomene, şi a doua
„argumentativă”, prin care fundamentăm, aducem argumente în favoarea anumitor judecăţi.
Nici un fel de activitate, de la banalele activităţi ale rutinei cotidiene şi până la cele mai
complexe activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiilor, societarilor sau culturilor, nu mai pot
fi imaginate în afara procesului de comunicare.
Dar comunicarea a devenit, de asemenea, şi unul dintre cuvintele „la modă“, ale
vremurilor noastre, ce multiplica activităţile sau evenimentele pe care le reprezintă şi care
tinde să-şi lărgească aria de semnificaţii tocmai datorita interesului de care se bucură.
Comunicarea moderna pare a se adresa, din aceasta perspectiva, tuturor în special şi nimănui
în general.
Dincolo de aspectele mai puţin plăcute ale comunicării se dezvăluie însa o certitudine:
epoca moderna reprezintă apogeul comunicării. Progresul tehnico-ştiinţific a favorizat
apariţia telegrafului, a telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând comunicarea
între indivizi, comunităţi, culturi.
Reuşita comunicării depinde de adecvarea conţinutului şi formele de exprimare a
mesajului cu capacitatea de percepţie, înţelegere a receptorului, cu starea sa sufletească.
Mesajele trebuie prezentate diferit faţă de receptorii lipsiţi de prejudecăţi sau într-o stare de
spirit echilibrată.
Un proces eficient de comunicare solicită luarea în considerare a ambelor categorii de
canale, cunoaşterea modului lor de funcţionare, a avantajelor şi dezavantajelor pentru a le
putea folosi şi controla.

6
Cosmovici Andrei, Psihologie generală. Poliron, Iaşi 1996, p. 173.

9
 Comunicarea verbală, cea mai frecvent utilizata în cadrul organizaţiei, se desfăşoară prin
intermediul limbajului, influenţata, însa, de părerile personale, valorile, reperele la care se
raportează indivizii atunci când transmit şi receptează mesaje.

BIBLIOGRAFIE

1. Abric Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii şi metode. Polirom, Iaşi 2002.

2. Cosmovici Andrei, Psihologie generală. Poliron, Iaşi 1996.

3. DEX al limbii române. Ed.II-a, Univers, Bucureşti, 1998.

4. Dinu, M., Comunicarea – repere fundamentale, Ed.Algos, 2000.

5. Karl Popper, Logica cercetării. Editura ştiinţifică, Bucureşti 1981.

6. Mucchielli, Alex – Arta de a comunica , Iaşi, Ed. Polirom, 2005

7. Slama-Cazacu Tatiana, Stratageme comunicaţionale şi manipularea. Polirom, Iaşi 2000.

10