Sunteți pe pagina 1din 144

0 universitatea

„CONSTANTIN BRÂNCOVEANU”
din PITEŞTI

Prof. univ. dr. Ion Scurtu


MEMBRU TITULAR AL ACADEMIEI DE
ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI SILVICE

ECONOMIA ŞI
MANAGEMENTUL
AGRICULTURII

Independenţa Economică
Piteşti, 2011

ISBN: 978-606-502-085-6

 Editura „Independenţa Economică” 2011


Piteşti, Calea Bascovului nr. 2A
Tel./Fax: 0248/21.64.27

Editură acreditată de către C.N.C.S.I.S.

Niciun fragment nu poate fi reprodus fără


permisiunea scrisă a Editurii.

2
3
,,O ŢARĂ FĂRĂ O AGRICULTURĂ PERFORMANTĂ ESTE CAUZA
UNEI SLĂBICIUNI ECONOMICE, A LIPSEI UNEI INDUSTRII
COMPETITIVE ŞI O AMENINŢARE PENTRU VIITOR”
(Prof. Gheorghe Ionescu-Şişeşti, fost ministru al Agriculturii
şi fondatorul Institutului de Cercetări Agronomice al României)

4
5
CUPRINS

INTRODUCERE..........................................................................................9

TEMA I........................................................................................................12
AGRICULTURA – RAMURĂ DE IMPORTANŢĂ STRATEGICĂ....12
1.1. Principalele funcţii ale agriculturii................................................12
1.2. Economia agriculturii – ştiinţă economică teoretico-aplicativă....14
1.3. Funcţiile economiei agriculturii. Raportul între economia
agriculturii şi politica agrară........................................................15
1.4. Repere ale gândirii agrare în România..........................................16

TEMA A II-A.............................................................................................18
MULTIFUNCŢIONALITATEA AGRICULTURII ŞI
DIVERSIFICAREA PRODUCŢIEI AGRICOLE..................................18
2.1.Principalele ramuri ale agriculturii.................................................18
2.2. Clasificarea tipurilor de agricultură.............................................19
2.3. Particularităţile agriculturii.........................................................22
2.4. Multifuncţionalitatea agriculturii...................................................24

TEMA A III-A............................................................................................27
AGRICULTURA UNIUNII EUROPENE LA ÎNCEPUTUL
SECOLULUI XXI......................................................................................27
3.1.Locul agriculturii în economia europeană......................................27
3.2. Resursele fizice şi producţia agricolă în Uniunea Europeană.......29
3.3. Principalele instituţii ale Uniunii Europene şi atribuţiile lor în
domeniul agriculturii....................................................................31
3.4. Structurile de organizare a agriculturii în statele membre ale
Uniunii Europene.........................................................................32

TEMA A IV-A..............................................................................................35
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (PAC) A UNIUNII
EUROPENE...............................................................................................35
4.1. Politica Agricolă Comună de la creare până la
începutul secolului XXI...............................................................35
4.2. Politica Agricolă Comună în perioada 2007-2013........................36
4.3. Perspectivele dezvoltării agricole şi rurale a României în
procesul de implementare a Politicii Agricole Comune..............38

6
TEMA A V-A...............................................................................................39
PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE AGRICULTURII
UNOR STATE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ.......................................39
5.1. Situaţia exploataţiilor agricole în Austria......................................39
5.2. Situaţia exploataţiilor agricole în Belgia.......................................41
5.3. Situaţia exploataţiilor agricole în Danemarca...............................42
5.4. Situaţia exploataţiilor agricole în Franţa.......................................44
5.5. Situaţia exploataţiilor agricole în Germania..................................46
5.6. Situaţia exploataţiilor agricole în Italia.........................................47
5.7. Situaţia exploataţiilor agricole în Olanda......................................49
5.8. Situaţia exploataţiilor agricole în Polonia.....................................51
5.9. Situaţia exploataţiilor agricole în Ungaria.....................................52

TEMA A VI-A.............................................................................................54
PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE AGRICULTURII
ROMÂNEŞTI ÎN ETAPA ACTUALĂ....................................................54
6.1. Prezentare generală........................................................................54
6.2. Probleme esenţiale privind prezentul şi viitorul agriculturii
româneşti......................................................................................56

TEMA A VII-A............................................................................................57
SOLUL ŞI ÎMBUNĂTĂŢIRILE FUNCIARE- ELEMENTE DE
CARE DEPINDE PRODUCŢIA AGRICOLĂ........................................57
7.1. Solul-o mare bogăţie naţională......................................................57
7.2. Îmbunătăţirile funciare – tehnică de ingineria mediului în
spaţiul rural..................................................................................60

TEMA A VIII-A.........................................................................................64
CULTURA CEREALELOR, A PLANTELOR TEHNICE ŞI
HORTICOLE..............................................................................................64
8.1. Producţia de cereale şi plante tehnice - în agricultura românească......64
8.2. Pomicultura românească în context european...............................69
8.3. Sectorul viti-vinicol din România..................................................70
8.4. Problemele actuale ale sectorului legumicol................................73

TEMA A IX-A.............................................................................................80
SECTORUL ZOOTEHNIC DIN ROMÂNIA: STADIUL ACTUAL
ŞI PERSPECTIVE.....................................................................................80
9.1. Situaţia generală a zootehniei........................................................80
7
9.2 Producerea cărnii de pasăre-prezent şi perspectivă........................82

TEMA A X-A...............................................................................................85
POZIŢIA AGRICULTURII ÎN SISTEMUL AGROALIMENTAR
ŞI ECONOMIA NAŢIONALĂ.................................................................85
10.1. Statistica agricolă şi conturile naţionale......................................85
10.2. Sectorul agroalimentar din România – evoluţii după 1990...............85
10.3. Integrarea agriculturii în economia agroalimentară.....................87
10.4. Principalele caracteristici ale economiei agroalimentare............90

TEMA A XI-A...........................................................................................91
RESURSELE ÎN AGRICULTURĂ..........................................................91
11.1. Definirea şi clasificarea resurselor agricole şi a factorilor
de producţie..................................................................................91
11.2. Criterii de clasificare a resurselor şi factorilor de producţie din
agricultură....................................................................................92
11.3. Principalele categorii de resurse ale agriculturii..........................93

TEMA A-XII-a............................................................................................98
EXPLOATAŢIA AGRICOLĂ...................................................................98
12.1. Conceptul de exploataţie agricolă................................................98
12.2. Tipologia exploataţiilor agricole..................................................99
12.3. Exploataţii agricole organizate ca societăţi private de drept
comercial....................................................................................100
12.4. Funcţionarea exploataţiilor agricole..........................................100
12.5. Mediul extern al exploataţiilor agricole.....................................103
12.6. Cooperativele agricole...............................................................104

TEMA A XIII-A........................................................................................106
COMPORTAMENTUL ECONOMIC AL PRODUCĂTORULUI
ŞI OFERTA AGRICOLĂ.........................................................................106
13.1. Conceptul de funcţie de producţie.............................................106
13.2. Comportamentul economic al producătorului...........................109
13.3. Caracteristicile ofertei agricole..................................................110

TEMA A XIV-A.........................................................................................112
PROGRESUL TEHNIC ÎN AGRICULTURĂ.......................................112
14.1. Etapele introducerii progresului tehnic în agricultură...............112
14.2. Caracteristicile progresului tehnic în agricultură.......................113
14.3. Sursele progresului tehnic..........................................................114

8
TEMA A XV-A..........................................................................................119
ECONOMIA PRODUCŢIEI AGRICOLE.............................................119
15.1. Eficienţa utilizării resurselor......................................................119
15.2. Fundamentarea economică şi modernizarea tehnologiilor
de producţie................................................................................120
15.3. Elaborarea fişelor tehnologice şi a bugetelor de cheltuieli
pe culturi....................................................................................122

TEMA A XVI-A........................................................................................125
POLITICI AGRICOLE...........................................................................125
16.1. Locul politicilor agricole în cadrul politicilor economice.........125
16.2. Obiectivele politicii agricole.....................................................126
16.3. Instrumentele politicilor agricole...............................................127
16.4. Impactul politicilor agricole asupra economiei naţionale..........130

TEMA A XVII-A.......................................................................................133
ECONOMIA CULTURII CEREALELOR. CAZUL GRÂULUI ŞI
PORUMBULUI........................................................................................133
17.1. Suprafeţe, producţii şi comerţul mondial cu grâu şi porumb....133
17.2. Principalele elemente tehnice de care trebuie ţinut cont pentru
creşterea eficienţei la cultura grâului.........................................136

ANEXA 1...................................................................................................138

ANEXA 2...................................................................................................139

Bibliografie................................................................................................140

9
INTRODUCERE

Agricultura a reprezentat o îndeletnicire care s-a practicat din cele mai


vechi timpuri, respectiv de atunci de când omul a înţeles că pământul în care
sunt puse seminţele poate fi mai roditor, iar recolta este mai sigură decât
atunci când oamenii erau în căutarea ei în calitate de nomazi. Practicarea
agriculturii a făcut deci posibilă stabilirea populaţiei în anumite areale cu
condiţii mai bune pentru vegetaţie, sau în apropierea apelor curgătoare. Este
cunoscut că vechii egipteni semănau culturile în mâlul rămas pe malurile
Nilului după ce acesta se retrăgea în matcă, în urma revărsărilor. Alte
popoare antice ca asiro-babilonienii au construit sisteme de irigaţii pentru a
completa nevoia de apă a plantelor. Posibilitatea obţinerii hranei prin
practicarea agriculturii în zone mai restrânse dar cu fertilitate mare, a făcut
posibilă construcţia unor aşezări stabile, unele devenind cetăţi înfloritoare.
Pe parcursul secolelor, cultura plantelor şi creşterea animalelor s-a dezvoltat
şi amplificat, prin luarea în cultură de noi terenuri, perfecţionarea metodelor
de lucrare a solurilor (arat, grăpat, nivelat, tăvălugit, sisteme de mărunţire a
solului) selecţia unor soiuri noi de plante şi a unor rase de animale cu
potenţial productiv mai ridicat.
Cu deosebire în ultimul secol, agricultura a făcut progrese uriaşe în
utilizarea îngrăşămintelor chimice, a insecticidelor, a unor medicamente de
uz zooveterinar, etc. Toate acestea au făcut posibil ca producţia de alimente
pe plan mondial să crească într-un ritm mai mare decât creşterea populaţiei.
Trebuie amintit că faţă de anii ‚30 ai secolului XX când în lume trăiau
circa 3 miliarde de oameni, în 1997 se înregistrau deja 6 miliarde, iar în
prezent pe glob traiesc peste 6,5 miliarde. Cu toate acestea, cantitatea de
hrană pentru fiecare locuitor al Terrei este mai mare astăzi decât în 1930.
Deşi valoarea producţiei agricole a crescut în aproape toate ţările,
ponderea ei în produsul intern brut (PIB) a scăzut ca urmare a creşterii
accelerate a altor ramuri precum industria, construcţiile sau serviciile.
Importanţa agriculturii va rămâne la fel de mare şi în viitor datorită
funcţiilor multiple pe care le are această ramură economică . Agricultura
este ramura în care se produce cea mai mare parte a alimentelor sau
materiilor prime din care se prepară hrana, fiind deci elementul principal
prin care se asigură securitatea alimentată a unui stat.Totodată, agricultura
reprezintă un motor al dezvoltării rurale. Cu mici excepţii, reprezentate de
zonele turistice sau cele în care predomină mica industrie, artizanatul sau
alte meşteşuguri tradiţionale, zonele rurale s-au dezvoltat şi continuă să se
dezvolte pe seama agriculturii. Aceasta este principala ramură economică de

10
la care locuitorii satelor obţin veniturile necesare traiului. Alte importante
responsabilităţi ale agriculturii sunt legate de păstrarea calităţii mediului, a
fertilităţii solului şi a biodiversităţii.
Toate ţările lumii acordă importanţă dezvoltării agriculturii,iar ţările cu
cea mai mare dezvoltare economică se procupă constant de creşterea
cantităţii şi calităţii producţiei agricole.Nu este întâmplător faptul că SUA,
cea mai mare economie a lumii a investit sume uriaşe în cercetarea agricolă
şi în introducerea progresului tehnic ceea ce a condus nu numai la asigurarea
securităţii alimentare a populaţiei, dar şi la un disponibil extrem de
semnificativ de produse alimentare pentru export. În prezent SUA este lider
mondial la exportul a numerose produse agricole , mai ales cereale şi carne.
Ţările cele mai dezvoltate din Uniunea Europeană au în acelaşi timp şi
o agricultură performantă, graţie atât tradiţiei şi masurilor de politică
economică internă,dar mai ales aplicării adecvate a Politicii Agricole
Comune, un domeniu în care s-au utilizat fonduri foarte mari , dar cu
rezultate care acoperă capitalul investit. Deşi populaţia ocupată din
agricultura primelor 15 state care s-au integrat în Uniunea Europeană nu
depăşeşte 3% din populaţia ocupată, aici se realizează aprope integral
necesarul de produse agroalimentare pentru locuitorii acestor state ,existând
şi un disponibil apreciabil pentru schimbul intracomunitar sau pentru export
în afara graniţelor Uniunii.
După aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007),
producătorii agricoli din România trebuie să ajungă la un nivel de
competitivitate asemănător mediei fermelor din Uniunea Europeană, cu
care se află în competiţie directă. Lucrul acesta este deosebit de dificil
datorită marilor decalaje care ne despart de ţările europene cu agricultură
performantă. Decalajele se materializează atât în producţiile medii la hectar
sau pe cap de animal, dar mai ales în nivelul de dotare tehnică al
exploataţiilor agricole,al gradului de chimizare, al subvenţiilor primite sau al
cunoştinţelor tehnico-economice ale majorităţii celor aproape patru
milioane de proprietari de exploataţii agricole.
Cu toate acestea România este considerată o ţară cu un potenţial agricol
deosebit, datorită, mai ales, celor peste 9,4 milioane hectare teren arabil, dar şi
datorită pretabilităţii suprafeţelor agricole la cultura cerealelor, a plantelor
tehnice, a plantaţiilor de pomi fructiferi şi viţă de vie sau a posibilităţilor mari de
dezvoltare a zootehniei.
Punerea în valoare a acestui mare potenţial şi apropierea performanţelor
agriculturii româneşti de cele care se obţin în prezent în ţările cu agricultură
performantă presupune o activitate complexă care să cuprindă pe de o parte
acţiuni guvernamentale de politică economică menite să sprijine producătorii
agricoli, inclusiv prin valorificarea mai bună a fondurilor europene, iar pe de
11
altă parte o activitate antreprenorială bazată pe cunoştinţe tehnico-economice
adecvate obiectivelor fiecărei exploataţii. În acest context,cunoştinţele de
economia agriculturii, de management şi marketing agricol sunt obligatorii
pentru o afacere de succes.
Universitatea ,,Constantin Brâncoveanu”şi-a propus încă de la
înfiinţare să promoveze spiritul antreprenorial şi managementul modern în
afacerile economice. Iar în agricultura românească, poate mai mult decât în
alte domenii există un cîmp larg de afirmare a valorilor autentice, a celor
care cu adevărat vor să se afirme într-o afacere de succes. O dovedesc
rezultatele excelente, obţinute, e drept, de un număr mic de unităţi agricole
cu performanţe la nivel european. În timp ce astfel de exploataţii, conduse
de oameni foarte competenţi obţin rezultate remarcabile,alte unităţi, în
aceleaşi condişii de climă şi sol şi în acelaşi climat economic, se zbat la
limita supravieţuirii. De aceea ne-am propus ca la Facutatea de
Management-Marketing în Afaceri Economice să înarmăm studenţii cu o
serie de cunoştinţe din domeniul economiei şi managementului agriculturii,
ca bază pentru desfăşurarea unor activităţi profitabile în acest vast domeniu.
Spunem că este un domeniu vast pentru că afacerile în agricultură nu se
limitează numai la producţie, fiind oportun să se investească în unităţi de
preluarea şi prelucrarea produselor agricole, în unităţi de furnizare a
inputurilor necesare agriculturii (seminţe selecţionate,pepiniere viticole şi
pomicole, îngrăşăminte complexe, pesticide din toate categoriile, găsirea de
noi surse de venit în mediul rural,etc.).
Prezentul curs, realizat la iniţiativa rectorului fondator al
Universităţii ,, Constantin Brâncoveanu”, profesor universitar doctor
Alexandru Puiu are tocmai menirea de a insufla studenţilor noştri dorinţa de
a se implica în afaceri agricole cu un dublu efect posibil: o contribuţie la
creşterea competitivităţii întregii activităţi din agricultură şi o profitabilitate
a propriei afaceri în acest domeniu strategic, fără de care viaţa noastră nu
ar putea fi concepută.

12
TEMA I

AGRICULTURA – RAMURĂ DE IMPORTANŢĂ STRATEGICĂ

1.1. Principalele funcţii ale agriculturii


Cu deosebire în ultimul secol, agricultura a devenit tot mai mult o
activitate complexă, la a cărei dezvoltare au contribuit multe dintre
cuceririle ştiinţei şi tehnicii. Genetica şi ameliorarea au contribuit la
obţinerea de soiuri de plante şi rase de animale tot mai performante, în timp
ce tehnologiile de producţie s-au schimbat prin introducerea mecanizării, a
utilizării pe scară largă a îngrăşămintelor chimice, a produselor chimice de
combaterea bolilor, buruienilor şi dăunătorilor, a unor medicamente de uz
zooveterinar, etc. Toate acestea au făcut posibil ca producţia de alimente pe
plan mondial să crească într-un ritm mai mare decât creşterea populaţiei.
Din nefericire, toate aceste mari progrese au fost înregistrate mai ales în
ţările dezvoltate, în timp ce în multe zone de pe planetă se mai practică o
agricultură rudimentară, bazată pe tracţiunea animală, consum mare de
muncă manuală şi randamente scăzute.
Progresele înregistrate în ţările dezvoltate au permis creşterea producţiei
mondiale de alimente într-un ritm chiar mai ridicat decât creşterea populaţiei.
Deşi astăzi populaţia lumii numără peste 6,5 miliarde persoane, cantitatea de
hrană care revine pentru fiecare locuitor al Terrei este mai mare decât în anul
1930, când pe planetă trăiau doar aproximativ trei miliarde de oameni.
O caracteristică a agriculturii contemporane este aceea că, în ansamblu
valoarea producţiei agricole a crescut în aproape toate ţările, în timp ce
ponderea ei în produsul intern brut (PIB), mai ales în ţările dezvoltate, a
scăzut, ca urmare a creşterii mai accelerate a altor ramuri economice precum
industria, construcţiile sau serviciile.
În economiile cele mai dezvoltate, ponderea agriculturii în PIB este
deseori sub 5%, în timp ce în ţările în curs de dezvoltare poate ajunge chiar
la 25-30%. Cu toate acestea, chiar şi în cele mai dezvoltate ţări a crescut
importanţa strategică a acestei ramuri, ca urmare a funcţiilor multiple pe
care le are agricultura în societatea actuală.
Principalele funcţii ale agriculturii pot fi sistematizate astfel:
a) Agricultura este ramura în care se produce cea mai mare parte a
alimentelor sau materiilor prime din care se prepară hrana, fiind deci
elementul principal prin care se asigură securitatea alimentată a unui stat.
b) Agricultura reprezintă un motor al dezvoltării rurale. Cu mici
excepţii, reprezentate de zonele turistice sau cele în care predomină mica

13
industrie, artizanatul sau alte meşteşuguri tradiţionale, zonele rurale s-au
dezvoltat şi continuă să se dezvolte pe seama agriculturii. Aceasta este
principala ramură economică de la care locuitorii satelor obţin veniturile
necesare traiului. În prezent, cu deosebire în Uniunea Europeană se pune
accent pe dezvoltarea unor surse alternative de venit în mediul rural, pentru
a diminua dependenţa, uneori excesivă, a veniturilor locuitorilor din mediul
rural de producţia agricolă.
c) Agricultura are o importanţă deosebită în păstrarea calităţii
mediului. Cu toate că în agricultură se folosesc mari cantităţi de
îngrăşăminte chimice şi de substanţe de protecţie a plantelor, specialiştii
depun eforturi pentru utilizarea raţională a acestora astfel încât mediul să fie
cât mai puţin denaturat.
d) Agricultura are importante responsabilităţi în păstrarea fertilităţii
solului prin practicarea asolamentelor, a lucrărilor efectuate în perioadele
optime ca regim de umiditate, evitarea acidifierii solului, a sărăturării şi a
eroziunii.
e) Păstrarea biodiversităţii este de asemenea o îndatorire importantă a
societăţii, de care depinde echilibrul vieţuitoarelor la nivel planetar. Prin
înţelegerea rolului vieţuitoarelor în ecosisteme s-a făcut primul pas care a
condus la decizii mai raţionale privind aplicarea pesticidelor în agricultură.
În prezent se caută soluţii pentru diminuarea numărului de tratamente fito-
sanitare, introducerea de produse selective pentru organismele folositoare,
introducerea unor metode biologice de combatere a dăunătorilor, etc.
Deşi agricultura trebuie privită în primul rând prin prisma producţiilor
agricole vegetale şi animale, ea nu se rezumă numai la acest aspect.
Cursul de „Economia şi managementul agriculturii” doreşte să surprindă
valenţele multiple ale agriculturii, cu deosebire în următoarele domenii:
 ca posibilă sursă a creşterii economice;
 ca factor esenţial al bunăstării oamenilor;
 ca activitate în cadrul politicilor de dezvoltare rurală.
Totodată se trece de la studiul agriculturii la nivel macroeconomic la
studierea particularităţilor exploataţiilor agricole şi la prezentarea unor de
soluţii de perfecţionare a managementului acestora în funcţie de obiectivele
specifice.O atenţie deosebită se acordă întocmirii planurilor de producţie, a
bugetelor de venituri şi cheltuieli, a încheierii de contracte pentru
aprovizionare şi desfacere, a programului general de marketing, etc.

14
1.2. Economia agriculturii – ştiinţă economică teoretico-
aplicativă
Baza întregii vieţi a societăţii o constituie producerea bunurilor şi a
serviciilor. Totalitatea activităţilor care privesc producţia, repartiţia şi
schimbul de produse şi servicii constituie economia societăţii.
Studierea tuturor acestor procese în sensul relaţiei între resursele
utilizate, efortul întreprins şi rezultatele activităţii reprezintă domeniul
ştiinţelor economice.
Necesitatea studierii aspectelor economice apare datorită faptului că
resursele necesare pentru bunuri şi servicii sunt limitate, în timp ce nevoile
societăţii sunt din ce în ce mai mari. Apare aşadar nevoia optimizării
utilizării resurselor materiale şi umane astfel încât rezultatul proceselor
economice să fie unul pozitiv, să aducă profit întreprinzătorilor şi să
satisfacă cerinţele consumatorului de bunuri sau servicii.
Ştiinţa economică îşi propune să găsească cea mai eficientă formă de
folosire a resurselor de către societate. La început, ca şi în cazul altor ştiinţe,
ştiinţa economică a apărut ca o disciplină de sine stătătoare sub denumirea
de „economie politică”. Pe măsură ce studiile economice s-au diversificat,
au apărut noi laturi ale acestei ştiinţe, care cu timpul au devenit ştiinţe noi,
cu un domeniu bine definit. Din acest punct de vedere, sistemul ştiinţelor
economice cuprinde:
a) ştiinţe economice fundamentale, precum economia politică (micro şi
macroeconomie, managementul, statistica economico-socială etc.)
b) ştiinţe economice teoretico-aplicative care se subdivid în:
 economii speciale (economia şi organizarea muncii; formarea
preţurilor; circulaţia bănească etc.)
 ştiinţe economice de ramură (economia industriei; economia
construcţiilor; economia agriculturii etc.)
 ştiinţele unităţilor economice (managementul la nivel
microeconomic)
 economie mondială (relaţii economice internaţionale, relaţii valutar
financiare etc.)
c) ştiinţe economice de graniţă (sociologie economică, geografie
economică, cibernetică economică, economia mediului etc)
Vedem aşadar că,, economia agriculturii” este o ştiinţă economică de
sine stătătoare care face parte din grupul ştiinţelor economice teoretico-
aplicative, ca ştiinţă economică de ramură. Ea are un domeniu distinct de
cercetare şi poate oferi o serie de soluţii pentru fundamentarea măsurilor
politice de dezvoltare a agriculturii.

15
Domeniul de investigare al economiei agriculturii îl reprezintă
agricultura – ramură a economiei care se ocupă de cultura plantelor şi
creşterea animalelor în scopul obţinerii produselor alimentare, dar şi a unor
produse nealimentare (cânepă, bumbac, piei, lână, produse energetice etc).
Economia agriculturii este aşadar ştiinţa care studiază viaţa economică
ce se desfăşoară în această ramură a activităţii umane unde se produc cele
mai multe dintre produsele alimentare. Aceasta presupune:
- studierea resurselor folosite în agricultură (resurse materiale, umane,
financiare);
- studierea fenomenelor şi proceselor din domeniul producţiei,
repartiţiei şi schimbului;
- studierea relaţiilor economice care se stabilesc între toţi participanţii
la activităţile agricole sau care au legătură cu agricultura;
- studierea legilor economice obiective care guvernează activitatea
economică din agricultură.
1.3. Funcţiile economiei agriculturii. Raportul între
economia agriculturii şi politica agrară
Economia agriculturii este în primul rând o disciplină cognitivă.
Studiind procesele, resursele şi relaţiile din agricultură, se obţin o serie de
cunoştinţe utile. Funcţia cognitivă este în strânsă relaţie cu funcţia
aplicativă, în sensul că, odată cunoscute realităţile în profunzimea lor- se pot
pune în evidenţă factorii şi căile care conduc la creşterea eficienţei
economice. Raportul între economia agriculturii şi politica agrară este de
fapt raportul dintre ştiinţă şi activitatea practică de organizare şi conducere a
agriculturii de către stat. Prin politică agrară se înţelege, aşa cum spunea
marele savant agronom Gheorghe Ionescu-Siseşti „măsurile pe care le ia
statul sau societatea organizată pentru prosperarea agriculturii şi a claselor
agricole”. Vedem aşadar că măsurile de politică agrară urmăresc un dublu
scop: pe de o parte dezvoltarea agriculturii, de pe urma căreia beneficiază
întreaga societate (prin abundenţa de bunuri agricole) dar şi pentru
îmbunătăţirea vieţii agricultorilor ca bază pentru durabilitatea agriculturii.
În realizarea funcţiilor sale (cognitivă şi aplicativă) economia
agriculturii utilizează o multitudine de cunoştinţe din alte discipline. Putem
deci spune că economia agriculturii are un caracter multidisciplinar şi
integrator întrucât cunoştinţele preluate de la alte discipline sunt sintetizate,
interpretate şi integrate într-un tot unitar.
Economia agriculturii utilizează elemente de economie politică de la
care preia legile economice generale, statistica economică -pentru a putea
face comparaţii şi a trage concluzii privind direcţiile ulterioare de
dezvoltare. Cunoştinţele de finanţe şi contabilitate sunt necesare pentru a

16
vedea posibilitatea de finanţare ale unor investiţii, pentru a măsura eforturile
financiare şi umane şi a evidenţia corect cheltuielile şi veniturile. Totodată,
în economia agriculturii se mai folosesc o multitudine de informaţii
provenind de la ştiinţele tehnice agricole: pedologia (ştiinţa solului);
fitotehnia (descrierea tehnologiilor de cultură a plantelor) cu ramurile sale:
legumicultură, pomicultură, viticultură; zootehnia (ştiinţa creşterii şi
exploatării animalelor domestice); genetica (ştiinţa eredităţii) şi metodele de
ameliorare ale plantelor şi animalelor.
Cursul de faţă doreşte să fie însă mai mult decât un curs de economie
agrară, ci să folosească cunoştinţele acestei discipline pentru modernizare a
managementului şi marketingului agricol în scopul creşterii eficienţei
economice în exploataţiile agricole sau în serviciile care au legătură cu acest
sector de activitate.
(descrierea tehnologiilor de cultură a plantelor) cu ramurile sale:
legumicultură, pomicultură, viticultură; zootehnia (ştiinţa creşterii şi
exploatării animalelor domestice); genetica (ştiinţa eredităţii) şi metodele de
ameliorare ale plantelor şi animalelor
1.4. Repere ale gândirii agrare în România
Numeroase personalităţi ale lumii politice şi economice româneşti au
fost preocupate de soarta ţărănimii şi de dezvoltarea agriculturii.
Astfel, în secolul XIX, gândirea economică agrară este ilustrată de
marele agronom şi economist Ion Ionescu de la Brad, întemeietorul ştiinţei
agricole moderne în România. El a avut un rol important în înfăptuirea
reformei agrare din timpul lui Al. I. Cuza (1864). A fost de asemenea
organizatorul primului serviciu de statistică din Moldova şi a avut
contribuţii însemnate la organizarea primelor experienţe agricole, a fermelor
model şi a elaborat mai multe monografii ale unor zone agricole.
Spre sfârşitul secolului XIX s-a afirmat ca un economist cu vederi
moderne Petre S. Aurelian, agronom, economist şi om politic liberal, autor
al teoriei complexului economiei naţionale şi militant pentru independenţa
ţării şi pentru protecţionismul economic.
În prima jumătate a secolului XX s-au afirmat ca teoreticieni ai
economiei agriculturii Virgil Madgearu (Agrarianism,
Capitalism,Imperlism, Contribuţii la studierea evoluţiei sociale româneşti),
Marin Chiriţescu–Arva (Criza agricolă şi organizarea producţiei –
1945),Nicolae Cornăţeanu (Reforma agrară şi gospodăria noastră agricolă,
1930), dar mai ales ilustrul agronom Gheorghe Ionescu-Siseşti.
De numele acestuia din urmă este legată înfiinţarea Institutului de
Cercetări Agricole al României (ICAR) în anul 1927, al cărui director a fost
o lungă perioadă, dar şi multe înfăptuiri din domeniul agricol, mai ales că a

17
avut o carieră didactică strălucită şi a condus în câteva rânduri Ministerul
Agriculturii. Gheorghe Ionescu Siseşti a avut contribuţii strălucite în
domeniul ameliorării plantelor, (fiind creatorul soiului de grâu A-15, care a
fost cultivat cca. 30 de ani),în domeniul agrotehnicii plantelor cultivate (a
elaborat primul tratat cu adevărat modern la această disciplină), în domeniul
politicilor agricole şi al organizării pe baze ecopedologice a cercetării
ştiinţifice agricole.
După anul 1945, gândirea economică românească este ilustrată de
Costin Murgescu („Reforma agrară din 1945”, „Mersul ideilor economice
la români” ş.a.), de Oprea Parpală, de Dumitru Dumitru, Traian Lazăr, iar
după 1990 de Dinu Gavrilescu, Ioan Păun Otiman, Letiţia Zahiu şi alţii.

18
TEMA A II-A

MULTIFUNCŢIONALITATEA AGRICULTURII ŞI DIVERSIFICAREA


PRODUCŢIEI AGRICOLE
2.1.Principalele ramuri ale agriculturii
caracteristici
Aşa cum am arătat, agricultura reprezintă o activitate multimilenară.
Se apreciază că practicarea agriculturii a început cu circa 10 milenii în urmă,
când s-a produs şi prima revoluţie economică. Aceasta a condus la
transformarea grupurilor de culegători, pescari sau vânători în cultivatori de
plante care au devenit mai stabili în zonele favorabile pentru creşterea
plantelor. Prin practicarea agriculturii au apărut noi produse, boabele
cerealelor au fost măcinate,a apărut pâinea şi multe alte produse agricole.
Totodată prin practicarea agriculturii, omul şi-a sporit considerabil eficienţa
efortului depus.
Pe măsura trecerii timpului, sfera de cuprindere a agriculturii s-a extins
continuu. Pe lângă plantele luate iniţial în cultură (în primul rând cerealele
păioase) s-au descoperit şi s-au luat în cultură tot mai multe specii vegetale
care au ajuns să furnizeze materie primă pentru textile (inul, cânepa,
bumbacul), zahăr (trestia, sfecla), uleiuri alimentare şi nealimentare (rapiţa,
floarea soarelui, soia, şofrănelul etc), proteine vegetale (fasolea, mazărea,
soia, năutul). Au fost domesticite şi luate în cultură numeroase specii de
pomi fructiferi, legume, plante ornamentale.
În acelaşi timp, pe lângă primele animale domesticite (câinele, calul,
oaia, vaca, etc) au apărut noi preocupări în domeniul creşterii animalelor,
precum cresterea animalelor de blana, creşterea albinelor, creşterea
viermilor de mătase, etc.
În prezent, datorită acestei mari diversificări a agriculturii, au fost
constituite domenii distincte ale producţiei, fiecăreia dintre acestea
corespunzându-i şi unele laturi ale ştiinţei tehnice care fundamentează
dezvoltarea sectorului respectiv.
Astfel în producţia vegetală deosebim următoarele domenii:
 cultura plantelor de câmp: cereale, plante uleioase, plante pentru
producerea fibrei vegetale, plante leguminoase, cartof, plante pentru
producerea zahărului etc. Ramura agriculturii care se ocupă cu tehnologia de
cultură a acestor plante poartă numele de fitotehnie generală.
 cultura speciilor pomicole (pomicultura-pomi şi arbuşti fructiferi);
 cultura speciilor legumicole (legumicultura în câmp, sere şi solarii,
inclusiv cultura ciupercilor comestibile);

19
 cultura florilor (floricultura în câmp sau în spaţii protejate);
 cultura viţei de vie (viticultura).
De asemenea, în domeniul zootehniei s-au desprins o serie de ramuri
care prin tehnologiile de creştere sau prin scopul pentru care sunt crescute şi
exploatate animalele pot fi considerate domenii distincte:
 creşterea bovinelor pentru lapte şi carne;
 creşterea ovinelor şi caprinelor;
 creşterea porcinelor (suinelor) în sistem gospodăresc sau intensiv;
 creşterea păsărilor (avicultura);
 creşterea animalelor pentru blană;
 creşterea albinelor (apicultura);
 creşterea viermilor pentru mătase (sericicultura) etc.
În paralel cu extinderea sferei de cuprindere a agriculturii a apărut şi
un fenomen invers, de restrângere a acestei sfere.
Dacă la începuturile activităţii agricole, în aceeaşi gospodărie se produceau
atât produsele agricole dar avea loc şi transformarea acestora în alimente sau
obiecte de îmbrăcăminte sau încălţăminte, treptat, prelucrarea produselor agricole
s-a desprins de activitatea agricolă , ca domenii cu profil distinct.
S-au dezvoltat atât ramuri din amontele agriculturii (producerea de
unelte, substanţe şi maşini necesare activităţii agricole) dar şi din avalul
agriculturii (industria alimentară cu toate ramurile sale, comerţul cu produse
agroalimentare, construcţii specifice, depozite etc.).
2.2. Clasificarea tipurilor de agricultură
În decursul mileniilor, dar mai ales în ultimul secol , au apărut
nenumărate deosebiri între modelele de agricultură practicate în perioade
diferite sau în zone geografice care se deosebesc între ele prin climă, sol,
nivel de dezvoltare socio-economică, etc. Se pot folosi mai multe criterii
pentru a deosebi modelele diferite de agricultură.
Deosebim astfel:
a) după nivelul tehnic şi tehnologic al agriculturii practicate:
 agricultură primitivă în care se practica aratul cu plug de lemn iar
semănatul, întreţinerea culturilor şi recoltatul se făceau manual cu unelte
primitive;
 agricultură tradiţională – în care se folosesc unelte mai
perfecţionate, se fertilizează cu gunoi de grajd şi nu se aplică substanţede
sinteză pentru protecţia plantelor;
 agricultura convenţională în care se folosesc maşini şi utilaje
agricole, îngrăşăminte naturale, dar şi îngrăşăminte chimice şi produse de

20
protecţia plantelor. Este în general agricultura practicată de ţara noastră până
la începutul anilor ‚70 ai secolului trecut;
 agricultura industrială - în care în producţia vegetală se folosesc
produse chimice de sinteză, se practică monocultura şi culturile duble,
aproape toate culturile sunt mecanizate şi automatizate. Legumele cultivate
în sere în sere au mecanizare aproape de 100%, cu excepţia recoltatului, în
multe cazuri solul este înlocuit cu alte tipuri de substrat (ca de exemplu vata
minerală), iar în zootehnie se folosesc adăposturi modernizate, cu o
densitate mare a animalelor pe unitatea de spaţiu construit (de exemplu
creşterea păsărilor în baterii), unde mecanizarea atinge cote foarte ridicate.
Cu toate că producţiile pe unitatea de suprafaţă sau pe cap de animal
sunt deosebit de ridicate, multe din produsele obţinute se îndepărtează de
conţinutul, gustul şi consistenţa produselor naturale.
b) după destinaţia principală a producţiei deosebim:
 agricultură de subzistenţă, în care produsele agricole obţinute
sunt folosite în principal pentru propria gospodărie;
 agricultura destinată pieţei, cele mai multe produse intrând
în circuitul comercial.
Între aceste două forme există şi forme intermediare.
c) după tipul de proprietate asupra mijloacelor de producţie deosebim:
 exploataţii agricole în proprietate privată (individuală sau pe
acţiuni);
 exploataţii agricole în proprietate comună (proprietate
cooperatistă, asociativă) sau în proprietate de stat.
d) în raport de căile de lărgire a producţiei putem deosebi:
 agricultură extensivă, situaţie în care pentru a se mări producţia se
iau în cultură suprafeţe mai mari;
 agricultură intensivă – în care producţia se măreşte prin creşterea
capitalului fix şi circulant (investiţii în complexe de sere, irigaţii, desecări,
depozite, maşini şi tractoare mai performante, fertilizanţi, seminţe din soiuri
de mare productivitate, etc.).
În ultima perioadă de timp, în ţările dezvoltate, acolo unde producţia
este suficientă din punct de vedere cantitativ, se acordă o atenţie tot mai
mare sporirii calităţii produselor agricole.
Aceasta se poate realiza pe două căi:
- prin cultivarea unor soiuri şi hibrizi de plante care au un conţinut mai
ridicat de substanţă utilă (de exemplu conţinutul de proteină sau de
aminoacizi esenţiali la cereale; conţinutul în vitamine şi elemente minerale
la fructe şi legume, etc.); în cazul zootehniei, se utilizează din ce în ce mai
mult rase specializate, de exemplu rase de bovine sau ovine pentru carne sau

21
pentru lână; rase de porci cu un procent mai scăzut de slănină şi mai ridicat
de carne, etc.
-a II-a cale aparţine modernizării tehnologiilor de cultură. Atât în cazul
culturii plantelor cât şi în cazul creşterii animalelor, practicarea unei anumite
tehnologii poate influenţa între anumite limite acumularea în produsul final
a unei cantităţi mai mari de substanţe utile.
Aşa de exemplu, la cultura plantelor, o fertilizare echilibrată cu azot şi
fosfor poate spori cantitatea de proteină din seminte, iar la animale se
practică raţii furajere diferite pentru diversele situaţii în care se găsesc
animalele. Deosebim raţii furajere pentru purceii în creştere sau pentru
porcii la îngrăşat, după cum deosebim raţii furajere la vacile în perioada de
lactaţie sau pentru tăuraşi la îngrăşat.
Problema calităţii produselor agroalimentare nu se rezmă însă numai la
conţinutul în principii nutritive, ci implică mult mai multe aspecte, printre
care foarte importante sunt cele legate de lipsa rezidiilor toxice , a evitării
contaminării cu agenţi patogeni şi altele. Din cauză că agricultura intensivă,
mai ales cea industrială az adus pe lângă avantajul creşterii accelerate a
producţiei şi multe dezavantaje legate mai ales de creşterea poluîrii mediului
şi a produselor agroalimentare, în ultimii 30-40 de ani se vorbeşte şi se
acţionează tot mai mult în direcţia promovării agriculturii ecologice.
Aceasta reprezintă o variantă la agricultura intensivă sau chiar la agricultura
convenţională, întrucât îşi propune să obţină produse agricole prin
tehnologii care nu folosesc produse chimice de sinteză şi care, în general, nu
aduc prejudicii mediului, omului sau bunăstării animalelor. Cu alte cuvinte,
agricultura ecologică se doreşte a fi o reîntoarcere la principiile naturale,de
obţinere a unei hrane gustoase şi sănătoase. Adepţii acestui curent arată că
numeroasele produse chimice (îngrăşăminte, pesticide, biostimulatori, etc.)
folosite în agricultură, poluează grav solul, apa şi alimentele obţinute iar o
parte din reziduurile acumulate ajung în organismul omului şi animalelor
cauzând îmbolnăviri cronice sau acute. Astăzi mişcarea ecologică în
agricultură este organizată în mai multe asociaţii, cea mai cunoscută fiind
IFOAM (Federaţia Internaţională a Agriculturii Organice). Agricultorii care
doresc să practice agricultura ecologică trebuie să respecte întocmai o serie
de prescripţii elaborate de IFOAM şi care sunt transpuse şi în legislaţia
românească. Pentru ca produsele unei ferme să fie recunoscute drept
ecologice şi să poată fi etichetate astfel, ferma trebuie să treacă printr-un
proces de conversie iar pe parcursul ciclului de producţie să fie verificată de
inspectori autorizaţi.
Rezultă că nu toate produsele catalogate ca „naturale”, „biologice” sau
„organice” sunt într-adevăr ecologice, ci numai acelea care respectă
principiile stipulate în legislaţia naţională privind produsele ecologice.
22
Mai trebuie spus că, cel puţin în viitorul apropiat, agricultura
ecologică, deşi are o dinamică de dezvoltare remarcabilă, nu va reuşi să
acopere decât în mică măsură necesităţile alimentare ale populaţiei, ca
urmare a randamentelor mai reduse şi a costurilor de producţie mai ridicate.
În ultimele decenii s-a mai impus un concept şi anume al agriculturii
durabile, sau, după unii autori (care preiau termenul din engleză)-
agricultura sustenabilă. Noi optăm pentru termenul de agricultură durabilă
care este însuşit de cei mai mulţi specialişti români. Prin agricultură durabilă
înţelegem un sistem de agricultură care conservă fertilitatea solului,
biodiversitatea şi toate acele condiţii care permit obţinerea de producţii
agricole pe o perioadă nedefinită. Termenul s-a încetăţenit în literatura de
specialitate după anul 1987 când Comisia ONU pentru Mediu şi Dezvoltare
(Comisia Brundtland) a definit dezvoltarea durabilă ca fiind dezvoltarea
care permite satisfacerea nevoilor societăţii actuale fără a periclita
satisfacerea nevoilor generaţiilor viitoare1.
Principalele obiective ale dezvoltării durabile constau în dezvoltarea
economică, progresul social, protecţia mediului şi a resurselor naturale.
2.3. Particularităţile agriculturii
CARACTERISTICILE
Agricultura se deosebeşte de toate celelalte ramuri economice printr-o
serie de particularităţi ,dintre care enumerăm pe cele mai importante:
a) Agricultura este singura ramură în care materia anorganică se
transformă în materie organică , asimilabilă apoi de animale sau de om.
Această particularitate se datorează plantelor, organisme care pot sintetiza
materia organică utilizând pigmenţii fotosintetici si energia solară. De aceea,
în agricultură, produsul final, respectiv recolta, înglobează mai multă
energie decât cea primită din inputurile utilizate. Surplusul reprezintă
energia solară înmagazinată în biomasă.
b) În agricultură, procesul muncii este indiscutabil legat de
valorificarea unui ansamblu de însuşiri ale solului, în primul rând de
fertilitate. În sens larg, prin fertilitate se înţelege capacitatea solului de a
pune la dispoziţia plantelor, pe toată perioada de vegetaţie, elementele
minerale de care acestea au nevoie, apă şi aer. Fertilitatea solului depinde de
multe caracteristici, dar esenţială este cantitatea de materie organică
înmagazinată în substanţe complexe care formează humusul.

1
În raportul intitulat „Viitorul nostru comun” prezentat de premierul Norvegiei, Gro Harlem
Brundtland în calitate de preşedinte al Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, dezvoltarea
durabilă s-a definit ca fiind „dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi.

23
În sol se petrec tot timpul o multitudine de transformări în care sunt
implicate microorganismele şi care conduc, pe de o parte la mineralizarea
substanţei organice, rezultând compuşi mai simpli, minerali, pe care plantele
îi pot prelua din soluţia solului, iar pe de altă parte, resturile de plante şi
animale care ajung în sol, îmbogăţesc zestrea de materie organică a
acestuia.
Dar procesele care se petrec în sol sunt mult mai complexe. Există e
serie de bacterii care trăind în simbioză cu plantele leguminoase (fasole,
mazăre, soia, lucernă, trifoi, etc.) au capacitatea de a fixa în sol, azotul din
aer, îmbogăţind astfel solul în azot, fără aportul direct al omului.
În agricultură, pământul joacă un rol extrem de important. El este
concomitent obiect al muncii, şi mijloc de muncă. În condiţiile folosirii lui
raţionale, capacitatea de producţie a pământului nu se diminuează.
Ca principal mijloc de muncă, pământul se particularizează şi prin
întinderea lui limitată. Este important să gospodărim cu grijă zestrea
funciară a ţării, ştiut fiind că în perioadele anterioare, suprafaţa agricolă s-a
mărit prin desecări şi îndiguiri sau prin trecerea unor suprafeţe din regim
silvic în regim agricol. Astăzi, se constată că ambele metode au periclitat
grav echilibrul ecologic şi nu mai există rezerve de creştere a suprafeţei
agricole. În plus, în ultimele două decenii se manifestă o tendinţă de scădere
a suprafeţei agricole datorită construcţiilor în extravilan, a construirii de noi
drumuri, autostrăzi, aeroporturi etc.
c) Agricultura este ramura economică în care procesul de producţie se
desfăşoară cu ajutorul organismelor vii, al plantelor şi animalelor. Acest
lucru impune cunoaşterea particularităţilor acestor organisme şi mai ales
cerinţele acestora faţă de factorii de mediu (temperatură, umiditate, hrană,
etc.) astfel încât cultivatorul sau crescătorul să încerce să adapteze condiţiile
în care cresc plantele şi animalele, la cerinţele acestora.
Pe de altă parte, fermierul trebuie să aleagă acele soiuri de plante,
hibrizi sau rase de animale care să corespundă cel mai bine pentru realizarea
obiectivelor fermei.
d) Producţia agricolă se află sub incidenţa condiţiilor naturale. Atunci
când condiţiile naturale (precipitaţii, temperatură, etc.) sunt favorabile, se
pot obţine producţiile planificate, dacă se respectă tehnologiile recomandate.
Sunt însă perioade în care, fie apar secete prelungite, fie ploi torenţiale care
conduc la inundaţii.Uneori ne confruntam cu grindină, îngheţ în perioada
de vegetaţie, sau alte fenomene care pot diminua sau chiar compromite
producţia agricolă. Avem deci de-a face cu fenomene de incertitudine şi risc
în cazul producţiei agricole. Pentru a diminua riscul unor pierderi,
agricultorii trebuie să folosească asigurările pentru cazurile de calamităţi

24
naturale, deşi acestea, în prezent, nu acoperă toate fenomenele nefavorabile
care conduc la pierderi de producţie.
e) În agricultură, procesul economic de producţie şi reproducţie se
împleteşte cu un proces natural biologic, legat de perioada de vegetaţie a
plantelor sau de ciclul biologic al animalelor crescute în fermă.
f) În agricultură se manifestă neconcordanţe între timpul de muncă şi
timpul de producţie. Dacă ne referim, de exemplu, la cultura porumbului, la
care, să presupunem ca semănatul începe în prima decadă a lunii aprilie, putem
avea, ipotetic, pe întregul sezon de vegetaţie de circa 150 de zile, numai 10-12
zile în care se intervine pentru efectuarea următoarelor lucrări: erbicidat, prăşit
(de 2-3 ori), irigat (de 4-5 ori), fertilizat pe parcursul vegetaţiei şi alte câteva
lucrări în funcţie de necesităţile care apar la cultură. Tot astfel se petrec
lucrurile şi la alte culturi. Din acest motiv, în agricultură apare munca
sezonieră. Există perioade cu activitate foarte intensă şi perioade mult mai
lejere. Pentru echilibrarea acestei situaţii este necesar să avem culturi în care
lucrările să se suprapună cât mai puţin posibil.
2.4. Multifuncţionalitatea agriculturii
FUNCTII
În toate economiile lumii, agricultura este considerată o ramură cu
funcţii multiple. Cel mai adesea sunt citate următoarele funcţii ale
agriculturii:
a) Funcţia principală este legată de producerea mijloacelor de subzistenţă
necesare populaţiei umane şi participarea la asigurarea securităţii alimentare.
Conceptul securităţii alimentare nu se referă strict la cantitatea de alimente
disponibilă pentru fiecare cetăţean al ţării, ci el implică mai multe elemente
legate de veniturile populaţiei şi puterea de cumpărare, precum şi modul în care
se acţionează ramurile din aval şi amonte care au o mare influenţă în formarea
preţului final de vânzare. Este cunoscut că în multe cazuri agricultura primeşte
numai 30-40% din preţul cu care se valorifică un produs într-un supermarket,
de exemplu.
Pe de altă parte, datorită globalizării, dar şi datorită faptului că aproape
nicio ţară nu-şi poate asigura întregul sortiment de produse alimentare, la
ora actuală asistăm la un schimb intens de produse agricole pe plan
internaţional. Pentru balanţa de plăţi este important de reglat raportul
import-export. În ultimele decenii (după anul 1990), România a avut un
import de produse agricole care a depăşit cu mult exportul, contribuind
astfel la dezechilibrarea balanţei de plăţi a ţării. Referitor la asigurarea
securităţii alimentare, ar trebui reanalizată teza lui Malthus, emisă cu
aproape două secole în urmă, conform căreia, populaţia creşte în progresie
geometrică, pe când producţia agricolă creşte doar în proporţie aritmetică.

25
Teza nu s-a adeverit, întrucât, aşa cum am precizat, în ultimii 70 de ani
producţia agricolă a crescut într-un ritm mai ridicat decât cel al creşterii
populaţiei. De asemenea, în ultimii 15-20 ani, în multe ţări ale lumii ritmul
de creştere a populaţiei a scăzut, existând ţări în care natalitatea este mai
redusă decât mortalitatea naturală. În plus, la nivel planetar agricultura
dispune încă de o serie de resurse de creştere.
În prezent, din cca. 13.500 milioane de hectare cât măsoară suprafaţa
uscatului Terrei, suprafaţa potenţial cultivabilă reprezintă 24%, respectiv
cca. 3.200 milioane de hectare. În prezent, se cultivă doar 1.500 milioane
hectare ceea ce reprezintă 11% din suprafaţa uscatului, deci sub 50% din
suprafaţa potenţial utilizabilă pentru agricultură. Este drept însă, că pentru a
lua în cultură terenurile nelucrate, ar fi nevoie de o serie de investiţii majore,
precum irigaţii, desecări, drenaje, terasări, etc. pentru care sunt necesare
credite importante, maşini şi utilaje de mare randament etc.
Pentru moment, cel puţin pentru ţara noastră, este nevoie de reducerea
suprafeţelor lăsate pârloagă (nelucrate) an de an şi aplicarea tehnologiei
recomandate de specialişti pentru obţinerea de producţii rentabile, în
condiţiile aplicării cuceririlor ştiinţei.
b) Agricultura reprezintă o rezervă de forţă de muncă pentru
dezvoltarea industriei şi a altor ramuri şi activităţi neagricole. Pe măsură ce
procesele de muncă din agricultură se mecanizează, un număr mare de
agricultori nu-şi mai găsesc locul în această activitate, migrând spre
industrie şi servicii. Astfel, în ţările dezvoltate ponderea populaţiei ocupate
în agricultură a scazut, ajungand sa fie cuprinsă între 2-8%.
c) Agricultura este, în anumite perioade, o susţinătoare a dezvoltării
industriei şi a altor ramuri şi activităţi neagricole prin transfer de venit. În
intervalul 1970-1990 agricultura românească a cedat o parte din venitul
creat pentru dezvoltarea altor ramuri. În prezent, în conformitate cu Politica
Agricolă Comună a Uniunii Europene, agricultura primeşte un ajutor sub
formă de subvenţii care poate fi acordat atât din bugetul comunitar cât şi din
cel naţional.
d) Agricultura are un rol important în antrenarea dezvoltării unor
ramuri din amonte şi din aval. Aşa cum am arătat, dezvoltarea agriculturii
impune existenţa unor activităţi industriale precum construcţia de tractoare,
maşini agricole, instalaţii de irigaţii, construcţii de sere şi solarii,
îngrăşăminte chimice, etc. În acelaşi timp, valorificarea producţiei agricole
creează locuri de muncă în aval, legate de transport, condiţionare,
prelucrarea produselor (industrie alimentară, textile, pielărie etc.) şi
activitatea comercială.
e) Agricultura contribuie la obţinerea de devize din exportul de
produse proaspete sau procesate. Chiar dacă în actuala conjunctură, în
26
România, valoarea importului de produse alimentare este mai mare decât
cea a exportului, noi susţinem că există condiţii ca în viitorul apropiat
lucrurile să se inverseze. Este suficient să arătăm că în condiţiile în care
producţia medie de grâu ar creşte la 4t/ha, pe o suprafaţă de 2,5 milioane ha
se poate obţine o producţie de 10 milioane tone, din care cel puţin 3
milioane tone ar putea fi exportate, ceea ce ar reprezenta minim 500
milioane dolari anual.La porumb, calculele arată că la o producţie de 5
t/ha,pe o suprafaţă de 3,5 milioane ha se pot obţine 17,5 milioane tone
porumb, din care exportabilă ar putea fi minim 5 milioane tone. Dar şi la
alte produse vegetale şi animale, potenţialul României este destul de ridicat,
producţia care s-ar putea obţine fiind de 3-4 ori mare decât necesităţile
alimentare ale populaţiei ţării.
f) Agricultura are o importantă funcţie de protecţie a mediului. Chiar
dacă tehnologiile actuale sunt într-un fel responsabile de deteriorarea
mediului prin utilizarea unor pesticide sau îngrăşăminte care pot polua
produsele, solul şi apa freatică, tehnologiile agriculturii durabile trebuie să
rezolve favorabil această problemă.
Noua orientare spre agricultura ecologică va rezolva cel puţin pentru
suprafeţele care se vor cultiva în acest sistem – problema poluării mediului.
Orientarea actuală este oricum spre tehnologii mult mai prietenoase cu mediul,
care să promoveze biodiversitatea şi să diminueze cât mai mult poluarea.

27
TEMA A III-A

AGRICULTURA UNIUNII EUROPENE LA ÎNCEPUTUL


SECOLULUI XXI
3.1.Locul agriculturii în economia europeană
În prezent Uniunea Europeană reprezintă o asociere a 27 de state cu o
populaţie de 500 milioane de locuitori (locul III în clasamentul mondial
după China şi India) şi o suprafaţă totală de cca 4 mil. km2.
Pe ansamblul Uniunii Europene structura PIB este următoarea:
- serviciile deţin 70%;
- industria deţine 27%;
- agricultura, pescuitul şi silvicultura 2%.
Faţă de media de 2% a contribuţiei agriculturii la PIB-ul Uniunii
Europene, rxistă state în care această pondere este superioară mediei
( Bulgaria, Grecia, Lituania,România),în timp ce în alte state acest indicator
este mai mic decât media ( Belgia, Germania, Maria Britanie, Suedia ).
În UE, sub 3% din populaţia activă lucrează în agricultură, sub
această medie fiind:Belgia, Danemarca, Germania, Marea Britanie,
Olanda, Suedia –iar peste medie,respectiv în jur de cca 10% se situează
Bulgaria, Grecia, Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia, şi mai ales
România , unde acest indicator este în jur de 30 %
Uniunea Europeană are un mare potenţial agricol, suprafaţa agricolă
fiind de cca 46% din suprafaţa totală, ţări cu suprafaţa agricolă peste medie
fiind Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, România şi Ungaria.
Principalele ţări ale UE în care se practică o agricultură intensivă, de
mare randament sunt: GermaniaMarea Britanie, Olanda, Belgia, Danemarca,
Franţa, dar există însă şi unele state, mai ales dintre cele care au aderat mai
recent la UE,unde agricultura este mai slab productivă: Bulgaria, Polonia,
Lituania, România şi alte câteva ţări.
Principalii producători agricoli din Uniunea
Europeană (date din 2005):
Franţa (cca 20% din totalul UE);
Italia (cca 14%);
Spania (cca 12,7%);
Germania (cca 12,6%);
Olanda(cca 6,9%);
Marea Britanie (cca 6,5%);
Polonia (cca 5%).

28
În UE se realizează o gamă largă de produse agricole respectiv
aproape toate cele care găsesc aici condiţii prielnice de climă şi sol.
Principalele produse realizate sunt:
- carne de vită (peste 21% din totalul valoric al producţiei agricole);
- lactate (16,4%);
- carne de pasăre (16%);
- legume proaspete (8,1%);
- cereale (6,3%);
- vin (5,1%);
- fructe proaspete (3,8%);
- cartof (2,4%).
Multe din aceste produse sunt destinate exportului, ca urmare a
producţiilor mari, care depăşesc necesarul de consum al Uniunii.
Principalele produse exportate de UE:
- băuturi (cca 22% din totalul exporturilor)
- produse lactate (cca 8%)
- carne (cca 8%)
- preparate din fructe şi legume (cca 5,5%)
- fructe şi legume proaspete (cca 4,8%)
- cereale şi preparate din cereale (3,9%)
Se poate considera că în Uniunea Europeană, un număr mare de ţări
au un potenţial agricol semnificativ, iar cel mai adesea acesta este ilustrat şi
cu realizări pe măsură. Ţara noastră,care a aderat la UE la 1 ianurie 2007,
trebuie să ajungă cât mai rapid, cel puţin la nivelul de competitivitate al unor
state precum Ungaria, Cehia sau Slovacia, iar pe termen mai lung la nivelul
de competitivitate al vechilor state din UE.
În vechile state membre, preţurile produselor agricole sunt mai stabile.
De asemenea în aceste state, ponderea cheltuielilor populaţiei cu alimentele
este de circa 16% faţă de limitele ridicate în noile state membre care variază
între 20 – 30% sau chiar mai mult în Bulgaria şi România. În majoritatea
vechilor state membre, o măsură de ordin social este nivelul redus al taxei
pe valoarea adăugată la alimente (6% în Belgia şi Olanda, 5,5% în Franţa,
5% în Portugalia, etc.)
România are serioase decalaje de productivitate faţă de media Uniunii
Europene. Dacă pe total economie, productivitatea a ajuns în anul 2004 la
36,4% din media U.E. – 25, în acelaşi an, productivitatea în agricultură era de
numai 17,2%, deşi anul 2004 a fost un an favorabil agriculturii. Astfel,
decalajele de productivitate în agricultură sunt mai mari decât cele pe
ansamblul economiei. Analiza productivităţii în agricultură relevă că decalajul
de competitivitate efectivă a producţiei agricole este şi un rezultat al
diferenţelor în politica de sprijin a agriculturii.
29
3.2. Resursele fizice şi producţia agricolă în Uniunea
Europeană
Statele membre ale Uniunii Europene dispun de importante resurse fizice,
umane şi de capital pentru a produce aproape toate produsele agricole de care are
nevoie populaţia precum şi importante surplusuri destinate exportului. Deşi
agricultura ţărilor europene a fost neomogenă atunci când au devenit membre ale
Uniunii, măsurile de politică agricolă comunitară au asigurat creşterea rapidă a
productivităţii şi necesitatea alimentară a populaţiei.
Suprafaţa agricolă utilizată (SAU) este în prezent de circa 186 milioane
ha, din care 130 milioane ha ale vechilor state membre (U.E. 15) şi circa 56,3
milioane ha provenind din ultimele 12 state care au aderat după anul 2004.
Structura suprafeţelor cultivate are particularităţi de la ţară la ţară,
reflectând condiţiile pedoclimatice diferite, nivelul de intesificare a agriculturii,
preferinţele consumatorilor, gradul de dezvoltare al economiei etc.
Cultura grâului comun se întâlneşte în toate cele 27 de state, cu
ponderi mai ridicate în totalul suprafeţei utilizate în Bulgaria, Franţa, Italia,
Ungaria, România. În totalul SAU, grâul ocupă anual ponderi de circa 15%,
respectiv peste 27 milioane ha cultivate anual. În schimb porumbul se
cultivă numai pe circa 10 milioane ha, din care în România aproximativ 2,9
– 3 milioane ha.
Leguminoasele se cultivă pe suprafeţe mari în Spania, Italia, Ungaria,
Marea Britanie, România, Bulgaria. Floarea soarelui se cultivă în special în
Spania, Italia, România şi Bulgaria.
Dintre legume, suprafeţele cele mai mari se cultivă cu tomate (peste
320 mii ha). Furaje cultivate pe suprafeţe mari au vechile state membre,
peste 5,5 milioane ha dintr-un total de circa 6,9 milioane ha la nivelul
întregii Uniuni (U.E. 27).
Suprafeţele cele mai mari cultivate cu viţă de vie se găsesc în Spania
(1,2 milioane ha, respectiv 4,8% din totalul U.E. 25), Franţa (860 mii ha),
Italia (870 mii ha), Portugalia (230 mii ha), Bulgaria (400 mii ha) şi
România (circa 230 mii ha).
Vechile state membre ale Uniunii Europene cultivă peste 3,3 milioane
ha cu viţă de vie, fiind primii producători de vin pe plan mondial.
Cultivarea pomilor fructiferi ocupă la nivelul U.E. circa 3,6 milioane
ha din care România deţine peste 200 mii ha.
Structura suprafeţelor agricole cultivate reflectă un nivel mai accentuat
de diversificare a agriculturii în vechile state membre comparativ cu cele
care au aderat după anul 2000.

30
Efectivele de animale au avut evoluţii diferite de la ţară la ţară, în
vechile state membre ale Uniunii Europene, situaţia fiind stabilă după anul
1990, în timp ce în noile state membre se fac eforturi de stabilizare.
Pe specii, situaţia aproximativă este următoarea: la bovine total
efectivul la nivelul Rezultă că România are de recuperat o importantă
rămânere în urmă faţă de vechile şi chiar de unele noi state membre privind
randamentele medii.
Corectarea acestora este o problemă de management, alocările
ineficiente de factori de producţie fiind una din cauzele principale ale
producţiilor scăzute, alături de rolul pe care ar trebui să-l deţină cercetarea
ştiinţifică şi consultanţa agricolă în creşterea performanţei.
În Uniunea Europeană, după ce un număr însemnat de ani, prin
Politica Agricolă Comună, s-a stimulat creşterea producţiei, o dată ce
securitatea alimentară a fost asigurată iar nivelul producţiilor totale a devenit
excedentar, s-au luat măsuri de stabilizare sau de reducere a producţiei.
Acest lucru se face în vederea păstrării la nivel rezonabil al preţurilor
produselor agricole şi pentru garantarea veniturilor agriculturii. Structura
valorică a producţiei agricole este determinată de consum şi de preţurile
produselor alimentare. Diferenţieri sensibile pe ţări apar ca urmare a
specificului modelului de consum.
Efectivele de bovine ale Uniunii Europene sunt de circa 91 milioane
capete (din care România deţine circa 2,5 milioane) tendinţa fiind de o
uşoară scădere. În schimb la vaci de lapte situaţia este relativ stabilă,
efectivul ajungând la circa 25,8 miloane de capete (din care România deţine
circa 1,7 milioane). La porcine efectivele oscilează anual în jurul valorii de
271 milioane capete (din care România deţine circa 4,2 milioane), iar la
ovine circa 99 milioane capete (din care România 10,9 milioane). La păsări
efectivele sunt numeroase înregistrându-se peste 4,4 miliarde capete, cele
mai multe în vechile state membre. În România, efectivul de păsări este în
prezent relativ redus, înregistrându-se în jur de 85-90 milioane capete.
Randamentele medii la hectar şi pe animal sunt printre cele mai
ridicate din lume în vechile state membre. Practic, în perioada 1970 – 1990
randamentele s-au dublat, ca urmare a modernizării fermelor şi a
subvenţionării ridicate a producţiei.
În noile state membre şi în special în România şi Bulgaria se manifestă un
decalaj faţă de randamentele medii europene la principalele produse agricole.

31
3.3. Principalele instituţii ale Uniunii Europene şi atribuţiile
lor în domeniul agriculturii
Integrarea instituţională la nivelul Uniunii Europene are loc prin crearea şi
funcţionarea instituţiilor comunitare. Acestea au rol de autoritate, legislativ,
decizional, executiv, de aplicare a tratatelor, de control şi consultare.
Triunghiul decizional în cadrul Uniunii Europene este constituit din
Parlamentul European, Consiliul European, şi Comisia Europeană.
Parlamentul European este instituţia în care sunt reprezentaţi
cetăţenii statelor membre şi are rol legislativ şi de autoritate bugetară, alături
de Consiliu; exercită funcţii de control democrat asupra Comisiei; aprobă
desemnarea membrilor Comisiei şi are dreptul de a cenzura Comisia.
Parlamentul European este alcătuit din 785 de deputaţi care reprezintă toate
cele 27 de state membre. În domeniul agriculturii, Parlamentul European
este asistat de „Comitetul Agri”, un organ permanent cu rol consultativ.
Consiliul European asigură coordonarea politicilor economice
generale şi este sub raportul autorităţii forumul cel mai înalt al Uniunii. Se
reuneşte bianual sau când apar probleme deosebite. La reuniunile sale
participă şefii de state şi de guverne şi Preşedintele Comisiei. Consiliul este
prezidat prin rotaţie pe o perioadă de 6 luni de către un stat membru,
conform unei ordini stabilite.
În domeniul agriculturii, puterea legislativă îi revine Consiliului European.
Consiliul de Miniştri este instituţie de decizie în care sunt reprezentate
toate statele membre. Este alcătuit din câte un reprezentant numit de fiecare stat
membru la nivel ministerial, pentru a lua decizii într-un domeniu sau altul.
Componenţa acestuia se modifică în funcţie de domeniul – alocat al tratativelor,
deci pentru problemele agriculturii se reunesc doar miniştrii agriculturii din cele
27 de state membre.
Consiliul de miniştri este reprezentat de un Comitet al reprezentanţilor
permanenţi şi de un comitet special însărcinat cu probleme agricole.
Consiliul ia hotărâri în unanimitate sau un majoritate calificată în
domeniul Politicii Agricole Comune, conform Tratatului de la Maastricht.
Comisia Europeană este organismul executiv al Uniunii Europene.
Are funcţii legislative şi de execuţie, pune în aplicare deciziile Consiliului
de Miniştri, gestionează bugetul şi fondurile structurale ale Uniunii
Europene şi coordonează programele comunitare. Comisia are două atribuţii
foarte importante: are iniţiativă legislativă şi implementează Politica
Agricolă Comună (PAC). Comisia este condusă de un preşedinte şi este
compusă din 27 de comisari, câte unul din fiecare stat membru, fiecare
comisar având în răspundere o anumită problemă De exemplu, există un
comisar însărcinat cu problema agriculturii. Comisia asigură implementarea

32
politicilor în diverse domenii de activitate, prin intermediul a 24 de direcţii
generale, între care şi Direcţia Generală – VI – Agricultură.
Direcţia Generală VI – Agricultură are mai multe direcţii, trei dintre
acestea ocupându-se de organizarea pieţelor agricole pe domenii, o direcţie de
analiză economică şi una de legislaţie. Alte direcţii se ocupă de dezvoltarea
rurală, finanţare şi buget agricol, afaceri internaţionale agricole, sănătatea
plantelor şi animalelor.
Reprezentarea producătorilor agricoli, a procesatorilor şi a
consumatorilor, la nivelul Uniunii se realizează prin mai multe organizaţii
comunitare la care se aderă diferite organizaţii naţionale.
Politicile comunitare sunt stipulate în tratate şi alte acte cu putere de
lege ce trebuie respectate de către statele membre. Noţiunea utilizată pentru
aceste reglementări este cea de acquis comunitar.
Actele legislative stabilite la nivelul Uniunii Europene care
reglementează direct şi indirect şi Politica Agricolă Comună sunt:
- reglementări (reglemente) adoptate de Consiliul European cu
caracter de lege. Aplicarea este obligatorie în toate statele membre dar nu
presupune includerea în legislaţia naţională pentru a intra în vigoare.
- Directivele sunt instrumente legale – cadru prin care Consiliul sau
Comisia pot cere statelor membre să adapteze legislaţia naţională până la un
anumit termen. Au caracter obligatoriu şi se pot adresa doar anumitor state.
- Deciziile se referă la cazuri specifice. Ele reprezintă mijlocul legal
prin care instituţiile Uniunii Europene pot ordona rezolvarea unor situaţii
particulare, individuale. O decizie se poate adresa fie unui singur stat
membru, fie chiar unei persoane fizice sau juridice.
- Opiniile şi recomandările sunt acte legale prin care instituţiile
europene îşi pot exprima punctele de vedere fie faţă de statele membre, fie
faţă de persoanele fizice sau juridice. Recomandările sau opiniile Consiliului
sau Comisiei nu au caracter obligatoriu.
3.4. Structurile de organizare a agriculturii în statele
membre ale Uniunii Europene
În statele membre ale Uniunii Europene sunt dominante ca număr şi
suprafaţă agricolă utilizată (SAU) exploataţiile (fermele) familiale. Ferma
familială este unitatea primară de bază a agriculturii, formă de organizare
care asigură stabilitatea politică şi motivaţia economică pentru agricultori.
Principala sursă de forţă de muncă a fermei este familia.
Susţinerea fermelor familiale în toate ţările cu economie de piaţă are
ca scop realizarea stabilităţii economice şi sociale a comunităţilor rurale,
asigurarea securităţii alimentare a populaţiei pe calea utilizării durabile a
resurselor agricole şi protecţia mediului.

33
Fermele familiale pot fi de dimensiuni mici, mijlocii sau mari în funcţie
de suprafeţele de teren sau efectivele de animale pe care le exploatează.
În ţările vest europene a fost stimulată o lungă perioadă de timp formarea
fermelor mijlocii în scopul creşterii producţiei destinate pieţei. Ca urmare a
acestor politici, s-a dezvoltat nu numai sectorul fermelor mijlocii dar a crescut
şi numărul şi puterea fermelor mari. Odată cu aceste fenomene s-a redus foarte
mult numărul agricultorilor, a crescut exodul rural şi a apărut pericolul
degradării mediului. Întrucât aceste ultime fenomene nu sunt de dorit, în urma
măsurilor de reformă ale Politicii Agricole Comune, sunt sprijinite exploataţiile
de dimensiuni mici şi mijlocii pentru ca acestea să-şi adapteze dimensiunile şi
structura de proprietate la cerinţele pieţei. Alături de acestea există un număr
variabil, de la ţară la ţară, de ferme şi societăţi agricole care exploatează
suprafeţe sau efectivele de animale mari şi foarte mari.
Între statele membre ale U.E. se menţin mari diferenţieri în ceea ce priveşte
dimensiunile teritoriale ale fermelor. Astfel, suprafaţa medie a unei ferme la nivelul
anului 2003 era cuprinsă între 4,5 ha în Grecia şi 57,4 ha în Marea Britanie. În
medie pe cele 15 state europene membre ale Uniunii Europene, în 2003 suprafaţa
medie a unei ferme a fost de 20,0 ha. Cu suprafeţele mai mici se evidenţiază în
afară de Grecia, Italia cu circa 6 ha şi Portugalia cu circa 9 ha în timp ce state
precum Danemarca, Franţa au o medie a fermelor între 42 şi 47 ha iar Germania,
Spania, Irlanda, Olanda, Finlanda şi Suedia se evidenţiază prin suprafeţe medii ale
fermelor cuprinse între 20 şi 40 ha.
În privinţa efectivelor de animale care sunt crescute în medie într-o fermă,
există de asemenea o serie de deosebiri. La bovine, media pe o fermă din U.E. 15
este în medie de 48 – 50 capete, cu valori mai mari decât media în Danemarca,
Olanda, Irlanda, Belgia, Germania, Marea Britanie şi valori sub medie în ţări
precum Grecia, Spania, Finlanda, Portugalia. La vacile de lapte, efectivul mediu
într-o fermă U.E. 15 este în jur de 25 de capete, cu valori mai mari în Danemarca,
Germania, Belgia, Olanda sau Marea Britanie. Fermele de porci au dimensiuni
medii de peste 1000 de capete în Olanda şi Danemarca dar şi de 20 de capete în
Portugalia şi 28 de capete în Grecia.
Cooperaţia agricolă. În ţările membre ale Uniunii Europene există o
diversitate de structuri cooperatiste, în funcţie de specificul agriculturii, de
tradiţiile locale, de nivelul de dezvoltare economică şi de evoluţiile pieţei.
În Uniunea Europeană, cooperativele agricole se organizează pe trei
niveluri astfel:
1. la nivel primar, agricultorii se organizează în forme simple
denumite asociaţii (cooperative de gradul I) pentru efectuarea în comun a
unor lucrări agricole, inclusiv pentru exploatarea pământului sau utilizarea
în comun a unor capacităţi de producţie zootehnice.

34
2.la nivel secundar se organizează asociaţii de cooperative primare,
denumite cooperative de gradul II care au drept scop realizarea de investiţii în
amonte şi aval de agricultură pentru colectarea sau prelucrarea produselor.
3. la nivel terţiar se organizează cooperativele de gradul III, pe
regiuni sau chiar la nivel naţional, prin participarea cooperativelor de gradul
II care formează grupuri financiare, comerciale şi industriale puternice.
Producţia materiilor prime agricole se realizează în fermele familiale, dar
care se organizează în forme cooperatiste pentru aprovizionare, depozitare,
prelucrarea şi comercializarea produselor. La nivelul anului 2003, în
Uniunea Europeană existau peste 23.000 cooperative, cu peste 6,3 milioane
membri cu o medie de 276 membri/cooperativă.
Sectorul cooperatist din Uniunea Europeană deţine cote de piaţă
ridicate în special la lapte (de exemplu în Irlanda 99% din producţia de lapte
este obţinută în cooperative), la carnea de porc (90% în Danemarca şi 85%
în Franţa), la ouă (52% în Franţa), sfeclă de zahăr, legume etc.

35
TEMA A IV-A

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (PAC) A UNIUNII EUROPENE


4.1. Politica Agricolă Comună de la creare până la începutul
secolului XXI
Bazele PAC au fost puse în tratatul de la Roma (1957) care, la art.2 a
stabilit înfiinţarea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor
economice ale statelor membre.
În cei peste 50 de ani de la crearea PAC, agricultura şi zonele rurale din
primele 15 state membre s-au dezvoltat armonios, într-un lung proces de
reforme menite să adapteze economiile europene la cerinţele fiecărei noi etape.
Obiectivele PAC au fost definite în Tratatul de la Roma, astfel:
- Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic
şi asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole;
- Asigurarea unor standarde corespunzătoare de viaţă pentru populaţia agricolă;
- Garantarea securităţii aprovizionării populaţiei prin asigurarea ofertei
la preţuri rezonabile pentru consumatori.
Sunt evidente patru perioade, şi a cincea este la faza de început, în
evoluţia PAC, caracterizate prin transformări profunde în agricultura
europeană sub impactul PAC.
a) perioada 1960-1970, de creare şi implementare a PAC, de
armonizare a intereselor naţionale cu cele comunitare;
b) perioada 1970-1983, de consolidare a PAC, când au apărut excedentele
agricole şi a început aplicarea primelor măsuri de reducere a producţiei;
c) perioada 1983-1992 - caracterizată prin puternice dezechilibre ale
pieţelor agricole, creşterea cheltuielilor bugetare şi introducerea unor măsuri
mai susţinute de reducere şi control a ofertei.
d) perioada începută cu Agenda 2000 şi continuată în 2002-2004 cu
accentuarea măsurilor de liberalizare a pieţelor şi intensificarea dezvoltării
rurale, cu extinderea Uniunii Europene şi trecerea de la 1 ianuarie 2007 la o
reformă fundamentală a PAC. În anul 2003 s-a decis decuplarea subvenţiilor
de producţie şi legarea plăţilor de respectarea condiţiilor de mediu şi a
standardelor de bunăstare a animalelor; din 2005-2006 în UE 15 s-a introdus
„schema de plată unică pe exploataţie” care s-a generalizat din 2007; în
toate noile state membre acest proces este mai lent, generalizarea plăţii
unice urmând a se realiza până în 2013 pentru statele care au aderat în 2004
şi între 2013-2016 în România şi Bulgaria.

36
4.2. Politica Agricolă Comună în perioada 2007-2013
UE parcurge un proces dereformă fundamentală a PAC, concepută în
2003-2004, primele măsuri fiind aplicate la vechile state membre (UE 15)
din anul 2005, iar din 2007 s-au generalizat măsurile de reformă.
Noua reformă deplasează măsurile de sprijin de la cantitate spre
calitate, de la reglementări de piaţă către dezvoltarea rurală şi protecţia
mediului. Vor rămâne îngheţate şi treptat se vor elimina preţurile de
intervenţie şi stocările publice, se vor reduce şi elimina restituirile la export.
Decuplarea totală a subvenţiilor de producţie, prin introducerea
schemei de plată unică pe exploataţie va stabili relaţii directe între fermieri
şi piaţă, sprijinul comunitar fiind direcţionat pentru aplicarea unor metode
sănătoase de producţie agricolă, protecţia mediului şi programe de
dezvoltare rurală.
Pentru momentul actual, mai ales pentru noile state membre, între care şi
România, plăţile directe au devenit principalul mecanism prin care agricultorii
primesc sprijin pe hectar şi pe animal, pentru stabilizarea veniturilor.
Plăţile directe la hectar şi pe animal sunt formate din subvenţii pentru
producţie, întrucât decuplarea este doar parţială, şi plăţi compensatorii care acoperă
reducerile de venituri datorate reducerii şi eliminării unor preţuri de intervenţie.
Schema de plată unică pe exploataţie
În noua etapă a reformei PAC, mecanismul plăţilor directe la hectar şi
pe animal va fi înlocuit treptat cu „schema de plată unică pe exploataţie”.
Noile state membre vor introduce plata unică pe exploataţie treptat,
previzibil până în anul 2016. Până atunci se va aplica mecanismul plăţilor
directe la hectar şi pe animal. Nivelul plăţilor va fi acelaşi, stabilit de
Comunitate, indiferent dacă se utilizează plata directă la hectar şi pe animal
sau plata unică pe exploataţie.
Plata unică pe exploataţie, ca mecanism de sprijin a veniturilor
agricole, reuneşte toate tipurile de ajutoare directe acordate până în prezent
şi va simplifica gestiunea acestora. Se urmăreşte ca treptat sprijinul alocat să
fie decuplat de producţie, la nivelul întregii Comunităţi.
În noul sistem de plăţi, calculul sumelor se face având ca bază de referinţă
istorică suprafeţele şi nivelurile de producţie, pentru toate statele membre, media
anilor 2000, 2001 şi 2002. Se stabileşte o singură plată pe exploataţie, iar sprijinul
se acordă în funcţie de suprafaţă (numărul de hectare eligibile ale unei
exploataţii). Pot fi convertite în hectare eligibile cu ajutorul unor coeficienţi, şi
efectivele de animale (bovine, ovine, caprine) pentru care se alocă sprijin, ca şi
cantităţile maxime garantate pentru unele produse (lapte, carne, etc.).
Se stabilesc condiţii comune pentru aplicarea plăţilor unice prin
includerea tuturor formelor vechi de sprijin. Aceste condiţii vizează

37
integrarea în sistemul Organizaţiilor Comune de Piaţă a unor norme
fundamentale privind mediul înconjurător, siguranţa alimentelor, bunăstarea
şi sănătatea animalelor şi evitarea abandonării terenurilor.
Măsurile care vizează dezvoltarea durabilă şi dezvoltarea rurală
cuprind şi un sistem de reducere progresivă a plăţilor directe (plăţi unice).
Sumele rezultate vor fi utilizate pentru dezvoltarea rurală.
Pentru ca agricultorii să respecte normele de practicare a agriculturii
moderne şi de calitate, statele membre vor organiza un sistem de consultanţă
pentru exploataţiile agricole comerciale, sistem care devine obligatoriu în
toate statele membre începând cu anul 2010.
De asemenea, pentru întărirea eficacităţii mecanismelor de gestiune şi
control s-a creat „Sistemul Integrat de Administrare şi Control”.
Acest sistem asigură:
- o bază de date informatizată;
- un sistem de identificare a parcelelor agricole;
- un sistem de identificare şi înregistrare a drepturilor de plată;
- gestionarea cererilor de plată.
Pentru perioada 2008-2012 în vechile state membre, pe lângă plata unică
pe suprafaţă se mai menţin şi alte forme de sprijin pentru unele culturi sau
specii de animale, urmând ca acestea să se diminueze sau să dispară treptat.
În vederea introducerii în baza de date, agricultorul declară parcelele de
teren cu suprafaţă eligibilă pentru un drept de plată pe o perioadă de 10 ani.
Cu un an înainte de obţinerea acestui drept, agricultorul introduce o
cerere de participare la regimul de plăţi unice.
Drepturile de plată neutilizate timp de 3 ani se atribuie pentru rezerva
naţională, iar transferul dreptului de plată se face prin moştenire sau vânzare.
Pentru terenul lăsat necultivat, agricultorul beneficiază de sprijin sub
forma unei sume fixe. Toţi fermierii care beneficiază de plăţi directe trebuie
să îndeplinească o „listă de priorităţi” care cuprinde o serie de standarde
europene în următoarele domenii:
- protecţia mediului;
- securitatea alimentară (inclusiv calitatea alimentelor);
- sănătatea şi bunăstarea animalelor.
Toate statele trebuie să respecte o serie de condiţii care fac parte din codul
de bune practici agricole. Acestea au în vedere evitarea eroziunii solului,
protejarea materiei organice din sol, menţinerea structurii solului, evitarea
instalării vegetaţiei dăunătoare pe terenurile agricole, menţinerea sănătăţii
animalelor prin metode naturale, etc.
Reforma PAC din anii 2003 şi 2004 a introdus schimbări majore
favorizând dezvoltarea zonelor rurale europene. Se asigură astfel o mai strânsă

38
complementaritate ai celor doi piloni ai PAC prin transferul fondurilor de la
Pilonul I (politica de piaţă) la Pilonul II (politica de dezvoltare rurală).
4.3. Perspectivele dezvoltării agricole şi rurale a României
în procesul de implementare a Politicii Agricole
Comune
În prezent în România se aplică mecanismul plăţilor directe la hectar şi
pe animal, urmând ca începând cu 2013 să se introducă mecanismul plăţii
unice pe exploataţie.
Plata directă pe suprafaţă admite ca suprafaţă minimă eligibilă 1 ha,
dar fiecare parcelă trebuie să fie mai mare de 0,3 ha (cu excepţia parcelelor
cultivate cu viţă de vie, unde suprafaţa eligibilă este de 0,10 ha).
Plata unică pe exploataţie este în prezent stabilită la 0,3 ha pe exploataţie.
În Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană sunt
precizate următoarele forme de sprijin comunitar:
- Plăţi directe şi alte sume alocate pentru agricultură;
- Măsuri suplimentare temporare privind dezvoltarea rurală, care se referă la:
 sprijin pentru fermele de subzistenţă
 sprijin pentru grupurile de producători
Sprijinul pentru fermele de subzistenţă va putea fi de 1000 euro/an iar
sprijinul pentru grupurile de producători recunoscute oficial până la 31
decembrie 2009 sunt cuprinse între 100 mii euro în primii doi ani, scăzând
treptat până la 50.000 euro în anul al V-lea.
Pentru anul 2011, pachetul financiar previzibil pentru plăţi directe de
la UE şi plăţile complementare de la bugetul României ar putea fi următorul
(cifrele nu sunt definitive pentru că bugetul de stat nu a fost adoptat la data
redactării materialului):
1) Alocările UE (plăţi directe) – cca 50% faţă de nivelul sumelor
alocate vechilor state membre respectiv 888 milioane euro;
2) Alocări de la bugetul naţional =cca 1800 milioane lei, respectiv
aprox. 414 mil. euro;
3) Alocări de la UE pentru dezvoltarea rurală = 1193 milioane euro;
4) Alocări anuale pentru plăţi directe în procent de 20% din bugetul
UE pentru dezvoltarea rurală =cca 239 mil. euro.
5) Cofinanţare naţională cca 5o mil. euro.
Implementarea cu succes a măsurilor de politică agricolă şi rurală depinde
de implicarea a numeroase organisme şi organizaţii naţionale: Agenţia de Plăţi şi
Intervenţie pentru Agricultură şi Pescuit, Agenţia pentru Dezvoltare Rurală,
Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă, institutele de cercetare agricolă,
organizaţiile profesionale, şcoli şi alte organisme de formare.

39
TEMA A V-A

PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE AGRICULTURII UNOR


STATE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ
Pentru a vedea care sunt diferenţele între agricultura românească şi cea
a unor state membre ale Uniunii Europene, vom analiza succint
caracteristicile agriculturii din 7 state care au aderat la Uniunea Europeană
înainte de anul 2000 (Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Italia,
Olanda), precum şi din două ţări, foste socialiste şi care au aderat la Uniune
în anul 2004(Polonia şi Ungaria).
5.1. Situaţia exploataţiilor agricole în Austria
Austria se caracterizează prin relief preponderent muntos – 2/5 din
suprafaţa totală a ţării este ocupată de păduri; Clima este temperat-
continentală iar reţeaua hidrografică este bogată ;
- Populaţia totală – 8.332.000 locuitori (în 2007), din care populaţia
activă totală – 3.870.000 locuitori;
- Populaţia agricolă activă este puţin numeroasă,respectiv 194.000 locuitori;
- Suprafaţa agricolă totală – 3,74 mil. Ha;
-Agricultură intensivă – acoperă aproape integral necesarul intern de
produse – participă la formarea P.I.B. cu 1,9%. (2007.)
În Austria, dreptul la proprietate este un drept fundamental, în
Constituţie pe lângă faptul că se garantează proprietatea, se prevede şi
responsabilitatea proprietarului privind modul de exploatare a pământului.
Într-o fermă lucrează în medie 1,05 oameni. În exploataţiile familiale,
în perioadele de vârf se apelează la ajutorul între familii.
Suprafața medie a unei exploatații agricole este de 18.4 ha, numărul
total al exploataţiilor fiind de cca 165.000. Dintre acestea, peste 72% au
suprafeţe sub 20 ha, dar numărul celor foarte mici (sub 2 ha) este relativ
redus,respectiv cca.12%. Exploataţiile de mărime mijlocie, respectiv între 50 şi
100 ha au o pondere de cca.25%, în timp ce exploataţiile considerate mari,
adică cele care depăşesc 100 ha, nu reprezintă ca număr decât 2% din total.
Activitatea din exploataţiile agricole austriece se mai poate caracteriza
şi prin următoarele elemente:
- Cheltuielile de personal sunt foarte mici - profit foarte ridicat
- Personalul unei exploataţii agricole familiale fiind format în principal din
membrii unei familii, este foarte interesat de exploatarea raţională a pământului şi
a utilajelor agricole, cu eficienţă şi maximum de responsabilitate.

40
- Doar 31% din cei angajaţi în activitatea agricolă desfăşoară numai
activităţi agricole, 56% desfăşoară în paralel şi alte activităţi, iar 9% sunt
implicaţi şi în alte activităţi ocazionale.
- Arendarea este foarte puţin întâlnită (problemă de mentalitate),
fiecare fiind interesat să-şi lucreze pământul său.
- Indiferent de mărime, exploataţiile sunt dotate cu ultimele
descoperiri în materie de tehnologie agricolă iar achiziţionarea utilajelor este
făcută în cadrul întovărăşirilor agricole, înfiinţate preponderent pe bază de
rudenie (parcul de maşini agricole şi tractoare – 330.000)
-Sunt folosite cantităţi mari de îngrăşăminte şi pesticide (151,7 kg
îngrăşăminte şi 2,4 kg pesticide / ha)
-După al-II-lea război mondial, producţiile s-au dublat la fiecare 10 ani
Statul acordă sprijin important agricultorilor, politica agricolă având atât o
componentă socială, cât şi una ecologică, în virtutea căreia impune restructurarea
metodelor tradiţionale, protecţia solului şi a mediului înconjurător.
-Statul susţine programe de ecologizare a producţiei agricole şi de
protecție a mediului.
Formele de ajutor pentru agricultură şi agricultori:
- Subvenţionarea preţului pentru exportatori;
- Finanţarea directă şi imediată a fermierilor din zona muntoasă, unde,
condiţiile sunt grele şi de cele mai multe ori neprielnice;
- Încurajarea fermelor mixte, deoarece în Austria creşterea animalelor
domestice este foarte redusă în comparație cu celelalte ţări europene;
- Sprijin acordat în cazul calamităţilor naturale;
- Programe federale de ajutorare a agricultorilor
Principalele probleme cu care se confruntă agricultura austriacă sunt
legate de dezechilibrul ecologic, supraproducţie, scăderea numărului celor
care îşi desfăşoară activitatea în agricultură.
Măsurile pe care statul le ia au în vedere:
- reducerea productivităţii exploataţiilor agricole, pentru a nu se
depăşi, cu mult nevoile interne;
- scăderea ritmului intensiv al producţiei, care este deosebit de nociv pentru mediu;
- încurajarea celor care se dedică activităţii de agricultor;
- aplicarea metodelor moderne de management.
În anul 2008, subvenţia acordată în agricultura austriacă a atins cifra de
375 euro la hectar, respectiv o medie de 7355 euro pe exploataţie.Sumele care
provin din Politica Agricolă Comună sunt imparțite astfel:
• Ajutoare directe (58%)
• Dezvoltare rurală (39%)
• Subvenții pentru export (3%).

41
5.2. Situaţia exploataţiilor agricole în Belgia
Belgia este un stat cu sprafaţă relativ redusă,situat în Nord Vestul Europei;
- Suprafața totală este de 30.528 kmp; iar populația numără 10,5
milioane locuitori, d.c. 98% reprezintă populația urbană ;
- Climatul este temperat, cu ierni moderate şi veri mai reci;
- Agricultura are o importanță minoră, reprezentând doar 0,75% din
PIB (în 2007);
- Suprafața agricolă totală aproximativ 1.373.844 ha cu 46.187
exploatații;
- Populaţia rurală este redusă,respectiv 86.500 persoane in 2008
reprezentând 2%, din populația activă. Cu toate acestea, exporturile din
agricultură reprezintă 5% din total exporturi , in valoare totală de 25.617
milioane Euro;
- Productivitatea muncii este foarte ridicată,o persoană activă din
sectorul agricol producând hrana necesară pentru 80 consumatori. Totodată,
o persoană activă din sectorul agricol creează locuri de muncă pentru 3
persoane din alte sectoare
- Belgia este prima ţară în care, după al-II-lea război mondial,
producţia şi comercializarea seminţelor şi plantelor selecţionate s-au
reglementat prin lege.
- Suprafaţa medie a exploataţiilor profesionale(69% din total) este de
30 ha, iar a celor ocazionale (30% din total )– 17 ha. În afara acestora mai
există un număr redus de exploataţii (1% din total) care sunt organizate în
sistem cooperatist pentru utilizarea în comun a maşinilor agricole.
- Cele mai multe exploataţii (52%) au dimensiuni sub 20 ha, iar
numărul exploataţiilor peste 100 ha este doar de 4%. Anual creşte
dimensiunea medie a exploataţiilor cu 3,5%; in 2008 suprafața unei
exploatații a fost de 29,7 ha, cu diminuarea exploatațiilor ocazionale, în
avantajul celor profesionale
Din totalul exploataţiilor,77,4% sunt considerate specializate, din care:
- 12,4% în culturi agricole;
- 11,9% în culturi horticole;
- 5,8% în creşterea porcilor şi a păsărilor;
- 47,3% în creşterea de animale erbivore.
Numărul mediu de bovine pe exploataţie – 59,1 iarnumărul mediu de
porci pe exploataţie – 393,5;
- Există peste 90 exploataţii care practică agricultura biologică pe o
suprafată de 35.822 ha, in 2008 iar piața națională pentru produse organice
creşte de la an la an cu 10 -15%.

42
- Dotarea cu mijloace mecanice este deosebit de bună, in 2008 s-au
inregistrat 12.194 inmatriculări noi de tractoare,iar dotarea cu computere
foarte bună;
- Gradul de încărcare pe tractor – 8,04 ha, cu variaţii de la 2,4 ha la 38,7 ha
- Sunt folosite cantităţi mari de îngrăşăminte chimice, din producţia
proprie şi din import.
Statul belgian se implică în:
 controlul şi stăpânirea preţurilor de producţie printr-o politică de
investiţii, selectivă şi orientată pe baza cercetărilor agronomice, adaptate
necesităţilor moderne;
 ameliorarea competitivităţii prin politica de optimizare a calităţii
producţiei şi de promovare a debuşeelor;
 continuitatea garantării prin lege a contractului de închiriere a fermei;
 menţinerea unui nivel de viaţă rezonabil pentru populaţia agricolă şi
un nivel acceptabil al veniturilor acestora;
 securitatea profesională a agricultorilor.
 O atenţie deosebită este acordată în Belgia, cercetării agronomice pe
care se fundamentează politica Ministerului Agriculturii şi care asigură
capacitatea concurenţială a agriculturii naţionale.
Belgia este unul dintre exportatorii importanţi de carne de bovine,
porcine, păsări, ouă, lapte, legume, fructe, plante ornamentale.Aici se
realizează un grad de valorificare a exportului mult peste import, o tonă de
marfă importată fiind mult mai ieftină decât o tonă de marfă exportată;
Una din priorităţile agriculturii belgiene o constituie produsele agricole
obţinute ecologic, care au cucerit importante segmente de piaţă, datorită calităţii
deosebite şi preţului rezonabil. Subvenția/ha s-a ridicat la nivelul anului 2008 la
570 euro, iar subvenția medie/exploatație la 16.263 euro.
Politica Agricolă Comună este împărțită astfel:
• Ajutoare directe (75%)
• Dezvoltare rurală (9%)
• Subvenții pentru export (16%)
5.3. Situaţia exploataţiilor agricole în Danemarca
Ţară situată in nordul Europei,în care relieful este reprezentat de
câmpie, care se întinde pe toată suprafaţa ţării, cu climă temperat-oceanică.
Suprafaţa totală este de 4,2 mil. Ha iar suprafața agricolă - 2,5 mil. ha
(61,02% din suprafața totală).
Suprafața arabilă – 2,2 mil. ha (52,72% din suprafața totală şi 88% din
agricol.

43
Populaţia totală a Danemarcei este puţin numeroasă respectiv – 5,4
mil. Locuitori, iar populaţia activă – 2,86 mil. locuitori.Danemarca are o
populaţie activă agricolă de numai 84.720 persoane,ceea ce nu o împiedică
să aibă o mare competitivitate în agricultură.
Din punct de vedere al agriculturii, Danemarca prezintă multe
particularităţi:
- persoanele care posedă pământ trebuie să locuiască la fermă;
- fermele mai mari de 50 de ha, pot fi înstrăinate numai către persoane
care au o anumită pregătire în domeniul agricol şi posedă „certificatul
verde”; fermierul nu poate lăsa ferma moştenire copiilor săi. Aceştia pot
cumpăra ferma de la părinţi;
- fermierii sunt asociaţi într-un sistem cooperatist, care le rezolvă
interesele, cum ar fi prelucrarea şi comercializarea produselor
agroalimentare;
- toate interesele fermierilor sunt susţinute de către organizaţiile proprii
În Danemarca, exploataţiile agricole sunt în totalitate proprietate
privată, statul promovând şi încurajând acest lucru,şi,de regulă, nu au
personal angajat iar dotările tehnice sunt deosebite.
- Suprafaţa exploataţiilor creşte permanent, ajungând la o medie de 60 ha.
Interesele fermierilor în relaţiile acestora cu statul sunt reprezentate de
„Federaţia uniunilor fermierilor danezi”.
Statul subvenţionează serviciile de ajutorare a fermierilor şi a
lucrătorilor agricoli în caz de îmbolnăvire sau când aceştia participă la
cursuri pentru îmbunătăţirea educaţiei. De asemenea,statul asigură condiţii
foarte avantajoase pentru investiţiile făcute de tineri în domeniul
agriculturii, asigură securitatea socială a fermierilor în caz de şomaj şi
acordă o atenţie deosebită instruirii şi cercetării în domeniul agricol, pentru
care se acordă fonduri şi subvenţii consistente, considerând că de instruirea
fermierilor şi de rezultatele cercetărilor de specialitate depinde viitorul
agriculturii daneze.
Agricultura daneză prezintă o serie de particularităţi în ceea ce priveşte
activitatea managerială, cea mai importantă fiind cea legată de existenţa
„Cooperativelor Fermierilor”. Acestea sunt forme perfecţionate de asociere
între fermierii din aceeaşi ramură agricolă, reprezentând toate interesele
acestora. În Danemarca există peste 300 de uniuni şi asociaţii cooperatiste,
formate la nivel naţional, regional şi local, care îi grupează practic pe toţi
fermierii din sfera prelucrării şi desfacerii producţiei agricole.
Principii care stau la baza cooperativelor:
- Control democratic pe principiul ün membru – un vot”;
- Drepturi si obligații privind aprovizionarea;

44
- Protejarea capitalului cooperativei, surplusul aparținând membrilor,
fiind alocat in funcție de tranzacțiile acestora cu cooperativa.
Prin cooperative, fermierii au asigurate:
 servicii permanente de consultanţă agricolă pentru toate categoriile
de produse vegetale şi animale;
 consultanţă de specialitate în ceea ce priveşte managementul agricol
în cadrul fermelor, o atenţie deosebită fiind acordată tinerilor fermieri,
inclusiv în ceea ce priveşte managementul investiţiilor privind dotarea cu
maşini şi tehnologie performantă, tendinţe ale preţurilor, pieţe de
desfacere,organizarea de câmpuri demonstrative, toate efectuate prin
rapoarte, buletine, publicaţii de specialitate, simpozioane, radio, TV, etc;
 instruire profesională permanentă,inclusiv cu metode moderne de
management;
 ajutoare calificate în caz de boală, vacanţă sau plecare la instruire
pentru mai multe zile;
 legături permanente ale fermierilor cu întreprinderile industriale de
prelucrare a materiei prime agricole;
 organizarea desfacerii produselor finite atât pe piaţa internă, cât şi pe
piaţa externă;
 dotarea fermelor cu toată tehnica şi resursele materiale necesare;
 acordarea de sprijin în lupta pentru asigurarea pieţelor de desfacere.
La nivelul anului 2008, subvenţia/ha se ridică la 434 euro, iar cea pe
exploataţie la 25.968 euro.
Politica Agricolă Comună este imparțită astfel: Ajutoare directe
(83%), Dezvoltare rurală (9%) şi Subvenții pentru export (8%).
5.4. Situaţia exploataţiilor agricole în Franţa
Franţa este una din ţările mari ale Europei, situată în partea sud-vestică
a continentului. Climatul este temperat-oceanic în partea de vest, unde
precipitaţiile sunt bogate (cca. 1000 mm/mp) şi mediteranean în sud, unde
precipitaţiile sunt în medie 500 mm/mp. Relieful este foarte variat iar
Reţeaua hidrografică este foarte densă, orientată către Oceanul Atlantic şi
către Marea Mediterană.
Suprafața totală – 55,17 milioane ha din care teren agricol – 29,57
milioane ha (53,75% din suprafața totală) şi teren arabil – 18,5 milioane ha
(33,64% din suprafața totală).
Pajiştile ocupă 10,7 milioane ha iar pădurile – 23,2 milioane ha.
Populaţia totală – 61,03 milioane , din care activă – 27,9 mil. Iar
populaţia activă agricolă – 1,14 mil.

45
Agricultura Franţei deţine locul I în Europa, fiind reprezentată de
cultura cerealelor, plantelor tehnice, creşterea animalelor şi viticultură.

46
Structura exploataţiilor agricole
- Agricultura franceză este bazată pe proprietatea privată asupra
pământului. Proprietarului pământului îi revine întreaga responsabilitate cu
privire la modul în care îl foloseşte.
Cu ocazia recensământului din anul 1988, în Franţa au fost definite
patru tipuri de exploataţii agricole:
a) Exploataţii agricole de tip industrial
Au o suprafaţă medie de 120 ha iar numărul şi suprafaţa acestora este
în continuă creştere (în anul 2000 erau înregistrate 120.000 de exploataţii).
Se întâlnesc în bazinele cerealiere din câmpiile franceze, au forţă de muncă
foarte puţină, dar au dotări foarte moderne.
b) Exploataţii agricole de tip familial
Au o suprafaţă medie de 45 ha şi sunt în continuă scădere din punct de
vedere numeric. Astfel, în anul 2000 existau 200.000 de exploataţii agricole de tip
familial situate cel mai adesea în zonele apropiate marilor aglomerări urbanistice.
c) Exploataţii agricole ecologice
Au o suprafaţă medie de 10 ha., cu tendinţă de creştere numerică, datorită
creşterii cererii de produse de acest gen, atât pe piaţa internă, cât şi la export.
d) Exploataţii agricole de timp liber, de plăcere. În acest caz fermierii
au alte surse de venit sigur, practicând această activitate doar din plăcerea de
a-şi produce singuri produsele necesare.Astfel de ferme s-au dezvoltat în
zonele industriale şi în zonele montane.
În privinţa înzrstrării tehnice a agriculturii franceze,se poate afirma
că există o dotare tehnică de ultimă oră în toate tipurile de exploataţii.
Fermierul poate, după câţiva ani de folosinţă a unui utilaj agricol, să îl
schimbe cu unul nou, mai performant, fermele care comercializează aceste
produse, primind pentru utilajul nou, utilajul folosit şi diferenţa de bani.
În privinţa mărimii fermelorse poate spune că predominante numeric sunt
fermele mici şi mijlocii (cca. 40% din exploataţii având sub 20 ha iar 20% au
între 20 şi 50 ha) în timp ce numai 18,4% sunt exploataţii de peste 100 ha.
Pentru a face faţă concurenţei din Piaţa Agricolă Comună, statul duce
o politică de sprijinire a fermierilor şi acordă prime de compensare
exploataţiilor agricole din zonele defavorizate, sau mai puţin fertile.
La nivelul anului 2008,subvenţiile acordate agricultorilor francezi au
fost de 338 euro/ha şi de 18.862 euro pe exploataţie.
Politica Agricolă Comună este imparțită astfel:
• Ajutoare directe (81%)
• Dezvoltare rurală (17%)
• Subvenţii pentru export (2%).

47
5.5. Situaţia exploataţiilor agricole în Germania
Germania reprezintă ca şi Franţa,una din ţările mari ale
Europei.Situată în partea central-nordică a Europei, are o climă temperat-
continentală în sud şi maritimă în nord şi o reţea hidrografică foarte densă.
Suprafața totală – 35,7 milioane ha din care teren agricol – 16,95 mil.
ha (47,5 % din suprafața totală) iar arabil – 11,9 milioane ha (33,3% din
suprafața totală).
Pajiştile ocupă 4,88 milioane ha (13,7% din suprafața totală) iar
pădurile – 11,01 milioane ha (30,8 % din suprafața totală).
Populaţia totală - 82,2 milioane, din care opulaţia activă – 43,54
milioane. Populaţia activă agricolă are o pondere mică, cele 1,251 milioane
persoane care lucrează în agricultură reprezentând 2,8% din populația activă.
După 1990 s-au unit două sisteme de agricultură:Vest – cu agricultură
intensivă, specializată şi cu performanţe deosebite şi Est – cu agricultură
extensivă, net inferioară din punct de vedere al organizării şi al performanţei.
În Germania se înregistrează aproape 350.000 de exploataţii agricole
cu o suprafaţă medie de cca.56 ha. Predomină exploataţiile mici, sub 20 ha,
a căror pondere ajunge la 52%;între 20 şi 50 ha se înscriu 23,5% din
exploataţii; numarul fermelor cu suprafaţă mai mare de 100 ha este
redus(9,2%).94 % din ferme reprezintă afaceri de familie, numărul de
persoane care lucrează în ferme fiind în medie de 1,02 persoane
• Numărul total de exploatații agricole -374.000 ;
• Dotarea tehnică este foarte bună şi mecanizarea excesivă;
• Fermele specializate in creşterea animalelor, reprezintă principala sursa
de venituri din agricultura germană, generând 60 % din veniturile anuale ;
• In 2009 au fost inregistrate 67.600 ferme de creştere a porcilor, cu
un total de 26,9 milioane capete porcine, rezultând in medie 398
porci/ferma, desi există mari diferențe de la regiune la regiune asupra
dimensiunii fermei
• Germania este una din cele mai importante producătoare de produse
agricole din UE. Ca dovadă, în 2007 Germania a ocupat locul I privind
producția de lapte, respectiv de 27 321 mii tone lapte de vacă, fiind în
acelaşi timp cel mai mare producator de carne de porc (20% din producţia
obţinută în ţările membre UE) si al doilea mare producator de carne de vită
(15% din producţia obţinută în ţările membre UE).
• Suprafața cultivată cu cereale ocupă 6.91 milioane ha si reprezintă
59 % din totalul culturilor de câmp, in 2008.
• In 2008, numărul fermelor organice(ecologice) a fost de 19.813,
reprezentând 5,4 % din agricultura Germaniei.

48
Statul a susţinut permanent agricultura, dar în mod deosebit după
1990, când infuzia de capital în sectorul agricol al celor cinci landuri din est
a fost masivă. Statul îşi manifestă interesul şi prezenţa în agricultura
germană prin următoarele programe guvernamentale:
 Promovarea unei agriculturi biologice, care are ca scop protejarea
sănătăţii populaţiei, a resurselor naturale, evitarea poluării solului, a apei
potabile şi a aerului, evitarea dispariţiei speciilor şi a contaminării
produselor agricole;
 Asigurarea calităţii produselor;
 Finanţarea cercetării ştiinţifice, în vederea descoperirii de noi
metode naturale de combatere a dăunătorilor şi a bolilor şi de obţinere a
unor hibrizi rezistenţi, performanţi, cu o calitate biologică superioară ;
 Garantarea sistemul de asigurări sociale pentru agricultură;
Pentru 2010, guvernul federal alocă 4 miliarde euro pentru asigurări sociale.
Guvernul finanțează şi următoarele categorii de cheltuieli:
- Cheltuieli cu pensionarea fermierilor, neacoperite din contribuția
acestora, alocând anual 2,3 miliarde de euro pentru asigurarea sumelor
necesare acestora;
- Suplimentarea drepturilor cuvenite pensionarilor, din fondul de
asigurări de sănătate din agricultură, care nu pot fi acoperite din contribuția
acestora şi din contribuția membrilor activi;
- Completarea fondurilor necesare schemei de asigurări în caz de
accidente, prin subvenții federale;
- Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, prin: crearea şi
diversificarea de noi locuri de muncă, consolidarea infrastructurii tehnice,
imbunătățirea perspectivelor pentru tineri.
Pentru anul 2008 Germania a primit o subvenţie în valoare de 338 euro/ha
şi 17.735 euro/ exploataţie. Politica agricolă comună este împărţită astfel:
Ajutoare directe - 83%; Dezvoltare rurală –13%; Subvenţii pentru
export-4%.
5.6. Situaţia exploataţiilor agricole în Italia
Italia este situată în partea sudică a Europei, teritoriul având o zonă
continentală, una peninsulară şi una insulară. Clima, în partea dinspre
continent, este continentală cu influenţe mediteraneene, iar în cea
peninsulară şi insulară este mediteraneană cu ierni blânde şi ploioase şi veri
călduroase şi secetoase. Reţeaua hidrografică este bogată.
Suprafața totală - 30,1 milioane ha,din care teren agricol – 13,3
milioane ha,iar suprafaţa arabilă 7,35 milioane ha. Italia mai deţine 3,4
milioane ha acoperite cu pajişti şi 11 milioane ha cu păduri.

49
Populaţia totală este de cca. 60 milioane, din care populaţie activă 24,7
milioane persoane, 5% din aceasta respectiv 1,4 milioane persoane, activând
în agricultură. Italia este al doilea producător de fructe din lume şi unul
dintre cei mai importanţi producători de legume şi cereale.
Agricultura asigură 3% din PIB.
Structura exploataţiilor agricole
Baza agriculturii italiene o reprezintă exploataţiile agricole familiale,
care deţin ponderea cea mai importantă.
 Se dezvoltă exploataţiile de tip industrial, care sunt specializate pe
anumite categorii de produse, vegetale sau animaliere şi care au o
productivitate deosebit de mare.
 În nord se produc preponderent cereale, sfeclă de zahăr, soia, carne
şi produse lactate;
 În sud se produc preponderent fructe, legume, ulei de măsline, vin şi
grâu durum.
 Italia se caracterizează prin exploataţii agricole de mărime redusă,
91% din totalul celor aproape 1,4 milioane avănd dimensiuni sub 20 ha.
Agricultura ecologică
În 2008 suprafața totală ocupată de culturi ecologice, a fost de
1.002.414 ha, reprezentând 8,4% din totalul suprafeței agricole, din care
suprafața arabilă total convertită în sistem ecologic este de 430.293 ha.
Culturi ecologice cu pondere sunt cerealele- 45,8 %;culturi tehnice -
3,2 %,legume proaspete - 6,2 % şi furaje verzi - 39,1 %;
Numărul total de producători ecologici este de 44.371 fermieri, reprezentând
22,6% din totalul de 196.200 din UE, situând Italia pe locul I în 2008;
În 2008, suprafața medie a unei ferme agricole organice a fost de 27 ha
Numărul total al animalelor crescute în condiţii ecologice este de 1,2
milioane, din care 216.476 bovine, 34.014 porcine şi respectiv peste un
milion ovine.
Cooperaţia agricolă – are o tradiţie foarte mare şi se află în continuă
perfecţionare,în ultimii 50 de ani numărul cooperativelor crescând de la
2.000 la 20.000. Cele mai multe cooperative sunt în nordul ţării, unde se
concentrează suprafeţele agricole cele mai importante din Italia.
Dotarea tehnică a fermelor italiene este foarte bună, dar folosirea în
comun a utilajelor prin cooperative nu este suficient de extinsă.În schimb,
există posibilitatea de a achiziţiona maşini agricole noi, prin preluarea celor
vechi şi achitării unei sume de bani.
În ultima perioadă, statul a intervenit şi intervine pentru consolidarea
unei agriculturi organice şi pentru salvarea şi conservarea mediului rural. De
asemenea,statul acordă credite subvenţionate, ajutoarele fiind mai mari în sud.

50
În contextul măsurilor care însoţesc reforma Politicii Agricole
Comunitare (CAP) prin reglementarea 1078/1992, se acordă un ajutor direct
către fermieri, care serveşte la introducerea sau menţinerea metodelor de
producţie agricolă compatibile cu necesitatea protecţiei mediului şi
conservării naturii.
Obiectivele strategiei în agricultura italiană
 realizarea unei agriculturi care să ofere o protecţie a mediului şi a
conservării acestuia;
 promovarea unei agriculturi organice, cu rol deosebit în conservarea
şi salvarea mediului rural;
 continuarea programelor de susţinere a cooperaţiei sub toate formele,
ca formă superioară de organizare a exploataţiilor agricole;
 continuarea susţinerii financiare a exploataţiilor agricole şi a
cooperativelor din zona meridională, sudică şi insulară pentru evitarea
falimentului acestora şi a fenomenelor sociale neprevăzute;
 promovarea unor politici de perspectivă privind supraproducţia şi
piaţa de desfacere, în mod deosebit a produselor agricole prelucrate.
La nivelul anului 2008,subvenţiile în agricultura italiană au fost de 367
euro pe ha şi de 3168 euro pe exploataţie.
Politica Agricolă Comună este împărţită între Ajutoare directe
(66%),Dezvoltare rurala (33%) şi Subvenții pentru export (1%)
5.7. Situaţia exploataţiilor agricole în Olanda
Olanda este un stat situat în N-V Europei caracterizat prin climă
temperat-oceanică, cu precipitaţii abundente şi vânturi puternice, care permit
obţinerea energiei electrice cu ajutorul morilor de vânt.
Relief – câmpie în partea de nord şi podiş calcaros în partea de sud, cu
reţea hidrografică bogată.
Olanda se remarcă prin economia sa industrial-agrară puternic dezvoltată.
Suprafața totală – 3,38 mil. ha , din care teren agricol – 1,92 mil.ha. (56,7%
din supraf. totală), iar teren arabil – 820 mii ha. (24,26% din supraf. totală).
Pajiştile însumează – 1,1 mil. ha iar pădurile – 0,37 mil.ha (11,1% din
suprafața totală)
Populaţia – 16,6 mil.din care populaţie activă – 7,6 mil. Şi populaţie
agricolă activă – 300.000 persoane (4% din pop. activă).
Toate exploataţiile sunt în proprietate privată.
Activitatea agricolă se desfăşoară sub forma unor holdinguri, care au
la bază contracte de cooperare şi cuprind: producătorii propriu-zişi;
colectorii de produse agricole primare; transporturi , asigurare tehnică şi
materială; consultanţă tehnică, economică şi legală. Specificul holdingurilor

51
constă în suprafaţa de teren relativ mică şi activitatea foarte intensivă din
ferme. Holdingurile sunt constituite în funcţie de specificul producţiei, iar
suprafaţa terenurilor agricole diferă în funcţie de acest specific (crescători de
animale, în medie – 20 ha, culturile de câmp – 30 ha, serele – 1ha.)
Pentru perioada următoare se estimează scăderea numarului de ferme, până
în 2015 putând fi vorba de o pierdere totala de aproximativ 10.000 de ferme.
Suprafaţa medie a unei exploataţii agricole în Olanda este relativ
redusă (25 ha) ca urmare a predominanţei fermelor mici, sub 2° ha, care au
o pondere de 58%, în timp ce fermele cu suprafeţe între 50-100 ha
reprezintă 12 %, iar cele peste 100 ha, numai 3%.
Există însă şi exploatații mari, care au fost clasificate drept
megaferme (cu circa 410 vaci de lapte, 12.800 porci şi 385 ha teren arabil).
Activitatea celor 76.800 holdinguri înregistrate se referă la: din care:
-creşterea vacilor şi oilor - 43%
- creşterea intensivă a porcilor şi păsărilor – 11%
- domeniul serelor – 19%
- producţia agricolă propriu-zisă – 15%
-unităţi mixte – 12%.
Agricultura Olandei este una din cele mai dezvoltate din lume,
contribuind cu 11% la PIB şi cu 26% la exportul total al ţării.
Olanda se află pe primul loc în lume la exportul de flori tăiate şi locul
II la exportul de produse agricole în general, după SUA.
Cea mai importantă parte a sectorului agricol olandez este
horticultura, urmată de cultivarea pământului pentru bovine şi creşterea
intensivă a acestora.
Numărul de animale este foarte ridicat:
 păsări pentru carne – 45 mil.
 păsări pentru ouă – 44 mil.
 porci – 14 mil.
 vite pentru carne – 5,0 mil.
 vaci pentru lapte – 2,0 mil.
Creşterea vitelor se realizează în ferme, cu un număr mediu de circa 50-
70 capete, acestea reprezentând peste 50% din totalul celor 24.000 de ferme.
Desfacerea produselor se face prin colectorii care prezintă produsele
spre vânzare în cadrul licitaţiilor zilnice, la bursele specializate, produsele
fiind preluate de către angrosişti, pentru vânzare la intern sau la export.
În 2008, suprafața ocupată de culturile organice (ecologice) a fost de
50.435 ha (2,6% din suprafaţa agricolă totală).
Piaţa produselor ecologice a crescut cu 12,4%, de la 518.9 milioane de
euro (2007) la 583.41 milioane de euro în 2008.

52
Cooperativele agricole din Olanda
Olanda are o tradiţie îndelungată în organizarea fermierilor în cooperative.
Prima cooperativă a fost organizată în urmă cu 110 ani. Fiecare fermier
olandez este membru în trei-patru cooperative cu specializare îngustă, cum ar fi:
de aprovizionare, de credit, de prelucrarea fiecărui tip de producţie.
Politica economică a guvernului olandez are în vedere menţinerea
fermelor familiale şi sprijinirea cooperativelor fermierilor, acestea fiind supuse
unor impozite mai reduse, comparativ cu firmele şi companiile care obţin o
producţie similară.
Pentru producţia furnizată, cooperativele plătesc fermierilor preţurile
cuvenite, ulterior aceştia urmând să primească şi cota din profitul final realizat.
Statul olandez sprijină agricultura prin impozite mai reduse pentru
fermieri şi cooperative, subvenţionarea dobânzilor la credite, acordarea de
garanţii financiare pentru obţinerea unor împrumuturi, asigurarea suportului
financiar fermierilor care fac investiţii în folosul mediului înconjurător. Sunt
sprijinite de asemenea sistemul de educaţie pentru fermieri şi sistemul de
cercetare pentru agricultură şi mediu rural, creşterea sustenabilității
agriculturii, prin acordarea de subvenții în special tinerilor fermieri. Statul
mai sprijină proiectele pe care le au fermierii în legatură cu inovarea în
agricultura olandeză: dezvoltarea de noi produse, tranziția în fermele
zootehnice, echipamente moderne.
În anul 2008, valoarea subvenţiilor acordate prin Politica Agricolă
Comună a fost de 505 euro/ha şi 12369 euro/exploataţie. Subvenţia totală se
împarte între ajutoarele directe(87%), dezvoltare rurală (4%) şi subvenţii
pentru export (9%).
5.8. Situaţia exploataţiilor agricole în Polonia
Polonia este situată în nordul Europei Centrale, cea mai mare parte din
suprafaţa ţării fiind ocupată de câmpii. Clima este moderată, cu caracter de
tranziţie, între maritimă şi continentală.
Polonia este o ţară relativ mare între statele europene cu o suprafaţa
totală de 31 mil. ha, din care suprafaţa agricolă: 18,3 millioane ha, iar cea
arabilă 16 mil. ha (15,4 mil ha în sectorul privat din care 13,7 milioane ha
în ferme familiale). Ponderea pădurilor este aproximativ egală cu media
europeană: 9 milioane ha (29,7% din totalul suprafeţei)
Populaţia totală – 38.463.689 locuitori din care 38,2% în zonele rurale;
Populaţia activă – 16.860.000, din care populaţia agricolă – 2.714.460
(16,1% din forţa totală de muncă).
Contribuţia agriculturii la PIB este 4,2%.
Cele peste 1,1 milioane exploataţii agricole au o suprafaţă medie de
cca. 16 ha, cele mai multe, respectiv 54% având între 20-50 ha.Există însă şi
53
numeroase exploataţii mai mici de 20 ha (cca. 35%) şi un număr mai mic de
exploataţii de peste 100 ha (2 %).
În anii 80, în Polonia a început să se dezvolte agricultura ecologică, în
anul 1989 constituindu-se prima asociaţie de ferme organice, cu concursul
experţilor germani. Numărul fermelor cu certificare ecologică este în
creştere, în 2005 numărul acestora fiind de peste 7.000. Această creştere s-a
datorat în mare măsură subvenţiilor pe care statul le-a acordat fermierilor în
acest sens.
În fiecare an alocaţiile de la bugetul naţional sunt acordate pentru:
 sprijinul direct al producătorilor agricoli;
 sprijinul pieţei agricole;
 dezvoltarea zonelor rurale;
 asigurările sociale;
Programul de Dezvoltare Rurală lansat în august 2004, a condus la
investiţii mari în acest sector. În perioada 2004-2006 contribuţia statului
polonez şi a fondurilor europene, pentru implementarea Programului de
Dezvoltare Rurală, a depăşit 3,6 miliarde de euro .
S-a avut de asemenea în vedere dezvoltarea serviciilor de consultanţă
agricolă (NACARD)
Programul SAPARD a fost lansat în Polonia înanul 2002,iar în perioada
2004-2006, prin programul SAPARD, fondurile alocate au fost pentru:
 investiţiile în holdingurile agricole;
 sprijinirea tinerilor fermieri ;
 dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii ;
 pregătirea, sprijinirea serviciilor de consultanţă agricolă;
 perfecţionarea activităţii de procesare şi a marketingului agricol;
 reabilitarea satelor, conservarea şi protecţia patrimoniului cultural;
 managementul resurselor de apă din agricultură.
În anul 2008 agricultorii polonezi au beneficiat de subvenţii în valoare
de 157 euro/ha, respectiv de 1065 euro/exploataţie. Sumele primite prin
Politica Agricolă Comună se împart în ajutoare directe(49%), Dezvoltare
rurală (43%) şi subvenţii pentru export (8%).
5.9. Situaţia exploataţiilor agricole în Ungaria
Ungaria este situată în centrul Europei şi are o climă temperată.
Populaţia totală: 9.880.000 locuitori, din care populaţie activă:
4.190.000 locuitori; populaţia agricolă activă este redusă- 209.000 locuitori
(5% din populaţia activă).
Suprafaţa totală a ţării este de 9,23 mil. ha, din care suprafaţa agricolă totală:
4,05 mil. ha, iar cea arabilă 3,44 mil. ha arabil (37,3% din suprafaţa totală).

54
Evoluţia agriculturii ungare, în perioada de tranziţie şi de post-aderare,
se caracterizează prin:
– Contribuţia la formarea PIB-ului a scăzut de la 12,5% în 1990, la
4,3% în 2006;
– Ponderea forţei de muncă din agricultură, în total forţă de muncă, a
scăzut de la 14,2% în 1990, la 5% în 2006;
– Ponderea produselor agricole în exporturile totale a scăzut de la 24,8%
în 1990, la 6,3% în 2006. 209 000 persoane lucrează în 141.000 exploatatii;
– 31% utilizează mai puţin de 2 ha, în timp ce 9% folosesc 50 ha sau
mai mult; majoritatea fermelor (82%) au suprafeţe sub 20 ha, ceea ce duce
la o suprafaţă medie de 29 ha.
– 55% produc în principal pentru consum propriu iar 35% produc în
principal pentru vânzările directe;
– 26% sunt specializate pe produse cerealiere, oleaginoase şi
proteaginoase;
– 12%, specializate în culturi mixte;
– 11% din exploataţii sunt mixte, sectorul vegetal combinat cu
creşterea animalelor.
Agricultura organică a început să se practice în Ungaria în anii 80 iar
în 1987 a fost înfiinţată Asociaţia pentru agricultură organică, mediu şi
sănătate Biokultura Egyesulet. În anul 2004 asociaţia avea înregistraţi 1.420
de membri, care administrau 128.690 ha.
Subvenţiile acordate Ungariei în anul2008 au fost de 116 euro/ha,
revenind 1080 euro/exploataţie. Sumele primite prin Politica Agricolă
Comună se împart în ajutoare directe (73%), Dezvoltare Rurală (24%) şi
subvenţii pentru export(3%).

55
TEMA A VI-A

PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE AGRICULTURII


ROMÂNEŞTI ÎN ETAPA ACTUALĂ
6.1. Prezentare generală
România este considerată, aşa cum am văzut, o ţară cu un potenţial
agricol ridicat datorită suprafeţei agricole mari: 14.731 mii ha din care arabil
9.434 mii ha. Situată în sud-estul Europei, ţara noastră este caracterizată
prin climă temperat-continentală de tranziție.
Populaţia totală: 21.584.365.000 locuitori (la 1 iulie 2006), din care
populaţia rurală: 9.670.427 locuitori; dintre locuitorii din mediul rural,
4.446.000 persoane fac parte din populaţia activă agricolă.
Agricultura este una din ramurile cheie ale economiei româneşti şi are
un aport de aproximativ 6% din PIB.
În domeniul comerţului cu produse agricole:
– primul partener al României este UE cu care se derulează
peste 33% din totalul schimburilor comerciale.
Balanţa comercială a produselor agroalimentare este dezechilibrată,
importurile fiind de obicei mult mai mari decât exporturile. La nivelul
anului 2008, la acest capitol s-a înregistrat un sold negativ de cca. 1885
milioane euro (tabelul 1)
Tabelul 1
Balanţa comercială

56
Principalele produse alimentare importate în anul 2008 şi ponderea lor
în consumul intern sunt prezentate în tabelul 2.
Tabelul 2
Ponderea importurilor în consumul intern

Sursa: Date INS, 2008


Sectorul privat este principalul deţinător al terenului arabil având în
exploatare 9.056,3 mii ha din totalul de 9.434,6 mii ha
Exploataţiile agricole private sunt organizate astfel:
-Gospodării individuale – 3.931.350, cu o suprafață medie de 2,3 ha
pe exploatație;
-Unități cu personalitate juridică – 17.843, cu o suprafață medie de
269,3 ha pe exploatație şi care utilizează 4,8 mil.ha.
Obiectivele prioritare ale României în ceea ce priveşte sectorul agricol:
 Creşterea productivităţii şi a calităţii
 Creşterea veniturilor producătorilor agricoli
 Dezvoltarea durabilă a zonei rurale în concordanţă cu
cerinţele protecţiei mediului înconjurător
Prin Agenţia SAPARD au fost alocate fonduri pentru
agricultură astfel:
 prin Măsura 1.1. Îmbunătăţirea prelucrării si marketingului
produselor agricole si piscicole au fost alocaţi 256 milioane euro;
 prin Măsura 2.1. Dezvoltarea si îmbunătăţirea infrastructurii rurale
au fost alocaţi 483 milioane euro;

57
 prin Măsura 3.1. Investiţii in exploataţiile agricole au fost alocaţi
226 milioane euro;
 prin Măsura 3.4 Dezvoltarea si diversificarea activităţilor
economice pentru generarea de activităţi multiple si venituri alternative au
fost alocaţi 150 millioane euro;
 prin Măsura 4.1 Îmbunătăţirea pregătirii profesionale au fost alocaţi
81 milioane euro.
Subvenţiile acordate producătorilor agricoli români în anul 2008, au
fost semnificativ mai mici decât în majoritatea ţărilor Uniunii Europene.
Nivelul acestora a fost de 76 euro/ha, respectiv de 245 euro în medie pe o
exploataţie. Sumele provenite din Politica Agricolă Comună au fost
împărţite între ajutoare directe (41%) şi Dezvoltare Rurală (59%).
6.2. Probleme esenţiale privind prezentul şi viitorul
agriculturii româneşti
Agricultura românească se confruntă cu multe probleme, care în final conduc
la slaba sa competitivitate comparativ cu cea din majoritatea statelor europene.
Una din principalele probleme, de la care derivă şi altele, este faptul că
exploataţiile agricole cu suprafeţe mai mici de 1 ha reprezintă 50% din total.
De asemenea, exploataţiile agricole cu suprafaţă sub 5 ha reprezintă 60%
din total;mai mult decât atât, 50% din proprietarii de terenuri agricole au
peste 60 de ani, din care 40% sunt pensionari, deci nu au nici energia şi nici
mijloacele care să le permită să obţină producţii performante, iar consultanţa
agricolă şi progresul tehnic pătrund foarte dificil în exploataţiile mici.
Pensionarii sunt proprietarii a 65% din terenul agricol,iar încercările guvernului
de a oferi o pensie viageră celor care vând terenul agricol au avut un efect limitat.
Dotarea cu tractoare şi maşini agricole este deficitară. Deşi la nivelul anului 2009
se înregistrau cca 177 mii tractoare fizice şi peste 24 mii combine autopropulsate
(tabelul 3), o bună parte dintre acestea au un grad de uzură avansat. În ultima perioadă,
ca urmare a utilizării programelor cu finanţare externă, multe exploataţii agricole mari
sau mijlocii şi-au îmbunătăţit substanţial nivelul de dotare tehnică.
Tabelul 3
Dotarea cu maşini agricole

58
Sursa: Anuarul Statistic al României 2008

59
TEMA A VII-A

SOLUL ŞI ÎMBUNĂTĂŢIRILE FUNCIARE- ELEMENTE DE CARE


DEPINDE PRODUCŢIA AGRICOLĂ
7.1. Solul-o mare bogăţie naţională
Solurile României sunt percepute de o bună parte a publicului
nespecialist ca având o fertilitate naturală ridicată. Chiar dacă acest lucru
este adevărat într-o oarecare măsură, în realitate lucrurile sunt ceva mai
deosebite. În clasa de pretabilitate foarte bună se încadrează de fapt numai
2,8 % din totalul suprafeţei agricole, în timp ce 24,6% sunt soluri de
calitate bună, iar cele mai multe se încadrează în categoria de calitate
mijlocie sau slabă(tabelul 4).

Tabelul 4

Repartizarea solurilor pe clase de calitate a ţinut cont de faptul că


solurile României sunr afectate de o serie de factori limitativi, dintre care cei
mai importanţi sunt prezentaşi în tabelul 5.

60
Tabelul 5
Suprafaţa terenurilor agricole afectate de diverşi factori limitativi ai
capacităţii productive

Sursa; Răuţă C., Cârstea Şt., „Poluarea şi protecţia mediului înconjurător”, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
În agricultura românească se utilizează cantităţi reduse de
îngrăşăminte, ceea ce se reflectă şi în producţiile medii mai scăzute
comparativ cu cele din statele unde se practică o agricultură bazată pe
inputuri mai ridicate (tabelul 6)
Factorul care a condus la această situaţie este preţul ridicat al
îngrăşămintelor chimice. Toate prognozele indică o tendiță de creştere
continuă a prețului pe plan mondial ,dar creşterile vor fi diferențiate de la un
produs la altul. Şi la noi în ţară preţul îngrăşămintelor chimice a crescut
enorm, ajungându-se la 1.600 ron/tona de azotat de amoniu şi la la 2380 ron
tona de îngrăşământ complex NPK 15:15:15.

61
Tabelul 6
Utlizarea îngrăşămintelor chimice în agricultura României

Sursa: Dumitru C., Sesiunea CNCSIS Agricultura încotro ?, 13 mai 2010


Este interesant de urmărit raportul între preţul îngrăşămintelor şi preţul
de livrare al produselor agricole, raport care devine tot mai nefavorabil
pentru agricultură (tabelul 7).
Tabelul 7
Evoluţia raportului dintre preţul de cumpărare al îngrăşămintelor
chimice şi preţul de vânzare al porumbului boabe (Nyarani, 2009)

Sursa: Dumitru C., Sesiunea CNCSIS Agricultura încotro ?, 13 mai 2010


În mod normal, ar trebui ca acolo unde nu este posibil să fie aplicate
îngrăşăminte chimice, să fie aplicate în compensaţie îngrăşăminte naturale,
respectiv gunoi de grajd, dar şi la acest capitol lucrurile au evoluat
nesatisfăcător. În anul 2007, s-au aplicat ingrăşăminte organice pe 7 % din
suprafaţă, cu o doză de cca 25 tone la ha.

62
Ca urmare a acestei situaţii principalele caracteristici ale solului au
evolut în sens negativ (tabelul 8), iar producţiile medii la ha reflectă această
stare de lucruri (tabelul 9).
Tabelul 8
Evoluţia unor caracteristici ale solului în perioada 1990 – 2000

Sursa: Dumitru C., op. cit.


Tabelul 9
Producţia medie la hectar pentru principalele culturi agricole

Sursa: Date preluate după Anuarul Statistic


7.2. Îmbunătăţirile funciare – tehnică de ingineria mediului
în spaţiul rural
Prin poziţia geografică pe continentul european, România se află la
răscruce de vânturi, atât în sens figurat cât şi în sens propriu.
Aceasta face ca fondul funciar naţional să fie supus agresivităţii factorilor
climatici - tot mai agresivi pe fondul schimbărilor climatice globale - şi foarte
variabili datorită suprapunerii peste tipul climatic temperat continental , a unor
influenţe oceanice în NV, mediteraniene în SV, extrem continentale în S şi SE,
asociate cu efectul modificării altitudinii reliefului. Ca urmare şi formele de
degradare a terenurilor sunt foarte variate.
Astfel, în România, seceta afectează 7.100.000 ha şi poate să
determine degradări radicale ale terenurilor.
- Terenurile sărăturate afectează – 614.000 ha
63
- Exces de apă – 3.800.000 ha, fenomen cu multiple cauze: exces de apă
datorat precipitaţiilor şi apei freatice sau exces de apă datorat inundaţiilor;
- Degradarea terenurilor în pantă prin eroziune hidrică afectează
7.000.000 ha. Se întălnesc de asemenea degradări aleversanţilor prin
eroziune şi alunecări de teren dar şi degradări de teren produse prin
activitate antropică.
Toate aceste categorii diverse de degradări ale terenurilor şi a
solurilor pot fi limitate, prevenite sau combătute prin amenajarea zonelor
afectate, cu lucrări de îmbunătăţiri funciare.
Obiectivele lucrărilor de îmbunătăţiri funciare

Amenajările de îmbunătăţiri funciare sunt lucrări hidrotehnice


complexe şi agropedoameliorative al căror scop este prevenirea şi
înlăturarea factorilor de risc – seceta, exces de apă, eroziunea solului,
inundaţii, poluare – pe terenurile cu orice destinaţie.
Obiectivele lucrărilor de îmbunătăţiri funciare sunt:
• protecţia terenurilor de orice fel şi a oricăror categorii de construcţii
faţă de inundaţii, alunecări de teren şi eroziuni, protecţia lacurilor de
acumulare împotriva colmatării şi regularizarea cursurilor de apă;
• asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului care să
permită sau să stimuleze creşterea plantelor;
• ameliorarea solurilor acide, sărăturate, nisipoase precum şi protecţia
împotriva poluării.
Categorii de lucrări de îmbunătăţiri funciare
Lucrările de îmbunătăţiri funciare cuprind:
• îndiguirea şi regularizarea cursurilor de apă de interes local;
• amenajări de irigaţii şi orezării;
• amenajări de desecare şi drenaj;
• lucrări de combatere a eroziunii solului şi de ameliorare a terenurilor
afectate de alunecări;
• lucrări pedoameliorative pe terenuri sărăturate, acide, nisipuri etc;
• perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole şi plantaţii
pentru combaterea eroziunii solului;
• alte lucrări realizate prin soluţii tehnice şi tehnologii noi.
Patrimoniul îmbunătăţirilor funciare în România
• amenajări pentru irigaţii: 2.999.360 ha
din care amenajări viabile economic: 1.500.000 ha
• amenajări de desecare - drenaj: 3.085.295 ha
• amenajări pentru combaterea eroziunii solului: 2.213.079 ha

64
• lucrări de apărare împotriva inundaţiilor: 963.823 ha
– diguri de apărare la Dunăre: 1.181,0 km
– diguri la râurile interioare: 1.089,4 km
Infrastructura amenajărilor de îmbunătăţiri funciare
• canale în amenajările de irigaţii: 10.996 km
• conducte îngropate pentru irigaţii: 33.550 km
• staţii de pompare pentru irigaţii: 3.862 buc
• canale în amenajările de desecare: 56.565 km
• staţii de pompare pentru desecare: 756 buc
• baraje de beton şi din gabioane,
praguri şi căderi pe formaţiuni torenţiale 47.000 buc.
Actualităţi în exploatarea amenajărilor pentru irigaţii
• Restituirea proprietăţilor funciare a determinat o fragmentare
excesivă a terenului agricol în mici proprietăţi al căror amplasament faţă de
antenele din sistemele de irigaţie, deseori, nu permit aplicarea udărilor
(lăţime mică, distanţă mare faţă de hidranţi);
• Infrastructura de irigaţii şi drumurile de exploatare tehnologică,
proiectate pentru tipul de proprietate de stat sau cooperatist asupra
pământului nu mai corespunde structurilor de exploatare a terenului agricol;
• O bună parte din infrastructura de irigaţii fie a rămas fără utilizare fie
a fost deteriorată sau vandalizată, ceea ce a determinat reducerea
suprafeţelor posibil de irigat. Din aceste motive suprafaţa amenajată viabil
economic este de numai 1.500.000 ha;
Reforma sectorului agricol în domeniul îmbunătăţirilor funciare
Reforma sectorului agricol a inclus şi măsuri de restructurare a
modului de administrare şi utilizare a infrastructurii de irigaţii existente:
• Infrastructura naţională pentru irigaţii a fost păstrată în proprietatea
şi administrarea statului până la nivelul ploturilor pentru irigaţii, fiind
administrată de Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare – ANIF.
• Staţiile de pompare de punere sub presiune şi schema hidrotehnică
aferentă lor (ploturi de irigaţie) au fost, transferate fără plată, proprietarilor
de terenuri grupaţi în Organizaţii ale Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii
(OUAI). Procesul de transfer este încă în desfăşurare.
• Cele 424 OUAI organizate până în prezent au în folosinţă o
suprafaţă brută amenajată pentru irigat de 1.090.217 ha
• sunt înregistrate 3 federaţii de îmbunătăţiri funciare cu o suprafaţă
brută de 17.779 ha
• Sunt înregistrate 5 Organizaţii de Desecare şi Drenaj

65
Obiective actuale în îmbunătăţiri funciare
Pentru ca amenajările de îmbunătăţiri funciare existente să-şi poată
îndeplini rolul lor ca lucrări de ingineria mediului trebuie să se aibă în
vedere următoarele obiective:
 reproiectarea regimului de irigaţie al culturilor agricole pentru a
creşte gradul de utilizare al apei (m3 apă/kg. produs)
 reproiectarea schemei hidrotehnice a amenajărilor pentru irigaţii care
să urmărească:
 reducerea piederilor de apă la transportul apei pe canalele de
aducţiune;
 analiza posibilităţii de captare gravitaţională a apei din surse de apă
situate pe cote dominante ale reliefului;
 utilizarea unor echipamente de udare performante, cu consum minim
de forţă de muncă în exploatare;
 creşterea randamentului de pompare.
 amenajările de irigaţie trebuie realizate ca amenajări mixte irigaţii-
drenaj pentru a proteja calităţile şi funcţiile solului şi ale apei
freatice;
 aplicarea lucrărilor specifice de întreţinere şi exploatare în
amenajările de desecare, cu adaptarea cadrului legal de acces a
utilajelor pentru execuţia lucrărilor;
 asigurarea cooperării proprietarilor de terenuri şi a autorităţilor
locale cu unităţile specializate ale A.N.I.F. pentru întreţinerea
amenajărilor de combatere a eroziunii solului
Îmbunătăţirea dezvoltării infastructurii legate de dezvoltarea şi
adaptarea agriculturii şi silviculturii
Obiective specifice:
• Creşterea eficienţei activităţii agricole prin îmbunătăţirea
aprovizionării cu input-uri şi o mai bună valorificare a produselor rezultate;
• Diminuarea riscului şi incertitudinii în agricultură prin reducerea
incidenţei fenomenelor naturale (secetă, inundaţii, eroziunea solului etc.);
• Ameliorarea calităţii mediului şi diminuarea surselor de poluare.
• Obiective operaţionale
• Construirea şi/sau modernizarea infrastructurii agricole: drumurile de
acces şi drumurile agricole de exploataţie, lucrările de corectare a torenţilor,
situate în fondul funciar agricol;
• Modernizarea şi/sau retehnologizarea sistemelor de irigaţii şi a altor
lucrări de îmbunătăţiri funciare (drenaje, lucrări de apărare împotriva
inundaţiilor etc.);

66
TEMA A VIII-A

CULTURA CEREALELOR, A PLANTELOR TEHNICE


ŞI HORTICOLE
8.1. Producţia de cereale şi plante tehnice - în agricultura
românească
Cultura cerealelor şi plantelor tehnice reprezintă un domeniu de bază
al agriculturii Românieidatorită următoarelor elemente:
– Suprafaţa posibil de cultivat cu aceste plante este de peste 8 milioane
hectare;
– Au o contribuţie esenţială în alimentaţia populaţiei;
– Reprezintă un element important în dezvoltarea zootehniei;
– Au un rol extrem de important în dezvoltarea industriei
alimentare;
– Contribuţie potenţială în producerea de biocombustibili.
Principalele specii de cereale şi plante tehnice întâlnite în
agricultura românească
În România, media anilor 2007-2009 arată că numai 53% din total
suprafaţă arabilă este cultivată cu cereale, faţă de cca 66% , cât era media în
perioada 1990-2000.Analiza structurii suprafeţei cultivate cu cereale în anul
2009, ne relevă faptul că 45% din suprafaţă a fost cultivată cu porumb, 44%
afost cultivată cu grâu, iar 11% a fost cultivată cu orz.
Suprafeţe foarte reduse se mai cultivă şi cu alte cereale precum orez,
ovăz, secară, etc.
Producţiile la hectar la cereale sunt mai mici decât media Uniunii
Europene şi variază mult de la un an la altul datorită condiţiilor climatice.
Astfel, la grâu, media anilor 2001-2006 a fost în România de 2580 kg/ha, iar
media pe Uniunea Europeană în aceeaşi perioadă a fost de 5000 kg/ha. a fost
în România de 2580 kg/ha. Producţiile care se obţin la grâu, ca de altfel şi la
alte plante de cultură au fluctuaţii foarte mari de la un an la altul ca de
exemplu 1540 kg în anul 2007 şi 3480 kg în anul 2008.
Instabilitatea producţiei interne de grâu în România generează
instabilitatea ofertei interne la un produs foarte important pentru securitatea
alimentară a populaţiei, fiind la originea volatilităţii preţurilor şi a
speculaţiilor pe piaţa grâului. Aaaaceste realităţi nu pot fi depăşite fără
implementarea unor tehnologii de cultură adecvate zonei climatice în care se
află România şi fără folosirea pe scară largă a irigaţiilor şi a inputurilor
purtătoare ale progresului tehnic (seminţe selecţionate, îngrăşăminte,
pesticide), aşa cum se întâmplă în celelalte ţări europene.

67
O altă cultură de mare tradiţie şi care ocupă an de an suprafeţe
însemnate în producţie este floarea-soarelui. România este cel mai important
producător european de floarea-soarelui, producând aproape 25% din totalul
producţiei europene.Suprafeţele cultivate anual variază între 800. 900 mii
ha, iar producţia medie la ha este în majoritatea anilor între 1400-1500kg.
În perioada 2007-2009, s-a impus ca o cultură importantă rapiţa de
toamnă, cultivată pentru ulei.Suprafeţele cultivate au oscilat între 365-435
mii ha,iar producţia la ha ajunge în anii favorabili la peste 1800 kg.
Alte specii semnificative din categoria culturilor de cîmp mai sunt:
-soia, cultivată mai puţin în ultimii ani (40-50 mii ha) cu producşii
medii de cca 1700-1800 kg/ha;
-cartoful, cultivat anual pe 260-280 mii ha şi producţii medii de 13-15
tone/ha;
-sfecla de zahăr, cu suprafeţe mult restrânse în ultimii ani (cca 20-30
mii ha) şi producţii medii de cca 30 tone/ha.
Specialiştii consideră că ceea ce se va întâmpla în domeniul producţiei
de cereale şi plante tehnice va reprezenta o componentă importantă a
viitorului agriculturii.
Contextul internaţional este în continuare favorabil pentru creşterea
producţiei de cereale şi plante tehnice, dar trebuie intensificată cercetarea
agricolă din următoarele motive:
• Se aşteaptă ca cererea mondială de alimente să crească cu 50 % până
în 2030 şi să se dubleze până în 2050, într-o perioadă în care se estimează că
cererea de biomasă destinată unor utilizări nealimentare va spori foarte mult;
• Emisiile generate de agricultură în U.E. totalizează 14 % din emisiile
de gaze cu efect de seră la nivel global;
• Rezervele mondiale de anumite produse alimentare de bază au scăzut,
ceea ce poate conduce la creşteri vertiginoase ale preţurilor alimentelor;
• Schimbările climatice pot afecta productivitatea culturilor agricole,
având consecinţe importante asupra veniturilor din agricultură ;
• Statele membre ale UE sunt încurajate să elaboreze o agendă strategică
de cercetare comună care să stabilească necesităţi şi obiective de cercetare pe
termen mediu şi lung în domeniul siguranţei alimentare, pentru adaptarea la
schimbările climatice în agricultură, prin atenuarea impactului acestora.
România trebuie să ţină cont în strategia de dezvoltare a agriculturii că
în prezent în Uniunea Europeană se elaborează o nouă politică agricolă
comună bazată pe:
– decuplarea ajutoarelor financiare de producţie ;
– standarde ridicate în privinţa protecţiei mediului, a siguranţei
alimentare şi a bunăstării animalelor ca cerinţã de bază pentru
primirea ajutoarelor financiare;
68
– mai mulţi bani alocaţi dezvoltării rurale spre deosebire de finanţările
directe;
– reducerea preţurilor intervenţioniste în mai multe sectoare.
Trebuie ţinut cont şi de contextul intern, în sensul că în economia
României, agricultura este mai importantă decât în orice altă ţară din Europa
(suprafaţa arabilă reprezintă 62,1%, în vreme ce media Uniunii Europene
este de 44%).
Dimensiunile expoataţiilor agricole şi posibilităţile lor economice sunt
foarte variate şi persistă numeroase probleme care afectează peformanţele şi
durabilitatea producţiei de cereale şi plante tehnice. Printre acestea menţionăm:
- Scăderea fertilităţii solului;
- Creşterea gradului de îmburuienare;
- Reducerea diversităţii culturilor;
- Profitabilitatea scăzută a producţiei de cereale şi plante tehnice
- Degradarea mediului înconjurător;
- Resursele climatice limitate, în condiţiile schimbărilor climatice
globale. Gravitatea problemelor variază regional şi chiar local.
În privinţa scăderii fertilităţii solului, putem arăta că aceasta este mai
pronunţată în privinţa conţinutului în fosfor al solului. Datele experimentale
arată o scădere continuă, dacă nu se aplică dozele de îngrăşăminte recomandate
de cercetare. Doza anuală de fosfor care menţine constant conţinutul acestuia în
sol este de 40-50 kg P2O5 /ha în partea de sud şi sud-est a ţării şi de 60 kg în
partea de nord-vest.
Cercetătorii din agricultură propun un program naţional de creştere a
fertilităţii fosfatice a solurilor. O altă problemă foarte dificilă este creşterea
continuă a gradului de îmburuienare care va constitui o gravă problemă
pentru generaţiile viitoare. Principala sursă o constituie terenurile nelucrate
iar cercetătorii propun în acest caz obligativitatea combaterii buruienilor,
inclusiv pe terenurile nelucrate şi sancţionarea prin lege a celor ce nu
combat buruienile. Scăderea biodiversităţii, respectiv reducerea numărului
de specii agricole cultivate precum şi monocultura şi rotaţiile scurte au
efecte nefavorabile, ducînd mai ales la acumularea de boli şi dăunători,
riscuri sporite etc.
Propunerile cercetătorilor se referă la promovarea folosirii
asolamentelor şi stimularea cultivării leguminoaselor,care pot aduce o
cantitate însemnată de azot în sol . Datele experimentale arată că în toate
condiţiile practicarea rotaţiei culturilor aduce un spor de producţie faţă de
monocultură (figura 1).
Tipuri de asolamente. Asolamentele se pot clasifica din mai multe
puncte de vedere dar criteriul cel mai utilizat are la bază structura
culturilor. După acest criteriu pot fi asolamente pentru cultura mare
69
(asolamente agricole) asolamente furajere, legumicole sau mixte. Fiecare
dintre acestea pot fi cu sau fără ierburi perene sau cu solă săritoare.
Pentru fiecare dintre grupele de asolamente, durata rotaţiei poate varia
între 2-6 ani sau chiar mai mult. Rotaţiile mai lungi care implică mai multe
specii sunt mai avantajoase, dar dacă numărul solelor este prea mare, se
crează dificultăţi în organizarea muncii, ca atare cele mai avantajoase sunt
asolamentele cu rotaţii de 4-6 ani.
Exemple de rotaţii de culturi pentru câteva asolamente agricole:
a) rotaţii de 2 ani pentru un asolament cu 2 sole: 1 grâu de toamnă;
2 porumb boabe. Este cea mai simplă rotaţie pe care o practică multe
gospodării particulare, dar nu este cea mai avantajoasă.
O variantă a acestei rotaţii este împărţirea celor 2 sole în jumătăţi
astfel încât în sola cu grâu să se semene şi orz iar în sola cu porumb să se
semene şi floarea soarelui, dar în acest caz floarea soarelui trebuie să
alterneze locul său în solă cu cel al porumbului, revenind practic în acelaşi
loc după 4 ani.
b) Rotaţii de 3 ani pentru asolamentul cu 3 sole:
1. soia + fasole: 2. grâu; 3. porumb;
1. soia + mazăre; 2. grâu; 3. porumb;
1. mazăre + fasole; 2. grâu + orz; 3. porumb;
c) Rotaţii de 4 ani pentru asolamentul cu 4 sole:
1. mazăre + fasole; 2. grâu; 3. porumb: 4. porumb sau porumb +
floarea soarelui sau sfeclă.
1. mazăre + fasole + floarea soarelui; 2. grâu; 3. porumb;
4. porumb + sfeclă.
d) Rotaţii de 5 ani pentru asolamentul cu 5 sole:
1. leguminoase pentru boabe; 2. cereale păioase; 3. prăşitoare; 4.
cereale păioase; 5 prăşitoare.
1. leguminoase + plante tehnice; 2. cereale păioase; 3. prăşitoare;
4. prăşitoare; 5. cereale păioase.
Există numeroase variante ale asolamentelor în funcţie de structura
culturilor şi zona ecologică. De mare interes se bucură şi asolamentele cu
ierburile perene sau cu leguminoase perene. Acestea au rolul de a contribui
la o bună furajare a animalelor, dar în acelaşi timp îmbogăţesc solul în azot,
contribuie la combaterea buruienilor şi la refacerea structurii solului.

70
Figura 1
Sporul de producţie obţinut prin practicarea rotaţiilor faţă de
monocultură la porumb (medii multianuale)

Sursa: Verzea Marian, comunicare personală


Profitabilitatea scăzută a producţiei de cereale şi plante tehnice este o
altă problemă majoră, datorată costurilor ridicate ale inputurilor şi preţurilor
mici de valorificare. Şi în acest caz cercetarea propune o serie de soluţii
bazate pe practicarea unor tehnologii cu inputuri reduse, îmbunătăţirea
calităţii şi identificarea domeniilor unde produsele pot fi competitive.
Tehnologiile super-intensive (dar şi agricultura practicată empiric) pot
produce: poluarea râurilor şi a apei freatice, erodarea solurilor, degradarea
peisajului etc. Principalele soluţii preconizate sunt:
- Stimularea agriculturii ecologice (limitată la un segment relativ mic din piaţă)
- Promovarea agriculturii conservative.
O provocare majoră a agriculturii este legată de resursele climatice
limitate, în codiţiile schimbărilor climatice. Se apreciază că va creşte
frecvenţa fenomenelor meteorologice extreme, iar zonele afectate de secetă
se vor extinde.De aceea sunt necesare la nivel naţional o serie de măsuri:
- Promovarea tehnologiilor pentru folosirea eficientă a apei (de tip “dry farming”);
- Perfecţionarea sistemelor şi tehnicilor de irigaţie;
- Implementarea programului de creare a perdelelor forestiere;
- Recomandarea soiurilor adaptate, rezistente la secetă şi arşiţă;
- Crearea de soiuri mai rezistente, etc.
71
8.2. Pomicultura românească în context european
În România, pomicultura reprezintă o ramură economică importantă,
datorită condiţiilor naturale favorabile, a tradiţiei indelungate şi a unei diete
în care fructele au un rol deosebit.
În perioada 1960-1990, pomicultura României a avut o evoluţie
ascendentă care s-a materializat în suprafaţa ocupată cu livezi - 350.000 ha,
organizarea în ferme de 120-150 ha, producţia de pomi altoiţi: peste 20
milioane/an, programe naţionale de dezvoltare pentru fiecare specie precum şi
ferme specializate pentru exportul de fructe. După anul 1990, multe din
plantaţiile pomicole preorăşeneşti au fost defrişate, locul lor find luat de vile,
platforme comerciale, platforme industriale,etc.
Chiar multe din plantaţiile unde s-a lucrat raţional au ajuns să dea
producţii mici şi de calitate slabă, datorită lisei de putere financiară a
proprietarilor care nu au avut bani pentru efectuare tratamentelor fitosanitare
sau alte lucrări costisitoare.
Piaţa a fost invadată de fructe străine la preţuri mari ceea ce a făcut ca
fructele să devină produse de lux. Efectele se resimt asupra sănătăţii
populaţiei, pensionarii, mai ales la oraş, dar şi copiii nu mănâncă suficiente
fructe. Există, bineînţeles şi o serie de efecte economice – finanţarea
economiilor din ţările exportatoare, concomitent cu sărăcirea populaţiei din
zonele cu tradiţie în producţia de fructe.
Micul producător român, fără tehnologie şi mijloace de producţie, fără
cunoştinţe tehnice şi fără un sistem eficient şi onest de valorificare a
producţiei nu poate face faţă concurenţei străine, unde pomicultorii sunt
organizaţi în cooperative, dispun de depozite moderne , de consultanţă de
specialitate,etc. În plus, sortimentul de soiuri în ţările dezvoltate se
îmbunătăţeşte permanent, în timp ce la noi, deşi există preocupări şi
rezultate în obţinerea de soiuri, acestea nu s-au răspândit în cultură. În
prezent avem un sortiment învechit de soiuri, la măr doar Golden Delicious
fiind încă un soi valoros şi pe plan internaţional.
Starea fitosanitară pune probleme deosebite, mai ales două probleme
sunt extrem de grave:
- focul bacterian (Erwinia amylovora) – la gutui, păr, măr;
- vărsatul prunului (Sharka, Prunus virus 6) – la sâmburoase.
Este nevoie ca situaţia actuală să fie îmbunătăţită rapid şi radical,iar
specialiştii în pomicultură au elaborat un plan de redresare a acestui
domeniu, care prevede, printre altele:
- Refacerea reţelei de pepiniere pomicole şi realizarea unui fond de
germoplasmă certificat, liber total de viroze (prin cooperare cu Institutul de

72
Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti-Mărăcineni, Staţiunile de
Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură şi Universităţile de profil).
- Finanţarea de către stat a producţiei de material săditor pomicol ;
- Continuarea pe baze noi a activităţii de ameliorare a soiurilor şi
portaltoilor punând pe primul loc rezistenţa genetică şi competitivitatea în
raport cu producţia soiurilor din alte ţări;
- Introducerea şi testarea în cultură a unor soiuri noi;
Finanţarea unor proiecte de noi plantaţii în zone cu vocaţie:
- pentru asociaţii de producători pe tipuri compacte;
- pentru fermieri şi arendaşi care au reuşit să concentreze suprafeţe de teren.
- Dezvoltarea creditului agricol şi susţinerea unor bănci care să
finanţeze producţia pomicolă (CEC, de exemplu).
- Realizarea în cadrul Universităţilor, ICDP şi Staţiunilor de Cercetare-
Dezvoltare pentru Pomicultură a unei reţele naţionale de loturi
demonstrative cu cele mai noi soiuri şi portaltoi, sisteme de cultură şi
sisteme de mecanizare;
- Dezvoltarea reţelei de consultanţă de specialitate;
- Eficientizarea Serviciului Public de Protecţia plantelor - prognoză şi
avertizare;
- Premierea prin subvenţii a producătorilor care se certifică în sistemul
pomiculturii integrate şi ecologice (biologice);
- Dezvoltarea în cadrul Asociaţiilor de Producători a unor centre de
depozitare şi condiţionarea fructelor,
Ambalaje moderne şi sisteme de asigurarea trasabilităţii (Ambalaje cu
elemente de recunoaştere a producătorului, numele produsului, brandul,
tipul de produs şi elemente de marketing);
- Dezvoltarea culturii arbuştilor fructiferi în zona submontană şi
montană: afinul, zmeurul, murul de grădină, coacăzul;
- Introducerea în cultură a unor specii pomicole noi ( kiwi, banana
nordului, curmalul chinezesc);
Lansarea unor produse cu Denumire Geografică Protejată: Mărul de
Voineşti, magiun, dulceaţă de nuci verzi, de cireşe amare, prune uscate,
ţuica de Buzău, Argeş, Văleni, Bihor, etc., caisată, vişinată, etc.
Toate aceste măsuri vor putea fi transpuse în practică prin conlucrare
strânsă între Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, universităţi,
Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gh. Ionescu Şişeşti”,organizaţiile
profesionale ale pomicultorilor şi bineînţeles, cu sprijin guvernamental.
8.3. Sectorul viti-vinicol din România
Cultura viţei de vie cultivată pentru producţia de struguri de masă dar
mai ales pentru producerea vinului este una din cele mai vechi îndeletniciri

73
agricole. Suprafata viticola mondiala a ajuns în prezent la 7.74 mil. ha, iar
producţia mondială de struguri la 677 992mii q în 2008.
România are un imens potential viticol, patrimoniul viticol actual (186
mii ha) ocupa 1.8% din patrimoniul agricol al Romaniei si 2.8% din
suprafata arabila.
Zone foarte favorabile - 75% din suprafata viticolă, respectiv:
- Regiunea viticola a Colinelor Dobrogei;
- Regiunea viticola a Dealurilor Moldovei;
- Regiunea viticola a Dealurilor Munteniei si Olteniei.
Zone favorabile - 25% din suprafata viticolă, respectiv:
- Regiunea viticola a Podisului Transilvaniei;
- Regiunea viticola a Banatului;
- Regiunea viticola a Nisipurilor si altor Terenuri Favorabile din Sudul Tarii;
- Regiunea viticola a Crisanei si Maramuresului;
- Regiunea viticola a Teraselor Dunarii.
În perioada 2000-2008 suprafeţele ocupate cu vii au scăzut de la cca
240 mii ha la cca 186 mii ha, cele mai mari scăderi fiind înregistrate la viile
nobile (de la 128 mii ha la 95 mii ha). În schimb, atât producţia totală de vin
cât şi cea de vin nobil nu au suferit scăderi semnificative,aceasta fiind în
medie anuală de cca 5400 mii hl, dar cu variaţii de la un an la altul, ca
urmare a codiţiilor climatice diferite. Producţia cea mai ridicată s-a
înregistrat în anul 2004(cca.6200mii hl) iar cea mai scăzută în anul
2005(cca. 2600 mii hl), ceea ce evidenţiază rolul condiţiilor de mediu în
realizarea producţiei.
Valorile producţiei medii la ha pentru via nobilă în perioada 2000-
2008 au avut de asemenea oscilaţii mari în funcţie de condiţiile climatice.
Cea mai mare producţie medie la ha s-a înregistrat în anul 2007 (8245
kg/ha),iar cea mai scăzută în anul 2005 (2716 kg/ha),dar în mod frecvent se
pot obţine producţii medii de peste 5000 kg/ha.
Pentru vinurile de calitate este necesar ca arealele de producţie să fie
certificate DOC, respectiv vinuri cu denumire de origine controlată. În ţara
noastră existau la nivelul anului 2008 doar cca 18 mii ha de vie înregistrate
DOC, din care 12500 ha pentru vinuri albe şi numai 5500 ha pentru vinuri roşii.
Cca 2/3 din suprafeţele înregistrate DOC sunt plantate cu soiuri străine
iar o treime din suprafeţe sunt plantate cu soiuri româneşti nobile.
Programul suport pentru sectorul vitivinicol
in perioada 2009-2013
Bugetul comunitar pentru programul de sprijin al sectorului vitivinicol
prevede pentru România alocarea unei sume anuale de 42,1 milioane euro.

74
Cele mai importante acţiuni care ar trebui realizate pentru creşterea
competitivităţii acestu sector sunt următoarele:
-Restructurarea si reconversia plantatiilor viticole;
-Asigurarea recoltei;
-Utilizarea mustului de struguri concentrat;
- Promovarea pe piete terte;
 Rezultate preconizate:
- Ritmul anual de infiintare a plantatiilor viticole ≈ 3500 ha;
- Reducerea vârstei medii a plantaţiilor viticole;
Creşterea suprafeţei plantată cu soiuri pt. vin DOC la ≈ 30 mii ha in
2015 şi cresterea ponderii producerii vinurilor DOC ;
- Potenţarea structurii calitative si a volumului exportului de vin;
- Cresterea anuala cu 4% a exportului de vinuri DOC si IG;
- Sporirea veniturilor producatorilor de vinuri DOC si IG;
- Protejarea patrimoniului viticol.
Tabelul 10
Principalele probleme ale sectorului vitivinicol romanesc şi posibile
soluţii de rezolvare
Identificarea problemei Soluţie potenţială
Faramitarea excesiva a Incurajarea de catre guvern a
suprafetelor cultivate cu vita de asocierii producatorilor agricoli
vie prin masuri directe
Lipsa finantarii pentru - Consilierea producatorilor pentru
continuarea investitiilor accesarea proiectelor cofinantate
de uniunea europeana
- identificarea de catre guvern a
unui sistem financiar de acordare a
creditelor bancare pentru
agricultura
Intarzierea tuturor categoriilor de Asumarea raspunderii fiscale a
plati datorate de guvern guvernului prin instituirea unor
termene exprese de plata si a unor
sanctiuni pentru nerespectarea
acestor termene
Pierderi financiare rezultate din Elaborarea unui act normativ
diferentele de curs valutar privind regularizarea diferentelor
de curs valutar pentru beneficiarii
proiectelor cofinantate de uniunea
europeana

75
Incapacitatea producatorilor Modificarea pndr pentru facilitarea
agricoli de a accesa proiecte depunerii proiectelor prin:
cofinantate de ue - Cresterea punctajelor pentru
producatorii viticoli
- Plata cofinantarii publice catre
beneficiar sa fie facuta dupa
efectuarea a 50% din valoarea
proiectului
Eficienta si transparenta actului - Aprobarea unui protocol intre
de control institutiile cu atributii de control in
piata vinului
- Asigurarea transparentei actului
de control
Piata nelegala a vinului - Modificarea conditiilor de
antrepozitare fiscala
- Controlul respectarii legislatiei
privind producerea si
comercializarea produselor
vitivinicole
- Aplicarea legii comercializarii
produselor alimentare
Munca sezoniera - Facilitarea accesului muncitorilor
sezonieri pe piata fortei de munca
prin debirocratizarea formalitatilor
de angajare
Promovarea vinului romanesc - Asocierea producatorilor in
vederea promovarii conceptului
“vin romanesc”
- Implicarea financiara a
guvernului pentru promovarea
produselor alimentare din romania
in piata interna
8.4. Problemele actuale ale sectorului legumicol
Legumicultura este o ramură horticolă de mare însemnătate pentru ţara
noastră. Deşi Legumele ocupă numai 3,4 % din suprafaţa arabilă, respectiv
între 220-240 mii ha anual, ele asigură 24 % din valoarea totală a producţiei
vegetale (2009). În tabelul 11.se prezintă sintetic situaţia din acest domeniu
în anul 2009.

76
Tabelul 11
Suprafeţe, producţii totale şi medii în legumicultura
României în anul 2009
Specificare Supraf. Prod. totală Prod. medie
totală (ha.) (tone) (kg./ha.)
Legume total, din care : 237.948 3.149.082 13.234
Tomate 47.429 752.576 15.867
Morcov şi rădăcinoase 16.974 205.142 12.085
Ceapă 33.922 374.565 11.041
Varză 43.305 848.553 19.594
Castraveţi 12.210 144.423 11.828
Ardei 20.090 246.549 12.272
Mazăre grădină 5.543 19.945 3.598
Fasole verde 10.750 52.951 4.925
Sursa : M.A.D.R.; I.N.S.
Pentru a vedea care este nivelul de competitivitate al legumiculturii
româneşti la nivel european, trebuie să spunem că producţiile medii care se
obţin în alte ţări (tone/ha) sunt următoarele (după sursa FAO):
ROMÂNIA = 13,2

-Olanda = 38,0
-Franţa = 30,0
-Spania = 25,0
-Italia = 23,0
-Ungaria = 22,0
-Bulgaria = 17,5
Vedem aşadar că faţă de statele cu legumicultură avansată, precum
Olanda, Franţa sau Spania, producţiile care se obţin în sectorul legumicol din ţara
noastră sunt între 35-53%. Chiar şi statele vecine Ungaria şi Bulgaria obţin
producţii de legume cu 4-9 tone la ha mai mari. Prezentăm în continuare (tabelul
12) producţiile medii la speciile principale de legume care se obţin în unele state
europene şi în SUA. Din datele prezentate , vedem de asemenea că producţiile
care se obţin la noi în ţară sunt mult mai mici decât în statele dezvoltate, şi chiar
mai mici decât în Bulgaria şi Ungaria.

77
Tabelul 12
Producţii medii – în 7 ţări U.E. şi S.U.A. – 2005 - to./ha.
Ţara Specia
Tomate Morcov şi Ceapă Vărzoase
rădăcinoase
România 15,8***) 13,1 11,0 19,6
Bulgaria 35,6***) 21,7 12,5 31,0
Ungaria 85,8***) 39,9 25,3 29,2
Franţa 173,9**) 22,41 21,6 22,3
Germania 211,3**) 53,5 45,6 51,7
Olanda 480,0*) 61,7 43,1 25,9
Italia 51,7***) 46,4 29,7 20,2
S.U.A. 77,3 40,9 53,9 41,4
Sursa : fao.org/statistics
*) Se produc în marea majoritate tomate de consum în seră
**) Se produc tomate de consum în sere şi solarii şi cantităţi de tomate câmp pentru
industrie (Italia, Franţa)
***) Se produc tomate de consum în solarii şi tomate în câmp pentru industrie
Consumul anual de legume în România rămâne unul foarte ridicat,ceea
ce corespunde da altfel cu indicaţiile specialiştilor în nutriţie (tabelul 13).
Tabelul 13
Consumul anual de legume (2008 ) kg./persoană
ŢARA Legume din care :
total Tomate Ceapă
România 198,40 48,65 18,59
Bulgaria 69,11 18,00 2,45
Ungaria 112,78 18,61 9,17
Franţa 140,92 25,83 5,47
Germania 87,67 15,86 5,97
Olanda 86,51 10,04 5,57
Italia 181,74 68,88 5,60
S.U.A. 118,73 35,63 10,42
Sursa : fao.org/statistics
Se observă faptul că, pe de o parte, România are un consum mare de
legume pe cap de locuitor, iar pe de altă, parte producţiile obţinute în ţară
sunt mai mici decât în alte state.Această situaţie a condus la un dezechilibru
între importul şi exportul de legume, care s-a manifestat în fiecare din
ultimii10-15 ani. Astfel , în anul 2009 au fost importate peste 153 mii tone
legume cu o valoare de cca 70 milioane euro, în timp ce exporturile au

78
însumat doar 32 mii tone cu o valoare de cca 22 milioane euro.Cele mai
mari cantităţi se importă la tomate, mai ales în perioada rece, dar din păcate
importăm cantităţi importante şi la morcov, sfeclă roşie, ceapă şi usturoi
,specii care pot fi cultivate eficient şi în ţara noastră.
Exploataţiile legumicole sunt în majoritate organizate ca persoane
fizice(77.027 exploataţii din totalul celor 78.275 înregistrate la ministerul de
resort). Acestea exploatează 28.276 ha, iar cele 1248 exploataţii persoane
juridice înregistrate produc legume pe 7.667 ha, numai 24 dintre acestea
avînd suprafeţe mai mari de 50 ha.
Tabelul 14
Structura exploataţiilor legumicole (%)
Specificare sub 1-5 5-10 10-50 50- peste
1 ha. ha. ha. ha. 100 100 ha.
ha.
Solarii şi sere 26 60 11 2,7 0,2 0,1
Legume câmp 34 53 10 2,8 0,1 0,1
În grădini, inclusiv 34 51 11 3,8 0,1 0,1
pentru
comercializare
Sursa : Institutul de Economie Agrară
Problemele actuale ale legumicultorilor sunt de ordin
organizatoric,tehnic şi legislativ.
□ Probleme organizatorice :
√ Suprafaţă de legume foarte mare (230 mii ha.)
√ Exploataţii cu suprafeţe reduse, slab utilate, exploatate extensiv,
randamente mici pe hectar şi profitabilitate redusă;
√ Producători cu pregătire profesională precară, dar curajoşi;
√ Concentrare practic inexistentă;
√ Producţia se comercializează în majoritate din fermă;
√ Producţia livrată din fermă se vinde pe diferite canale de angrosişti
nefiscalizaţi;
√ suprafeţe de legume neirigate, irigate improvizat,sau
dependente de sistemele mari.
□ Probleme legislative
● Codul fiscal. Piaţă dublu reglementată fiscal (fiscalizată şi
nefiscalizată). Producătorii de legume fiscalizaţi sunt concuraţi de afacerişti
şi importatori care-şi vând o mare parte din legumele importate, în pieţele
agroalimentare, nefiscalizat.
● Codul muncii : problematica zilierilor nerezolvată.
□ De conducere şi coordonare a sectorului

79
√ Management administrativ superficial :
- lipsă de receptivitate şi solicitudine,
- neimplicare în dezvoltarea sectorului.
Specialiştii în legumicultură apreciază că în pofida acestor probleme care
mai persistă, cei peste 78 mii producători, care cultivă azi 35.943 ha, pot, în mod
cert-în 3-4 ani - să asigure piaţa internă şi să creeze surplusuri pentru export, dacă
vor fi coordonaţi şi sprijiniţi în modernizarea exploataţiilor.
Ce ar trebui făcut pentru realizarea acestui obiectiv:
 Întocmirea unei strategii a dezvoltării legumiculturii.
Pentru etapa I-a : Asigurarea consumului intern;
Etapa a II-a : Asigurarea unor disponibilităţi pentru export, în vederea
recâştigării pieţelor tradiţionale
Măsuri de întreprins:
● Creşterea producţiei medii şi totale
- Inventarierea şi întocmirea unui program de modernizare a
exploataţiilor legumicole existente viabile comercial, în vederea creşterii
randamentelor pe hectar
- Prag minim de atins : 17,5 to./ha. (Bulgaria)
Căi:
1. Creşterea suprafeţelor ocupate cu culturi protejate (solarii).
2. Înfiinţarea sau extinderea unor ferme de câmp specializate,
amplasate în zonele favorabile preorăşeneşti.
3. Creşterea randamentelor medii pe hectar cu circa 4 tone, prin
modernizarea exploataţiilor existente.
4. Investiţii în depozite de păstrare specializate şi staţii de pregătire a
legumelor pentru livrare (sortare, calibrare, spălare, împachetare, cântărire,
etichetare, paletizare).
5. Program al Ministerului de Finanţe, prin P.N.D.R., de :
- curăţirea pieţelor de importatori, înregistrarea fiscală a angrosiştilor
interni şi fixarea unor proceduri privind activitatea lor.
6. Soluţionarea problemei „zilierilor” care-i obligă pe producătorii de
legume să vândă o parte din producţie nefiscalizat ca să-i poată plăti.
7. Soluţionarea procedurilor financiare (creditarea producţiei şi a
investiţiilor)
8. Specialiştii mai propun readucerea liceelor agricole în subordinea
M.A.D.R. privind coordonarea tehnică şi M.E.C.I. privind coordonarea
programei şi reînfiinţarea şcolilor profesionale specializate.
- Avem nevoie de un învăţământ tehnic horticol bazat pe practic,
similar celui medical, precum şi de o cercetare agricolă performantă,spijinită
şi finanţată de către stat.

80
9. Acoperirea deficitului prin exploataţii specializate, în principal prin
construirea a 400 ha solarii moderne (4,5 m. înălţime, 9 m.
deschidere).Acestea pot asigura producţii medii = 150 to./ha. Costurile
necesare sunt de circa 160 milioane euro (400.000 euro/ha.) şi ar putea fi
asigurate astfel: 80 milioane de la U.E. şi 80 milioane credite bancare. Pe
această cale ar fi create şi locuri noi de muncă (minim 6 oameni la ha).
Spaţiile protejate au o serie de avantaje printre care: gradul de
intensivizare şi mecanizare; eliminarea incertitudinii din spaţiile libere;
randamente mari = 150-220 to./ha; calitate uniformă şi
constantă;valorificarea rapidă a rezultatelor cercetării.
Principalele impedimente în realizarea acestui obiectiv sunt legate de
costurile ridicate : 250-450 mii europentru fiecare ha de solarii moderneşi
de necesitatea calificării adecvate a fermierilor.
Lucrul acesta va trebui însă făcut, dacă vrem să ajungem la o
legumicultură performantă, pentru că în momentul actual în europa există
30.000 ha acoperite cu sticlă şi 200.000 ha. acoperit cu plastic, în timp ce
în România există situaţia următoare:
Supr. (ha.) Prod.totală (to.)
- Sere : 100 20.000
- Sere neîncălzite : 300 36.000
- Solarii clasice : 5.500 600.000
-----------------------------------------------------------
Media/ha. = 112 tone
Pentru asigurarea necesarului de alte legume decât cele cultivate în
sere sau solarii se propune:
- Înfiinţarea unor ferme specializate în producţia de legume de câmp
60.000 to : 30 to/ha (producţie medie) = 2.000 ha.
2.000 ha : 100 ha pe fermă = 20 de ferme
- Costuri ferme : 2.000 ha x 25.000 euro/ha = 50 mil.euro, din care :
25 mil. U.E. şi 25 mil. credite bancare
- Depozitare 66 % din producţie = 40.000 tone însoţite de spaţii de sortare,
calibrare, spălare, cântărire, ambalare = 20 staţii a 2.000 tone capacitate.
- Costuri depozit + centru de livrare = 2,5 milioane pe locaţie,
respectiv costuri totale = 50 mil.euro.
Un avantaj important ar fi şi acela al locurilor de muncă nou create
care ar ajunge la 6.000 de persoane. (2.000 ha x 3 oameni/ha).
Calculele efectuate de specialiştii Societăţii Române a Horticultorilor
arată că necesarul de fonduri pentru modernizarea legumiculturii se ridică
la260 milioane euro,respectiv:
● 400 ha solarii = 160 milioane euro
● 2.000 ha legume câmp = 50 milioane euro
● 20 de depozite şi centre de pregătire a mărfii = 50 milioane euro
Total = 260 milioane euro
din care: 130 milioane U.E.milioane credite.

81
Există şi argumentul că acolo unde s-au făcut investiţii, rezultatele sunt
foarte pozitive. Aşa de exemplu, ASOCIAŢIA PRODUCĂTORILOR DE
LEGUME ŞI CARTOFI POIANA, JUDEŢUL CONSTANŢA, constituită
în anul 2002, are 20 de asociaţi, o suprafaţă arabilă 3.000 ha din care suprafaţa
cultivată cu legume 1.200 ha şi o productie totala de 480 mii to (media 40 tone
la ha). Asociaţia mai cultivă o suprafaţă cu cartof de 500 ha, cu o productie
totala = 170 mii to.Un alt exemplu este cel al FERMEI1 STOIAN (S.C.-S.R.L.)
de la PALAZU MARE – CONSTANŢA . Acesta cultivă 420 ha cu legume ,cu
o producţie medie de 25 t/ha şi are o capacitate de depozitare proprie = 5.000
tone în 2 depozite moderne,ceea ce îi permite să livreze la CARREFOUR circa
1.000 tone/an (24 % din valoarea de vânzare)
În ceea ce priveşte piaţa legumelor, respectiv modul de valorificare al
acestora, situaţia se prezintă sintetic în figura 2.

Figura 2
Modul de valorificare al legumelor

5%
15%

20% 60%

Intermediari

Direct in piata

Alte canale
Supermarket

Sursa: Institutul de Economie Agrara

82
TEMA A IX-A

SECTORUL ZOOTEHNIC DIN ROMÂNIA: STADIUL ACTUAL


ŞI PERSPECTIVE
9.1. Situaţia generală a zootehniei
În perioada anilor 2005-2008.sectorul zootehnic a contribuit cu 37-
39% la realizarea producţiei agricole totale.
Efectivul de bovine se ridică la cca 2,5 milioane capete urmând să
ajungă la cca 3,15 milioane capete până în anul 2013. Majoritatea
exploataţiilor care cresc vaci de lapte (peste 80%) au însă numai 1-2 vaci,
ceea ce îngreunează mult obţinerea de rezultate favorabile şi introducerea
progresului tehnic .De asemenea, cca 12% din exploataţii au un efectiv de
3-5 vaci iar exploataţiile viabile din punct de vedere economic, deci cu un
număr mai mare de 5 vaci, abia ating 8% din total.
Efectivul de ovine şi caprine a scăzut de la 16,45 milioane capete în
anul 1989, la 8,2 milioane capete în anul 2000, deci o scădere de cca 50%,
după care a început un proces mai lent de creştere, în anul 2009
înregistrându-se 10,9 milioane capete, prognoza pentru anul 2013 fiind de
12,8 milioane.
La porcine, descreşterea a fost şi mai pronunţată, astfel că de la
peste 11.6 milioane capete cât se înregisrau în 1989, efectivul a scăzut la
numai 4,8 milioane în anul 2000, ceea ce a condus la imposibilitatea
asigurării pieţei autohtone cu carne de porc din producţia românească,
respectiv o creştere accelerată a importurilor. Situaţia nu s-a mai îmbunătăţit
nici după anul 2000, efectivul de porcine la sfârşitul anului 2009 fiind de 4,2
milioane. Prognoza MADR prevede o uşoară creştere în anii viitori, urmând
ca în anul 2013 să se înregistreze 5,26 milioane porcine.
În privinţa producţiei medii de carne care se obţine la sacrificarea
unei bovine, evoluţia este pozitivă, în sensul că, faţă de anul 2000, când se
obţinea o producţie medie de 272 kg per animal sacrificat, acest indice a
crescut la 339 kg în anul 2009 şi urmează să ajungă la 431 kg în anul 2013.
La porcine, indicele menţionat a crescut uşor,de la 103 kg în anul
2005, la 107 kg în anul 2009 şi o estimare la 110 kg în 2013.
Producţia medie de lapte pe cap de vacă furajată a avut o creştere
constantă în perioada 1989-2009,de la 1958 litri la 3564 litri, dar cu toate
acestea suntem încă foarte departe de producţiile care se obţin pe plan
european. În anul 2009, producţia medie de lapte la nivelul Uniunii
Europene a fost de 8000 litri.

83
La ovine a crescut atât producţia medie de lapte,( media anilor2007-
2009 fiind în jur de 70 de litri) cât şi producţia medie de lână, (care a ajuns
la2,8 kg în 2009)
Datele statistice FAO arată că în România, consumul de carne pe
locuitor este mai scăzut decât în alte ţări europene, (54 kg consum mediu în
anul 2002 în România faţă de 77 kg în Cehia şi 78 kg în Polonia, în acelaşi
an).Tendinţa este ca şi acest indicator să crească, în anul 2007 ajungându-se
lacca 67 kg pe locuitor.
Pentru a asigura aprovizionarea populaţiei cu produse de origine
animală şi pentru valorificarea superioară a furajelor, zootehnia romînească
îşi propune următoarele obiective generale:
• Dezvoltarea durabila a producţiei zootehnice (pentru prezent cat si
pentru generatiile viitoare);
• Oferirea pentru piaţă a unor produse animaliere de siguranţă maximă
pentru sănătatea publică;
• Realizarea de produse a căror calitate comercială să răspundă
preferinţelor consumatorilor;
Priorităţile sectorului zootehnic sunt următoarele:
• Cresterea efectivelor de animale;
• cresterea competitivitatii fermelor zootehnice;
• cresterea nivelului productiilor in corelatie cu potentialul genetic al
animalelor;
• cresterea eficientei utilizării resurselor;
• diversificarea productiilor animale;
• adaptarea continua la schimbarile globale (climatice, socio-
economice, ale pieţelor);
• adaptarea la cerintele procesatorilor şi la preferintele
consumatorilor;
Pentru realizarea acestor obiective, cercetarea din domeniu trebuie să
acţioneze în următoarele direcţii:
 Dezvoltarea de noi strategii de hranire a animalelor, corelate cu
tendinţa de valorificare a resurselor furajere locale (pentru reducerea
importurilor) sau nou apărute pe piaţă (ex. subproduse de la
biocombustibili, amidon, etc.);
 Adaptarea strategiilor de nutriţie a animalelor de fermă la
schimbările globale (de piaţă, climatice, socio-economice).
 Cercetări interdisciplinare în vederea asigurării sănătăţii publice
(obezitate, boli cardiovasculare, osteoporoză) prin obţinerea unor alimente
de origine animală sănătoase;

84
 Corelarea normelor de hrană cu potenţialul genetic actual şi de
perspectivă al diferitelor specii, rase, linii şi hibrizi de animale de fermă;
 Mărirea conversiei producţiei vegetale în produse animaliere
pentru reducerea consumurilor specifice;
 Reducerea incidenţei contaminării nutreţurilor (micotoxine, agenţi
chimici, etc.) şi a impactului acesteia asupra sănătăţii animalelor şi
siguranţei produselor animale; Soluţii nutriţionale pentru îmbunătăţirea
calităţii produselor animaliere, raport optim carne /grăsime, produse fără
colesterol, etc.;
 Biotehnologii ecologice pentru conservarea, prepararea şi creşterea
valorii nutritive a nutreţurilor de volum şi a concentratelor pentru animale
 Dezvoltarea de procedee şi tehnici de inginerie genetică pentru dirijarea
sexului, producerea de animale transgenice, clonarea organismelor animale;
 Monitorizarea resurselor genetice animale (identificare,
caracterizare, clasificare, utilizare);
 Dezvoltarea biotehnicilor si biotehnologiilor de reproductie in scopul
obtinerii unor descendenti cu performanţe productive competitive d.p.d.v. economic;
 Elaborarea programelor pentru ameliorarea sau, dupa caz,
conservarea resurselor genetice;
 Elaborarea unor tehnologii de creştere, întreţinere şi exploatare
performante (specifice zonelor pedoclimatice româneşti) care să asigure
producţii maxime cantitativ şi calitativ, in conditiile protectiei mediului
inconjurator si bunastarii animalelor.
Pentru ca toate aceste direcţii de cercetare să se finalizeze cu rezultate
pozitive este necesară atragerea asociaţiilor profesionale în activitatea de
promovare a direcţiilor de cercetare identificate ca fiind prioritare prin
prisma dezvoltării durabile. Totodată este necesar să crească rolul
consultanţei agricole, inclusiv prin antrenarea mai puternică a cercetătorilor
la activitatea de acordare a asistenţei tehnice şi economice în ferme.
9.2 Producerea cărnii de pasăre-prezent şi perspectivă
În anul 2009 numărul de păsări sacrificate a fost de 226 milioane
capete, din care 195 milioane în abatoare industriale specializate.
Producţia de carne de pasăre a ajuns la 621 mii tone greutate vie (anul
2009).Costul de producţie al cărnii de pasăre în viu ajunge în Romînia la 80
eurocenţi/kg.Preţul include costul furajelor (50eurocenţi), costul puiului de
o zi (11 eurocenţi) şi alte cheltuieli (19 eurocenţi). Pentru comparaţie,
arătăm că în Olanda se obţine un kg de carne de pasăre în viu cu 70
eurocenţi ( din care preţul furajelor reprezintă 37 eurocenţi), iar în SUA
preţul în viu ajunge la numai 52 eurocenţi, din care 33 eurocenţi costul

85
furajelor.Rezultă că există o mare concurenţă în domeniul cărnii de pasăre,
iar crescătorii români trebuie să investească în continuare pentru a face faţă
acestei concurenţe. După abatorizare se ajunge la un cost total la nivelul
Uniunii Europene ( UE 27) de 1, 45 – 1,55 Euro/kg carcasă, ceea ce
reprezintă un cost, mai mare cu 36% decât în SUA şi cu 40% decât în
Brazili, unde se înregistrează:
- un cost mai mic cu furajele;
- condiţii mai favorabile (climă, costul cu forţa de muncă);
- costul cu bunăstarea siguranţa alimentelor mai mici decât în UE.
Principalele performanţe înregistrate la creşterea puilor de carne în
ţara noastră sunt prezentate în tabelul 15 iar producţiile totale realizate şi
greutatea la sacrificare sunt prezentate în tabelul 16.
Tabelul 15
Performanţe de producţie pui carne
INDICATOR U.M. Realizat
2000 2004 2005 2006 2007 2008 2009 Estimat
2013
Spor mediu zilnic (grame) 34,6 48,0 50,0 50,5 51,4 52,2 52,5 54,0
Consum specific (kg furaje/kg 2,2 1,91 1,88 1,84 1,86 1,86 1,85 1,80
furaje spor)
Pierderi prin (%) 8,7 5,0 5,4 4,5 5,6 4,2 4,4 4,0
mortalitate
Tabelul 16
Producţia de carne de pasăre în România
ANUL 2005 2006 2007 2008 2009 2013
Carcasă pasăre total (mii 308,6 273,3 304,9 343,0 388,7 484
tone), din care:
- în unităţi industriale 155,1 184,4 210,3 255,7 334,2 445
specializate (mii t)
Greutate medie carcasă 1,5 1,5 1,6 1,6 1,6 1,6
pui (kg/buc.)
- în unit. industriale 1,6 1,6 1,6 1,7 1,7 1,5
specializate (kg/buc.)
Ca urmare a investiţiilor făcute în sectorul creşterii şi abatorizării
păsărilor, a crescut gradul de aprovizionare a populaţiei cu carne de pasăre
produsă în România, care a ajuns în anul 2009 la 80%, urmând ca în anul
2013 să se asigure 98% din consumul de carne de pasăre din producţie
internă (tabelul 17)

Tabelul 17

86
Gradul de asigurare al consumului de carne de pasăre
din producţia internă
Anul 2006 2007 2008 2009 2013
Producţie internă - mii t. carcasă 273,3 304,9 343,0 389 484
Consum - mii t. 460,8 433,8 453,8 487 494
Producţie totală per consum total - % 59,3 70,2 75,5 80 98

Principalii producători de carne de pasăre de pe piaţa mondială rămân


SUA, cu o producţie de 16,7 milioane tone (din care peste 3 milioane tone
destinate exportului), China cu 12,6 milioane tone şi Brazilia cu 10,9
milioane tone. Uniunea Europeană în ansamblu produce 8,4 milioane tone,
cantitate aproximativ egală cu consumul comunitar.
Specialiştii în producţia avicolă apreciază că România are câteva
avantaje competitive pentru producerea cărnii de pasăre
 costuri scăzute pentru nutreţul combinat (România ocupă locul 6 în lume
ca producţie de porumb pe cap de locuitor, respectiv 269 kg porumb/cap loc.);
 costul scăzut cu forţa de muncă;
 dimensiunea afacerilor în avicultură este destul de bună şi în
continuă creştere;
 acces neîngrădit la noile tehnologii acceptate de UE;
 mediu de afaceri perfectibil până la nivelul celui european.
Pentru punerea în valoare a avantajelor competitive trebuie
adoptate următoarele soluţii:
 Sprijin intern pentru introducerea în cultura de cereale a suprafeţelor
nelucrate prin completarea plaţilor directe pe suprafaţă la nivelul plăţilor
directe din ţările vechi ale UE;
 Aplicarea politicilor agricole comune în vederea funcţionării pieţei cerealelor;
 Acordarea ajutoarelor de stat pentru realizarea angajamentelor
asumate voluntar în favoarea bunăstării păsărilor;
 Sprijin pentru creşterea gradului de finanţare prin fonduri europene
pentru modernizarea fermelor, a abatoarelor şi fabricilor de procesare în
vederea creşterii productivităţii muncii;
 Creditarea sectorului avicol atât pentru investiţii cât şi pentru
producţie la nivelul dobânzilor din UE;
 Eliminarea pieţei negre şi a evaziunii fiscale concomitent cu
reducerea TVA-ului la carnea de pasăre;
 Înfiinţarea Institutului de Cercetare – Dezvoltare pentru Avicultură.

87
TEMA A X-A

POZIŢIA AGRICULTURII ÎN SISTEMUL AGROALIMENTAR ŞI


ECONOMIA NAŢIONALĂ
10.1. Statistica agricolă şi conturile naţionale
Sistemul contabilităţii naţionale permite calcularea mai multor
indicatori dintre care cel mai important este Produsul Intern Brut (PIB).
Dinamica PIB ne oferă informaţii dacă există sau nu creştere
economică. De asemenea putem vedea care este aportul fiecărei ramuri
economice la formarea PIB, lucru care ne permite să analizăm nivelul de
dezvoltare al unei ţări. Atunci când raportul ramurilor primare (între care se
numără şi agricultura) este mare, se consideră că economia unei ţări este
puţin dezvoltată, pe când o pondere a sectorului terţiar ne indică o economie
aflată în faza dezvoltării postindustriale.
Produsul Intern Brut reprezintă valoarea producţiei totale de bunuri şi
servicii finale. Un produs final este un produs realizat şi vândut în vederea
consumului ca atare sau destinat investiţiilor. PIB nu ia în calcul produsele
intermediare şi se poate calcula cel puţin în două moduri, ambele ajungând
însă la acelaşi rezultat.
a) Primul mod de calcul:
PIB = consumul final + formarea brută de capital fix + variaţia
stocurilor + exporturile nete.
Consumul final reprezintă cheltuielile pentru bunuri şi servicii, fie din
gospodărie, fie la nivel guvernamental. Formarea brută de capital reprezintă
investiţiile noi şi înlocuirea instalaţiilor vechi (amortismentul), ier exportul
net reprezintă diferenţa între export şi import.
b) al doilea mod de calcul:
PIB=Suma valorii adaugate brute a ramurilor de activitate +TVA pe
produse +alte impozite pe produse +taxe vamale-subventiile pe produse.
10.2. Sectorul agroalimentar din România – evoluţii după 1990
Sectorul agroalimentar - reprezentat de agricultură şi industria
alimentară – ocupă un loc important în economia ţării noastre atât sub
aspectul populaţiei ocupate cât şi al valorii adăugate create.
Dacă luăm în considerare întreg sectorul agroindustrial care include ca
ramuri primare agricultura, silvicultura, pescuitul şi exploatarea forestieră
împreună cu industriile prelucrătoare adiacente, ajungem la o pondere a
populaţiei ocupate de 41,4% în anul 2000 şi 31,9% în anul 2005 (Anuarul
statistic, 2006). În privinţa valorii adăugate brute (componenta cea mai

88
importantă a PIB) aceasta a crescut în perioada 1990-1995 la circa 20% iar
după anul 1996 a scăzut la circa 11% în anul 2005 (agricultură, silvicultură,
exploatarea forestieră şi pescuit) iar numai pentru agricultură la 10,7%.
Scăderea a continuat si in 2006, ca urmare a conditiilor climatice mai putin
favorabile, ajungind la circa 8%.
Agricultura a fost şi rămâne o ramură de primă importanţă a economiei
României, datorită următoarelor considerente:
- suprafeţele şi fertilitatea terenurilor agricole româneşti constituie un
potenţial agricol semnificativ;
- o parte însemnată a populaţiei ţării este ocupată în agricultură (cca.
30%) sau trăieşte în mediul rural (circa 45%).
Se mai menţionează că în perioada antebelică, România a fost un important
exportator de cereale, iar în perioada comunistă agricultura a reprezentat o sursă
importantă de devize (în medie în perioada 1965-1985 se exportau produse
agricole în valoare de circa 1 miliard de dolari anual). În perioada 1980-1989
agricultura a transferat spre alte sectoare o valoare însemnată, calculată de unii
autori la circa două miliarde dolari. Acest transfer a fost prezent de altfel în toată
perioada construcţiei socialiste.
În perioada de tranziţie, după anul 1990, agricultura a cunoscut o
scădere a producţiei mai mică decât cea înregistrată în majoritatea ramurilor
industriale şi a absorbit o parte din forţa de muncă disponibilizată din
sectorul industrial.
Unul din indicatorii cei mai importanţi care caracterizează activitatea
economică este productivitatea muncii. În agricultură este foarte important
să definim două tipuri de productivitate, respectiv productivitatea pe
unitatea de suprafaţă şi productivitatea pe muncitor. În funcţie de
intensitatea muncii şi de investiţiile făcute, pot exista diferenţe mari între
cele două tipuri de productivitate.
Este cunoscut că productivitatea se exprimă totdeauna sub forma unui
raport, de exemplu numărul de muncitori / tona de produs finit sau numărul
de ore lucrate / numărul de utilaje realizate într-o uzină etc.
Modelul bazat pe creşterea mai accentuată a productivităţii muncii este
caracteristic ţărilor dezvoltate din Europa şi America de Nord. El se bazează
pe reducerea numărului de muncitori din agricultură prin introducerea
mecanizării şi automatizării, în condiţiile în care suprafeţele destinate
agriculturii sunt relativ suficiente.
Modelul bazat pe creşterea mai accentuată a productivităţii terenului
este caracteristic ţărilor asiatice suprapopulate (mai ales China şi Japonia) în
care suprafaţa agricolă care revine unui locuitor este deosebit de redusă.
O comparaţie între productivitatea pe muncitor şi productivitatea pe
hectar arată că productivitatea la hectar este de 10 ori mai mare în Japonia
89
decât în SUA dar producţia pe muncitorul ocupat în SUA este de 10 ori mai
mare decât în Japonia.
În privinţa productivităţii muncii, se mai poate spune că în ţările
dezvoltate numărul de persoane care revin în sarcina unui muncitor agricol
este de 1:20 (5% din populaţie lucrează în agricultură) iar în România acest
raport este de aproximativ 1:7 (o persoană ocupată în agricultură produce
alimentele pentru 7 persoane).
Pentru a caracteriza productivitatea muncii în agricultură, mai putem
spune că deşi populaţia ocupată în agricultură depăşeşte în ţara noastră 30%,
ea nu furnizează decât 10-12% din valoarea PIB.
În ţările dezvoltate, datorită productivităţii marginale scăzute a
capitalului, agricultura a devenit o ramură asistată a economiei, primind
subvenţii importante care pot ajunge până la 800 euro/ha.
10.3. Integrarea agriculturii în economia agroalimentară
Agricultura are ca prim obiectiv obţinerea de produse alimentare necesare
societăţii. Astfel de produse se caracterizează prin următoarele trăsături:
- comestibilitate, însuşirea de a putea fi consumate fie ca atare (legume şi
fructe de obicei) fie după prelucrare (grâul este mai întâi transformat în făină şi
apoi în pâine; rapiţa sau floarea soarelui sunt prelucrate pentru obţinerea
uleiului etc.).
- o anumită capacitate nutritivă (reprezentată de conţinutul în proteine,
aminoacizi, capacitate energetică etc.).
Satisfacerea nevoilor alimentare presupune asigurarea unei anumite
capacităţi energetice (consumul de calorii fiind dependent de intensitatea
activităţii organismului uman), dar şi de asigurarea unui echilibru între
elementele nutritive.
- perisabilitatea este o altă caracteristică a alimentelor, care le asigură o
durată scurtă de viaţă.
- producţia sezonieră a unui număr important de produse alimentare,
precum şi distribuţia în mod inegal din punct de vedere geografic.
În consecinţă, problematica stocării, a păstrării, condiţionării şi distribuţiei
prezintă în cazul produselor alimentare o importanţă la fel de mare ca cea a
producţiei propriu – zise.
Pe măsura dezvoltării economice a societăţii umane a avut loc un
proces de adâncire a diviziunii sociale a muncii, o sporire a veniturilor
populaţiei şi o schimbare a obiceiurilor alimentare în ceea ce priveşte
conţinutul şi structura raţiei alimentare. Schimbările privesc frecvenţe de
consum a unor alimente ca şi modul de preparare a acestora. Ca urmare a
călătoriilor şi a schimburilor comerciale, dieta alimentară s-a diversificat,

90
astăzi oamenii dintr-o anumită zonă având acces la alimentele care se
produc la mii de kilometri distanţă.
Această situaţie a presupus dezvoltarea mai multor activităţi în afara
producţiei propriu – zise, respectiv condiţionarea, ambalarea, transportul,
stocarea, prelucrarea produselor.
Pe baza separării activităţilor şi apoi pe baza integrării acestora într-un
sistem, s-a ajuns la formarea lanţurilor agroalimentare şi ulterior a filierei generale
agroalimentare.
Filiera agroalimentară reprezintă un ansamblu de activităţi care în
interdependenţa lor sunt orientate spre satisfacerea nevoilor alimentare ale
unei ţări.
În economie există filiere agroalimentare specifice diferitelor produse
sau grupe de produse, precum şi filiera agroalimentară generală care
integrează filierele specifice diferitelor produse sau grupe de produse
formând economia agroalimentară în ansamblul ei.
Filierele agroalimentare specifice unor grupe de produse sunt bine
reprezentate în ţările Europei vestice. De exemplu în Franţa există mai multe
filiere agroalimentare care au un scop final bine stabilit şi anume producerea
unui anumit aliment care să fie cerut şi competitiv pe piaţă. Se cunosc filiera
vinului, a laptelui, a zahărului, a conservelor din legume şi fructe etc.
Această filieră înglobează atât producătorii agricoli cât şi pe colaboratorii
din amonte (producători de maşini, tractoare, pesticide, îngrăşăminte, seminţe)
cât şi pe cei din aval (industria alimentară, transport, comerţ etc.).
Economia agroalimentară reprezintă un sector al economiei naţionale
şi anume sectorul agroalimentar.
Acesta este constituit din 6 componente:
- agricultura;
- industriile alimentare;
- distribuţia;
- alimentaţia publică;
- industrii care folosesc materie primă agricolă, dar care nu sunt
destinate alimentaţiei (industria textilă, pielărie, fabricarea de biocarburanţi,
uleiuri industriale etc.);
- sectorul de export – import.
În cadrul sectorului agroalimentar agricultura reprezintă un furnizor de
produse alimentare care se pot consuma fără prelucrare industrială (legume,
fructe, ouă, lapte) sau sunt destinate ca materii prime pentru obţinerea de
produse prelucrate destinate consumului final (uleiuri alimentare, mezeluri,
brânzeturi, conserve de diferite tipuri etc.).
Pe măsură ce creşte dezvoltarea economică iar veniturile populaţiei
cresc, valoarea adăugată finală conţine o parte din ce în ce mai mică a
91
produsului agricol, crescând în schimb valoarea transformărilor şi a
distribuţiei. Întrucât deseori apar nemulţumiri şi chiar conflicte între
producători, procesatori şi distribuitori, se impune tot mai mult integrarea
activităţilor din filiera agroalimentară, respectiv stabilirea de relaţii
reglementate şi instituţionalizate între activităţile care concură la formarea
produsului final.
Aceste relaţii sunt fie reglementate la nivel guvernamental (norme,
standarde etc.) fie, cel mai adesea, se stabilesc la nivel contractual între
participanţii la formarea produsului final.
Principalele modalităţi de integrare sunt fie integrarea contractuală
(integrare parţială), fie integrarea prin proprietate (integrarea propriu – zisă)
prin întreprinderi comune, fuziunea unor întreprinderi sau alte modalităţi.
Integrarea poate să fie orizontală, verticală sau combinată.
Integrarea verticală urmăreşte gestiunea unui produs de la materia
primă la produsul final.
Integrarea orizontală urmăreşte organizarea producătorilor
preponderent în sisteme cooperatiste (se asociază de obicei producătorii
unui anumit sortiment de mărfuri, de exemplu producătorii de carne de porc)
care au totuşi în vedere şi colaboratorii din aval şi amonte.
Avantajele integrării agroalimentare
- prin integrarea pe filieră se asigură stabilitatea desfacerii, producţiei
şi implicit a veniturilor producătorilor;
- se intensifică specializarea ca element de progres al productivităţii;
- se simplifică circuitele tehnologice şi comerciale;
- are loc o reducere a costurilor;
- se asigură un management mai eficient, ca urmare a elaborării în
comun a unor decizii;
- unităţile integrate au o competitivitate mai puternică pe piaţă.
Inconvenientele integrării agroalimentare
Pe lângă numeroasele şi certele avantaje, integrarea unităţilor
agroalimentare are şi unele inconveniente de care trebuie ţinut seama în
momentul în care se decide un protocol de colaborare. Astfel apare:
- îngustarea sferei de acţiune a spiritului antreprenorial;
- dependenţa excesivă a producătorului de integrator.
Prin integrator se înţelege o mare unitate care preia sau prelucrează
producţia agricolă de la un număr mare de ferme. Integratorul poate fi o fabrică
de produse lactate, o fabrică de zahăr sau de conserve de fructe şi legume etc.
Marii integratori au posibilitatea de a oferi producătorilor avansuri sau alte
avantaje care să faciliteze obţinerea producţiei contractate, în schimb au
posibilitatea de a impune un anumit preţ de preluare a producţiei.

92
Există păreri diferite privind eficienţa modelelor de integrare precum
şi opţiuni diferite între modelul de producţie cooperatist şi modelul
integratorului industrial.
10.4. Principalele caracteristici ale economiei
agroalimentare
a) Economia agroalimentară este un sistem complex datorită în primul
rând multitudinii de agenţi economici şi profilului diferit al fiecărei firme;
b) Economia agroalimentară este un sistem dinamic. Cerinţele
consumatorilor evoluează şi economia agroalimentară trebuie să se adapteze
la aceste schimbări. Pe de altă parte, progresul tehnic impune schimbări de
tehnologie care, dacă nu sunt adoptate rapid, nu pot face faţă concurenţei.
c) Economia agroalimentară reprezintă un sistem bioeconomic. Această
caracteristică este dată în primul rând de faptul că în agricultură se lucrează cu
organisme vii – plante şi animale – iar în al doilea rând de faptul că legile
economice acţionează ca în oricare domeniu al producţiei materiale;
d) Economia agroalimentară este un sistem deschis cu centre de comandă
multiplă şi reglare mixtă. Deşi autonome, fermele agricole depind în mare
măsură atât de politica agricolă europeană cât şi de cea naţională. În acelaşi
timp există nivele decizionale chiar la nivel judeţean, dar în elaborarea
măsurilor de dezvoltare a agriculturii se implică şi asociaţiile de producători,
sindicatele agricole şi alte organizaţii.

93
TEMA A XI-A

RESURSELE ÎN AGRICULTURĂ
11.1. Definirea şi clasificarea resurselor agricole şi a
factorilor de producţie
Resursele pot fi considerate ca elemente componente ale procesului de
muncă sau drept componente ale avuţiei naţionale. Avuţia naţională este
constituită din ansamblul resurselor umane, naturale, materiale, precum şi
potenţialul creativ al naţiunii. Deşi există mai multe definiţii ale resurselor,
reţinem că resursele reprezintă ansamblul elementelor, împrejurarilor şi
premizelor utilizate direct sau indirect la producerea de bunuri economice.
În mod concret, în agricultură se apreciază că în categoria resurselor intră
trei componente esenţiale: pământ, muncă şi capital, cărora unii autori le
adaugă pe cea de-a IV-a categorie – organizarea muncii, în sensul de
conducere – management.
În literatura economică se mai foloseşte şi conceptul de factori de
producţie. Aceştia reprezintă bunurile şi serviciile necesare în procesul de
producţie sau care influenţează asupra acestuia, elemente care sunt utile şi
individualizate în acest proces.
Se observă că între cele două noţiuni există puncte comune dar se poate
considera că resursele sunt elemente care ar putea intra sau influenţa un proces
de producţie în timp ce factorii de producţie sunt cei care efectiv sunt folosiţi în
acest proces. Având în vedere că între noţiunile de resurse de producţie şi
factori de producţie -diferenţele sunt mici, unii autori consideră că cele două
concepte sunt sinonime. Alţi autori consideră că factorul de producţie are o
semnificaţie mai largă, cuprinzând atât resursele propriu – zise cât şi condiţiile
şi cauzele care determină rezultatul producţiei. În cursul de faţă, pentru
simplificare, considerăm că atât resursele cât şi factorii de producţie au aceaşi
semnificaţie şi vor fi trataţi ca atare.
Se consideră că factorii de producţie fac parte din două categorii,
respectiv factorii consumabili (munca directă, energia şi materiile prime) şi
factori de stoc (maşini şi utilaje, pământul).
Factorii de producţie se mai pot împărţi şi în următoarele trei categorii:
- factori naturali (pământ, păduri, ape, climă);
- muncă (muncitori direct productivi, specialişti, manageri);
- capital (maşini, utilităţi, construcţii, materii prime).
O altă clasificare, utilă atunci când se pune problema alocării şi
introducerii în costuri a diferitelor resurse sau factori, împarte factorii de
producţie în alte trei categorii:

94
- factorii ficşi (construcţii, utilaje) la care nu este neapărat necesar să
se pună problema volumului de alocare;
- factori limitat – variabili – reprezentând mijloacele de producţie cu
durată lungă de utilizare (tractoare, maşini, etc.)
- factori variabili – în cadrul cărora pot fi incluse mijloace de
producţie consumabile în mod curent şi relativ uşor divizibile.
În sinteză, factorii de producţie sunt acele elemente care intră în
procesul de producţie, reprezentând condiţii necesare şi suficiente pentru
desfăşurarea acestui proces din care rezultă bunuri economice.
11.2. Criterii de clasificare a resurselor şi factorilor de
producţie din agricultură
Există mai multe criterii după care putem clasifica resursele şi factorii
de producţie, între care amintim:
a) După natura resurselor, acestea se pot clasifica astfel:
- resurse naturale (pământ, plante, animale, îngrăşăminte naturale);
- resurse economice sau materiale – în care sunt incluse toate
mijloacele tehnice utilizate;
- resurse sociale (umane) în care sunt incluse resursele de forţă de
muncă, de la muncitori şi până la manageri şi specialişti.
b) După caracterul resurselor, deosebim:
- resurse regenerabile respectiv acelea care pot fi folosite în mai multe
cicluri de producţie, nu sunt epuizabile. Aici intră solul şi fertilitatea sa (cu
condiţia unei exploatări corespunzătoare), îngrăşămintele organice,
seminţele etc.
- Resursele neregenerabile – adică acelea care depind în general de
utilizarea combustibililor convenţionali utilizaţi direct ca sursă energetică
sau ca materie primă pentru producerea de îngrăşăminte, pesticide, etc.
c) După dependenţa resurselor faţă de volumul producţiei, deosebim:
- resursele constante. Indiferent dacă producţia este mai mică sau mai
mare, acestea işi păstrează volumul. Este vorba de construcţii, sisteme de
irigaţii, resursele care grevează cheltuielile fixe ale întreprinderii, etc.
- Resursele variabile al căror volum este dependent de volumul
producţiei (îngrăşăminte, seminţe, carburanţi, etc.)
d) După sursă sau provenienţă, resursele se mai pot împărţi în:
- resurse proprii;
- resurse împrumutate.
Există şi alte criterii pentru clasificarea factorilor de producţie precum
şi criterii specifice pentru clasificarea factorilor de producţie, dar
considerăm că nu este cazul să le prezentăm aici.

95
11.3. Principalele categorii de resurse ale agriculturii
Este important de reţinut că cele mai importante categorii de resurse
care se utilizează în producţia agricolă sunt următoarele:
- resursele materiale (economice);
- resursele umane;
- resursele financiare;
- resursele informationale .
Resursele materiale (economice) cuprind mijloacele tehnice de
mecanizare a lucrărilor agricole, construcţiile, mijloacele de transport,
mijloacele energetice (electrice şi tehnice), mijloace de chimizare (produse
şi instalaţii) şi apa pentru irigat. Resursele economice au valoare de piaţă,
fiind rezultatul muncii depuse anterior. Utilizarea lor în procesul de
producţie impune costuri care pot fi costuri fixe (de exemplu amortismentul
constructiilor) sau costuri variabile în funcţie de volumul fiecărui factor
alocat procesului de producţie.
Creşterea producţiei şi productivităţii muncii este indiscutabil legată de
resursele materiale, de cantitatea şi calitatea acestora. Creşterea productivităţii
muncii în producţia vegetală depinde într-o măsură însemnată de mijloaele
moderne de producţie. Trecerea de la lucrările executate cu tracţiune animală la
mecanizare a ridicat extrem de mult productivitatea muncii care apoi a sporit
continuu pe măsura apariţiei unor tractoare cu puteri tot mai mari, a unor utilaje
care execută mai multe lucrări la o singură trecere, a unor combine
autopropulsate de mare capacitate, etc.
Resursele umane sunt reprezentate de forţa de muncă necesară pentru
executarea lucrărilor agricole dar şi pentru îndrumarea tehnică, organizarea,
conducerea şi gestionarea tuturor resurselor existente în unităţile agricole.
În agricultură, fiecare resursă în parte are un rol determinat în
obţinerea rezultatului final, dar resursele umane, privite atât cantitativ, dar şi
calitativ prezintă cea mai ridicată dinamică şi au influenţă hotărâtoare asupra
rezultatelor activităţii productive din agricultură.
Forţa de muncă constituie componenta principală a sistemului
resurselor prin care sunt activizate celorlalte resurse şi factori ai activităţii
de producţie. În acelaşi timp, forţa de muncă este factorul care conduce
procesul de perfecţionare continuă a mijloacelor de producţie. De activitatea
factorului uman este legată de asemenea stabilirea şi aplicarea tehnologiilor
de producţie specifice zonei sau specifice caracterului producţiei.
Alegerea variantei optime din punct de vedere tehnic şi economic ţine de
nivelul de instruire profesională şi de capacitatea decizională a resursei umane.

96
Deşi în perioada 1990 – 2000, în România a existat o uşoară tendinţă
de creştere a numărului de persoane ocupate în agricultură, pe termen lung
tendinţa este de diminuare a forţei de muncă, atât în cifre absolute cât şi
relative. De fapt este o tendinţă generală a tuturor ţărilor cu economie în
curs de modernizare. Ponderea persoanelor care lucrează în agricultura
românească s-a redus, de la circa 40% în anul 1996 la sub 30% în 2008.
Din punct de vedere al pregătirii profesionale se manifestă situaţii
foarte diferite. În marile exploataţii constituite pe scheletul fostelor forme de
stat sau în unele exploataţii unde este luat teren în arendă întâlnim muncitori
agricoli cu pregătire foarte bună, care pot lucra pe utilaje complexe, dar şi
specialişti cu studii superioare. În exploataţiile agricole mici, îndeosebi în
cele de subzistenţă sau semisubzistenţă, nivelul de pregătire este precar,
fiind necesară intensificarea activităţii Agenţiei Naţionale de Consultanţă
Agricolă pentru organizarea de cursuri pregătire profesionala.
Resursele funciare sunt reprezentate de totalitatea suprafeţelor de
pământ folosite în agricultură, atât cantitativ cât şi calitativ.
Dacă ne referim la întregul fond funciar atunci luăm în calcul întreaga
suprafaţă a ţării, fie că aceasta este sau nu cultivată.
Din acest punct de vedere, suprafaţa fondului funciar în România este
de 23.839.000 ha2. România deţine 0,18% din suprafaţa lumii şi se situează
pe locul 80 în lume şi pe locul 12 în Europa (ponderea în suprafaţa Europei
fiind de 4,81%). Suprafeţele de teren care se folosesc pentru a obţine
producţii agricole, fie că sunt sau nu cultivate formează suprafaţa agricolă.
Unele suprafeţe sunt lucrate anual, altele periodic, iar altele, cum este cazul
păşunilor sau fâneţelor- nu sunt supuse lucrărilor agricole, dar constituind o
bază furajeră, fac parte din terenul agricol.
Prin categorie de folosinţă a terenului se înţelege modul cum este
folosit un teren oarecare. Se deosebesc 5 categorii de folosinţă: terenuri cu
destinaţie agricolă, forestieră, aflate permanent sub apă, terenuri intravilane
(aferente localităţilor rurale şi urbane) şi terenuri cu destinaţie specială
(pentru transporturi rutiere, feroviare, aeriene etc.).
La categoria „teren agricol” se încadrează suprafeţele cu teren arabil,
păşunile, fâneţele, viile şi livezile.
Categoria „teren arabil” cuprinde orice suprafaţă de teren care poate fi arată
(inclusiv terenul de pe pante cu o înclinaţie de până la 30% dacă acesta nu este
acoperit cu vegetaţie forestieră) şi cultivată cu diferite plante. Deşi terenul cultivat
cu viţă de vie şi pomi, teoretic poate fi arat (cel puţin între rânduri), prin
convenţie acesta nu face parte din teren arabil întrucât este arat pe întreaga
2
Pentru toate datele privind suprafeţele de teren şi are alte date statistice, trebuie consultat
Anuarul Statistic, întrucât de la un an la altul există unele diferenţe în evaluarea suprafetelor
diferitelor categorii de teren.

97
suprafaţă doar la intervale mari de timp. Categoria „arabil” reprezintă cea mai
importantă folosinţă, întrucât plantele care se cultivă pe această suprafaţă sunt
indispensabile în alimentaţia oamenilor, în furajarea animalelor sau pentru
diferite industrii. În România, prin lege, este interzisă scoaterea suprafeţelor de
teren arabil pentru alte folosinţe agricole sau neagricole.
România dispune de circa 14,8 milioane ha teren agricol, ceea ce reprezintă
62% din suprafaţa totală, iar din aceasta, circa 9,4 milioane ha este arabil (tabelul
18). Pentru un locuitor revin 0,65 ha teren agricol, din care 0,41 ha este arabil
(dar din aceasta numai 0,18 ha este de calitatea I-a şi a II-a). Resursele pentru
creşterea suprafeţei arabile sunt limitate (circa 400.000 ha) şi pot fi: cultivarea
terenurilor inundabile din luncile râurilor, după o prealabilă îndiguire (soluţie
respinsă în prezent de mulţi oameni de ştiinţă, în special de ecologişti),
îmbunătăţirea terenurilor nisipoase şi sărăturate, cultivarea unor păşuni şi fâneţe
situate pe terenuri plane, dar care dau în prezent producţii mici.
Din punct de vedere al suprafeţei de teren arabil care revine pe un
locuitor, România se situează aproape de media mondială care este de 0,40
ha / locuitor. Această suprafaţă este foarte redusă în Belgia şi Olanda (0,07 –
0,08 ha) dar prin producţii agricole ridicate aceste ţări compensează deficitul
de suprafaţă.
Tabelul 18
Situaţia fondului funciar în România pe folosinţe3
Folosinţa Suprafaţă Folosinţa Suprafaţa
Mii ha % Mii ha %
Arabil 9383 39,4 Păduri 6681 28,0
Păşuni 3331 14,0 Ape, bălţi 893 3,7
Fâneţe 1471 6,1 Drumuri 394 1,7
Vii 299 1,2 Curţi, 631 2,7
construcţii
Livezi 307 1,3 Teren 449 1,9
neproductiv
Total 14.791 62,0 Teren 9048 38,0
agricol neagricol
Total general 23839 100
Sursa: Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale
Suprafeţe reduse de teren arabil care revin la un locuitor întâlnim şi în
Germania, Austria, Franţa, Cehia, Italia (între 0,13 – 0,35 ha) în timp ce în
Bulgaria, Ungaria, Spania, Danemarca au acest indice apropiat de cel din
România (0,40 – 0,55 ha). Cu mult superior mediei mondiale sunt câteva
ţări mari între care S.U.A şi Rusia (cu 0,90 ha arabil pentru un locuitor).
3
Pentru situaţia al zi trebuie consultat Anuarul Statistic

98
Din punct de vedere al calităţii solului, acesta se poate grupa în 5 clase
de calitate.
Se folosesc două clasificări, prima fiind a Institutului de Geografie
Fotogroammetrie, Cartografiere şi Organizare a Teritoriului (I.G.F.C.O.T.),
iar cea de-a doua fiind a Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi
Agrochimie (I.C.P.A.).
Conform primei clasificări (I.G.F.C.O.T.), în clasa I sunt încadrate
terenurile arabile lipsite de orice restricţie sau fenomene de degradare, cu
soluri profunde, cu textură bună şi situate pe pante sub 5%. Pe masura ce
apar restricţii, terenurile sunt încadrate în celelalte clase, ajungând ca în
clasa a V-a să fie considerate terenurile cu degradare foarte puternică
(erodate, sărăturate, cu pantă mare etc.).
Clasificarea I.C.P.A. are la bază bonitatea a patru grupe de factori
ecologici. Din totalul de 100 de puncte se atribuie convenţional, fiecărei
grupe, următoarea pondere maximă:
a) solul cu toate însuşirile sale 50 puncte
b) clima (temperatura şi precipitaţiile) 20 puncte
c) relieful (înclinarea pantei) 15 puncte
d) adâncirea apei freatice 15 puncte
Terenurile care totalizează între 1 – 20 puncte sunt considerate foarte
slabe şi pentru a fi cultivate necesită lucrări speciale de ameliorare (nivelare,
modelare, desecare, irigare, fertilizare puternică, etc.). Terenurile care au
rate de la 91 la 100 au cea mai bună fertilitate. Aşa cum se poate vedea în
tabelul 19 se constată că 36,8 – 45% din terenul arabil este de calitate bună
şi foarte bună.
Tabelul 19
Calitatea terenului arabil în România după aprecierile a două institute de
cercetare (I.G.F.C.O.T şi I.C.P.A.) – în procente:
Clasa de calitate După aprecierea După aprecierea
I.G.F.C.O.T. I.C.P.A.
I Foarte bune 20 3,3
II Bune 25 33,5
III Mijlocii 30 26,1
IV Slabe 15 18,7
V Foarte slabe 10 18,4
Total 100 100
Pentru a practica o agricultură diferenţiată mai trebuie să fie luate în
considerare şi alte date, ca de exemplu: în România, 2571 mii ha teren arabil
sunt situate pe pante cu înclinaţie de peste 5%; 1985 mii ha sunt soluri
podzolice (cu aciditate ridicată); 306 mii ha sunt soluri sărăturate; 3200 mii

99
ha sunt amenajate pentru irigat, deşi irigaţia propriu – zisă se practică pe o
suprafaţă mult mai redusă. Pe 3100 mii ha s-au efectuat lucrări de desecare
şi drenaj, iar pe 2300 mii ha lucrări de combatere a eroziunii solului
Pe de altă parte, aprovizionarea solurilor cu elemente nutritive este
deficitară pe multe suprafeţe. Se apreciază că din totalul suprafeţei arabile
sunt foarte bine aprovizionate cu azot numai 10%, cu fosfor numai 25% iar
cu potasiu 71%. Trebuie menţionat că una şi aceeaşi suprafaţă poate fi
afectată cumulativ de doi sau mai mulţi factori limitativi (secetă frecventă,
deficit de azot, eroziune, etc.).
Resursele informationale şi importanţa lor pentru agricultură
Modernizarea producţiei agricole şi creşterea competitivităţii în etapa
contemporană şi mai ales după integrarea României în Uniunea Europeană este
de neconceput fără informaţii complete, la zi privind atât latura tehnică a
prodcţiei cât şi latura economică. În vederea obţinerii unor rezultate economice
favorabile, fermierul trebuie să fie informat în mod permanent cu tendinţele
pieţei, privind desfacerea produselor agricole pe zone şi preţurile care sunt
oferite. Deşi în România nu funcţionează în mod corespunzător o bursă a
produselor agricole, totuşi piaţa românească răspunde la stimuli externi într-o
anumită măsură, inclusiv la oscilatiile pieţelor de la bursele internaţionale de
cereale. De aceea trebuie, ca înainte de a începe procesul de producţie
,producătorul trebuie să analizeze dacă poate realiza un anumit produs agricol la
preţuri mai scăzute decât cele existente pe piaţa internaţională.
Fermierul trebuie să aibă informaţii la zi despre cele mai pretabile soiuri şi
hibrizi pentru zona ecologică în care ăşi desfăşoară activitatea, dar şi despre noile
tehnologii recomandate de cercetarea ştiinţifică din ţară şi străinătate.
Resursele informaţionale- respectiv informaţiile care pot proveni din
practică, din literatura de specialitate, din televiziune sau internet -joacă un
rol din ce în ce mai mare în realizarea unor produse agricole agreate de
consumatori, care respectă legislaţia în vigoare şi care pot fi obţinute în
condiţii de eficienţă.

100
TEMA A-XII-a

EXPLOATAŢIA AGRICOLĂ
12.1. Conceptul de exploataţie agricolă
Caracteristicile de bază ale exploataţiei agricole
Exploataţia agricolă este unitatea economică primară în care se
desfăşoară procesul agricol.
Ea este entitatea economică în care se alocă şi se utilizează factorii de
producţie primari (pământ, muncă şi capital) pentru a produce o categorie
specifică de bunuri (produse agroalimentare) şi/sau servicii agricole,
destinate consumului propriu şi/sau vânzării pe diferite pieţe în scopul
obţinerii unui venit.
Exploataţia agricolă se caracterizează prin trei trăsături principale:
- este o unitate autonomă, fiind condusă de un proprietar sau de un
administrator care nu răspunde pentru direcţia de producţie sau pentru
rezultatele financiare decât, dacă este cazul, în faţa proprietarului sau a unui
consiliu de administraţie;
- este o unitate organizată, care se conduce după un plan de producţie
şi are un management propriu. Chiar dacă sistemul de management este
foarte simplu, ca la gospodăria ţărănească, el există, de cele mai multe ori,
nescris. Există însă şi mari unităţi în care se practică un management
performant, în care se iau decizii fundamentate ştiinţific;
- exploataţia agricolă este ghidată de o motivaţie, cel mai adesea fiind
producerea de alimente necesare traiului propriu (cazul exploataţiilor de
subzistenţă) sau producerea unor produse şi servicii destinate pieţei (cazul
exploataţiilor organizate).
Deşi nu diferă în mod esenţial de o unitate economică de producţie din alte
domenii, exploataţia agricolă are totuşi o serie de elemente proprii care o
deosebesc. Astfel:
a) în unităţile (exploataţiile) agricole capitalul financiar joacă un rol
deosebit. Acest rol este cu atât mai mare cu cât în exploataţie predomină
producţia vegetală. Partea capitalului care a fost investit în cumpărarea
pământului nu intră în procesul de amortizare.
Spre deosebire de clădiri, utilaje, tractoare, care odată cumpărate şi
introduse în procesul de producţie se uzează şi după o perioadă trebuie
înlocuite, pământul îşi păstrează valoarea după un număr nedefinit de cicluri
de producţie.
b) în agricultură predomină ciclurile de producţie lungi. Spre deosebire
de industrie, unde durata de obţinere a unui produs se poate măsura în

101
minute sau ore, în agricultură obţinerea unui produs poate dura câteva luni
sau câţiva ani. În producţia vegetală ciclul de producţie este obişnuit de 1 an
calendaristic (struguri, fructe, porumb, floarea soarelui etc.) deşi perioada de
vegetaţie propriu-zisă poate fi de numai câteva luni (între 3 şi 9 luni în
majoritatea cazurilor). Există însă şi produse care necesită timp mai
îndelungat pentru finalizare, ca de exemplu coniacul sau vinurile care se
învechesc în mod natural în butoaie de stejar, sau alte produse specifice.
c) utilizarea mijloacelor materiale, financiare şi umane se face în
dependenţă de condiţiile naturale, cele mai multe procese agricole
desfăşurându-se în câmp deschis. De aici apar şi fluctuaţii ale veniturilor în
funcţie de perioada de recoltare şi o anumită sezonalitate a utilizării
resurselor materiale şi umane.
d) o altă caracteristică a exploataţiilor agricole (de fapt a producţiei
agroalimentare) este pulverizarea ofertei în raport cu dimensiunea pieţei. Astfel,
la fiecare produs agroalimentar, indiferent dacă este prelucrat (mezeluri,
brânzeturi, pâine) sau neprelucrat (legume, fructe) numărul de producători este
mult mai mare decât pentru majoritatea produselor industriale.
e) în agricultură există o mare diversitate a tipurilor de exploataţii agricole.
12.2. Tipologia exploataţiilor agricole
Exploataţiile agricole din ţara noastră sunt foarte numeroase şi pe
lângă trăsăturile comune au multe elemente care le deosebesc.
Astfel, după modul în care se gestionează patrimoniul şi situaţia
juridică a acestora, deosebim următoarele tipuri de exploataţii agricole:
1. Exploataţiile agricole de tip familial în care apar două clase:
a) Gospodăriile ţărăneşti. Acestea se caracterizează printr-un potenţial de
resurse redus sau foarte redus, a cărui valorificare este orientată preponderent
(uneori aproape în exclusivitate) către satisfacerea nevoilor de consum al
familiei. În consecinţă, astfel de exploataţii, de regulă de dimensiuni modeste, au
legături sporadice cu piaţa. În statele dezvoltate, astfel de gospodării au dispărut,
ele fiind acum specifice fostelor state socialiste.
b) Fermele familiale. Reprezintă forma de exploataţie agricolă
predominantă în statele vest – europene şi nord – americane. O astfel de unitate
de producţie şi consum este integrată organic în fluxurile şi circuitele pieţelor.
Majoritatea fermelor sunt organizate sau afiliate la cooperative de
aprovizionare şi desfacere.
Patrimoniul fermei se identifică cu cel al familiei. Resursele de muncă
sunt asigurate în mod preponderent de şeful fermei şi familia sa, dar în
perioadele de vârf se mai apelează la muncitori sezonieri.
Există un singur proprietar – manager, care este unicul decident. În
majoritatea statelor dezvoltate, având în vedere că pământul constituie o avuţie

102
naţională, ferma trebuie să fie condusă de persoane care au un anumit grad de
pregătire, atestat printr-un document oficial. De aceea, chiar şi în cazul
moştenirii fermei, moştenitorul trebuie să facă dovada pregătirii sale pentru a fi
introdus în sistemul naţional de subvenţii, acordare de cote sau alte prevederi
ale politicii agricole. Motivaţia existenţei fermei este obţinerea profitului, deci
fermele au legături strânse cu piaţa. În astfel de ferme timpul de muncă poate fi
total sau parţial, caz în care fermierul mai are şi o altă sursă de venit.
Prin convenţie se consideră că ocupaţia principală sau singura care
poate justifica integral timpul de muncă al unui fermier este dacă se
depăşesc 1.975 ore/an prestate în fermă. Dacă numărul de ore prestate este
mai redus se consideră că fermierul prestează în fermă un timp parţial
(proporţional cu cele 1.975 ore).
12.3. Exploataţii agricole organizate ca societăţi private de
drept comercial
Acestea se organizează pe principiile firmelor private (societăţi comerciale
private; au personalitate juridică şi sunt considerate întreprinderi agricole).
Aceste exploataţii pot deţine pământul în proprietate (inclusiv prin
asocierea proprietarilor) sau pot utiliza teren pe care îl iau în arendă de la
diferiţi proprietari. Patrimoniul se constituie prin aportul membrilor.
Forma de organizare poate fi de societate pe acţiuni (SA), societate cu
răspundere limitată (SRL) sau pot fi asociaţii ale producătorilor.
La aceste exploataţii, patrimoniul este separat de cel al familiei. Forţa
de muncă este asigurată de pe piaţa muncii. De regulă, proprietatea este
separată de management, în cele mai multe cazuri existând specialişti
angajaţi. Activitatea acestor societăţi este strâns legată de piaţă, ele
aprovizionându-se cu inputuri de pe piaţa liberă şi livrând produsele în
circuitul comercial în condiţii de concurenţă. Principala motivaţie o
constituie profitul. Astfel de societăţi sunt prezente atât în economia
românească dar şi în ţările dezvoltate din Vestul Europei, America de Nord
şi de Sud. Deşi ponderea lor numerică în totalul exploataţiilor agricole
rămâne redusă, ele participă în mod semnificativ la formarea ofertei de
produse agricole destinate lanţurilor de mari magazine şi aprovizionării
oraşelor mari.
12.4. Funcţionarea exploataţiilor agricole
Din punct de vedere funcţional, în cadrul fiecărei exploataţii agricole,
putem distinge trei sectoare care se gestionează individual dar se
întrepătrund şi se intercondiţionează reciproc:
- Resursele de producţie;
- Procesele de transformare a inputurilor în outputuri;

103
- Produsele sau serviciile obţinute.
a) Resursele de producţie, aşa cum am văzut, au o importanţă deosebită,
fără ele neputând fi organizat procesul de producţie. Resursele umane, funciare şi
materiale contribuie toate, fără excepţie la obţinerea producţiei.
Dacă existenţa fondului funciar (ca suprafaţă de producţie) este în
competenţa consiliului de administraţie sau a proprietarului fermei, menţinerea
şi creşterea nivelului de fertilitate al pamantului (prin lucrări de desecare sau
irigare, de exemplu) trebuie să stea în atenţia compartimentului tehnic, acolo
unde acesta există.
De asemenea, în societăţile agricole mari există un compartiment de
resurse umane care se ocupă de recrutarea forţei de muncă, de
perfecţionarea şi specializarea acesteia în funcţie de obiectivele firmei.
Pentru aprovizionarea, transportul, depozitarea şi gestionarea
resurselor materiale pot fi organizate compartimente specializate. Este
evident că în situaţia fermelor mici, familiale, toate aceste sarcini sunt
îndeplinite de proprietarul fermei şi de membrii familiei sale.
Utilizarea raţională a resurselor de producţie are un rol foarte
important în obţinerea eficienţei economice. În acest caz trebuie să definim
costul de oportunitate, respectiv costul alocării unui factor de producţie
pentru o anumită activitate. Acest cost trebuie privit prin prisma valorii
pierdute ca urmare a neutilizării factorului respectiv în obţinerea unui venit
apreciat ca o alternativă eficientă.
Pentru a explica noţiunea de „cost de oportunitate” vom lua un
exemplu simplu. În situaţia în care dispunem de 1.000 de lei ne putem pune
întrebarea dacă este mai eficient să investim aceşti bani în agricultură sau
dacă aceşti bani ne aduc un profit mai mare şi mai sigur fiind depuşi la o
bancă cu dobânda la termen. În acest ultim caz presupunem că dobânda ar fi
10%. Pentru a ne hotărî să investim în agricultură trebuie ca profitul posibil
de obţinut să fie mai mare de 10%.
Ca atare, putem defini profitul în două moduri: profit contabil şi profit economic.
Profitul contabil rezultă, aşa cum se ştie, din diferenţa între venituri şi cheltuieli.
Pc = V – C
Profitul economic ţine cont însă de costul de oportunitate al
capitalului, iar relaţia devine:
Pec = V – Cf – rk
unde: Pec = profitul economic
Cf = costurile fixe
rk = costul de oportunitate al capitalului (k = capitalul investit iar
r costul de oportunitate al fiecărui leu investit, exprimat în procente).
Pentru comparaţie putem lua următorul exemplu: presupunând că la o
cheltuială de 1.000 de lei am obţinut un venit de 1.200 lei, relaţiile devin:
104
Pc = V – C = 1.200 – 1.000 = 200 lei
Dacă vom calcula profitul economic, vom obţine:
Pec = V – Cf - rk = 1.200 – 1.000 – 1000 × 10% = 1.200 – 1.000 - 100 = 100 lei
Rezultă că profitul economic poate fi mai mic decât profitul contabil.
Decizia de a investi va fi luată doar dacă profitul posibil de obţinut este mai
mare decât dacă am plasa economiile la o bancă sau am face altă afacere cu
profit asigurat.
Procesele de transformare a inputurilor în outputuri reprezintă de
fapt esenţa activităţii exploataţiilor agricole. Eficienţa economică a
exploataţiei depinde în primul rând de decizia la nivel strategic sau opţiunea
privind domeniul de producţie (ce să producă unitatea), modul în care se
produce, optimizarea alocării factorilor de producţie, condiţiile naturale şi
economice în care exploataţia îşi desfăşoară activitatea.
Decizia privind sortimentul de producţie (sectorul vegetal sau
zootehnic; sector cultură mare sau horticultură etc.) trebuie luată după un
studiu atent al pieţei şi după inventarierea condiţiilor naturale şi economice
în care ferma îşi va desfăşura activitatea. Pentru o fermă situată în Bărăgan,
departe de un oraş mare, o decizie bună poate fi aceea de a produce cereale.,
în timp ce pentru o fermă situată într-o zonă viticolă cu tradiţie, o decizie
bună ar fi adaptarea la specificul zonei.
Tradiţia zonei, gradul de pregătire a forţei de muncă, comparaţia între
volumul cheltuielilor necesare pentru un anumit proces tehnologic şi
volumul fondurilor disponibile sau posibil de obţinut, sunt de asemenea
elemente obligatorii de care se ţine cont în elaborarea deciziilor.
Adoptarea tehnologiilor pentru fiecare produs indiferent dacă
producem grâu sau carne de porc trebuie făcută cu multă atenţie. Acelaşi
produs se poate obţine fie cu tehnologii intensive fie cu tehnologii clasice,
dar rezultatul economic poate fi total diferit.
O altă decizie importantă a echipei de conducere (sau a proprietarului
– fermier) este cea legată de gradul de specializare al exploataţiei. Putem
avea fie ferme specializate (de exemplu doar pentru creşterea vacilor de
lapte), fie avem firme mixte (vegetal şi zootehnic), caz în care sunt
valorificate mai bine o serie de produse secundare din producţia vegetală
(paie, coceni, gozuri) din care se pot prepara în bucătăriile furajere
amestecuri necesare în hrana animalelor sau putem avea exploataţii foarte
complexe care îmbină producţia vegetală cu creşterea animalelor şi
procesarea materiilor prime până la obţinerea de produse finite (mezeluri,
brânzeturi, uleiuri etc.).
Produsele sau serviciile obţinute vor fi valorificate pe piaţă, iar pentru
aceasta societăţile comerciale agricole trebuie să practice un marketing
corespunzător. Produsele agricole se vând fie direct angrosiştilor sau
105
procesatorilor – caz în care trebuie încheiate din timp contracte economice cu
clauze clare – fie se desfac prin reţeaua proprie de magazine sau la piaţa liberă.
12.5. Mediul extern al exploataţiilor agricole
Ca oricare entitate economică, exploataţia agricolă acţionează şi este
influenţată de numeroşi factori externi. Mediul extern al întreprinderii cu influenţe
asupra activităţii întreprinderii poate fi clasificat ca: mediu natural, mediu
demografic, mediu tehnologic, mediu economic şi mediu legislativ şi instituţional.
Mediul natural este foarte important pentru rezultatele pe care le
poate obţine o exploataţie agricolă. Este vorba atât de calitatea solului cât şi
de condiţiile climatice. Exploataţiile agricole situate pe terenuri cu un
conţinut ridicat de humus (soluri de tip cernoziom), având o rezervă naturală
de elemente fertilizante, necesită cantităţi mai mici de îngrăşăminte, ceea ce
se reflectă în cheltuieli mai mici la tona de produs. În schimb, pe solurile
mai sărace de tip podzol este nevoie atât de cantităţi mai mari de
îngrăşăminte cât şi de corectarea reacţiei solului. Solurile podzolice au
reacţie acidă (pH fiind sub 7, uneori coborând la 4,5-5) iar corectarea
reactiei se face prin aplicarea unor doze de carbonat de calciu (CaCO 3) în
general de 6-7 t/ha. Se mai poate folosi var ars (CaO), var stins Ca(OH) 2,
dolomit etc. Pentru fiecare caz în parte, amendamentele se aplică după ce s-a
stabilit nivelul pH şi produsul care se va aplica.
Condiţiile climatice joacă un rol extrem de important. În ţara noastră
sunt puţine cazuri când temperaturile şi precipitaţiile (prin frecvenţă şi
cantitate) satisfac cerinţele de creştere şi dezvoltare ale plantelor agricole.
Pentru satisfacerea nevoilor de apă ale culturilor se apelează la irigaţie
iar pentru evitarea accidentelor climatice precum brumele târzii de
primăvară sau brumele timpurii de toamnă se iau măsurile cele mai
adecvate: plantarea legumelor sensibile după trecerea pericolului brumelor,
arderea unor materiale fumigene în plantaţiile pomicole, recoltarea
legumelor înainte de venirea brumei etc.
Mediul demografic este reprezentat de numărul şi structura populaţiei
din zona exploataţiei agricole. Pentru ca activitatea exploataţiei să aibă rezultate
pozitive este foarte important să existe posibilitatea recrutării din zonă atât a
unor muncitori permanenţi cât şi a muncitorilor sezonieri. Transportul
muncitorilor de la mari distanţe implică o serie de cheltuieli suplimentare care
grevează preţul de cost al produselor.
Prin mediu tehnologic se înţelege nivelul tehnic practicat în domeniul
în care acţionează exploataţia agricolă. Tendinţa este ca fiecare exploataţie să
utilizeze cele mai performante tehnologii pentru creşterea eficienţei. De
exemplu, dacă într-o anumită zonă unii fermieri folosesc combine de ultimă
generaţie pentru recoltarea cerealelor, va trebui ca şi ceilalţi fermieri să opteze

106
pentru acest gen de utilaj care scurtează timpul de recoltare, reduce pierderile
şi creşte calitatea recoltei.
Mediul economic, mediul legislativ şi instituţional au tot atâta
importanţă precum mediul natural sau tehnologic. Producătorul agricol
trebuie să cunoască evoluţia pieţei, a cererii şi ofertei pentru a se putea
adapta la aceasta. Cunoaşterea prevederilor legislaţiei şi a posibilităţilor de
accesare a fondurilor structurale sau a altor fonduri europene oferă o şansă
pentru modernizarea exploataţiilor agricole şi creşterea competitivităţii.
12.6. Cooperativele agricole
Principiul cooperaţiei este aplicat în diferite ţări ale lumii de peste 150 de
ani. El se bazează pe asocierea voluntară a unor categorii de producători sau
prestatori de servicii pentru a realiza mai uşor o anumită activitate, pentru a
rezista mai bine în faţa concurenţei sau pentru creşterea competitivităţii. Există
posibilitatea ca agricultorii să intre într-o cooperativă cu scop de producţie, de
aprovizionare sau de desfacere.
Cooperativele agricole de producţie (CAP) au funcţionat în toate statele
socialiste, după modelul colhozului sovietic. Ţăranii au fost forţaţi să aducă în
cooperativă pământul şi întregul inventar agricol. Ei prestau un număr de zile
muncă în CAP în schimbul cărora primeau o anumită cantitate de produse.
Datorită faptului că cea mai mare parte a produselor mergea la fondul de stat
pentru sume derizorii, cointeresarea membrilor cooperatori a fost în aproape
toate cazurile foarte redusă, iar modelul s-a dovedit falimentar, în ciuda
principiilor teoretice generoase care stau la baza cooperaţiei.
În prezent, cooperativele agricole de producţie mai funcţionează doar în
câteva zone ale lumii, mai cunoscute fiind cele din Israel. În statele vest – europene
cooperaţia în agricultură este bine dezvoltată dar este reprezentată de cooperativele
de aprovizionare şi desfacere. Practic, membrii unei comunităţi formează
cooperativa prin care pot să se aprovizioneze mai eficient cu toate materiile şi
utilajele necesare sau pot forma cooperative de desfacere cu o forţă mai mare în
negocierea contractelor cu distribuitorii sau procesatorii de produse agricole. În
unele zone, cooperativele şi-au înfiinţat depozite de păstrare a produselor sau
organizează vânzarea produselor prin licitaţie.
Cooperativele agricole se bazează pe următoarele principii:
1. Principiul democraţiei, care se traduce prin egalitate în drepturi a tuturor
membrilor. Indiferent de mărimea exploataţiei, fiecare membru are dreptul la un
singur vot. Conducerea cooperativei se face prin alegerea unui comitet din rândul
membrilor cooperatori sau prin desemnarea unui administrator salariat. Fiecare
membru are dreptul de a alege şi fiecare poate fi ales.
2. Principiul libertăţii şi voluntariatului în asociere. Acest principiu
mai poartă denumirea de principiul porţilor deschise, adică fiecare membru

107
poate adera la cooperativă oricând şi se poate retrage în orice moment. Acest
principiu a fost grav încălcat în epoca socialistă de la noi din ţară, ceea ce îi
determină pe ţăranii români să privească cu neîncredere asocierea în
cooperative.
3. Principiul contribuţiei personale şi patrimoniale. Bunurile cooperativei
provin deci din cota parte pe care fiecare membru cooperator o aduce în
cooperativă.
4. Distribuţia proporţională a veniturilor în funcţie de contribuţia
fiecărui membru cooperator.
Există şi alte principii democratice ale cooperaţiei, ceea ce face ca în
multe state dezvoltate cooperaţia agricolă să joace un rol foarte important
(Franţa, Olanda, Belgia, SUA, Canada, Japonia). În unele cazuri, un fermier
poate face parte din două sau trei cooperative în funcţie de specificul
activităţii sale şi de domeniul în care activează cooperativele (pentru
aprovizionare cu inputuri sau pentru desfacerea producţiei).

108
TEMA A XIII-A

COMPORTAMENTUL ECONOMIC AL PRODUCĂTORULUI


ŞI OFERTA AGRICOLĂ
13.1. Conceptul de funcţie de producţie
Pentru a produce, transforma şi comercializa bunuri şi servicii
agroalimentare, agenţii economici din cadrul lanţului agroalimentar
utilizează factori de producţie (materii prime, capital, forţă de muncă etc.).
Combinând aceşti factori după o tehnologie bine definită, fiecare producător
va fabrica o gamă de produse sau va furniza unele servicii. Funcţia de
producţie descrie relaţia dintre volumul obţinut dintr-un produs şi cantităţile
diferiţilor factori necesari pentru obţinerea sa.
O funcţie de producţie poate fi definită astfel:
Q = f(x1, x2,......, xn)
unde Q reprezintă cantitatea realizată dintr-un produs (de exemplu
grâu) într-o perioadă specificată de timp, iar x1, x2,......, xn reprezintă
cantităţile celor n inputuri utilizate (de ex. x1= cantitatea de seminţe, x2 =
cantitatea de îngrăşăminte cu azot, etc.). Este important de subliniat că
funcţia de producţie exprimă o relaţie în termeni fizici.
Studierea teoriei funcţiei de producţie implică parcurgerea mai multor
stadii şi identificarea câtorva elemente-cheie ale teoriei producătorului.
a) Productivitatea marginală a factorilor
Pentru a defini productivitatea marginală a factorilor se porneşte de la
ipoteza că menţinem constanţi toţi factorii de la x 2,......, xn, urmând ca numai
factorul x1 să fie variabil.
Funcţia de producţie se poate scrie:
Q = f(x1/x2,......, xn)
Productivitatea marginală a factorului x1 reprezintă suplimentul de
producţie obţinut prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul x 1 în
condiţiile în care folosirea celorlalţi factori de producţie rămâne
neschimbată. Dacă considerăm că x1 reprezintă îngrăşămintele cu azot,
productivitatea marginală reprezintă sporul de producţie (de ex. grâu) care
se obţine prin creşterea cantităţii de azot cu 1 kg.
Q
PMx1 
x1
unde PMx1 reprezintă productivitatea marginală a factorului x1.
Productivitatea medie a factorului x1 (sau randamentul) este raportul
dintre producţia totală Q şi cantitatea corespunzătoare de îngrăşământ (sau
alt factor luat în considerare).

109
Q
PA 
x1
Relaţia dintre producţia totală, productivitatea marginală şi cea medie
este prezentată în figurile 3 şi 4.
Figura 3. Curba productivităţii totale (PT)

Figura 4. Curbele productivităţii marginale şi ale


productivităţii medii

Se poate observa că productivitatea marginală (curba acesteia) inter-


sectează curba productivităţii medii în punctul de maxim al acesteia.
De asemenea, se poate observa că, dacă factorul variabil x1 depăşeşte
nivelul punctului B, ambele productivităţi descresc, iar dacă depăşeşte
nivelul punctului C, producţia totală începe să scadă, iar productivitatea
marginală este negativă.
Aceasta este o ilustrare a cunoscutei teorii a randamentelor descres-
cătoare, care operează mai ales în agricultură:

110
„În cazul în care cantităţi crescătoare dintr-un factor variabil sunt
combinate cu o cantitate dată de factori ficşi, se va ajunge până la urmă la
situaţia în care productivitatea marginală şi cea medie vor descreşte”4.
Rezultă că în situaţia în care vom creşte cantitatea de îngrăşăminte fără
a creşte şi alţi factori (de exemplu apa) se poate ajunge la o plafonare a
producţiei sau chiar la o descreştere a acesteia.
b) Rata de substituţie între factori
Substituirea (înlocuirea) între factori este posibilă doar dacă factorii
sunt divizibili şi dacă ei se pot combina.
Deşi produsul agricol este rezultatul unui număr mare de factori, vom
considera, pentru simplificare, că numai doi sunt variabili (x1 şi x2), ceilalţi
rămânând ficşi.
Rata marginală de substituţie (RMS) reprezintă cantitatea dintr-un
factor (x2) necesară pentru a suplini pierderea de producţie determinată de
diminuarea cu o unitate a celuilalt factor (x1).
dx
RMS  2
dx1
Putem lua ca exemplu situaţia când din anumite motive o unitate nu se
poate aproviziona în totalitate cu îngrăşăminte cu fosfor, dar are posibilitatea
de a aplica suplimentar îngrăşăminte cu azot. Pentru simplificare
considerăm că doza normală ar fi de 100 kg azot şi 80 kg de fosfor pentru o
producţie de grâu de 6.000 kg /ha.
Presupunând că într-un anumit an nu putem aplica decât 60 kg de
fosfor/ha, deci o reducere de 20 kg/ha. Se observă că aportul fiecărui kg de
fosfor la creşterea producţiei este de 75 kg/ha (6000:80=75) în timp ce
aportul fiecărui kg de azot este de 60 kg (6000:100=60).
Dacă diminuăm cantitatea de fosfor cu 20 kg, pierderea posibilă de
producţie ca fi de 20×75kg = 1500kg. Această pierdere ar putea fi
compensată de creşterea cu 25 kg a dozei de azot (25kg × 60 = 1500 kg).
25
RMS   1,25 kg
20
Rezultă că pentru fiecare kg de fosfor neutilizat va trebui să
suplimentăm doza de azot cu 1,25 kg. Acest model este numai unul teoretic.
În practică majoritatea factorilor nu pot fi substituiţi decât cel mult parţial,
fiecare având un rol bine determinat în obţinerea producţiei.

4
Abraham Frois, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

111
13.2. Comportamentul economic al producătorului
Scopul oricărui producător raţional este maximizarea profitului, deşi
nu se exclud şi alte obiective de interes mai general precum cele sociale,
culturale, etc.
Pentru a analiza comportamentul economic al producătorului
presupunem cunoscute volumul resurselor acestuia (R= restricţie bugetară)
şi preţurile inputurilor. De asemenea presupunem că fermierul nu poate
influenţa preţurile inputurilor.
Există mai multe abordări ale maximizării profitului:
a) Maximizarea profitului la un cost dat sau obţinerea optimului
economic (relaţia factor – factor). Presupunem că luăm în discuţie numai
două categorii de inputuri, x1= îngrăşămintele şi x2= seminţele, dar suma
totală pe care o are fermierul este fixa (R lei). Problema fermierului, în acest
caz, va fi de a repartiza suma de care dispune între cele două inputuri astfel
încât să se obţină maxim de producţie.
R = p1•x1+p2•x2
unde p1 şi p2 sunt preţurile unitare ale factorilor x1 şi x2.
Producţia Q este o funcţie a celor 2 factori:
Q= F (x1, x2)
Optimul se obţine atunci când raportul între productivităţile marginale
ale factorilor este egal cu raportul preţurilor lor.
PMx1 px
 1
PMx2 px2
b) O a doua abordare se referă la maximizarea profitului în relaţia
factor-produs. În această analiză avem nevoie de o detaliere a costurilor
firmei, care utilizează atât costuri fixe cât şi costuri variabile.
- Costul fix (CF) totalizează costurile al căror volum este independent
de volumul producţiei: arenda, chiriile, întreţinerea instalaţiilor, creditele
bancare, încălzirea clădirilor, etc.
- Costul variabil (CV) totalizează costurile al căror volum este
dependent de volumul deproductie si se schimbă în funcţie de cantităţile
produse: consumul de combustibil, furajele, îngrăşăminte, pesticide, etc.
- Costul total (CT) este suma costurilor fixe şi variabile: CT=CF+CT.
Se pot defini în mod corespunzător costul marginal (Cm), costul mediu
total (CM), costul mediu variabil (CMV) şi costul mediu fix (CMF).
Calculul acestor indicatori este relativ simplu. Astfel ,Costul marginal
reprezintă creşterea costului atunci când producţia creşte cu o unitate.
CT
Cm 
Q

112
CT
Costul mediu total: CM  Q
CV
Costul mediu variabil: CMV  Q
CF
Costul mediu fix: CMF  Q
Profitul întreprinzătorului devine maxim atunci când costul mediu
marginal devine egal cu preţul de vânzare.
13.3. Caracteristicile ofertei agricole
a) Trăsătura fundamentală a ofertei agricole o constituie puternica sa
fărâmiţare. Dispersia economică şi teritorială a ofertei agricole este prezentă
în majoritatea ţărilor lumii. Producţia agricolă (UE-15) este realizată în
aproximativ 9 milioane de exploataţii iar cea a Statelor Unite în peste 9
milioane de exploataţii. La noi în ţară există în perioada actuală în jur de 4,2
milioane de gospodării ţărăneşti. Dintre acestea, 71% deţin suprafeţe care
variază între 1 şi 3 ha, în timp ce doar 11% din fermele individuale au în
proprietate peste 5 ha.
b) Marea dispersie geografică a producţiei. Din acest motiv, starea
economică a fermelor agricole depinde de infrastructura de care dispune
zona (reţele de transport), facilităţi de depozitare şi conservare a produselor.
c) Oferta agricolă este obţinută, în mod majoritar în ferme care
utilizează, cu preponderenţă forţa de muncă familială.
d) Producţiile agricole sunt în mare parte perisabile. Odată produsă,
marfa trebuie vândută. Chiar şi cerealele, chiar dacă au capacitatea de
păstrare, dacă nu există depozite corespunzătoare, trebuie să fie vândute
repede. Acest lucru obligă pe agricultori să vândă produsele imediat după
recoltare, când preţurile sunt mici, neavând posibilitatea de a aştepta
momente mai avantajoase.
e) Caracterul inelastic, aproape rigid pe termen scurt al ofertei
agricole, conduce la modificări importante de preţ şi la instabilitatea
veniturilor agricole ale fermierilor.
Faţă de o situaţie de echilibru, când oferta de produse agricole se
echilibrează cu cererea, în situaţia în care oferta este mai mică, preţul unitar
va creşte de două ori mai mult decât cantitatea care lipseşte. Deci venitul
încasat de agricultor creşte pe măsură ce cantitatea comercializată scade.
În cazul în care oferta devine superioară cererii, preţul unitar se va
diminua de două ori mai rapid decât cantitatea excedentară în raport cu
situaţia de echilibru.
Principalii factori de care depinde oferta unui produs agricol sunt
preţul produsului, preţurile produselor concurente şi complementare,
113
preţurile inputurior, tehnologia de producţie, factorii de mediu, factorii
instituţionali etc.
Oferta agricolă dintr-un anumit an depinde mult de preţurile
produselor agricole din anul trecut. Aceasta, deoarece datorită unor factori
obiectivi şi subiectivi, adaptarea ofertei agricole la stimulii pieţei se face cu
întârziere (de la câteva luni până la câţiva ani, în cazul plantaţiilor
permanente). Dintre factorii obiectivi, amintim procesele de producţie
bazate pe cicluri biologice lungi, dispersarea teritorială a producătorilor, ş.a.
Dintre factorii subiectivi amintim „inerţia” producătorilor agricoli, mai
ales a acelora antrenaţi cu precădere în agricultura de subzistenţă.

114
TEMA A XIV-A

PROGRESUL TEHNIC ÎN AGRICULTURĂ


14.1. Etapele introducerii progresului tehnic în agricultură
Progresul tehnic, respectiv aplicarea descoperirilor celor mai noi în domeniul
geneticii, chimiei, biochimiei, mecanicii etc., condiţionează în mare măsură
competitivitatea şi obţinerea unei eficienţe tehnice ridicate, atât tehnic cât şi economic.
Desigur că introducerea progresului tehnic este similară cu intensificarea agriculturii,
care a adus multe beneficii, dar a avut şi unele efecte negative asupra mediului.
Introducerea progresului tehnic s-a făcut cu deosebire în ţările
dezvoltate, întrucât procesul în sine necesită investiţii, deci capital.
Astăzi nimeni nu mai poate concepe că s-ar putea asigura hrana celor 6,5
miliarde de oameni ai planetei fără soiuri şi hibrizi de plante care au o capacitate
ridicată de producţie şi valorifică superior apa şi îngrăşămintele minerale sau
organice. De asemenea nu se poate nega faptul că aplicarea erbicidelor, fungicidelor
şi insecticidelor salvează anual milioane de tone din producţia agricolă care ar fi
pierdută datorită buruienilor, bolilor sau dăunătorilor. Efectele negative pe care
aplicarea acestor produse chimice le are asupra mediului sunt pe cale de a fi
diminuate tot mai mult ca urmare a descoperirii de substanţe noi, mult mai puţin
poluante sau de promovare a metodelor biologice de protecţie a plantelor.
Din punct de vedere istoric, introducerea progresului tehnic a avut
următoarele momente principale:
Prima inovaţie a avut loc în secolul XVIII, când pe fondul destrămării
relaţiilor feudale din Anglia şi Franţa, a avut loc restrângerea terenurilor
nedesţelenite, luarea lor în cultură şi introducerea asolamentului cu ierburi perene.
Aceasta a contribuit la creşterea randamentelor agricole şi îmbunătăţirea
hranei animalelor, agricultura intrând de atunci într-o dinamică tehnică şi
economică ce s-a menţinut până în zilele noastre. Agricultura a contribuit tot mai
mult la aprovizionarea oraşelor cu alimente şi la furnizarea de materii prime
pentru industria alimentară, a textilelor şi a încălţămintei.
A II-a mare cucerire a agriculturii a fost introducerea maşinismului (sec.
XIX). Introdusă la început timid cu cositori trase de animale, mecanizarea s-a
îmbunătăţit şi s-a diversificat prin apariţia tractoarelor, a diferitelor tipuri de combine,
ajungându-se astăzi la generalizarea mecanizării în multe sectoare agricole.
Al treilea moment major îl putem considera că aparţine perioadei 1920-
1970, când pe fondul cunoştinţelor de genetică au apărut multe soiuri şi hibrizi
noi la plantele cultivate, s-a introdus pe scară largă mecanizarea şi chimizarea.
Acest moment a culminat cu „revoluţia verde” condusă de eminentul savant
Norman Borlaug (deţinător al premiului Nobel pentru pace) care a condus un

115
program de creştere a producţiei în ţările cele mai populate şi mai sărace ale lumii
(în special India, Filipine, Pakistan, Mexic şi Turcia).
Ambele perioade s-au bazat, în creşterea producţiei, pe următoarele elemente:
- folosirea unui material biologic (soiuri de plante, sau rase de
animale) cât mai performant;
- folosirea pe scară largă a inputurilor chimice (îngrăşăminte şi
substanţe de uz fitosanitar)
- extinderea sistemelor de irigaţii şi drenaj;
- intensificarea utilizării terenului prin accelerarea ciclului vegetal
(introducerea a două culturi sau a 3 cicluri în 2 ani, dacă condiţiile climatice permit)
Al patrulea moment important în dinamica progresului tehnologic îl
constituie revoluţia biotehnologică începută în ultimele decenii ale secolului
XX. Aceasta este apreciată ca una din marile cuceriri ştiinţifice ale omenirii.
Ea constă în aplicarea în sfera agriculturii a cunoştinţelor din domeniul
microbiologiei, biochimiei şi geneticii şi a culminat cu introducerea în
producţie a primelor organisme modificate genetic (prescurtarea în limba
română este OMG iar în engleză GMO).
În prezent se lucrează la:
- obţinerea unor varietăţi de plante mai productive, care să poată folosi
simbioza cu microorganismele fixatoare de azot, asemeni plantelor leguminoase;
- introducerea rezistenţei genetice la boli;
- utilizarea mai eficientă a apei;
- noi tehnici de multiplicare (clonare, culturi „in vitro”)
Acum, când potenţialul de creştere al producţiei agricole pe cale
convenţională s-a diminuat, speranţele oamenilor de ştiinţă se îndreaptă spre
acest nou domeniu – al biotehnologiei – care ar putea da un nou impuls
creşterii cantitative, dar mai ales calitative a producţiei.
În plus, noile soiuri de plante, având rezistenţă sporită la boli şi
dăunători, ar putea contribui substanţial la reducerea gradului de poluare
prin micşorarea numărului tratamentelor fitosanitare.
14.2. Caracteristicile progresului tehnic în agricultură
Progresul tehnic este întâlnit în toate sectoarele agriculturii. Cea mai mare
parte a lui este încorporată în capital (de exemplu mecanizarea, irigaţii drenaje).
Există însă şi un avans semnificativ în domeniul soiurilor cu randamente mari
la hectar dar şi a unor soiuri create special pentru anumite destinaţii.
Astfel, dacă la porumb, iniţial se cultivau numai soiuri destinate furajării
animalelor sau producerii de mălai, în ultimii 30-40 de ani au apărut hibrizii de
porumb zaharat, special creaţi pentru conservare (porumb dulce, utilizat ca
legumă), sau hibrizi pentru porumb de floricele (pop corn). De asemenea, la
porumbul destinat producerii de mălai au apărut hibrizi bogaţi în aminoacizi

116
esenţiali – lizină şi triptofan (care de obicei lipsesc în boabele de porumb),
aminoacizi care îmbunătăţesc substanţial valoarea nutritivă.
La tomate au apărut hibrizii special creaţi pentru condiţiile de seră,
pentru solarii sau pentru câmp, dar şi soiuri sau hibrizi care se folosesc
numai pentru pastă sau pentru alte utilizări industriale.
Cercetarea ştiinţifică a creat rase de animale mai productive, care
valorifică mai bine nutreţurile.
De asemenea s-au făcut progrese în zootehnie obţinerea de furaje mai
bune precum şi în cultura plantelor prin introducerea unor fertilizanţi şi
pesticide mai eficiente şi mai puţin poluante.
Mai mult, progresul tehnic a fost evident în metodele de cultivare şi de
creştere a animalelor şi în întreaga experienţă managerială a fermierului, care
astăzi aplică tehnologii cu totul diferite de cele aplicate acum câteva decenii.
În domeniul efectelor progresului tehnic se apreciază că sporul
producţiei agricole a fost influenţat de următoarele elemente:
a) în domeniul producţiei vegetale:
 25-30% de progresele geneticii şi a metodelor de ameliorare a
plantelor;
 10-15% de utilizarea pesticidelor;
 20-30% de utilizarea irigaţiilor;
 20-30% de fertilizanţii solului;
 8-12 % de modernizarea tehnicilor de cultură;
 2-3% de regulatori de creştere.
Toate aceste estimări sunt orientative, ele variază de la o ţară la alta şi
chiar de la autor la autor.
b) în producţia zootehnică se apreciază că 50% din creşterea producţiei
se datorează geneticii, ameliorării şi biotehnologiilor în reproducţie, iar 50%
îmbunătăţirii nutriţiei şi a tehnologiilor de creştere.
14.3. Sursele progresului tehnic
Faţă de rezultatele obţinute în centrele de cercetare, în producţia
curentă producţiile sunt mult mai reduse. În unităţile de cercetare, unde
tehnologiile de producţie sunt cât mai apropiate de parametrii optimi,
soiurile de plante sau rasele de animale reuşesc să obţină o producţie
maximă care poartă denumirea de potenţial biologic de producţie. Dacă, de
exemplu, la grâu în ţara noastră se obţin curent producţii medii de 3,0 – 3,5
t/ha, potenţialul biologic al soiurilor, raportat de unităţile de cercetare este în
jur de 8 t/ha; la porumb, faţă de un potenţial biologic de peste 10 t boabe/ha,
în producţie se obţin 3 – 4 t/ha.

117
În zootehnie, potenţialul genetic demonstrat la vacile de lapte ajunge la
peste 10.000 l lapte/an în timp ce în ţara noastră se obţin producţii medii la
anumite efective de 6.500 l /an la rasa Friză sau 5.300 l/an la rasa Brună,
deci un decalaj de peste 3.000 l/an. De asemenea, în privinţa sporului mediu
de creştere al animalelor se menţin diferenţe mari între potenţialul genetic şi
rezultatele înregistrate în producţia zootehnică românească.
Astfel, la carnea de porc, pe plan mondial se obţin sporuri zilnice de 1100
g cu 2,5 kg furaj concentrat/kg spor, în timp ce sporul mediu zilnic în România
este doar de 300 g iar consumul specific de furaje ajunge la 5 kg furaj
concentrat/kg spor.
Privind comparativ cele două domenii, respectiv domeniul producţiei
vegetale şi domeniul producţiei animale putem spune totuşi că în producţia
zootehnică este mai uşor să se obţină producţii apropiate de potenţialul
biologic. Explicaţia constă în faptul că în situaţia importului de animale de
rasă, dacă se asigură condiţiile de microclimat în adăposturi şi se respectă
condiţiile igienice de prevenire a îmbolnăvirii şi o hrănire corespunzătoare,
rezultatele se apropie de cele care se obţin în cele mai bune ferme
zootehnice din statele dezvoltate.
În producţia vegetală, influenţa condiţiilor de mediu este mai
accentuată iar decalajul între potenţialul biologic şi realizările din practică se
poate mări.
Aşa cum am văzut, prin progres tehnic se înţelege orice noutate care
introdusă în producţie contribuie fie la sporirea producţiei, fie a calităţii
produselor, a productivităţii muncii sau aduce alte efecte favorabile pentru
producător, pentru consumator sau pentru protecţia mediului.
Sursele potenţialului tehnic pot fi diferite, cele mai importante fiind:
a) experienţa proprie. Un agricultor cu o vechime în activitate, care a
încercat mai multe soiuri poate de exemplu să aleagă tipul de soi care se
pretează cel mai bine pentru zona sa de cultură. De asemenea, după un
număr de ani în care a încercat diferite variante de fertilizare poate realiza
propria variantă de fertilizare specifică prin cantităţile de elemente minerale
dar si prin fracţionarea dozei şi momentul de aplicare.
b) cercetarea şi dezvoltarea publică şi privată din România. La noi
în ţară cercetarea agricolă privată este mai puţin dezvoltată. Ea se limitează
mai ales la testarea comportării unor soiuri şi hibrizi care provin de la firme
străine sau la loturi demonstrative cu produse de protecţie a plantelor
provenind de la diferite companii. Totuşi în ultima perioadă de timp au
apărut un număr de firme care au şi activitate de cercetare precum ITC
Bucureşti (ameliorare şi producere de sămânţă la rapiţă şi floarea soarelui),
Agricover – cu activitate de ameliorare şi producere de sămânţă.

118
În schimb, cercetarea publică în domeniul agriculturii are o tradiţie
îndelungată şi este bine reprezentată în aproape toate ramurile agriculturii. Prima
mare instituţie de cercetare a fost înfiinţată în 1927 şi se datorează ilustrului
agronom Gheorghe Ionescu-Siseşti. Este vorba de Institutul de Cercetări
Agronomice al României (I.C.A.R.) unitate care a fost organizată pe secţii de
cercetare (cultura plantelor, zootehnie, medicină veterinară, horticultură şi altele).
I.C.A.R.-ul şi-a creat staţiuni proprii de cercetare în toate zonele de cultură ale
ţării şi în aproape toate domeniile. După transformări organizatorice succesive, în
1969 I.C.A.R.-ul este transformat în Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice
(A.S.A.S.). Aceasta coordonează întreaga reţea de cercetare agricolă şi silvică
prin intermediul a 9 secţii de specialitate.
1. Secţia de Ştiinţe a Solului, Îmbunătăţiri Funciare şi Protecţia
Mediului. Coordonează activitatea a 4 institute, două centre de cercetare şi a
unei staţiuni de cercetări. Institutele coordonate sunt:
a. Institutul de Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului;
b. Institutul pentru Îmbunătăţiri Funciare;
c. Institutul de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor;
d. Administraţia Naţională de Meteorologie.
La acestea se adaugă Centrul Naţional de Geodezie, Cartografie şi
Teledetecţie, Centrul de Cercetare pentru Combaterea Eroziunii Solului de la Perieni
(Vaslui) şi Staţiunea de Cercetări pentru Irigaţii şi Drenaj Băneasa – Giurgiu.
2. Secţia de Cultura Plantelor de Câmp are în componenţă 4 institute:
 Institutul de Cercetare – Dezvoltare Agricolă Fudulea, co o reţea de
14 staţiuni agricole în ţară (Brăila, Livada, Lovrin, Mărculeşti, Oradea,
Piteşti, Podu – Iloaiei, Secuieni, Suceava, Şimnic, Teleorman, Tulcea, Turda,
Valul lui Traian);
 Institutul de Cercetare – Dezvoltare (I.C.D.) pentru Cartof şi Sfeclă
de Zahăr – Braşov cu două staţiuni (Miercurea-Ciuc şi Tg. Secuiesc;
 I.C.D. pentru Pajişti Braşov şi Staţiunea pentru Pajişti Timişoara.
 I.C.D. pentru Protecţia Plantelor Bucureşti.
3. Secţia de Horticultură cu 5 institute de Cercetare şi un centru
independent (Cultura Plantelor pe Nisipuri - Dăbuleni). Institutele
componente sunt următoarele:
 IC.D. Pomicultură – Piteşti – Mărăcineni cu 10 staţiuni în
coordonare: Băneasa, Bistriţa, Cluj, Constanţa, Fălticeni, Geoagiu, Iaşi, Tg.
Jiu, Vâlcea şi Voineşti – Dâmboviţa;
 I.C.D. pentru Legumicultură şi Floricultură Vidra – Ilfov cu 4
staţiuni de cercetare (Bacău, Buzău, Iernut – Mureş şi Işalniţa - Dolj);
 I.C.D. pentru Viticultură şi Vinificaţie cu 7 staţiuni (Blaj, Bujoru –
Galaţi, Drăgăşani, Iaşi, Miniş, Murfatlar, Odobeşti;

119
 La acestea se adaugă două institute fără staţiuni în coordonare:
I.C.D. pentru Industrializarea şi Marketingul Produselor Horticole din
Bucureşti şi I.C.D. pentru Biotehnologii Horticole de la Ştefăneşti – Argeş.
4. Secţia de zootehnie coordonează 3 institute:
 I.C.D. pentru Creşterea Bovinelor – Baloteşti cu o staţiune la Arad,
una la Sighet, una la Dulbanu – Buzău şi una la Tg. Mureş;
 Institutul pentru Creşterea Ovinelor şi Caprinelor Palas-Constanţa cu
4 staţiuni (Bilciureşti, Caransebeş, Popăuţi – Botoşani, Reghin);
 I.C.D. pentru Biologie şi Nutriţie Animală Baloteşti.
5.Secţia de Medicină Veterinară cu „Institutul Pasteur” – Bucureşti.
6.Secţia de Industrie Alimentară care coordonează I.C.D. pentru pescuit şi
Agricultură – Galaţi şi Centrul de Cercetare pentru Piscicultură – Nucet.
7.Secţia de Mecanizarea Agriculturii cu un institut pentru Maşini şi
Instalaţii destinate Agriculturii şi Industriei Alimentare.
8.Secţia de Economie Agrară şi Dezvoltare Rurală care coordonează
Institutul de Cercetare pentru Economia Agriculturii şi Dezvoltare Rurală şi
Institutul pentru Montanologie Cristian – Sibiu.
9.Secţia de Silvicultură având în coordonare Institutul de Cercetări şi
Amenajări Silvice – Bucureşti.
De-a lungul a peste 80 de ani de existenţă, I.C.A.R. şi actuala A.S.A.S. prin
institutele şi staţiunile sale care au oferit o gamă largă de soluţii, au permis
creşterea producţiei agricole în România. Au fost create şi introduse în cultură
sute de hibrizi sau soiuri noi la grâu, secară, orz, ovăz, porumb, floarea –
soarelui, soia, in de ulei, cânepă, cartof, sfeclă de zahăr, viţă de vie, pomi
fructiferi, legume, culturi furajere şi altele, au fost create sau adaptate în ţara
noastră rase valoroase de bovine, ovine, porcine, păsări etc.
Cercetarea agricolă a condus procesul de obţinere a seminţelor cu
valoare biologică ridicată şi materialul de reproducţie pentru animalele
domestice. Totodată s-au identificat toate categoriile de soluri şi s-au stabilit
normele de fertilizare pentru culturi precum şi soluţiile pentru proiectele de
irigaţii, descărcări, combaterea eroziunii şi altele.
Cercetarea agricolă a contribuit la modernizarea tehnologiilor de cultură a
plantelor şi la cele de creştere a animalelor. Astăzi, o componentă importantă a
programelor de cercetare este cea de protecţie a mediului, căutându-se soluţii
pentru reducerea poluării solului, apei şi produselor agricole.
Cu toate că în ultimele două decenii cercetarea agricolă a fost
subfinanţată iar numărul cercetărilor s-a redus dramatic totuşi rămâne în
continuare o prezenţă activă în agricultura românească, soluţiile oferite
constituind un adevărat factor de progres.

120
A treia sursă de progres tehnic este cea care derivă din rezultatele
cercetării internaţionale. După anul 1990, ca urmare a deschiderii faţă de
rezultatele cercetării internaţionale, au pătruns şi în ţara noastră numeroase
soiuri şi hibrizi creaţi în străinătate, precum şi multe soluţii tehnologice. Cu
toate că multe din aceste soluţii sunt valoroase, introducerea lor in producţie
trebuie făcută cu precauţie întrucât condiţiile pedoclimatice, economice şi
sociale din ţara noastră se pot deosebi mult faţă de zona de origine a
respectivelor soluţii. În unele cazuri, soiuri care s-au dovedit performante în
Franţa, Germania sau alte ţări europene, au realizat în România producţii
slabe cantitativ sau calitativ datorită neadaptării la condiţiile locale.
Decizia de a adopta o anumită tehnologie se bazează pe o analiză
detaliată. De obicei, cu cât o inovaţie este mai complexă cu atât se
generalizează mai greu .
Acceptarea soluţiilor mai depinde în mare măsură de nivelul de
pregătire profesională al fermierului şi de deschiderea spre nou, de gradul de
acceptare a riscului, dar şi de procesul de difuzare.
În prezent, în România este organizată Agenţia Naţională de
Consultanţă Agricolă (A.N.C.A), instituţie care are rolul de a prelucra
rezultatele cercetării interne şi externe şi de a oferi soluţii concrete în funcţie
de specificul local pentru dezvoltarea exploataţiilor agricole.

121
TEMA A XV-A

ECONOMIA PRODUCŢIEI AGRICOLE


15.1. Eficienţa utilizării resurselor
Resursele care concură la obţinerea produselor agricole sunt
reprezentate de potenţialul natural, material, financiar şi uman.
Resursele atrase în procesul de producţie agricolă mai poartă denumirea
de inputuri sau factori de producţie. Este foarte important să determinăm
legăturile care se stabilesc între factori şi modul în care se utilizează în măsură
mai mare factorii naturali pentru creşterea eficienţei economice.
În privinţa eficienţei în agricultură putem vorbi de o eficienţă tehnică
şi de o eficienţă economică sau alocativă.
Eficienţa tehnică reprezintă producţia maximă care se poate obţine pe
baza unui set dat de inputuri.
Eficienţa alocativă (economică) reprezintă profiturile maxime pe care
le poate obţine producătorul fiind date preţurile inputurilor.
Uneori, într-o fermă poate exista o eficienţă tehnică bună, dar ferma să
nu fie eficientă economic. Eficienţa tehnică se referă numai la
caracteristicile fizice ale procesului de producţie.
În schimb, eficienţa economică se bazează pe maximizarea profitului,
care este obiectivul principal al fiecărui fermier.
Eficienţa economică presupune următoarele aspecte:
- investiţii în tehnică şi tehnologii moderne care să sporească
randamentele la hectar şi pe animal, să ridice calitatea produselor şi să
diminueze costurile de producţie.
- eficienţa economică presupune un manageriat modern, performant,
bazat pe coordonarea eforturilor echipei spre obiective clare.
Combinarea optimă a factorilor de producţie pentru obţinerea de
produse competitive este o latură inseparabilă a procesului de management,
alături de marketing.
- formarea de agenţi economici performanţi capabili să producă la
parametrii celor mai bune ferme la nivel european, prin introducerea în
activitatea proprie a elementelor progresului tehnic.
- integrarea raţională a agriculturii în ansamblul economiei naţionale,
amplificarea relaţiilor cu ramuri din aval şi din amonte.

122
15.2. Fundamentarea economică şi modernizarea
tehnologiilor de producţie
Prin tehnologia de producţie a unei culturi se înţelege ansamblul de
activităţi agrofitotehnice, fundamentate din punct de vedere tehnic şi
economic menite să asigure, în condiţiile date, obţinerea unor producţii
vegetale ridicate cu cheltuieli minime.
Tehnologia de cultură se elaborează pentru fiecare specie în parte pe
zone pedoclimatice şi pe sisteme de cultură. Componentele tehnologiei de
producţie sau elementele sistemului tehnologic în cultura plantelor sunt:
a) soiurile şi hibrizii folosiţi; b) lucrările solului; c) densitatea plantelor la
ha; d) fertilizarea culturii; e) combaterea buruienilor, a bolilor şi a
dăunătorilor; f) irigarea culturilor; g) recoltarea; h) consumul de forţă de
muncă, motorină şi alte aspecte energetice.
Fundamentarea economică a acestor componente ale tehnologiilor ţin
de managementul economic şi este o condiţie a realizării costurilor care să
permită competitivitatea pe piaţă.
Succesiunea lucrărilor şi a operaţiilor se stabilesc ţinând cont de
necesitatea îmbinării proceselor de muncă cu procesele naturale şi biologice.
Optimizarea tehnologiei este atât o activitate tehnică cât şi una
economică, deoarece fiecare componentă tehnologică presupune alocarea de
resurse şi efectuarea unor cheltuieli. Pentru creşterea eficienţei economice a
culturilor agricole se impune folosirea cu discernământ a mecanizării, în toate
cazurile posibile ştiut fiind că un consum mare de ore – om pe unitatea de
produs duce la creşteri mari ale cheltuielilor şi în final la o rentabilitate scăzută.
Fiecare verigă tehnologică trebuie de altfel să fie stabilită prin decizii
de fundamentare multicriterială.
De exemplu, optimizarea sistemului de fertilizare are în vedere costul
ridicat al îngrăşămintelor ceea ce impune o analiză a coeficientului de
utilizare al fiecărui tip de fertilizant.
Determinarea necesarului optim de îngrăşăminte chimice se poate face după trei
criterii: tehnic, economic şi energetic. Pentru aceasta este necesar să se utilizeze un
sistem complex de indicatori de eficienţă şi anume: a) sporul de producţie la ha şi pe kg
îngrăşământ; b) bilanţul energetic sau producţia netă de energie la ha; c) randamentul
(raportul) energetic; d) valoarea sporului de producţie la ha; f) profitul suplimentar la ha
şi pe unitate de produs; g) rata profitului etc.
În optimizarea tehnico–economică se ţine seama de nivelul optim de
alocare al fiecărui sortiment de îngrăşământ cât şi al combinaţiilor optime
între NPK, în vederea asigurării profitului maxim.
Stabilirea dozelor optime de îngrăşăminte se poate face cu ajutorul
funcţiilor de producţie şi economice.

123
În stabilirea dozei de fertilizant se ţine seama de următoarele elemente:
a) maximul tehnic – care se obţine atunci când alocând o anumită
cantitate de îngrăşământ se obţine maximul de producţie. Alocarea ulterioară
a unei fracţiuni de doză conduce la diminuarea producţiei.
b) optimul economic – se obţine prin folosirea analizei marginale
care exprimă variaţia marginală a raportului între creşterea valorică a
producţiei minus costul factorului suplimentar.
Prin această metodă rezultă că dacă creşterea valorii producţiei (∆P Y)
este mai mare decât creşterea costului factorului variabil (∆CX), trebuie
sporită cantitatea de îngrăşăminte chimice, deoarece costurile suplimentare
sunt recuperate prin creşterea mai accentuată a valorii producţiei.
Domeniul optim se află în jurul punctului în care creşterea marginală a
valorii producţiei este egală cu creşterea marginală a costului factorului.
În mod similar se iau deciziile şi pentru ceilalţi factori de producţie
implicaţi (de exemplu pentru apa de irigat).
Stabilirea pentru o cultură a variantei tehnologice cea mai corespunzătoare
pentru condiţiile date se face cu ajutorul indicatorilor: producţia la hectar, consumul de
carburanţi (l/ha); consumul total de energie (Kwh/ha); cheltuieli tehnologice totale, din
care cheltuielile manageriale (lei/ha); producţia netă (lei/ha); profitul net (lei/ha); costul
unitar de producţie (lei/t); rata profitabilităţii (%); productivitatea muncii (ore – om/to)
care arată superioritatea uneia sau alteia dintre variante5.
În tabelul 20 se prezintă o serie de indicatori tehnico – economici obţinuţi
în diferite variante tehnologice la cultura porumbului în sistem irigat şi neirigat
Tabelul 20
Principalii indicatori tehnico – economici obţinuţi în diferite variante
tehnologice la cultura porumbului în sistem irigat şi neirigat
(după Alecu I. şi colab., 2001)
Nr. Neirigat Irigat
Specificare U.M.
crt. V 1 N 100 P 60 V 2 N 140 P 60 V 3 N 100 P 60 V 4 N 230 P 60
1. Producţia medie
Kg/ha 6500 7500 10.000 11.000
(STAS)
2. Producţia globală Lei/ha 2.600.000 3.000.000 4.000.000 4.400.000
3. Cheltuieli totale Lei/ha 1.560.000 1.800.000 2.400.000 2.640.000
4. Cheltuieli cu
Lei/ha 150.000 180.000 350.000 350.040
forţa de muncă
5. Cheltuieli
Lei/ha 1.410.000 1.620.000 2.050.000 2.289.960
materiale
6. Producţia netă Lei/ha 1.190.000 1.380.000 1.990.000 2.110.040
7. Profit Lei/ha 1.040.000 1.200.000 1.600.000 1.760.000

5
Alecu I. şi colab. – „Managementul exploataţiilor agricole”, Ed. Ceres, Bucureşti,
2001, pag. 174

124
Nr. Neirigat Irigat
Specificare U.M.
crt. V 1 N 100 P 60 V 2 N 140 P 60 V 3 N 100 P 60 V 4 N 230 P 60
8. Cost de producţie Lei/to 240.000 240.000 240.000 240.000
9. Productivitatea Ore-
5,0 4,5 6,9 6,4
muncii om/to
10. Rata rentabilităţii c/c 34,7 40,0 114,0 140,0
15.3. Elaborarea fişelor tehnologice şi a bugetelor
de cheltuieli pe culturi
Pentru cunoaşterea nivelului necesar al cheltuielilor pentru fiecare cultură şi
stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli se întocmesc fişe tehnologice care
cuprind totalitatea lucrărilor necesare şi a volumului de lucrări manuale şi
mecanice şi cuantificarea necesarului de materii şi materiale (seminţe,
îngrăşăminte, pesticide, apă de irigat etc.) precum şi celelalte elemente.
Pentru fundamentarea bugetelor de venituri şi cheltuieli se stabilesc
următoarele elemente:
A. Cheltuieli directe, în care sunt incluse:
I. Cheltuieli cu materialele enumerate mai sus la care se adaugă
cheltuielile de aprovizionare (de obicei cca. 20% din cheltuielile cu materialele);
II. Cheltuieli cu forţa de muncă care includ salarii şi sporuri, CAS
(30% din salarii şi sporuri), ajutor de şomaj (5% din salarii şi sporuri), ajutor
de sănătate (7% din salarii şi sporuri).
B. Cheltuielile indirecte, formate din cheltuieli generale şi comune,
dobânzi la credite, impozite şi taxe locale, asigurare împotriva calamităţilor
(5% din valoarea producţiei la ha).
C. Fond pensii şi asigurări sociale ale agricultorilor (în prezent 3,5%
din valoarea producţiei la ha).
D. Total cheltuieli producţie – (A+B+C) reprezintă suma cheltuielilor
directe, indirecte şi fondul de pensii şi asigurări sociale ale agricultorilor.
E. Valoarea producţiei secundare reprezintă cheltuielile legate de
strângerea şi depozitarea producţiei secundare (de exemplu a paielor de
grâu) care se scot din cheltuielile totale de producţie.
Se obţin astfel:
F = D-E = cheltuielile cu producţia principală G = Cost de
producţie calculat ca raport între cheltuielile cu producţia principală şi
volumul producţiei principale.
H. Preţul de achiziţie (valorificare) stabilit în funcţie de nivelul
costului de producţie având în vedere şi realizarea unui anumit profit la ha.
I. Profitul pe tonă reprezintă diferenţa între preţurile de achiziţie
(valorificare) şi costurile de producţie ale unei tone de produs.
J. Profitul pe hectar se calculează în funcţie de profitul pe tonă
obţinut şi nivelul producţiei medii la hectar.
125
K. Rata profitului reprezintă raportul exprimat în procente, dintre
profitul pe tonă şi costul de producţie.
La baza întocmirii proiectului de buget de venituri şi cheltuieli stă fişa
tehnologică, fişă care cuprinde, în ordine cronologică toate lucrările care se
vor executa şi volumul acestora precum şi necesarul de materii şi materiale.
În vederea întocmirii fişei tehnologice se stabileşte şi nivelul
producţiei planificate, pentru că alocarea unor factori precum îngrăşămintele
sau apa de irigaţie se face în funcţie de producţia planificată. În tabelul 21 se
prezintă un model de buget parţial la o cultură agricolă.
Tabelul 21
Bugetul parţial la cultura _______________________
Consumuri Preţ Valoare
unitar Lei pe
Nr. Denumirea U. Pe
Pe sau Lei la unitate
crt. cheltuielilor M. hect
total tarifar hectar de
ar
(lei) produs
1. Chelt. mat. totale, din lei x x
care
1.1 Chelt. mat. directe, din lei x x
care
- samânţă şi material de kg
plantat
- îngrăşăminte chimice kg
- îngrăşăminte naturale t
- erbicide şi pesticide kg
- amendamente kg
- alte materiale kg
- lucrări şi servicii mecanizare lei
- consum de energie kw
h
- transportul t/k
m
2. Salarii totale, din care*: lei x x
- directe lei x x
- impozit pe salarii lei x x
- contribuţii pentru asig. lei x x
sociale şi fondul de
pensii
3. Cheltuieli indirecte totale lei x x
4. Valoarea prod. lei x x
secundare
5. Cheltuieli aferente prod. lei x x
principale
6. Arenda** ha
7. Costul de producţie lei/t x x x

126
*
în exploataţiile familiale remunerarea muncii vii la ha
**
în cazul arendării terenurilor agricole
Sursa: Scurtu I., „Economia şi tehnologia culturilor agricole”, Ed. Independeţa
Economică, Piteşti, 2002
Pentru exemplificare prezentăm cheltuielile agrotehnice şi bugetul de
venituri şi cheltuieli la cultura orzului neirigat cu o producţie de 4000 kg/ha boabe
şi 2000 kg/ha producţie secundară. Menţionăm că toate preţurile sunt variabile şi
ele trebuie actualizate în fiecare an (tabelul 22), de aceea sumele nu sunt prezentate.
Tabelul 22
Bugetul de venituri şi cheltuieli cultura: orz – neirigat
SPECIFICARE U.M.
Producţia medie Kg/ha 4000
Producţia secundară Kg/ha 1500
A. CHELTUIELI DIRECTE I+II Lei/ha
I. Cheltuieli materiale (1+2+3+4) Lei/ha
1. Cheltuieli cu lucrul mecanizat Lei/ha
2. Cheltuieli cu materialele Lei/ha
- sămânţă Lei/ha
- îngrăşăminte organice Lei/ha
- îngrăşăminte chimice
- d.c.: - azot Lei/ha
- fosfor Lei/ha
- potasiu Lei/ha
- amendamente Lei/ha
- pesticide Lei/ha
- alte materiale Lei/ha
3. Cheltuieli cu irigaţiile Lei/ha
4. Cheltuieli cu aprovizionarea (20% din 2) Lei/ha
II. Cheltuieli cu forţa de muncă (5+6+7+8) Lei/ha
5. Salarii şi sporuri Lei/ha
6. C.A.S (30% asupra lui 5) Lei/ha
7. Ajutor de şomaj (5% asupra lui 5) Lei/ha
8. Ajutor sănătate (7% din 5) Lei/ha
B. CHELTUIELI DIRECTE (9+10+11+12) Lei/ha
9. Cheltuieli generale şi comune (7% din A) Lei/ha
10. Dobânzi şi credite Lei/ha
11. Impozite şi taxe locale Lei/ha
12. Asigurare calamităţi (5% din venituri) Lei/ha
C. FOND DE PENSII ŞI ASIGURĂRI SOCIALE ALE Lei/ha
AGRICULTORILOR (3,5% din venituri)
D. TOTAL CHELTUIELI PRODUCŢIE (A+B+C) Lei/ha
E. VALOAREA PRODUCŢIEI SECUNDARE Lei/ha
F. CHELTUIELI CU PRODUCŢIA PRINCIPALĂ (D+E) Lei/ha
G. COSTUL PRODUCŢIEI Lei/t
H. PREŢUL DE ACHIZIŢIE Lei/t
I. PROFIT PE TONĂ Lei/ha
J. PROFIT PE HECTAR Lei/ha
K. RATA PROFITULUI %
Sursa: Scurtu I., „Economia şi tehnologia culturilor agricole”, Ed. Independeţa

127
Economică, Piteşti, 2002

TEMA A XVI-A

Politici agricole
16.1. Locul politicilor agricole în cadrul politicilor
economice
Politicile economice sunt măsuri pe care le ia statul şi care vizează
anumite obiective, iar aplicarea lor influenţează activitatea economică (de
exemplu, valoarea PIB, rata şomajului, a inflaţiei, situaţia balanţei de plăţi etc.).
Pentru majoritatea economiştilor, politicile economice reprezintă
ansamblul intervenţiilor guvernamentale (decizii, acţiuni, priorităţi etc.)
îndreptate spre influenţarea cursului activităţii economice în vederea
realizării intereselor sale politice şi sociale.
Componentele politicii economice pot fi structurate astfel: politici
macroeconomice (în care sunt incluse politica fiscală, politica monetară şi
politica de venituri), politici comerciale şi politici sectoriale.
Politicile agricole şi agroalimentare sunt politici sectoriale. Acestea
se află în corelaţie directă cu alte politici sectoriale (industriale, de
transporturi, de dezvoltare a comerţului, turismului etc.). Totodată, politicile
agricole trebuie corelate cu cele privind protecţia mediului, dar şi cu
celelalte politici macroeconomice.
Politicile macroeconomice (îndeosebi prin cursul valutar, rata
dobânzii, inflaţia şi veniturile pe locuitor) exercită o puternică influenţă
asupra sectorului agroalimentar, putând fi stimulative sau inhibitoare până la
limita anihilării efectelor politicilor agroalimentare. Cadrul macroeconomic
are consecinţe majore asupra sectorului agricol şi prin alte elemente şi
anume: şomajul din sectoarele nonagricole limitează posibilitatea găsirii
unor locuri de muncă celor care părăsesc agricultura, iar preţul ridicat al
energiei, transporturilor sau serviciilor generează creşterea costurilor de
producţie, afectând piaţa produselor agricole şi agroalimentare.
Politicile agroalimentare reprezintă ansamblul intervenţiilor
guvernamentale care vizează ameliorarea şi creşterea performanţelor
sistemului agroalimentar de-a lungul filierelor sale. Politicile agricole şi
agroalimentare se pot caracteriza după obiective, instrumentele utilizate şi
regulamentele de operare.
De obicei, politicile agricole vizează obiective simultane, fapt care
implică utilizarea unui set de instrumente şi reglementări pentru atingerea
acestora. Din acest motiv, politicile agricole sunt considerate ca fiind unele
dintre cele mai complexe politici, ele trebuind să armonizeze, pe cât posibil,

128
interesele (uneori contradictorii) ale producătorilor, consumatorilor,
contribuabili şi guvernului. Un exemplu de politică agricolă complexă este
cel al Politicii Agricole Comune (P.A.C.) a Uniunii Europene.
16.2. Obiectivele politicii agricole
În general, obiectivele politicii agricole şi agroalimentare sunt subordonate
obiectivelor generale ale politicii economice. Obiectivele generale ale politicii
economice care pot influenţa stabilirea obiectivelor politicii agricole sunt
multiple. Printre acestea amintim:
- atingerea/menţinerea stabilităţii macroeconomice;
- stimularea creşterii economice;
- stimularea proceselor de restructurare;
- corelarea distribuţiei veniturilor;
- echilibrarea relaţiilor comerciale externe.
Ca obiective specifice ale politicilor agroalimentare amintim:
- diminuarea imperfecţiunilor în funcţionarea pieţelor agricole;
- asigurarea securităţii alimentare prin asigurarea unei oferte stabile de
produse alimentare, la preţuri rezonabile;
- asigurarea stabilităţii politice şi sociale;
- garantarea unui nivel de viaţă echitabil şi satisfăcător fermierilor;
- atingerea competitivităţii în schimburile comerciale externe cu produse
agroalimentare, prin valorificarea avantajelor comparative sau competitive;
- dezvoltarea agriculturii în vederea transferului unei părţi a
veniturilor obţinute din agricultură spre alte ramuri economice.
În esenţă, obiectivele politicii agricole se împart în patru tipuri:
a) Obiective privind creşterea eficienţei;
b) Obiective privind distribuţia;
c) Obiective privind stabilitatea;
d) Obiective privind libertatea economică.
 În ceea ce priveşte categoria de obiective incluse la creşterea
eficienţei am putea aminti modul de alocare a resurselor între sectoare şi în
cadrul sectorului, participarea la diviziunea muncii între regiuni sau la
diviziunea internaţională a muncii etc.
 Ca exemplu de obiective privind distribuţia amintim obiectivele
privind distribuţia echitabilă a veniturilor între diferite grupuri economice
(fermieri, producători de mijloace de producţie, consumatori şi
contribuabili), dar şi între regiuni sau chiar între generaţia prezentă şi cea
viitoare, având în vedere resursele neregenerabile.
 Obiectivele privind stabilitatea se referă la stabilitatea preţurilor de
producţie şi de consum, asigurarea satisfacerii cererii alimentare, echilibrul
balanţei de plăţi.
129
 Libertatea economică are ca obiectiv principal întărirea poziţiei
competitive a agriculturii.
Obiectivele politicilor agricole diferă de la o ţară la alta, iar în cadrul
fiecărei ţări, obiectivele se schimbă în funcţie de etapă.
În ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, obiectivele
politicilor agricole diferă substanţial faţă de ţările cu economie de piaţă şi o
agricultură dezvoltată.
În primul caz, obiectivul principal priveşte combaterea foametei, a malnutriţiei
şi a sărăciei, creşterea gradului de autoaprovizionare în vederea reducerii importului
de alimente, precum şi o îmbunătăţire a distribuirii veniturilor.
În schimb, ţările dezvoltate îşi propun să atingă şi să menţină un nivel
adecvat al securităţii alimentare, potrivit modelelor raţionale de consum
stabilite de nutriţionişti. De asemenea, se pune accent pe asigurarea unor
venituri echitabile şi relativ stabile pentru populaţia agricolă, în condiţiile
măririi competitivităţii.
Ţările în tranziţie, în afara obiectivelor generale îşi propun să creeze
structurile agricole specifice economiei de piaţă, să reducă decalajele între
veniturile populaţiei ocupate în agricultură faţă de cele din alte sectoare sau
să încurajeze o dezvoltare rurală durabilă.
16.3. Instrumentele politicilor agricole
Prin instrumente ale politicilor agricole se înţeleg metodele concrete prin
care se pun în aplicare măsurile generale care contribuie la realizarea
obiectivelor propuse.
Clasificarea instrumentelor de politică agricolă se poate face după mai
multe criterii, precum: după natura intervenţiei, nivelul la care se aplică
măsura, piaţa influenţată şi modul concret de influenţă asupra producătorilor
agricoli etc.
a) După natura intervenţiei, putem avea câteva tipuri de instrumente ale
politicii agricole:
 căi directe de influenţare a sectorului agricol (reglementări legate de
preţurile produselor sau de volumul investiţiilor publice etc.);
 căi indirecte ale reglării agriculturii de către stat (favorizarea
formării unor structuri de exploataţii viabile, crearea unor sisteme de
consultanţă şi extensie, favorizarea creditării agricole etc.).
b) După nivelul la care se aplică măsura:
 măsuri cu implicaţii la nivelul exploataţiilor agricole;
 măsuri care afectează piaţa;
 măsuri ce se aplică la frontieră pentru reglementarea comerţului exterior.

130
c) După nivelul de acţiune, clasificarea este mai complicată,
principalele instrumente fiind prezentate în tabelul următor:
Tabelul 23
Clasificarea instrumentelor de politică agricolă după nivelul de acţiune
Producători Piaţă Frontieră
Plăţi compensatorii Achiziţii publice destinate
reglării preţurilor pe piaţa
internă
Subvenţii pe Achiziţii publice Tarife de import
unitatea de produs intervenţioniste la preţuri
dinainte cunoscute şi
constituirea stocurilor publice
Subvenţii la Subvenţii la consumatori Subvenţii la export
inputuri/credite
Subvenţii destinate Taxe şi accize pentru unele Contingente la
investiţiilor produse agroalimentare import
Cote de producţie Subvenţii pentru prelucrare Bariere nontarifare
(reglementări sanitar –
veterinare, prevederi
privind etichetarea
produselor, cerinţe
tehnologice speciale
etc.)
Cote obligatorii Investiţii publice pentru
destinate dezvoltarea infrastructurii,
valorificării prin învăţământului şi cercetării
reţelele de stat
Prime pentru
necultivarea
terenului (set –
aside)
Subvenţii pentru
susţinerea
reformelor funciare
Sursa: D. Colman, T. Young (1997), Principles of Agricultural Economics. Market
and prices in less developed countries, Cambridge University Press
Pentru a înţelege mai clar specificul fiecărui tip de instrument
prezentăm o scurtă definire a acestora.

131
Tabelul 24
Scurtă definire a instrumentelor de politică agricolă
- plăţi compensatorii: reprezintă o subvenţie variabilă plătită pe
unitate de produs, echivalentă cu diferenţa dintre preţul orientativ (de ţintă)
garantat şi preţul mediu al pieţei;
- subvenţie fixă pe unitate de produs, adică program de susţinere a
preţurilor;
- subvenţie pe input sau credit avantajos;
- subvenţionarea investiţiei (cumpărări de pământ, maşini agricole, lucrări
de ameliorare);
- contingente de producţie;
- cote obligatorii de produse alimentare valorificate la stat;
- programe de prime plătite pentru terenuri scoase de sub cultivare
(set-aside);
- măsuri de reforme funciare, care reglementează sistemul de
proprietate si de arendă şi facilitează comasarea parcelelor şi
concentrarea producţiei;
- crearea sau menţinerea unor firme de stat de comercializare şi
depozitare în poziţie de monopol, care pot influenţa nivelul preţurilor
interne de producţie;
- cumpărări intervenţioniste la preţuri dinainte cunoscute şi constituirea
stocurilor publice;
- subvenţii la consumatori;
- taxe de accize pe unele produse prelucrate;
- subvenţii acordate industriilor prelucrătoare;
- investiţii publice pentru dezvoltarea infrastructurii,
învăţământului şi cercetării;
- tarife de import;
- subvenţii de export;
- taxe de export;
- contingente de import;
- bariere nontarifare (reglementări sanitar-veterinare, prevederi
privind etichetarea produselor, cerinţe tehnologice speciale etc.).
Sursa: O Colman, T Young (1997), Principles of Agricultural Economics. Market and
prices in less developed countries, Cambridge Universitv Press.
Alte clasificări ale principalelor instrumente de intervenţie folosesc
drept criterii fie principalul mijloc de acţiune utilizat, fie nivelul la care
operează. După mijlocul principal de acţiune, întâlnim:

132
a) politici care utilizează preţurile ca mijloc de acţiune (politici de preţ)
ca de exemplu taxarea sau subvenţionarea preţurilor la producător sau
consumator şi altele;
b) politici care nu sunt legate în mod direct de preţuri: programe de
cercetare publică, investiţii publice, îmbunătăţirea infrastructurii etc.
După nivelul la care operează, putem distinge următoarele tipuri de
instrumente:
- instrumente care acţionează la nivelul unor produse sau ai unor
factori de producţie în scopul modificării preţurilor relative sau în vederea
restructurării producţiei;
- la nivel sectorial, de exemplu, taxele asupra producţiei agricole sau
subvenţiile la consumul de produse alimentare;
- la nivel macroeconomic: rata dobânzilor, rata de schimb valutar,
sistemul şi nivelul de impozitare etc.
Politicile agricole nu se aplică niciodată în mod singular, ele fac parte dintr-
un complex de măsuri economice ce afectează economia atât în ansamblul ei cât
şi în fiecare sector în parte.
Intervenţiile de politică agricolă pot fi conjucturale sau de durată iar
oportunitatea aplicării lor trebuie analizată în corelaţie cu evoluţia celorlalţi
indicatori macroeconomici: inflaţie, rata de schimb, rata dobânzii.
Posibilitatea aplicării acestor intervenţii depinde în primul rând de
volumul resurselor bugetare ce pot fi alocate acestui scop dar şi de
angajamentele asumate pe plan internaţional.
16.4. Impactul politicilor agricole asupra economiei
naţionale
Ca urmare a practicării diferitelor măsuri de politică agricolă, la nivelul
economiei naţionale se resimte un impact care poate fi sintetizat conform
tabelului următor:

133
Tabelul 25
Intervenţii pe piaţă şi impactul lor

134
Sursa: J. Harrigan, R. Loader, C. Thirtle (1995), La politique des prix agricoles: le
gouvernement et le marché, FAO, Roma

135
TEMA A XVII-A

ECONOMIA CULTURII CEREALELOR. CAZUL GRÂULUI ŞI


PORUMBULUI
17.1. Suprafeţe, producţii şi comerţul mondial cu grâu şi
porumb
Astăzi, circa 50% din suprafaţa arabilă a lumii (estimată la aproape 1,6
miliarde ha) este ocupată cu cereale, care deţin anual între 720-760 mil. ha,
producţia ridicându-se în unii ani până la 2 miliarde tone.
În România, în ultimele 3-4 decenii, faţă de media anilor 1934 – 1938
când se realizau cca. 8 milioane tone cereale, au existat o serie de ani în care
producţia a depăşit 18 mil. tone cu producţii record în anul 1997 cu 22 mil. tone
şi în anul 2004 cu 24,4 mil. tone. În anul 2005 producţia de cereale a atins 19,3
mil. tone. În general, faţă de perioada 1930 – 1950 producţia totală de cereale a
României din ultimele decenii este de peste 2,5 ori mai mare.
În România, culturile agricole cele mai importante sunt grâul şi porumbul.
Astfel, în anul 2004 din totalul suprafeţei cultivate de 8.258 mii ha,
grâul a ocupat 2.296 mii ha iar porumbul 3.274 mii ha, ceea ce însumat
reprezintă 5.570 mii ha sau 67% din totalul suprafeţelor cultivate.
În anul 2005, suprafeţele cu porumb s-au redus la 2.628 mii ha iar
ponderea totală a celor două culturi în totalul suprafeţei cultivate a fost de
60%. Cu toate acestea, rezultă că în oricare dintre anii analizaţi, cultura
grâului şi porumbului ocupă cea mai mare parte a suprafeţei arabile.
Suprafeţe semnificative care pot atinge până la 1 milion ha se mai
cultivă cu floarea soarelui, a III-a cultură ca pondere în suprafaţa arabilă.
Producţia totală de cereale a României a avut valori de 24.403 mil. în
anul 2004 şi 19.345 mil. t în 2005. Din aceste producţii, cele de grâu şi
porumb au avut o pondere de 91,6% atât în anul 2004 cât şi în anul 2005, cu
toate că producţiile fiecărei culturi au variat în funcţie de condiţiile anului.
Rezultă că alte culturi cerealiere precum orzul, orzoaica, ovăzul şi
secara nu au ca pondere decât 8-9% din producţia obţinută.
În privinţa producţiei medii care se obţine în ţara noastră, aceasta are
variaţii importante determinate atât de tehnologiile practicate, dar mai ales de
condiţiile de mediu (temperaturi şi precipitaţii) care pot fi mai mult sau mai
puţin favorabile fiecărei culturi.
De exemplu, în anul 2004, care s-a dovedit mai favorabil pentru cultura
cerealelor s-au obţinut la nivelul întregii ţări producţii medii de 3.403 kg/ha şi de
4.441 kg/ha la porumb. În schimb, în anul 2005, mai puţin favorabil, producţiile
medii au scăzut la 2.965 kg/ha la grâu şi 3.952 kg/ha la porumb.

136
Raportându-ne la suprafaţa cultivată cu cereale în Uniunea Euroepană
(cele 27 state membre) constatăm că aceasta se ridica în anul 2007 la 57,4
mil. ha, din care 24,8 mil. ha cultivate cu grâu. Rezultă că România deţine o
pondere de aproximativ 10% din totalul suprafeţei care se cultivă cu cereale
în Uniunea Europeană.
În tabelul 26 se prezintă suprafeţele şi producţiile obţinute de unele ţări
europene în anul 2005.
Tabelul 26
Suprafeţele şi producţiile care s-au obţinut la cultura grâului în unele
state europene în anul 2005
Ţara Suprafaţa Producţia Producţia
- mii ha - totală medie
- mii t - - kg/ha -
Bulgaria 1101 3478 3158
Germania 3173 23692 7465
Spania 2274 4026 1770
Franţa 5278 36885 6988
Italia 2123 7717 3634
Polonia 2218 8771 3954
România 2476 7341 2964
Regatul Unit 1869 14877 7959
Turcia 9250 21500 2324
După cum se observă din tabel, România deşi are o pondere importantă în
suprafeţele cultivate, obţine în general producţii medii la ha mult inferioare celor
din statele europene dezvoltate precum Regatul Unit, Germania sau Franţa, ţări în
care producţiile medii oscilează frecvent între 6 şi 8 t/ha.
Există şi alte ţări europene cu producţii medii la hectar foarte ridicate,
ca de exemplu Olanda, Belgia, Irlanda sau Danemarca, dar suprafeţele
cultivate în aceste ţări sunt mult mai reduse decât cele din România.
Pe plan mondial, grâul ocupă cele mai mari suprafeţe dintre toate
culturile agricole, anual obţinându-se pe cele 220-240 milioane ha, producţii
de 450-500 mil. t. Porumbul ocupă la nivel mondial locul al III-lea ca
suprafaţă, după grâu şi orez.
Iată care sunt principalele state producătoare de grâu şi porumb la
nivel mondial (2005).

137
Tabelul 27
Producţia totală obţinută – mii tone -
Ţara
Grâu Porumb
Argentina 14560 15000
Brazilia 5726 41806
Canada 25860 8836
China 91952 130434
Franţa 39705 16391
Germania 25427 4200
Ungaria 6007 8318
India 72000 14000
Italia 8639 11375
Mexic 2900 22000
România 7812 14542
Rusia 45413 3516
Spania 7108 4748
SUA 58738 299917
Ucraina 17520 8867
Regatul Unit 15473 -
Turcia 21000 3000
În privinţa comerţului mondial cu cereale, ţările care obţin cea mai mare
producţie nu sunt obligatoriu şi cele mai mari exportatoare. La porumb, SUA
rămâne de departe atât cel mai mare producător, dar şi cel mai mare exportator;
la grâu producătorii cei mai mari, respectiv India şi China folosesc ce mai mare
parte a grâului pentru consumul propriu, ambele ţări având populaţii de peste 1
miliard locuitori. SUA, cu producţii anuale de 55-65 mil. t exportă anual cca.
30 mil. t, urmată de Australia, Canada şi Uniunea Europeană cu câte 15-18 mil.
t anual. Comerţul mondial cu grâu trece anual de 100 mil. t, din care ţările
menţionate controlează aproximativ 75%.
În privinţa comerţului cu porumb care depăşeşte în anumiţi ani 70 mil.
t, ponderea o deţine SUA, care exportă anual cca. 50 mil. t. Exporturi
semnificative mai realizează Argentina, China, Africa de Sud, Ungaria şi
uneori România.
În privinţa preţurilor pe piaţa externă, acestea au o fluctuaţie mare de la un
an la altul, totuşi se apreciază că în prezent asistăm la o perioadă cu preţuri în
creştere. Principala bursă cerealieră, cea din Chicago, avea cotaţia grâului pentru
decembrie 2008 între 185-200 USD/t în timp ce, la Bursa din Paris, aceasta oscila
între 140-143 euro/t.

138
La porumb, preţurile sunt ceva mai mici, oscilând între 147-162 USD/t
la Bursa din Chicago sau 127-130 euro/t la Bursa din Paris. Revista
românească Profitul agricol publică săptămânal un buletin al principalelor
burse agricole.
17.2. Principalele elemente tehnice de care trebuie ţinut
cont pentru creşterea eficienţei la cultura grâului
Pentru a putea obţine producţii mari şi de calitate la cultura grâului trebuie
realizate o serie de elemente tehnice obligatorii. Printre acestea, enumerăm:
a) Zonarea culturii şi a soiurilor
Se recomandă soiurile care au o capacitate de producţie ridicată, au
capacitate bună de înfrăţire şi rezistenţă la ger, au o calitate corespunzătoare
a producţiei pentru a se obţine făină de calitate superioară şi au o perioadă
de vegetaţie diferită pentru ca în fiecare mare unitate să se poată eşalona
recoltatul. În plus, soiurile trebuie să fie rezistente la boli. Pentru zona
Bărăganului şi Dobrogei se recomandă soiurile Dropia, Fundulea 4, Alex,
Flamura 85 etc.
Trebuie remarcat că Ministerul Agriculturii publică în fiecare an o listă
oficială (Registrul Oficial al soiurilor şi hibrizilor) în care pot intra sau ieşi o
serie de soiuri. Cultivatorii şi mai ales producătorii de sămânţă trebuie să
urmărească această listă pentru a alege soiurile care îndeplinesc cât mai
multe din obiectivele producătorului.
Trebuie ştiut că pentru fiecare zonă pedoclimatică a ţării, staţiunile de
cercetări agricole, împreună cu Oficiile Judeţene de Consultanţă recomandă
soiurile care se pretează cel mai bine condiţiilor locale.
b) Amplasarea culturii
Planta premergătoare şi rotaţia culturilor au o influenţă însemnată
asupra producţiei de grâu prin reducerea gradului de infestare cu buruieni,
boli şi dăunători, acumularea apei şi a elementelor nutritive în sol şi pentru
asigurarea timpului de execuţie a lucrărilor în vederea încadrării în epoca
optimă de semănat.
Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul de timpuriu,
dintre care leguminoasele pentru boabe sunt cele mai valoroase. Urmează
rapiţa şi cartoful timpuriu apoi cerealele păioase, dar în acest caz utilizarea
ca premergătoare trebuie redusă la 1 an pentru limitarea atacului de boli,
dăunători şi buruieni.
În cazul rotaţiei grâu – porumb este important ca recoltarea
porumbului să se facă înainte de 20 septembrie pentru a se putea pregăti
terenul pentru semănat.
c) Fertilizarea corespunzătoare a culturii poate să ducă de asemenea
la creşterea eficienţei economice. Este bine să ştim că pentru fiecare tonă de

139
boabe cultura de grâu consumă cca. 15 kg fosfor şi 30 kg azot. Deci pentru o
producţie de 6 t/ha grâul va consuma 90 kg fosfor şi 180 kg azot. Desigur că
nu toată această cantitate trebuie asigurată prin îngrăşăminte ci numai
diferenţa între necesar şi cantitatea existentă în sol. Dacă din analiza solului
constatăm că în sol există 90 kg azot, urmează să aplicăm numai diferenţa,
respectiv 90 kg/ha. O soluţie foarte favorabilă este amplasarea grâului după
mazăre, fasole sau soia care lasă terenul bogat în azot şi deci este nevoie de o
cantitate mai mică de îngrăşăminte.
d) Lucrările solului: arat, discuit, mărunţirea terenului, executate la
timp şi de calitate pentru ca seminţele să găsească condiţii bune de răsărire.
e) Executarea unei lucrări de semănat de calitate bună. Trebuie
respectată epoca de semănat (prima decadă din octombrie pentru sudul
ţării), densitatea culturii (450-550 seminţe/m2) respectiv o cantitate de
sămânţă de 220-250 kg/ha, respectarea adâncimii de semănat etc.
f) Lucrările de întreţinere a culturii. Constau în general în combaterea
buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor. Buruienile din cultură se combat cu ajutorul
erbicidelor, dar decizia privind aplicarea acestora trebuie luată cu ajutorul
specialiştilor care ţin seama de gradul de îmburuienare al culturii şi spectrul de
buruieni care trebuie combătute.
Pentru combaterea principalelor boli se efectuează de regulă două
tratamente la avertizările date de centrele teritoriale de protecţia plantelor.
De asemenea se efectuează tratamente la avertizarea împotriva
ploşniţelor cerealelor sau a altor dăunători dacă acestea se impun.
Atunci când sunt perioade secetoase se impune de asemenea irigarea
culturii fie în toamnă fie atât toamna cât şi primăvara sau vara.
g) Recoltatul trebuie făcut în timp optim, atunci când umiditatea
boabelor ajunge la 15-16%. Recoltatul prea timpuriu conduce la obţinerea
unei producţii cu umiditate ridicată care nu poate fi însilozată, existând
pericolul de încingere şi mucegăire, ceea ce conduce la pierderea definitivă
a calităţii de panificaţie. Întârzierea recoltatului conduce la pierderi prin
scuturarea boabelor, creşterea procentului de spărturi, etc.

140
ANEXA 1

Principalii indicatori economici pentru determinarea eficienţei


economice
în cazul culturilor vegetale

1. Producţia medie (principală şi secundară) la ha; (kg)


2. Valoarea producţiei (principală şi secundară) la ha; (lei)
3. Cheltuieli de producţie la ha; (lei)
4. Structura cheltuielilor de producţie pe principalele grupe mari de
cheltuieli şi pe subgrupe; (%)
5. Costul de producţie pe tonă; (lei)
6. Cheltuieli materiale la hectar; lei)
7. Cheltuieli directe la hectar;
(lei)
5. Cheltuieli indirecte la hectar; (lei)
9. Cheltuieli cu forţa de muncă la hectar; (lei)
10. Productivitatea muncii calculată:
a) consumul de forţă de muncă pe tonă;
b) producţia fizică (principală + secundară) pe oră-om;
c) număr de zile-om la hectar;
d) valoarea producţiei principale la 1000 lei cheltuieli cu forţa de muncă.
11. Cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri; (lei)
12. Producţia principală la 1000 lei cheltuieli directe; (kg)
13. Preţul mediu de producţie pe tonă; (lei)
14. Rentabilitatea calculată:
a) profitul maxim pe tonă şi la hectar; (lei)
b) profitul aferent cifrei de afaceri pe tonă şi la hectar; (lei)
c) rata rentabilităţii costurilor; (%)
d) rata rentabilităţii veniturilor (CA). (%)

141
ANEXA 2

Indicatori de eficienţă a investiţiilor în agricultură

Pentru a determina eficienţa economică a unei investiţii agricole se


folosesc cel mai adesea următorii indicatori:
1. investiţia specifică (raportată ca valoare la ha) în lei;
2. termenul de recuperare a investiţiei (ani) ţinând seama de sporul de
profit realizat pe urma investiţiei;
3. coeficientul de eficienţă economică a investiţiei – care este inversul
termenului de recuperare a investiţiei şi exprimă profirul anual
realizat în urma investiţiei efectuate;
4. viteza de recuperare a investiţiei reprezintă un număr care arată de
câte ori se recuperează investiţia în perioada normată de funcţionare
a investiţiei;
5. randamentul economic al investiţiei exprimă raportul între profitul
net şi volumul investiţiei.

142
BIBLIOGRAFIE
1. Alecu I. şi colaboratorii Managementul exploataţiilor
agricole, Ed. Ceres, Bucureşti,
2001
2. Alexandri Cecilia şi colaboratorii Tratat de Economia Agriculturii,
Ed. Expert, Bucureşti, 2004
3. Budoi Gh., Penescu A. Agrotehnică, Ed. Ceres, Bucureşti,
1996
4. Chivu Luminiţa Competitivitatea în agricultură,
Academia Română, 2002
5. Davidescu D, Davidescu Vasilica Secolul XX – Performanţe în
(coord.) agricultură, Ed. Ceres, Bucureşti,
2002
6. Filipoiu A. şi colaboratorii Ecologia – Dicţionar
enciclopedic, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 2006
7. Manoleli D.G. (coord.) Ierarhizarea priorităţilor de
dezvoltare agricolă şi rurală în
România. Influenţele noii
reforme a P.A.C., Institutul
European din România, studii de
impact (11), 2004
8. Potlog A. Dicţionar practic de agronomie,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1997
9. Răuţă C., Cârstea S. Poluarea şi protecţia mediului
înconjurător, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979
10. Scurtu Ion Economia şi tehnologia culturilor
agricole mari, Ed. Independenţa
Economică, 2002
11. Zahiu Letiţia (coord.) Agricultura în economia
României, Ed. CERES, Bucureşti,
2010;
12. Zahiu Letiţia (coord.) Agricultura Uniunii Europene
sub impactul Politicii Agricole
Comune, Ed. Ceres, Bucureşti,
2006
13. *** Revista „Profitul agricol”

143
colecţia anilor 2007-2010
14. *** Masă rotundă CNCSIS, 13 mai
2010 – „Agricultura încotro?”
15. *** www.fao.com
16. *** www.infoeuropa.ro
17. *** www.insse.ro

144