Sunteți pe pagina 1din 3

SINAPSE COTIDENE, Zamfira Costan

În anul 2002, Fundaţia Inter-Art din Aiud publică primul volum de poezii
al Zamfirei Costan, Cavalcada nebunelor scenarii. Însă, debutul editorial a avut
loc în acest an (2010) la Editura Gens Latina din Alba Iulia cu volumul, pe care
îl vom pune în discuţie, Sinapse cotidiene. Remarcăm faptul că, nu de puţine ori,
lirica feminină a fost populată de o serie de reprezentante timide şi reţinute ce
surprindeau în creaţiile lor teme precum iubirea, mai mult sau mai puţin
împlinită, universul casnic sau natura idilizată. Însă, Zamfira Costan nu se
sfieşte să abordeze teme dureroase, precum: scurgerea timpului, efemeritatea
lumii şi a lucrurilor ce ne înconjoară, relaţia cu Dumnezeu, lupta cu destinul şi
împotrivirea fiinţei umane, în ciuda inutilităţii acţiunilor sale, superficialitatea
unei societăţi mediocre etc., demonstrându-şi talentul şi forţa de sugestie, totul
într-un stil aparte în care se contopeşte atitudinea de revoltă cu cea de
resemnare, bucuria clipei efemere cu tristeţea şi melancolia amintirilor.
Născută la Aiud în 1959, poeta este, în prezent, profesoară de Biologie la
Colegiul Naţional „Titu Maiorescu”, însă pasiunea faţă de literatură, în general,
şi poezie, în special, după cum însăşi mărturiseşte, datează încă din copilărie. În
anii facultăţii poeta se bucură să o aibă drept profesoară de franceză pe Doina
Cornea, cea care le va traduce poezii semnate de Paul Verlaine, Paul Valéry sau
Arthur Rimbaud, rafinându-le gusturile literare. De asemenea, această pasiune se
manifestă şi în perioada imediat următoare terminării facultăţii, anii regimului
comunist, când începe, de fapt, să scrie poezii. Aşa după cum ne mărturiseşte,
imboldul de a scrie poezii este rezultatul timidităţii şi a interiorizării: „Eram o
fire foarte interiorizată, timidă, aşa că toate emoţiile le-am pus pe pagini de
jurnal în adolescenţă, apoi în poezie, folosindu-mă de simboluri, nu atât cele
consacrate, cât cele proprii.” Asupra personalităţii şi a stilului poetei îşi vor lăsa
amprenta şi lecturile operelor poeţilor preferaţi (Serghei Esenin, Mihail
Lermontov, Aleksandr Puşkin, Ch. Baudelaire, M. Eminescu, L. Blaga, G.
Bacovia sau N. Stănescu).
Poeta va scrie o lungă perioadă de timp doar pentru sine, dar în urma
discuţiilor cu profesorul de română Iacob Buta, care îi apreciază creaţiile şi o
îndeamnă să scrie, dar şi cu omul de cultură Virgil Şerbu Cisteianu, ce
descoperă în ea un talent ce trebuie cunoscut, volumul Sinapse cotidiene vede
lumina zilei la Alba Iulia. Lucrarea cuprinde două secţiuni: De-aş fi ştiut şi
Cavalcada nebunelor scenarii. Prima secţiune grupează o serie de poeme
necunoscute publicului (Cânt, Mocnesc..., Iluzii, Sărută-mi privirea, Floare de
pelin etc), iar cea de-a doua secţiune este reprezentată de poemele ce au apărut
anterior la Fundaţia Inter-Art.
Tema principală a volumului este scurgerea ireversibilă a timpului:
1
„Cucuta îşi plimbă voluptatea
Pe teancul clipelor
Înghesuite-n crepuscul.”
Strigat-am, p. 62,
acesteia adăugându-i-se cu succes şi alte teme, unele ducându-ne cu gândul la
marile teme eminesciene, altele profund originale.
Iată câteva dintre cele mai des întâlnite: viaţa văzută ca o mare scenă de
teatru (Saltimbancii), superficialitatea unei lumi mediocre (Limba de lemn),
inutilitatea şi lupta cu deşertăciunile lumii:
„Câte trupuri să schimb?
Câte chipuri s-adopt
Ca să pot lua
Cu propria-mi mână
Un rod?”
Câte?, p. 44,
de asemenea, iubirea ce se vrea trăită şi împărtăşită, iubirea ca aspiraţie (Vino
străine), nu lipseşte, de asemenea nici iluzoriul vieţii (Când?) etc.
Structura poeziilor, utilizarea simbolului, versul liber sau utilizarea
refrenului (ce conferă o notă aparte de muzicalitate) sunt numai câteva elemente
ce ne poartă cu gândul spre poeţii simbolişti. De exemplu: poezia În raiul tău
are ca laitmotiv „albatrosul” ce devine simbolul însingurării omului superior
într-o lume mediocră şi meschină, a geniului nerecunoscut:
„Cu moartea m-am unit prin viaţă,
Cu albatrosul m-am legat prin zbor,
Neliniştea am regăsit-o,
Călcând pe valul călător.
Prin albe flori am respirat
Prfum de mosc, parfum de dor
Şi frunza galbenă mi-a fost
Veştmânt de cântec foşnitor,
Când mâna obosită de întrebări
Am odihnit-o în raiul tău rătacitor.” (p.53);
Poezia Curg amintirile uzează inspirat de simboluri şi motive bacoviene:
„Fanfara nu mai cântă
În parcul de-altădată,
Statuile sunt triste
Şi plâng că au murit.” (p. 91),
sau în poezia Ploi, întâlnim „apa”, care ne duce cu gândul la celebra Lacustră
bacoviană şi devine simbol pentru elementul ce duce la dezagregarea materiei:
„Mâna putredă
Se încleştează pe straie
Iar sărutarea lichidă
Le înfrăţeşte în descompunere.” (p. 67).
2
Observăm că pentru Zamfira Costan doar actul reflexiv, meditativ şi
iubirea, sau rememorarea iubirii, mai pot tulbura starea de resemnare specifică
unui eu liric ce „a obosit” să se mai revolte:
„Ca un ecou chipul tău
Sfâşie liniştea resemnării...”
Strigat-am, (p. 62),
doar iubirea mai poate salva eul liric de la o existenţă solitară, de la o
însingurare voită (Atâta iubire).
Nu puţine sunt bucăţile în care poeta încearcă să-şi dezvăluie şi să-şi
cunoască propriul suflet, uzând în acest sens de metoda confesiunii lirice.
Ilustrativă, în acest sens este poezia Eu, o superbă confesiune în care eul liric îi
destăinuie cititorului tristeţea sufletească:
„Ca zborul mi-e trupul,
Săgeată-n vâltoare...
Ce iască în suflet
Se zbate să crească
Ruguri cu frunze
Ce nu vor să-nflorească?
La tâmpla cerului
Îngrop pasul ce nu ştie izbânda...
Spre neant,
Totdeauna eu!” (p. 84).
Reţinem aici şi câteva exemple de metafore remarcabile prin forţa sugestivă:
„Luntrea grea şi stătută” (Atâta iubire) – viaţa, existenţa eului liric;
„sute de petale” (Parfum de mai) – amintiri, visuri;
„Trunchiul meu bolnav de ploi” (Parfum de mai) – existenţa eului liric,
dezamăgit şi însingurat;
„sonor de avion” (Mereu) – visuri, speranţe;
„migdale amare” (Totdeauna) – privirile eului liric.
Iată, aşadar, un ansamblu de poezii ce îţi lasă impresia unei arii bine
construite, unei compoziţii muzicale în care poeta îşi exprimă toate trăirile,
punând accent mai ales pe cele izvorâte din conştientizarea efemerităţii fiinţei
umane. O conştientizare ce pendulează între atitudinea de revoltă şi cea de
resemnare, nelipsită fiind nici permanenta stare de căutare, de încercare a
desluşirii sensurilor existenţei sale, demonstrându-i înclinaţia spre metafizic şi
sensibilitatea faţă de tot ce este înălţător.

Nadia Vesa