ELEMENTE DE DREPT AL MEDIULUI

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Mediul este periodic supus reglementărilor legale, atât în ansamblul său, cât şi la
nivelul componentelor sale individuale. Aceste reglementări încearcă să prevină sau să
limiteze efectele degradării mediului, cauzate în principal de fenomenele de poluare.
Pornind de la realitatea că nu există activităţi economice şi/sau sociale care să nu
aibă efecte asupra mediului, politica din domeniul mediului a devinit o opţiune esenţială
pentru promovarea valorilor naţionale şi general umane, în contextul global al dezvoltării
durabile.
Teoria dezvoltării durabile este relativ nouă şi se află în curs de formare.
Conceptul de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care subiectul mediului
înconjurător se afla în prim planul dezbaterilor politice.
Comunitatea internaţională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri
colective la nivel global, pe care a căutat să le definească şi să le aplice prin intermediul
unu cadru internaţional adecvat. Acest cadru de acţiune la nivel internaţional s-a format
în timp şi se află într-o evoluţie dinamică, cuprinzând măsuri legale cu caracter
obligatoriu în forma tratatelor sau convenţiilor sau cu caracter neobligatoriu, în forma
declaraţiilor, rezoluţiilor sau seturilor de linii directoare şi orientări politice, măsuri
instituţionale şi mecanisme de finanţare viabile.
Comunitatea internaţională s-a reunit pentru prima dată în 1972 la Conferinţa de
la Stockholm privind Mediul Uman, pentru a dezbate problema mediului global şi a
necesităţilor de dezvoltare. În urma conferinţei au rezultat:
• Declaraţia de la Stockholm, conţinând 26 de principii;
• Planul de Acţiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:
- programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch);
- activităţile pentru managementul mediului;
- măsurile de sprijin.
• Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, ale cărui Consiliu de Conducere şi
Secretariat au fost înfiinţate în decembrie 1972 de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite.
1 Stockholm Conference on Human Environment, 1972
2 United Nations Environment Programme (UNEP)
• Fondul voluntar pentru Mediu, înfiinţat în ianuarie 1973, în conformitate cu
procedurile financiare ale Naţiunuilor Unite.
Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru
internaţional pentru tratarea problemelor mediului. Conferinţa a recunoscut că
problemele de mediu ale ţărilor industrializate, cum sunt degradarea habitatelor,
toxicitatea şi ploile acide nu reprezintă probleme neapărat importante pentru toate ţările,
adică strategiile de dezvoltare nu îndeplinesc necesităţile şi priorităţile ţărilor şi
comunităţilor celor mai sărace. Conferinţa a fost însă dominată în principal de problemele
de mediu şi a condus la creşterea conştientizării publice în acest domeniu.
De la înfiinţarea sa, în baza recomandărilor Conferinţei de la Stockholm,
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu a desfăşurat o serie de activităţi pentru a-şi
manifesta în cadrul sistemului ONU, rolul său de catalizator şi coordonator în domeniul
mediului. Activităţile programului pot fi clasificate în două mari grupe:
• orientate pe probleme sectoriale ale factorilor de mediu: poluarea apelor, a aerului şi
a solurilor (în special degradarea terenurilor);
• orientate pe probleme globale: ploi acide, epuizarea stratului de ozon, schimbările
climatice, defrişarea şi deşertificarea, conservarea biodiversităţii, traficul internaţional de
produse şi deşeuri toxice şi periculoase, protejarea mediului în perioadele de conflict
armat.
Problemele globale ale mediului au început să devină predominante şi au creat
necesitatea iniţierii unor acţiuni suplimentare pentru creşterea conştientizării publice, care
să determine comunitatea internaţională să ia în timp util măsuri funcţionale, atât pe plan
internaţional cât şi naţional. Evaluarea efectelor acestor “noi” probleme ale mediului a
condus la recunoaşterea faptului că s-a realizat un progres prea redus în integrarea
protecţiei mediului în politicile şi activităţile de dezvoltare, respectiv obiectivul
consacrat prin principiul 13 al declaraţiei de la Stockholm nu a fost realizat.
Declaraţia de la Stockholm, Principiul 13
Pentru a realiza un management mai raţional al resurselor, care să conducă astfel
la îmbunătăţirea mediului, Statele trebuie să adopte o abordare integrată şi coordonată a
planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura că dezvoltarea lor este compatibilă cu
necesitatea de a proteja şi îmbunătăţi mediul în beneficiul propriei populaţii.
Necesitatea reorientării eforturilor pentru realizarea obiectivului de integrare s-a
concretizat după unsprezece ani de la Conferinţa de la Stockholm, respectiv în 1983, când
Naţiunile Unite au înfiinţat Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, cunoscută
sub denumirea de Comisia Brundtland. Această comisie a elaborat şi publicat în 1987
documentul “Viitorul nostru comun” (Raportul Brundtland), prin care s-a formulat
cadrul care avea să stea la baza celor 40 de capitole ale Agendei 21 şi a celor 27 de
principii ale Declaraţiei de la Rio şi care a definit dezvoltarea durabilă ca fiind
“dezvoltarea care îndeplineşte necesităţile generaţiei prezente, fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi îndeplini propriile necesităţi”.
În iunie 1992, la Rio de Janeiro s-a desfăşurat Conferinţa Naţiunilor Unite
privind Mediul şi Dezvoltarea, la care s-au reunit 115 de conducători ai statelor lumii.
Cu această ocazie, pe plan internaţional, a fost recunoscută oficial necesitatea de a
integra dezvoltarea economică şi protecţia mediului în obiectivul de dezvoltare
durabilă şi s-a afirmat importanţa, în continuă creştere, a dreptului internaţional al
mediului, ca mecanism de codificare şi promovare a dezvoltării durabile.
În urma conferinţei au rezultat:
• Declaraţia de la Rio, conţinând 27 de principii.
• Agenda 21, care constituie un plan de acţiune pentru dezvoltarea durabilă cu
începere din secolul al XXI-lea, concretizat în 40 de capitole destinate unor
domenii de programe specifice, structurate în termenii:
- bazei de acţiune;
- obiectivelor de realizat;
- activităţilor care trebuie efectuate;
- modalităţilor de implementare.
• Un document fără putere obligatorie, care conţine principiile pentru
managementul conservării şi dezvoltării durabile a tuturor tipurilor de păduri.
• Organizarea instituţională a Comisiei Mondiale pentru Dezvoltarea Durabilă.
• Mecanismul de finanţare pentru implementarea Agendei 21.
 Summitul de la Rio a adus cu fermitate pe arena publică problemele de protecţie a
mediului şi de dezvoltare. Alături de Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio, s-a ajuns la un
acord cu privire la două convenţii obligatorii:
• Convenţia privind diversitatea biologică şi
• Convenţia cadru privind schimbările climatice.
Summitul de la Rio a generat de asemenea o serie întreagă de reacţii pozitive,
incluzând demararea a numeroase iniţiative pentru implementarea Agendei 21 la nivel
local şi a reorientării politicii de protecţie a mediului. În acelaşi an, în multe state s-au
înfiinţat comisii naţionale pentru dezvoltarea durabilă şi s-au întocmit strategii pentru
dezvoltarea durabilă.
În ciuda acestor consecinţe pozitive, obiectivul global al Agendei 21, care a făcut
apel la o schimbare radicală a sistemelor de valori convenţionale dominante
existente şi a proceselor instituţionale, nu a putut fi atins.
Evaluarea progresului realizat la cinci ani de la Conferinţa de la Rio (New York,
1997), a evidenţiat o serie de deficienţe, legate în particular de echitatea socială şi
sărăcie. Aceste aspecte au fost evidenţiate prin:
• reducerea asistenţei oficiale acordate pentru dezvoltare şi creşterea datoriilor
internaţionale;
• eşecul îmbunătăţirii: transferului de tehnologie, construcţiei capacităţilor pentru
participare şi dezvoltare;
• eşecul coordonării instituţionale şi
• incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de producţie şi de consum.
Ca urmare, s-a făcut apel la ratificarea, întărirea şi implementarea mai fermă a
acordurilor şi convenţiilor internaţionale privind mediul şi dezvoltarea. Summitul
Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă, care a avut loc la Johannesburg în
perioada 26 august – 6 septembrie 2002, a reunit 104 conducători ai statelor lumii şi a
avut ca principlale rezultate:
• Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă şi
• Planul de implementare a Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă.
Summitul de la Johannesburg a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un element central
al agendei internaţioanle şi a dat un nou impuls pentru aplicarea practică a măsurilor
globale de luptă împotriva sărăciei şi pentru protecţia mediului. S-a aprofundat şi întărit
înţelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în special prin evidenţierea importantelor
legături dintre sărăcie, mediu şi utilizarea resurselor naturale.
Guvernele au căzut de acord şi au reafirmat un domeniu de obligaţii şi ţinte
concrete de acţiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă.
Prin Declaraţia de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru
progresul şi întărirea celor trei piloni interdependenţi ai dezvoltării durabile:
• dezvoltarea economică;
• dezvoltarea socială şi
• protecţia mediului la nivel local, naţional, regional şi global.
Prin Planul de implementare se urmăreşte aplicarea de măsuri concrete la toate
nivelurile şi întărirea cooperării internaţionale, în baza responsabilităţolor comune dar
diferenţiate, exprimate în Principiul 7 al Declaraţiei de la Rio şi integrarea celor trei
piloni ai dezvoltării durabile. În acest sens, eforturile sunt cu precădere axate pe:
 • eradicarea sărăciei;
• modificarea modelelor de producţie şi consum;
• protejarea sănătăţii şi
• protejarea şi managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea
economică şi socială.
Un important progres l-a constituit sprijinul pentru înfiinţarea unui fond de
solidaritate mondială pentru eradicarea sărăciei. De asemenea, opiniilor societăţii civile li
s-a dat o importanţă deosebită, ca recunoaştere a rolului esenţial al societăţii civile în
implementarea dezvoltării durabile şi promovarea de parteneriate.
Toate aceste conferinţe mondiale au influenţat evoluţia dreptului
internaţional al mediului. Există de asemenea numeroase acorduri bilaterale şi
multilaterale care conţin prevederi legate de unul sau mai multe aspecte care vizează
protecţiea mediului, acoperind probleme de natură:
• subregională;
• regională şi
• globală.
De asemenea, în dreptul internaţional al mediului s-a cristalizat un număr de
principii fundamentale pentru protecţia mediului. Fiind un domeniu relativ nou şi în
formare, dreptul şi politica internaţională în domeniul protecţiei mediului evoluează şi pe
baza rezoluţiilor şi declaraţiilor unor organizaţii internaţionale, cum sunt Programul
Naţiunilor Unite pentru Mediu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau Agenţia
Internaţională a Energiei Atomice, care au jucat un rol important în cristalizarea
principiilor internaţionale pentru protecţia mediului, deşi de multe ori aceste principii nu
sunt obligatorii. Prin repetare şi practică statală, care vizează încorporarea acestor
principii în sistemele legale naţionale, acestea pot deveni obligatorii. Deşi în prezent
statele lumii au abordări diferite faţă de aceste principii, respectiv le consideră a fi
principii de drept internaţional în formare sau le recunosc ca fiind principii de drept
internaţional, ele stau la baza dezbaterilor actuale pentru luarea deciziilor politice
privind protecţia mediului la nivel internaţional.

2 OBIECTUL, SFERA DE CUPRINDERE ŞI PRINCIPALELE

CARACTERISTICI ALE DREPTULUI MEDIULUI

Obiectul dreptului mediului, ca nouă ramură de drept, îl constituie raporturile

specifice dintre om, societate şi mediul său, raporturi referitoare la protecţia,
conservarea şi dezvoltarea/îmbunătăţirea resurselor naturale şi a celorlalte componente
ale mediului.
Raportul juridic de drept al mediului este reglementat prin norme juridice
specifice (de drept al mediului) a căror realizare în caz de nevoie este asigurată prin
forţa de constrângere a statului.
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile la care părţile
sunt îndrituite, sau mai precis în conduita pe care individul sau indivizii trebuie să o aibă
faţă de componenetele naturale şi antropice ale mediului
Subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi juridice, publice sau
private, statul şi entităţile administrativ-teritoriale.
 Sfera de curindere a dreptului mediului se poate stabili în funcţie de trei
criterii cu caracter convenţional:
• criteriul instituţional, bazat pe structurile politice şi admnistrative cu putere de
decizie în domeniu;
• criteriul material, fundamentat pe definiţia dată mediului şi
• criteriul finalităţii, fundamentat pe conţinutul şi scopul normelor stabilite.
În funcţie de aceste trei criterii, se conturează şi definiţiile date dreptului
mediului.
În baza criteriului instituţional, dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice referitoare la problemele care sunt de competenţa
unui minister al mediului sau a altor structuri administrative cu competenţe în
domeniul mediului.
În baza criteriului material, dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice care privesc factorii naturali şi pe cei antropici,
care determnină cadrul natural, social şi economic şi care, prin interacţiunea
lor, influenţează echilibrul ecologic şi determină condiţiile de viaţă pentru om,
faună şi floră.
În baza criteriului finalităţii, dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice care privesc menţinerea echilibrului ecologic şi
ocrotirea sănătăţii umane.

Dreptul mediului se caracterizează prin următoarele particularităţi:

• are un caracter orizontal, acoperind diferite ramuri de drept;
• reprezintă un drept de interacţiuni, tinzând să penetreze în toate ramurile de
drept pentru a introduce dimensiunea ecologică.
Cei trei piloni ai obiectului de reglementare a dreptului mediului sunt:
• protecţia mediului;
• conservarea mediului ;
• îmbunătăţirea calităţii mediului.

3 CARACTERUL NORMELOR JURIDICE ÎN DREPTUL MEDIULUI

În dreptul mediului, normele juridice au un caracter:

• imperativ (prohibitiv);
• în majoritate tehnic, urmărind optimizarea acţiunii umane/sociale în raport cu
mediul, pentru obţinerea unui maxim de rezultat tehnico-economic, în condiţiile
dezvoltării calităţilor naturale ale mediului.

Normele tehnice:
• sunt sancţionabile pe cale juridică;
• stabilesc modalităţi şi termene stricte pentru realizarea unor obiective explicit
definite;
• prescriu atitudini şi conduite bine conturate, capabile să permită o valorificare
raţională, corespunzătoare a mediului.
 Normele tehnice pot fi:
• norme de calitate a mediului: stabilesc niveluri maxim admisibile de poluare
în mediile receptoare: aer, apă, sol;
• norme de emisie: stabilesc cantitatea sau concentraţiile de poluanţi care pot fi
evacuaţi de o sursă dată. Impun obligaţii de rezultat: cantitati sau concentraţii
fixe de poluanţi.
• norme de procedeu/proces: prevăd un anumit număr de specificaţii (de
exemplu, tipuri de dispozitive de epurare impuse). Stabilesc obligaţii de
mijloace: alegerea unui anumit proces de producţie mai puţin poluant;
• norme de produs: definesc fie proprietăţi fizice şi chimice pentru un anumit
produs, fie reguli privind condiţiile, ambalajul ori prezentarea produsului, în
special pentru produsele toxice.
Latura tehnică a dreptului mediului permite unificarea şi uniformizarea
reglementărilor din domeniu, prin armonizarea legislaţiilor naţionale şi adoptarea
unor documente internaţionale.
O particularitate deosebit de importantă a dreptului mediului este aceea că
stabileşte drepturi si obligaţii pentru toţi.
Unele drepturi şi obligaţii prevăzute în Constituţie au ca premiză generală de
realizare, dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos (Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului):

CONSTITUŢIE (Tratatele internaţionale privind drepturile omului) Art. 20

1. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
2. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale.
La realizarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos conduce şi
obligaţia fundamentală a statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător,
precum şi menţinerea echilibrului ecologic, crearea condiţiilor necesare pentru creşterea
calităţii vieţii.

CONSTITUŢIE (Economia) Art. 135

Statul trebuie să asigure:
…
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic,
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii
4 DEFINIŢIA NOŢIUNILOR DE MEDIU, RESURSE NATURALE, POLUARE ŞI
PREJUDICIU

Noţiunea de mediu a fost definită în cadrul multor discipline, în sens:

• biologic;
• geografic;
• ecologic;
• social;
• uman.
În sensul legii, definiţia dată noţiunii de mediu trebuie să permită aplicarea
practică, eficientă şi funcţională a diferitelor reglementări care au ca obiectiv protecţia
mediului. În acest sens, definiţia trebuie să întrunească următoarele condiţii:
• să fie clară şi lipsită de ambiguităţi;
• să fie cuprinzătoare şi pe cât posibil exhaustivă.
În România, cadrul juridic pentru protecţia mediului este asigurat prin OUG 195
din 2005 privind protectia mediului.
Legea protecţiei mediului adoptă pentru noţiunea de mediu o definiţie extrem de
cuprinzătoare, evidenţiind caracteristicile dinamice ale acestuia, bazate pe o multitudine
de interacţiuni:

Mediu :
Ansamblu de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul,
aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice
şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii
şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.

O importanţă deosebită pentru protecţia mediului o are şi definiţia dată, în sensul

legii, noţiunii de resurse naturale. Resursele naturale sunt clasificate în trei categorii
majore: • neregenerabile;
• regenerabile şi
• permanente.

Resurse naturale:
Totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană:
resurse neregenerabile - minerale şi combustibili fosili, regenerabile - apă, aer, sol, floră,
faună sălbatică, şi permanente - energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor.
Deoarece poluarea sau deteriorarea mediului contravin normelor juridice prin care se
reglementează protecţia mediului, o importanţă deosebită o prezintă definirea noţiunilor
de poluare şi prejudiciu (sau daună sau pagubă) generate asupra mediului.

Poluare:
Introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de
substanţe, de vibraţii, de căldură şi/sau de zgomot în aer, în apă ori în sol, care pot aduce
prejudicii sănătăţii umane sau calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale ori
pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte
scopuri legitime.

Prejudiciu:
Efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului
provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre.
Legea protecţiei mediului este o lege cadru şi ea este suţinută printr-o serie de alte
legi şi acte normative specifice.

5 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

Noţiunea de răspundere juridică în sens larg:

• este proprie tuturor ramurilor de drept şi
• exprimă instituţionalizarea unui regim juridic prin care se urmăreşte ca
provocatorul unui prejudiciu adus unei părţi vătămate să fie sancţionat şi obligat să repare
prejudiciul pe care l-a cauzat.
În dreptul mediului, instituirea răspunderii juridice presupune definirea noţiunii de
prejudiciu (sau daună sau pagubă) adus mediului. Definiţia acceptată în sens larg pentru
dauna ecologică este: „acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui
sistem şi care datorită caracterului său indirect şi difuz nu permite constituirea unui drept
la reparaţie”
Problema centrală care apare în acest sens este de a stabili cine este victima
daunei: omul sau mediul său.
În funcţie de răspunsul dat, se conturează concepţia asupra naturii daunei
ecologice. Aceasta presupune stabilirea prealabilă a statutului juridic al elementelor
naturale sau antropice care constituie mediul, pentru a stabili dacă sunt bunuri protejate
din punct de vedere juridic.
În accepţiunea modernă a dreptului mediului se recunoaşte fiecărui individ un
drept subiectiv la mediu, care permite o protecţie funcţională a componentelor acestuia.
Ca urmare, orice poluare constă într-o violare a acestui drept şi constituie o culpă.
În acest sens este importantă noţiunea de daună ecologică în sens restrâns, respectiv
prejudiciul cauzat mediului independent de leziunea directă a unui interes uman. A doua
categorie importantă o constituie pagubele suferite atât de mediu cât şi de om.
Scopul instituirii răspunderii juridice în dreptul mediului este de a instituţionaliza
un regim juridic, prin care provocatorul unei pagube asupra mediului sau “poluatorul” să
fie sancţionat şi obligat să plătească pentru remedierea pagubei pe care a produs-o.
Necesitatea introducerii unui regim specific de răspundere juridică în dreptul
mediului este determinată de cauze concrete. Reglementările din domeniul mediului sunt
constituite de ansamblul de norme şi proceduri care au ca scop legiferarea protecţiei
mediului. Eşecul conformării cu normele şi procedurile în vigoare poate conduce doar la
sancţiuni de ordin administrativ sau juridic.
În schimb, răspunderea juridică în dreptul mediului introduce suplimentar faţă de
reglemetările în vigoare în domeniu şi obligativitatea ca potenţialul poluator să plătească
pentru remedierea (până la o stare satisfăcătoare) sau compensarea pagubei provocate
mediului.
 Introducerea regimului de răspundere juridică în domeniul mediului prezintă o
serie de dificultăţi, legate în special de faptul că nu toate formele de pagube pot fi
remediate prin aplicarea răspunderii juridice în dreptul mediului. Suplimentar trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
• să existe unul sau mai mulţi poluatori identificabili;
• paguba să fie concretă şi cuantificabilă;
• să se poată stabili o legătură de cauzalitate între pagubă şi poluatorul/poluatorii
identificaţi.
Exemple:
a) de aplicare eficace, când paguba este provocată de:
• accidente industriale;
• o poluare graduală, cauzată de introducerea în mediu a unor substanţe sau
deşeuri periculoase provenite din surse identificabile.
b) în care aplicarea este dificilă, de tipul unei poluări extinse şi difuze, caz în care este
imposibilă stabilirea unei legături între efectele negative generate asupra mediului şi
anumiţi agenţi poluatori individuali:
• modificările climatice provocate de CO2 şi alte emisii;
• declinul zonelor împădurite, cauzat de ploile acide;
• poluarea aerului provocată de trafic.
Categoriile de răspunderi aplicabile pentru încălcarea dispoziţiilor legale
referitoare la protecţia mediului înconjurător sunt:
• răspunderea diciplinară;
• răspunderea materială;
• răspunderea civilă;
• răspunderea contravenţională;
• răspunderea penală.
Răspunderea disciplinară şi cea materială sunt guvernate de legislaţia muncii,
având la bază culpa salariatului care a săvârşit o abatere de la regulile instituite în
domeniul protecţiei mediului înconjurător şi în legătură cu atribuţiile de serviciu ce-i
revin.
Comunitatea Europeană urmăreşte instituirea unui regim coerent şi eficace de
răspundere juridică în dreptul mediului, fundamentat pe următoarele elemente:
• nu se aplică retroactiv;
• delimitarea sferei de cuprindere, prin:
- stabilirea pagubelor care urmează a fi acoperite;
- stabilirea activităţilor care urmează a fi acoperite;
• stabilirea tipului răspunderii juridice, a apărării şi constituirea dovezilor;
• stabilirea celui răspunzător;
• stabilirea unor criterii pentru diferite tipuri de pagube;
• asigurarea unei decontaminări şi remedieri eficace a mediului;
• accesul la justiţie;
• legătura cu convenţiile internaţionale;
• securitatea financiară.