Sunteți pe pagina 1din 21

Prezentarea, recunoaşterea şi evaluarea

instrumentelor financiare.
Aspecte detaliate ale standardelor IAS 32, IAS 39

1. Încadrarea conceptuală a instrumentelor financiare; tipologii de instrumente


financiare

1.1. Accepţiuni teoretice

Pentru o mai bună percepţie asupra criteriilor calitative pe care situaţiile


financiar-contabile ar trebui să le îndeplinească, este obligatoriu să pornim demersul
nostru cognitiv de la noţiunile specifice cu care operează contabilitatea societăţilor de
servicii de investiţii financiare. Esenţială din acest punct de vedere este conotaţia
exactă pe care normalizatorul a dat-o termenului de active ale pieţelor organizate şi
corespondentul său în sfera reglementărilor contabile internaţionale.
Societăţile de servicii de investiţii financiare sunt persoane juridice înfiinţate
în scopul desfăşurării de activităţii financiare în cadrul pieţei de capital şi prin
urmare sunt supuse unor reglementări prudenţiale menite să asigure protecţie maximă
investitorilor. În ceea ce priveşte modul de angajare a activului unei societăţi de
servicii de investiţii financiare, în mod cert nu există raţiuni care să determine
imobilizarea acestuia cu preponderenţă în active tangibile. Societatea de servicii de
investiţii financiare trebuie să-şi investească resursele în active lichide pentru a fi
capabilă să satisfacă potenţialele cereri ale clienţilor manifestate la un moment dat.
Structurile bilanţiere cele mai relevante, privite prin prisma evaluării poziţiei
financiare şi a expunerii, sunt capitalul iniţial şi instrumentele financiare incluse în
portofoliul tranzacţionabil al societăţii.
Portofoliul tranzacţionabil al unei societăţi de servicii de investiţii financiare
(trading book) include în structura sa următoarele trei componente de bază:
 poziţiile proprii de instrumente financiare şi mărfuri deţinute în scopul
revânzării,care au fost apropriate pentru a beneficia pe termen scurt de diferenţele de

1
preţ sau de rata dobânzii, poziţiile de instrumente financiare şi mărfuri rezultate din
vânzări şi cumpărări simultane realizate în cont propriu sau poziţiile deţinute pentru
a acoperi alte elemente din portofoliul tranzacţionabil;
 expunerile datorate tranzacţiilor nedecontate, tranzacţiilor incomplete şi
instrumentelor financiare derivate tranzacţionate în afara pieţelor reglementate,
cele datorate contractelor repo şi operaţiunilor de oferire de titluri sau mărfuri cu
împrumut şi o serie de expuneri datorate contractelor reverse repo şi operaţiunilor de
luare de titluri sau mărfuri cu împrumut;
 expunerile sub forma taxelor, comisioanelor, dobânzilor, dividendelor şi
marjelor de instrumente derivate tranzacţionate pe o piaţă reglementată, în legătură
directă cu elementele cuprinse în portofoliul tranzacţionabil.
Este o realitate de necontestat faptul că o parte semnificativă a resurselor
unei societăţi de servicii de investiţii financiare sunt angajate în instrumente
financiare diverse, de la simple acţiuni până la cele mai sofisticate derivate, iar
gradul de diversificare a acestora şi complexitatea lor vor evolua ascendent odată cu
dezvoltarea pieţei de capital. În acest context, s-a considerat importantă pentru
prezentarea metodologică ulterioară o delimitare teoretică a instrumentelor financiare.
Instrumentele financiare sunt contracte care generează simultan un activ
financiar pentru o societate şi o datorie financiară sau un instrument de capital propriu
pentru o altă societate.
Activele unei societăţi se clasifică în două categorii distincte: active reale, care
sunt în fapt bunuri tangibile şi intangibile ce pot fi utilizate conform obiectului de
activitate, pentru obţinerea unor profituri potenţiale şi active financiare concretizate în
înscrisuri ce conferă drepturi băneşti curente sau viitoare rezultate în urma valorificării
acestora.
„Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi ele
relevă caracterul dual al economiei de piaţă: economie reală, respectiv procese
materiale de producere a bunurilor şi serviciilor necesare pentru consumul individual
sau pentru reluarea producţiei şi economie simbolică sau financiară, adică procese
de tip informaţional, reprezentate de mişcarea banilor şi hârtiilor de valoare.”1
1
Florence E Delesalle, Eric Delesalle, Contabilitatea şi „cele zece porunci”, Editura Economică, Bucureşti, 2003

2
Conform literaturii de specialitate, activele financiare sunt clasificate
funcţie de emitent în:
• active bancare, specifice operaţiunilor executate de bănci şi alte instituţii
similare care sunt nenegociabile, sunt purtătoare de dobânzi şi au grad ridicat de
siguranţă (risc scăzut);
• active financiare nebancare, specifice mediului investiţional, concretizate în
titluri de valoare negociabile.
Din cea de-a doua categorie fac parte:
a) activele monetare, negociabile pe piaţa monetară, corespunzătoare
plasamentelor pe termen scurt şi cu grad înalt de lichiditate;
b) activele de capital, negociabile pe piaţa de capital, corespunzătoare
plasamentelor pe termen mediu şi lung; ele permit şi obţinerea unor venituri
viitoare în condiţiile asocierii deţinătorului cu riscul activităţii respective;
• active hibride, care preiau din trăsăturile activelor bancare şi a celor
nebancare.
Legea consolidată a pieţei de capital defineşte instrumentele financiare prin
nominalizarea acestora într-un mod cât mai exhaustiv. Ea include în această
categorie valorile mobiliare, titlurile de participare la organismele de plasament
colectiv, instrumentele pieţei monetare, inclusiv titlurile de stat cu scadenţa mai mică
de un an şi certificatele de depozit, contractele futures financiare, inclusiv
contractele similare cu decontare de fonduri, contractele forward pe rata dobânzii,
denumite FRA, swap-urile pe rata dobânzii, pe curs de schimb şi pe acţiuni, opţiunile
pe orice instrumente financiare, inclusiv contractele similare cu decontare finală în
fonduri (această categorie include şi opţiunile pe curs de schimb şi pe rata dobânzii),
instrumentele derivate pe mărfuri şi orice alt instrument admis la tranzacţionare pe o
piaţă reglementată într-un stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de admitere
la tranzacţionare pe o piaţă reglementată.
Normalizatorul contabil încearcă o structurare a instrumentelor financiare pe
criterii operaţionale legate de modul de expunere la risc a investitorului, delimitând în
acest fel două clase distincte:

3
 instrumente primare sau valori mobiliare clasice de tipul titlurilor de creanţă, de
datorii sau de capitaluri proprii;
 instrumente derivate, definite ca titluri de transfer al riscului între cele
două părţi contractante în schimbul unui instrument financiar.

1.2. Valorile mobiliare clasice

Valorile mobiliare clasice sunt instrumente financiare negociabile, transmisibile


prin tradiţiune sau prin înscriere în cont, care conferă drepturi egale pe categorie,
dând deţinătorilor dreptul la o fracţiune de capital social al emitentului sau un drept
de creanţă general asupra patrimoniului emitentului şi sunt tranzacţionate pe o piaţă
reglementată. Îndeplinesc calităţile mai sus specificate:
 acţiunile emise de societăţi comerciale şi alte valori mobiliare echivalente ale
acestora, negociate pe piaţa de capital;
 titlurile de stat, obligaţiunile emise de administraţia publică centrală sau locală
şi de societăţile comerciale, precum şi alte titluri de împrumut cu scadenţă mai mare de
un an, negociabile pe piaţa de capital;
 drepturile de preferinţă la subscrierea de acţiuni şi drepturile de conversie a
unor creanţe în acţiuni;
 alte instrumente financiare negociate în mod obişnuit, cu excluderea
instrumentelor de plată, care dau dreptul de a dobândi valori mobiliare echivalente
celor menţionate mai sus, prin subscriere, schimb sau o compensaţie bănească;
Acţiunile sunt instrumente de capital incluse în categoria valorilor mobiliare ce
reprezintă relaţii de proprietate specifice emitenţilor organizaţi sub formă juridică
de societăţi comerciale pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni. Acţiunea inclusă în
categoria valorilor mobiliare implică libera negociabilitate a titlului în cadrul unei
pieţe reglementate, respectiv deschiderea emitentului.
Obligaţiunile sunt valori mobiliare care exprimă o relaţie de creditare publică
şi conferă deţinătorului dreptul de a încasa dobânda stipulată contractual la
termenele prevazute, iar la maturitate dreptul de a-şi recupera suma împrumutată

4
emitentului. Emitenţii unui împrumut obligatar pot fi statul sau unităţile administrativ
teritoriale ale acestuia sau societăţile comerciale pe acţiuni sau în comandită pe
acţiuni, caz în care titlurile poartă denumirea de obligaţiuni corporatiste.
Garanţiile sunt valori mobiliare care dau deţinătorilor dreptul de a achiziţiona
în viitor una sau mai multe acţiuni comune emise de emitent la un preţ prestabilit.
Garanţiile pot fi emise de societăţile comerciale pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni,
se distribuie la un preţ de emisiune menţionat şi nu au valoare nominală.
Drepturile sunt valori mobiliare emise de către societăţile comerciale pe
acţiuni sau în comandită pe acţiuni în scopul exercitării dreptului de preemţiune al
acţionarilor posesori de acţiuni comune sau ordinare.

1.3. Instrumentele financiare derivate

A doua categorie analizată este cea a instrumentelor derivate care sunt de fapt
instrumente financiare a căror valoare justă se modifică invers proporţional cu
variaţia valorii juste a instrumentului acoperit împotriva riscului şi care se
decontează la o dată stabilită în viitor. Derivatele necesită o investiţie iniţială mică
comparativ cu celelalte instrumente financiare existente pe piaţă şi nu generează un
transfer al instrumentelor primare acoperite sau acest transfer nu se produce la
scadenţa contractului.
Un instrument derivat deţine în cele mai multe cazuri o valoare noţională
(valoarea unei valute, a unui număr de acţiuni, etc.) deşi nu se solicită deţinătorului
sau vânzătorului să investească, respectiv să primească valoarea respectivă în
momentul încheierii contractului. Însă s-ar putea solicita o plată fixă condiţionată de
un eveniment viitor, ce nu depinde de o valoare naţională.
Instrumentele derivate cele mai utilizate în prezent în sfera pieţelor globale de
capital sunt: contractele futures, options, forward şi swap. În cadrul Ghidului de
implementare a IAS 39 paragraful 10, sunt prezentate cele mai ilustrative
instrumente derivate şi instrumentele de bază acoperite aferente, care au fost
preluate pentru exemplificare în tabelul 1.

5
Tabel 1. Principalele tipuri de instrumente financiare derivate

Principala variabilă de determinare a


Tip contract
preţului de decontare

Swap pe rata dobânzii Rata dobânzii


Swap valutar Curs valutar
Swap pe mărfuri Preţul mărfii
Preţul instrumentelor de
Swap pe instrumente de capital
capital, indice
Raiting al creditului, indicele
Swap pe credit
de credit sau preţul creditului
Valoarea justă totală a activului
Swap pe rentabilitate totală
de referinţă şi ratele dobânzii
Opţiuni privind obligaţiuni de
trezorerie achiziţionate sau subscrise (call sau Ratele dobânzilor
put)
Opţiuni privind valute achiziţionate sau
Curs valutar
subscrise (call sau put)
Opţiuni privind mărfuri achiziţionate sau Preţul mărfurilor
subscrise (call sau put)
Opţiuni privind titluri de valoare achiziţionate Preţul titlurilor de valoare
sau subscrise (call sau put)
Contracte futures pe rate ale dobânzilor, legate Ratele dobânzilor
de instrumente de datorii de stat
Contracte futures valutare tures valutar
Contracte futures pe mărfuri Preţul mărfurilor
Contracte forward pe rate ale dobânzilor legate Rate ale dobânzilor
de instrumente de stat
Contracte forward valutar Curs valutar
Contracte forward pe mărfuri Preţul mărfurilor
Contracte forward pe instrumente de capital Preţul instrumentelor de capital

Contractele forward sunt contracte nestandardizate, care se încheie în afara


pieţei reglementate prin negociere directă şi conţin acordul între părţile contractante
de a livra, respectiv a plăti la o dată viitoare prestabilită un activ (marfă, valută, activ
financiar), la un preţ predeterminat.

6
Aceste tipuri de contracte au valoare fixă, iar rezultatul potenţial este
determinat la scadenţă ca diferenţă dintre preţul forward şi preţul spot al activului
suport. Contractul forward se lichidează la scadentă, în natură, prin predarea
activului suport de către una din părţi şi plata preţului forward prevăzut în contract de
către cealaltă parte.
Preţul forward se determină plecând de la preţul la vedere spot la care se
adaugă valoarea timp a instrumentului, generată de faptul că deţinătorul renunţă la
câştigurile prezente pe care i le-ar fi oferit încasarea la vedere a instrumentului
financiar şi prin urmare trebuie recompensat pentru a fi cointeresat să stabilească un
astfel de agrement.
Contractele futures sunt contracte standardizate care creează unei părţi obligaţia
de a vinde sau de a cumpăra un anumit activ suport (marfă, valută, activ financiar) la
o dată ulterioară a scadenţei şi la un preţ convenit în momentul încheierii tranzacţiei.
Preţul futures este un preţ unitar, individual, negociat de părţi şi tranzacţionat
în sistemul asigurat al pieţei reglementate. Mărimea lui nu reprezintă preţul pieţei
din momentul încheierii contractului ci, un preţ viitor, stabilit de comun acord, la
care se va efectua tranzacţia de vânzare - cumpărare a activului suport, la data
specificată a livrării.
Contractele options sunt contracte standardizate care, în schimbul plăţii unei
prime, creează pentru cumpărătorul opţiunii dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra
sau a vinde un anumit activ suport la un preţ prestabilit, numit preţ de exercitare, până
la sau la data expirării.
Există două tipuri distincte de contracte options: call şi put.
În cazul opţiunilor CALL, vânzătorul se acoperă împotriva riscului de scădere
a valorii activelor deţinute, acoperirea riscului fiind limitată la valoarea primei,
iar cumpărătorul se acoperă împotriva riscului de creştere a preţului activului de bază
nelimitat.
În cazul opţiunilor PUT, vânzătorul se acoperă împotriva riscului de creştere
a cursului, acoperirea fiind limitată la nivelul primei, iar cumpărătorul se acoperă
împotriva riscului de scădere a preţului activului de bază nelimitat.

7
Contractele swap sunt acorduri între părţi prin care cel puţin una din părţi
se angajează să-i plătească celeilalte o rată a revenirii bazată pe un curs valutar, indice
bursier, cotaţie a unui instrument de capital sau rată a dobânzii conform unui grafic de
scadenţe viitoare, pe o perioadă prestabilită. Cealaltă parte efectuează plăţi pe baza
unei rate fixe sau flotante, sau pe baza unui alt indice bursier sau cotaţie a altui
instrument de capital.
Swap-urile pe titluri de valoare devin tot mai utilizate întrucât permit
transferul rapid şi diversificarea portofoliilor de titluri de valoare internaţionale,
accesul pe pieţele în formare fără asumarea riscului de a deţine portofolii de titluri pe
aceste pieţe şi accesul pe pieţele internaţionale, evitând barierele de natură juridică sau
legislative.

2. Aspecte metodologice privind recunoaşterea instrumentelor financiare în


contabilitate

2.1. Recunoaşterea instrumentelor financiare

Recunoaşterea este procesul prin care se încorporează în bilanţ sau în contul de


profit şi pierdere un element în situaţia în care este probabilă realizarea unui beneficiu
economic viitor şi mai mult acestuia i se poate asocia un cost sau o valoare ce poate fi
evaluată în mod credibil.
Conform paragrafului 27 IAS 39, o întreprindere trebuie să recunoască un
activ financiar sau un pasiv financiar în bilanţ, atunci şi numai atunci când acesta devine
parte la prevederile contractuale ale instrumentului. În acest sens normalizatorul face
o serie de clarificări privind modul de recunoaştere a diverselor elemente. Astfel,
creanţele şi datoriile necondiţionate sunt recunoscute în momentul în care
întreprinderea devine parte contractantă, activele şi datoriile generate de un contract
care implică un angajament ferm de a livra bunuri sau presta servicii se recunosc în
momentul în care bunurile intră în patrimoniul beneficiarului sau serviciile au fost
prestate, contractele la termen forward care presupun angajamente viitoare ferme

8
privitoare la vânzarea unor mărfuri sau instrumente financiare suport la o dată viitoare
şi un preţ specificat sunt recunoscute ca active respectiv datorii la data angajamentului
şi nu la data tranzacţionării sau a închiderii poziţiei, opţiunile financiare se recunosc ca
active sau datorii atunci când deţinătorul sau emitentul devin părţi contractante,
contractele futures se recunosc ca active sau datorii la data operării şi nu la data
angajamentului deoarece în momentul angajării întreprinderea nu este încă parte la
contract.
Recunoaşterea unei achiziţii sau vânzări normale, standard a activelor
financiare se face utilizând înregistrarea funcţie de data încheierii tranzacţiei sau data
decontării. Metoda utilizată pentru recunoaşterea instrumentelor financiare este la
latitudinea societăţii, existând însă obligativitatea utilizării ei permanente şi aplicării
consecvente pentru fiecare din cele 4 categorii de active financiare şi mai mult
tratamentul utilizat trebuie să fie menţionat în cadrul politicilor contabile ale
întreprinderii.
Contractul standard sau obişnuit este definit ca acel contract în care o
întreprindere se angajează să cumpere un activ financiar în condiţii care presupun
livrarea activului în cadrul unei perioade stabilite în general prin reglementările sau
convenţiile pieţei respective. În cadrul ghidului de implementare 16-1 normalizatorul
explicitează termenul de piaţă, acesta fiind practic delimitat de noţiunea de piaţă
reglementată sub forma unei burse oficiale sau piaţa „over - the-counter" organizată.
Piaţa este asimilată mediului în care activul financiar ce face obiectul recunoaşterii
este tranzacţionat uzual. La punctul 16-3 este analizată situaţia în care acţiunile unei
întreprinderi sunt tranzacţionate pe mai multe pieţe cu reglementări diferite în sfera
decontării, caz în care se recomandă investitorului să se prevaleze de regulile
existente în cadrul pieţei în care se realizează efectiv cumpărarea titlurilor. Dacă
instrumentele de capital ale unei companii sunt tranzacţionate în paralel pe piaţa
americană care prevede decontarea în termen de 3 zile şi pe o piaţă europeană care
stipulează decontarea la 6 zile, iar întreprinderea care urmează să recunoască
activele a agreat un contract cu data de decontare la 6 zile încadrarea în contabilitate a
tranzacţiei se face astfel:

9
• în situaţia în care tranzacţia are loc pe piaţa americană, va fi
categorisită drept neobişnuită;
• dacă tranzacţia va fi operată în Europa unde data uzuală de decontare este de
6 zile, va fi tratată drept tranzacţie obişnuită sau standard.
Data tranzacţionării este în fapt data la care societatea s-a angajat să
achiziţioneze activul respectiv sau să-1 cedeze. Înregistrarea la data
tranzacţionării presupune recunoaşterea activului care urmează să fie primit şi a
datoriei aferente la data de tranzacţionare precum şi derecunoaşterea activului ce
urmează a fi vândut şi a creanţei aferente la data tranzacţionării. Înregistrarea
dobânzilor în activ şi a datoriei ataşate începe la data decontării întrucât atunci are loc
transferul dreptului de proprietate.
Data decontării este data la care activul este transferat către societate.
Înregistrarea la data tranzacţionării implică recunoaşterea activului la data
transferului efectiv în întreprindere şi derecunoaşterea acestuia la data livrării din
patrimoniul vânzătorului. În situaţia aplicării acestei metode, întreprinderea va
înregistra orice modificare a valorii juste a activului ce urmează a fi primit între data
încheierii contractului şi data decontării, în acelaşi mod în care Înregistrează activul
achiziţionat. Astfel la nivelul celor patru categorii de active financiare modificările se
contabilizează astfel:
• investiţii păstrate în vederea tranzacţionării (reevaluate la valoarea
justă) —> modificarea este recunoscută în profitul net/pierderea netă;
• active disponibile pentru vânzare (reevaluate la valoarea justă) —>
modificarea este recunoscută în profitul net/pierderea netă sau în capitaluri;
• investiţii păstrate până la data scadenţei (înregistrate la cost sau cost
amortizat) —> modificarea nu e recunoscută;
• active create de întreprindere (înregistrate la cost sau cost amortizat) —>
modificarea nu e recunoscută.
De un tratament contabil distinct în conformitate cu IFRS 2 beneficiază
tranzacţiile cu plata pe bază de acţiuni, care implică faptul că „entitatea primeşte
bunuri sau servicii ca plată pentru instrumentele de capital propriu ale entităţii

10
(inclusiv acţiuni sau opţiuni pe acţiuni), sau dobândeşte bunuri sau servicii asumându-şi
obligaţii faţă de furnizorul acelor bunuri sau servicii pentru sume care se bazează pe
preţul acţiunilor entităţii sau altor instrumente de capital propriu ale entităţii".2
Plăţile pe bază de acţiuni pot fi: cu decontare în numerar raportată la valoarea
instrumentelor de capital propriu, cu decontare în acţiuni prin emisiunea de
instrumente de capital propriu şi cedarea acestora în schimbul bunurilor primite sau
a serviciilor prestate şi cu decontare în acţiuni cu alternativa de numerar.
În cazul tranzacţiilor pe bază de acţiuni cu decontare în acţiuni întreprinderea
trebuie să recunoască un activ sau o cheltuială şi o majorare corespunzătoare de
capital. Data recunoaşterii este data conferirii, dacă nu există condiţii de exercitare sau
dacă bunurile sau serviciile au ajuns în posesia emitentului; pe măsura prestării
serviciilor, dacă pe parcursul perioadei sunt prestate servicii diferite de cele ale
angajaţilor; pe parcursul perioadei de exercitare, dacă există delimitată o astfel de
perioadă, pentru tranzacţiile derulate cu angajaţii sau alte părţi.

2.2. Derecunoaşterea instrumentelor financiare

Derecunoaşterea unui activ financiar sau a unei componente a acestuia are


loc atunci şi numai atunci când întreprinderea pierde controlul drepturilor contractuale
aferente. Controlul asupra drepturilor contractuale se pierde în situaţia în care
societatea realizează drepturile asupra beneficiilor specificate contractual, drepturile
expiră sau societatea renunţă la aceste drepturi.
Astfel, în situaţia în care societatea care a transferat activul a păstrat controlul
drepturilor contractuale ataşate, total sau parţial, aceasta nu trebuie să derecunoască
activul din bilanţul său.
Practic, se consideră că un transferator a pierdut controlul asupra activului
financiar transferat dacă beneficiarul poate obţine toate beneficiile activului
respectiv. Această condiţie este Îndeplinită în situaţiile în care beneficiarul are
posibilitatea de a vinde sau de a garanta cu aproximativ întreaga valoare justă a

2
Hannie Van Greuning, Standarde Internaţionale de raportare financiară: ghid practic, Editura Irecson,
Bucureşti, 2005

11
activului sau este o entitate cu scop special ale cărei activităţi permise sunt limitate, şi
aceasta sau deţinătorul beneficiilor au capacitatea de a realiza într-o măsură
substanţială profiturile activului transferat.
O situaţie mai delicată din punct de vedere metodologic contabil apare atunci
când activele sunt vândute parţial, iar părţile implicate în tranzacţie au drepturi faţă de
fluxurile de numerar aferente împrumuturilor de bază şi/sau obligaţii faţă de acea
pondere din activele financiare Înstrăinate. În vederea aplicării unui tratament contabil
adecvat normalizatorul distinge o serie de factori care semnalează pierderea
controlului asupra drepturilor contractuale care alcătuiesc activele financiare:
Tranzacţia poate fi clar delimitată de un împrumut garantat întrucât transferatorul
nu are dreptul legal de a redobândi drepturile şi beneficiile în raport cu ponderea
respectivă din activul transferat. În acest caz este aplicabilă cea de a treia condiţie
prevăzută de IAS 39 în paragraful 35 şi anume cedarea de către societate a
drepturilor. Aplicarea tratamentului este condiţionată de existenţa documentelor
probatoare care să ofere temeiul în baza căruia să se stabilească că cel ce transferă
nu are dreptul legal de a redobândi drepturile şi beneficiile ataşate şi să-1
restricţioneze pe transferator să ramburseze datoria şi să reachiziţioneze activele,
situaţie posibilă în cazul unui contract expres de răscumpărare a titlurilor.
În situaţia în care se transferă doar o parte a unui activ (IAS 39, paragraful
47) financiar, valoarea contabilă a activului financiar se distribuie între partea rămasă
şi cea vândută pornind de la valorile juste ale acestora la data vânzării. Orice câştig sau
pierdere se recunoaşte în baza beneficiilor părţii vândute. Dacă valoarea justă a părţii de
activ ce rămâne nu poate fi evaluată credibil, atunci i se atribuie valoarea zero.
Întreaga valoare contabilă a activului este recuperată prin vânzare pentru amortizarea
costului. Venitul sau pierderea se determină ca diferenţă între valoarea încasată şi
valoarea contabilă a activului ± ajustările la valoarea justă ce se regăsesc în
capitalurile proprii.
În situaţia în care o întreprindere transferă controlul unui întreg activ financiar,
dar în acelaşi timp crează un nou activ financiar sau o nouă obligaţie financiară (IAS
39, paragraful 51), va trebui să recunoască noul activ sau noua datorie financiară la

12
valoarea justă şi să recunoască un câştig sau o pierdere rezultând ca diferenţă între
veniturile din vânzări şi valoarea contabilă a activului financiar vândut + valoarea
justă a oricărei noi obligaţii financiare - valoarea justă a activului nou achiziţionat ±
orice ajustare la valoarea justă ce se regăseşte în capitalul propriu. Un astfel de
exemplu oferit de normalizator este vânzarea unui portofoliu de creanţe, concomitent
cu asumarea unei obligaţii pentru compensarea cumpărătorului creanţelor dacă
Încasările sunt sub nivelul specificat.
Garanţiile sunt şi ele parte a reglementărilor normalizatorului care menţionează
ca în situaţia în care o garanţie este recunoscută într-un cont de datorii financiare este
obligatorie prezentarea acesteia la valoarea justă până în momentul decontării sau
expirării acesteia.
Derecunoaşterea unei datorii financiare sau a unei componente a acesteia
se operează doar în momentul stingerii prin plata creditorului în numerar sau cedând
în contrapartidă alte active financiare, mărfuri sau servicii şi prin exonerarea
legală a debitorului printr-o hotărâre legală pronunţată în justiţie sau printr-o
înţelegere agrementată între părţi.
Pentru exemplificare normalizatorul supune discuţiei în cadrul ghidului de
implementare punctul 57-2 o răscumpărare a propriilor obligaţiuni de către o
întreprindere industrială cu scopul revânzării ulterioare. Tratamentul corect impune
derecunoaşterea datoriei asumate la emiterea împrumutului obligatar întrucât
intenţia de a revinde obligaţiunile nu crează implicit obligaţia de a livra numerar sau
alt activ financiar. Diferenţa dintre valoarea contabilă şi suma avansată pentru
răscumpărare este recunoscută în contul de rezultate.
A doua speţă analizată la punctul 57-3 se referă la asumarea răspunderii privind
plata dobânzii şi a principalului unui împrumut obligatar de către o terţă întreprindere
pe care emitentul a despăgubit-o în totalitate. Normalizatorul recomandă în acest
caz să nu se opereze în contabilitatea emitentului derecunoaşterea datoriei financiare
întrucât debitorul nu a fost eliberat legal de răspunderea primară. Emitentul
împrumutului obligatar va reflecta în continuare în evidenţele contabile datoria
contractată şi suplimentar va recunoaşte o creanţă de aceeaşi valoare în raport cu

13
întreprinderea terţă care şi-a asumat răspunderea solidară de a plăti principalul şi
dobânda contra unei sume de bani Încasată de la acesta.
În situaţia în care între un debitor şi un creditor se agrementează un schimb de
instrumente de datorie cu clauze semnificativ diferite, în contabilitatea celor două părţi
contractante vor fi operate simultan derecunoaşterea vechiului instrument de datorie şi
recunoaşterea celui nou. Tratamentul aplicat este similar şi cazul unor modificări
substanţiale a termenilor contractului instrumentului de datorie financiară. Termenul
de modificare substanţială care generează derecunoaşterea vechii datorii şi
recunoaşterea unei noi datorii presupune o abatere a fluxurilor de numerar viitoare
actualizate stabilite în noile condiţii contractuale faţă de fluxurile actualizate
determinate în conformitate cu clauzele iniţiale de minim 10 puncte procentuale.
Diferenţa dintre valoarea contabilă a datoriei stinse sau transferate altei părţi
în întregime sau parţial, inclusiv costurile neamortizate aferente şi valoarea efectiv
decontată se reflectă în rezultatul financiar al perioadei.

3. Evaluarea instrumentelor financiare

3.1. Evaluarea iniţială

Un activ financiar sau o datorie financiară sunt recunoscute iniţial în


contabilitate la costul de achiziţie, ceea ce înseamnă valoarea justă a contraprestaţiei
oferite în cazul unui activ, respectiv primite în cazul unei datorii.
Costurile de tranzacţionare sunt reflectate în valoarea iniţială a activelor şi
datoriilor financiare. Pentru activele financiare costurile stabilite raţional ca fiind
aferente achiziţiei se adaugă la valoarea efectiv decontată, iar în cazul datoriilor
financiare costurile direct atribuibile emisiunii titlurilor de debit sunt deduse din
valoarea achitată de investitori pentru aproprierea lor. În structura costurilor de
tranzacţionare se regăsesc onorariile şi comisioanele plătite agenţilor,
consultantilor, brokerilor şi dealerilor, cotizaţiile plătite în cadrul pieţelor
reglementate şi taxele şi comisioanele de transfer.

14
În ceea ce priveşte reflectarea în timp a acestor costuri de tranzacţionare apar
diferenţe semnificative. Astfel, în cazul creditelor şi creanţelor deţinute de
întreprindere, a plasamentelor păstrate până la scadenţă şi a majorităţii datoriilor
financiare care sunt înregistrate la cost sau cost amortizat cheltuielile de tranzacţionare
intră în structura costului amortizat şi sunt amortizate respectiv reflectate în contul de
profit şi pierdere pe întreaga durată de viaţă a instrumentului. Dacă analizăm
instrumentele păstrate în scopul tranzacţionării şi plasamentele disponibile pentru
vânzare, înregistrate la valoarea justă, observăm că normalizatorul nu a inclus
costurile tranzacţionării în valoarea justă determinată ulterior achiziţiei. Costurile
de tranzacţionare estimate a fi înregistrate în momentul transferului sau vânzării unui
instrument financiar nu sunt reflectate în evaluarea instrumentului financiar.
De asemenea pot fi recunoscute în valoarea iniţială a unui activ sau a unei
datorii anumite venituri şi pierderi rezultate din operaţiuni de acoperire. Astfel, dacă
angajamentul ferm sau tranzacţia prognozată acoperită conduce la recunoaşterea
unui activ sau unei datorii, partea de câştig sau pierdere aferentă instrumentului de
acoperire calificată ca fiind aferentă unei operaţiuni de acoperire eficiente, care iniţial
a fost introdusă în capitalurile proprii, va fi scoasă din cadrul acestei structuri
patrimoniale şi reflectată în costul iniţial a activului sau datoriei respective.
În principiu valoarea justă a contraprestaţiei oferite este determinată prin
raportare la preţul de tranzacţionare sau preţul de piaţă. În situaţia în care preţurile pe
piaţă nu se pot determina în mod credibil, valoarea justă este estimată ca sumă tuturor
plăţilor viitoare, care se poate actualiza utilizând rata dobânzii preponderentă pe piaţă
pentru un instrument similar (care este exprimat în aceeaşi monedă, are acelaşi termen
şi are acelaşi mod de calcul şi determinare a ratei dobânzii), clasificat în aceeaşi
categorie de credit. Se recurge la actualizare doar în situaţia în care impactul acesteia
este semnificativ din punct de vedere valoric.

3.2. Evaluarea ulterioară

Evaluarea ulterioară a activelor financiare

15
Pentru aplicarea criteriilor legate de evaluarea ulterioară a activelor financiare
normalizatorul clasifică instrumente financiare în patru mari categorii delimitate în
conformitate cu scopurile achiziţiei astfel:
a) împrumuturi şi creanţe create de întreprindere şi care nu sunt deţinute în
scopul tranzacţionării;
b) investiţii păstrate până la scadenţă;
c) active financiare disponibile pentru vânzare;
d) active financiare deţinute în scopul tranzacţionării.
Iniţial toate instrumentele financiare indiferent de categoria în care sunt
clasificate se evaluează la costul de achiziţie care include în structura sa şi cheltuielile
de tranzacţionare. Ulterior, în etapa evaluării ulterioare activele finaciare, inclusiv
instrumentele financiare derivate, mai puţin cele utilizate ca elemente de acoperire
împotriva riscurilor sunt recunoscute la valoarea lor justă, fără nici o deducere a
potenţialelor costuri de tranzacţionare ce ar putea fi ocazionate de ieşirea acestora
din patrimoniul societăţii. Nu se pot evalua la valoarea justă următoarele categorii de
active financiare:
■ împrumuturile şi creanţele create de întreprindere şi care nu sunt păstrate în
scopul
tranzacţionării;
■ investiţiile păstrate până la scadenţă;
■ toate activele financiare ce nu au un preţ cotat pe o piaţă activă şi a căror
valoare justă nu poate fi evaluată credibil.
Valoarea justă definită în cadrul IAS 32 este „valoarea pentru care un activ
poate fi tranzacţionat sau o datorie poate fi decontată, de bună voie, între părţi aflate în
cunoştinţă de cauză, în cazul unei tranzacţii realizate în condiţii de concurenţă
normală"3. În situaţia în care un activ financiar trebuie să fie evaluat la valoarea justă,
iar valoarea lui justă este negativă va fi contabilizat ca o datorie financiară.
Normalizatorul Încearcă să delimiteze situaţiile în care valoarea justă poate
fi evaluată credibil şi ipostazele în care valabilitatea unei astfel de evaluări este
respinsă. Astfel, se specifică că o evaluare credibilă a valorii juste implică
3
Standarde Internaţionale de Contabilitate, Editura Economică, Bucureşti, 2002

16
următoarele două presupoziţii: variabilitatea din intervalul estimărilor rezonabile a
valorii juste nu este semnificativă pentru instrumentul respectiv şi probabilităţile
diferitelor estimării din cadrul intervalului pot fi rezonabil evaluate şi utilizate în
estimările valorii juste.
În toate cazurile fundamentarea valorii juste se bazează pe ipoteza continuării
activităţii, valoarea justă nefiind sub nici o formă asimilată cu valoarea activului de
lichidare a unei companii. Asta nu ne Împiedică Însă să avem în vedere evenimentele
care urmează a se produce în virtutea unor agrementări deja existente.
Normalizatorul specifică clar în cadrul paragrafului 98 din IAS 39 că valoarea justă a
unui activ financiar pe care societatea s-a angajat să-1 Înstrăineze cu titlu oneros în
scopul de a obţine lichidităţi într-un viitor imediat este determinată de preţul just pe
care aceasta se aşteaptă să-1 obţină din tranzacţie.
Activele care în mod obiectiv nu pot fi evaluate la valoarea justă şi au o scadenţă
fixă trebuie evaluate la costul amortizat utilizând metoda ratei efective a dobânzii, iar
cele care care nu au scadenţă fixă trebuie evaluate la cost.
Metoda dobânzii efective este în fapt o metodă care are ca scop determinarea
amortizării utilizând rata efectivă a dobânzii unui activ financiar sau datorie financiară.
Rata efectivă a dobânzii reprezintă rata la care, pe parcursul perioadei până la scadenţă
sau până la următoatea dată de restabilire a preţului, în funcţie de piaţă, se ajustează
exact fluxul preconizat al plăţilor de numerar în viitor, la valoarea curentă de
înregistrare a activului financiar sau a datoriei financiare. Costul amortizat se
determină astfel:

Costul amortizat al unui activ financiar =


+ Valoarea activului sau datoriei la evaluarea iniţială
- Rambursările de principal
± Amortizarea acumulată a diferenţelor dintre valoarea iniţială şi valoarea de
scadenţă
- Reducerea de valoare sau a imposibilităţii de încasare.

17
Normalizatorul analizează foarte detaliat în cadrul IAS 39 paragrafelor 91-92
circumstanţele în care unui activ financiar i se poate acorda un alt tratament în ceea
ce priveşte evaluarea decât cel aplicat în momentul recunoaşterii ulterioare şi
prezintă metodologia ce va fi aplicată în asemenea situaţii. Astfel, în situaţia în
care un activ financiar nu a fost evaluat la valoarea justă întrucât a fost încadrat în
categoria activelor păstrate până la scadenţă sau evaluarea nu a fost posibilă în acel
moment şi totuşi acest lucru este actualmente posibil, regularizarea trebuie făcută.
Societatea trebuie să opteze pentru unul din cele două tratamente alternative
prezentate anterior, fapt pe care îl menţionează şi în cadrul politicilor contabile.
Politica aleasă va fi aplicată tuturor activelor disponibile pentru vânzare în mod
consecvent.

Evaluarea ulterioară a datoriilor financiare

După momentul recunoaşterii iniţiale societatea va evalua toate datoriile


financiare mai puţin datoriile pentru tranzacţionare şi instrumentele derivate ce sunt
datorii la costul amortizat. Excepţie fac de asemenea datoriile financiare desemnate
drept instrumente de acoperire a riscurilor.
Datoriile pentru tranzacţionare şi instrumentele derivate ce sunt datorii sunt
evaluate după recunoaşterea iniţială la valoarea justă, mai puţin datoriile
financiare instrumente derivate care sunt corelate cu instrumente suport necotate
prin intermediul cărora se realizează şi decontarea. Acestea din urma vor fi
evaluate la cost.
În cazul datoriilor financiare exprimate într-o monedă străină care nu sunt
elemente monetare, orice modificare a valorii juste inclusiv cele atribuite modificărilor
de curs valutar este tratată în spiritul prevederilor normei IAS 39 .
3.3. Deprecierea activelor financiare

Deprecierea este procesul de erodare a valorii intrinseci a unui instrument


financiar, care generează o scădere a valorii recuperabile estimate sub nivelul valoarii

18
contabile recunoscute de deţinător în contabilitate.
Elemenetele care pot conduce la un astfel de raţionament profesional al
deţinătorului sunt: dificultatea financiară reală confirmată a emitentului, probabilitatea
de faliment sau reorganizare financiară a emitentului, Încălcarea clauzelor contactuale
în sensul neonorării obligaţiei privind plata dobânzii sau a principalului, dispariţia unei
pieţe active pentru titlul financiar respectiv în urma unor probleme financiare, acordarea
de către creditor debitorului din motive de dificultate financiară a debitorului de
concesii pe care acesta nu le avea în vedere.
Deprecierea este recunoscută şi evaluată individual pentru instrumentele
financiare semnificative şi la nivel de portofoliu în situaţiile în care nu există
posibilitatea determinării la nivel individual a gradului de depreciere. Normalizatorul
explicitează această idee în cadrul ghidului de implementare la punctul 112-2 prin
prezentarea raţionamentului contabil adoptat în situaţia detectării unui activ financiar
înregistrat la cost amortizat depreciat, instrument care poate fi încadrat într-un
portofoliu de active similare depreciate. În contextul specificat, se recomandă
recunoaşterea şi măsurarea deprecierii pe o bază individuală dacă acest fapt este
posibil şi dacă în mod cert există dovezi obiective care să susţină această opinie. Se
subliniază suplimentar, că recunoaşterea şi evaluarea deprecierii pe baza
portofoliului trebuie operată doar şn situaţiile în care nu este posibilă estimarea
individualizată a gradului de depreciere a activului financiar.
La sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar, odată cu prezentarea informaţiilor în cadrul
situaţiilor financiare de raportare societatea trebuie să evalueze posibilitatea existenţei unor
active financiare a căror valoarea este erodată. În cazul în care există elemente obiective care
să confirme cu certitudine fenomenul, întreprinderea are obligaţia de a estima valoarea
recuperabilă a activelor financiare în discuţie şi de a recunoaşte deprecierea în cadrul
situaţiilor financiare.
Contabilizarea deprecierii activelor financiare evaluate la cost amortizat
În ipoteza în care există probabilitatea dovedită raţional ca o societate să nu
poată încasa toate sumele scadente conform clauzelor contractuale ale
împrumuturilor, creanţelor şi investiţiilor păstrate până la scadenţă, înregistrate la cost

19
amortizat este vorba în mod cert de o depreciere sau o pierdere dintr-un credit
neperformant. Valoarea estimată a acesteia este reprezentată de diferenţa dintre
valoarea contabilă a activului şi valoarea prezentă a fluxurilor de numerar aşteptate,
actualizată la rata iniţială a dobânzii efective a instrumentului financiar. Valoarea
contabilă a activului trebuie redusă la valoarea recuperabilă estimata prin includerea
pierderii de valoare în profitul net sau pierderea netă aferentă perioadei.
Valoarea contabilă a oricărui activ financiar care nu poate fi evaluat credibil
la valoarea justă trebuie supusă testării în vederea aprecierii gradului de depreciere la
fiecare dată de raportare financiară. Dacă există semnalmente care confirmă ipoteza
deprecierii se evaluează pierderea din depreciere ca diferenţă între valoarea contabilă a
acestuia şi valoarea fluxurilor de numerar preconizate a fi realizate în viitor, actualizată
la rata curentă de plată a dobânzii pentru un activ financiar similar şi se operează în
contabilitate.
O eventuală reapreciere trebuie de asemenea să fie inclusă în rezultatul
financiar net al perioadei. Rezultatul acestei operaţiuni nu trebuie sub nici o formă
să conducă la o valoare contabilă a activului operat superioară costului amortizat la
care acesta a fost înregistrat înaintea momentului constatării deprecierii.
Pentru acele active financiare ce au fost supuse ajustărilor generate de
depreciere, valoarea veniturile din dobânzi ulterioare deprecierii vor fi determinate
pe baza ratei dobânzii cu care s-au actualizat fluxurile de numerar preconizate a se
realiza în viitor.
Contabilizarea deprecierii activelor financiare reevaluate la valoarea justă
Dacă o pierdere generată de un activ financiar înregistrat la valoarea justă a fost
recunoscută direct în capitalul propriu şi există certitudinea că activul respectiv
este depreciat, pierderea netă cumulată în capitalul propriu trebuie scoasă din capital şi
inclusă în rezultatul net al exerciţiului financiar.
Valoarea în discuţie este determinată ca diferenţă dintre costul de achiziţie
al activului şi valoarea justă curentă (pentru instrumentele de capital) sau valoarea
recuperabilă (pentru instrumentele de datorie) mai puţin pierderile rezultate din
deprecieri anterioare recunoscute deja în rezultatul net al perioadelor respective.

20
Valoarea recuperabilă a unui instrument financiar de datorie, reevaluat la valoarea
justă, reprezintă valoarea prezentă a fluxurilor de numerar viitoare estimate actualizate
la rata curentă de piaţă a dobânzii pentru un activ financiar similar.
Dacă ulterior valoarea justă sau valoarea recuperabilă a activului
financiar înregistrat la valoarea justă creşte iar creşterea este determinată de un
eveniment ce s-a produs după ce pierderea din depreciere s-a înregistrat în rezultatul
net al perioadei, se va relua operaţiunea cu impact asupra pierderii nete sau a
profitului net al perioadei.

Bibliografie :
1) Florence E Delesalle, Eric Delesalle, Contabilitatea şi „cele zece porunci”,
Editura Economică, Bucureşti, 2003
2) Hannie Van Greuning, Standarde Internaţionale de raportare financiară: ghid
practic, Editura Irecson, Bucureşti, 2005
3) Standarde Internaţionale de Contabilitate, Editura Economică, Bucureşti, 2002

21