În multe din poeziile sale, Lucian Blaga sugereaza sentimentul

dragostei. Printre acestea se numara si "Izvorul noptii", în care

poetul aduce un omagiu iubitei sale. În viziunea lui, dragostea este
calea fundamentala de acces în misterele lumii, asa cum declara în
"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii". Metafora revelatoare în
poezia "Izvorul noptii" este cea a ochilor negri ai iubitei, care sunt
izvorul:"Frumoaso, ti-s ochii-asa de negri (.)ca ochii tai, adâncii,
sunt izvorul" Tot în aceste versuri este prezenta si metafora "ochii
(.) adâncii care semnifica adâncimea si puritatea sufletului iubitei
lui Blaga.
Poetul foloseste si cuvinte în cazul vocativ, "frumoaso" si
"lumina mea", care au o putere expresiva foarte mare, ele
devenind invocatii.
Observam, astfel, ca poezia se deschide si se închide tot cu o
invocatie. Trairea este amplificata de secventa "îmi pare". Ochii
iubitei devin simbolul central al poeziei. Ei reprezinta în context
atât frumusetea fizica, cât si frumusetea sufleteasca, ochii fiind o
oglinda a sufletului. În poezia lui Blaga natura se confunda cu
iubita. Între natura si iubita se stabileste o relatie strânsa deoarece
iubita primeste trasaturi ale naturii:
"îmi pare ca ochii tai, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste vai
si peste munti si peste sesuri,
acoperind pamântul
c-o mare de-ntuneric."
Astfel putem spune ca întreaga natura se naste din ochii
persoanei dragi. Spre finalul poeziei, Blaga o numeste pe iubita sa
"lumina mea", acea lumina devenind o componenta speciala si ea
este resimtita ca o înviere si e cauza unui sentiment de armonie cu
lumea. De asemenea, starea de iubire este resimtita cu invadarea
sufletului de o lumina care e un strop din fluxul cosmic.
Pentru a evidentia cât mai adânc trasaturile persoanei
iubite, poetul foloseste un puternic contrast: "mare de-ntuneric",
"lumina mea", folosind astfel oximoronul.
Versurile nu au o rima caracteristica, iar numarul de silabe
este inegal, el fiind diferit la fiecare vers în parte.